Faptele juridice - izvoare de obligatii

FAPTELE  JURIDICE   - IZVOARE  DE  OBLIGATII

Notiunea de fapt juridic a fost definita atunci cand ne-am ocupat de izvoarele obligatiilor (vezi supra nr. 14).

Ceea ce intereseaza in cadrul acestei diviziuni a lucrarii, este faptul juridic in sens restrans, adica actiuni omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, care pot fi licite, anume gestiunea de afaceri, careia i se mai spune si gestiunea intereselor altuia, plata nedatorata si imbogatirea fara justa cauza, ele fiind numite de Codul nostru civil  cvasicontracte , asezate in Capitolul IV din Titlul III  intitutulat  Despre contracte sau conventii si fapte ilicite, respectiv delictele civile, adica faptele cauzatoare de prejudicii.

In cadrul lucrarii de fata vom examina pe rand ceea ce Codul civil numeste cvasicontractele, notiune gresita pentru motivele deja aratate (supra nr. 15.1 ), urmand ca in  Capitolului VI sa ne oprim asupra raspunderii civile cu intentia declarata de a nu ne cantona strict la delictul civil ci de a examina, intr-un context ceva mai larg, conceptul  general de raspundere civila incercand a ne exprima o opinie personala vizand definitia, functiile si fundamentul acesteia. Preocuparea principala va fi aceea de a demostra ca raspunderea indirecta, cea vizand prejudiciile cauzate de altii, nu este explicata de fapta ilicita si culpabila a persoanelor desemnate cu sarcina indemnitara. Prin urmare, din categoria faptelor juridice ilicite ar urma sa faca parte doar raspunderea pentru fapta proprie.

A. GESTIUNEA DE AFACERI

Notiune.  Gestiunea de afaceri este reglementata de art. 987,991 C. civ. Este operatia prin care,  o persoana, numita gerant, (negotiorum gestor), incheie, din proprie initiativa, acte juridice sau acte materiale, necesare si utile, in favoarea altei persoane, numita gerat.

Ceea ce caracterizeaza aceasta operatie  este ca gerantul actioneaza unilateral si voluntar, in afara oricarui contract cu geratul. Interventia  gerantului in treburile geratului este admisa pentru a se evita pagube cu mult mai mari decat cele pe care le presupune actele concret facute, este deci o operatie pe care viata insasi o cere dintr-un spirit de solidaritate in cadrul comunitatii. Desi se aseamana cu imbogatirea fara justa cauza si cu  mandatul, gestiunea de afaceri este un izvor de obligatii distinct, cu o configuratie proprie, al carui fundament trebuie cautat in echitate. Pentru ca interventia gerantului, care, oricum este o imixtiune in treburile geratului, sa nu devina abuziva, legea prevede o serie de limite pentru evitarea oricarui exces de zel din partea acestuia.

Conditiile gestiunii de afaceri.  Ne alaturam autorilor care  (*B. Starck, pag. 672, I.  C. Statescu, Barsan, TGD pag, Dogaru pag. 181) examineaza diferentiat aceste conditii, dupa cum ele privesc obiectul, utilitatea gestiunii de afaceri si atitudinea partilor.

1. Conditii care privesc obiectul gestiunii de afaceri: obiectul gestiunii de afaceri trebuie  sa-l  constituie actele juridice si actele materiale. Actele juridice (un contract pentru efectuarea unei reparatii, plata unei datorii, intreruperea prescriptiei, plata medicului chemat sa trateze o persoana sau un animal aflat in pericol, etc) trebuie sa nu depaseasca sfera actelor de conservare si a celor de administrare.

In aceasta materie, o serie de acte juridice, desi sunt de dispozitie, sunt considerate a fi acte de administrare pentru ca ele sunt raportate, nu la un bun individual ci la intreg patrimoniul. Vanzarea unor bunuri perisabile sunt acte de dispozitie dar privite din perspectiva patrimoniului, ele apar acte de administrare, ceea ce face ca aprecierea in concret a actului incheiat sa fie facuta in raport de imprejurarile in care a fost incheiat. (* pentru detalii, I. Rosetti Al Baicoianu,l op cit. 123, Statescu, Drept civil. Persoana fizica. Persoana juridica. Drepturile real. Ed. Did. si ped, Buc, 1970 p. 237). Gerantul nu poate incheia insa acte juridice in c 828j92i are persoana nu poate fi reprezentata, chiar daca sunt doar de administrare. Actele sau faptele materiale (repararea unei conducte, stingerea incendiului etc). In aceasta privinta gestiunea de afaceri se deosebeste de mandat care priveste doar actele juridice.

  2. Conditia de utilitate a actelor de gestiune. Ele trebuie sa fie utile geratului, oportune, rezonabile  (B. Starck pag. 673), instantele examinand utilitatea actului incheiat raportandu-se  la momentul incheierii lor. Un criteriu de apreciere a utilitatii actelor  incheiate ar putea fi raportarea lor la pagubele evitate. Daca cheltuielile antrenate de actele de gestiune sunt mai mari decat paguba evitata, nu s-ar mai putea vorbi de utilitatea lor.

3. Conditii ce tin de atitudinea partilor fata de actele de gestiune. Pe de o parte, actele ce formeaza obiectul gestiunii trebuie sa fie facute din initiativa gerantului, in afara oricarui contract cu geratul pentru ca daca ele ar reprezenta o plata a unei datorii anterioare, nu ne-am mai afla in fata gestiunii de afaceri ci in fata executarii unui contract.

Pe de alta parte, gerantul trebuie sa actioneze cu intentia de a gera interesele altuia si cu intentia de a-l obliga pe gerat la plata cheltuielilor, caci daca el va avea reprezentarea ca lucreaza pentru sine, nu ne-am mai afla in fata gestiunii de afaceri ci a imbogatirii fara justa cauza iar daca n-ar fi animat de intentia de a-l obliga pe gerat, operatiunea ar putea fi calificata o liberalitate, avand deci animus donandi. S-a afirmat ca gerantul poate actiona, concomitent, atat in interesul altuia cat si in interes propriu cum este  cazul indiviziunii cand unul din coindivizari face  acte de gestiune  utile, atat pentru altii, cat si pentru sine.

4. Conditii privind capacitatea partilor. Gerantul trebuie sa aiba capacitate deplina de exercitiu pentru ca incheie acte juridice. Nu mai putin, actele de administrare pot fi incheiate de persoana cu capacitate restransa de exercitiu cu incuviintarea prealabila a ocrotitoului legal. Geratului nu i se cere aceasta capacitate de a contracta.

Efectele gestiunii de afaceri. Aceste efecte sunt diferite in raport de persoanele intre care se produc, ceea ce face ca ele sa fie urmarite pe urmatoarele planuri:

1.  In raporturile dintre gerant si gerat: gerantul are urmatoarele obligatii: de a se ingriji de afacerile  geratului ca un bun gospodar, obligat sa depuna diligentele unui om obisnuit (bonus pater familae) ceea ce presupune competenta si prudenta, (* v art 989).

 Raspunderea acestuia va opera   doar in caz de dol, asa cum o spune art. 990- C. civ; obligatia de a continua gestiunea pana in momentul  care geratul o va putea prelua, iar in caz de deces, pana cand mostenitorii vor prelua succesiunea. El nu poate abandona gestiunea decat in ipoteza ca prin continuarea acesteia ar fi expus la prejudicii. Din acest punct de vedere, situatia gerantului este mai grea decat a mandatarului care poate notifica mandantului renuntarea la mandat; obligatia de a da socoteala geratului cu privire la tot ce a facut.

Daca geratul ratifica gestiunea, ea se va converti in mandat; obligatia gerantului sa remita geratului tot ce a primit actionand in interesul sau. Geratul are obligatia de a plati gerantului toate cheltuielile necesare si utile facute in cursul gestiunii, obligatie garantata cu dreptul de retentie pe care gerantul il are asupra bunurilor la care se refera gestiunea. Geratul nu va fi obligat sa onoreze serviciile facute de gerant, acestea fiind dezinteresate. Potrivit unei opinii (* R. Sanilevici, op. cit. p.215) cand gerantul este un profesionist ( comerciant ) are drept la remuneratie.

2. In raporturile dintre gerat si terti:  daca gestiunea a fost ratificata de gerat, acesta este tinut sa execute obligatiile contractate de gerant in numele si in interesul sau, dar numai daca ele n-au fost deja executate de gerant.

3. In raporturile dintre gerant si terti In situatia in care, gerantul s-a obligat fata de terti in nume propriu, asa cum se intampla frecvent pentru ca tertii n-ar contracta stiind ca cel ce va plati va fi o alta persoana, el va raspunde personal fata de terti, indiferent daca actele au fost sau nu utile geratului.

B. PLATA  NEDATORATA.

           Notiune. Plata nedatorata este executarea de catre o persoana a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a facut-o fara intentia de a plati datoria altuia. (* Barsan, pag.124) Reglementarea legala a acesteia este data de art. 992 a€“ 997 C.civ.(* v. art. 992,993) Faptul platii da nastere unui raport juridic in temeiul caruia cel ce a facut plata, solvens , devine creditor al celui care a primit plata  acccipiens , putand exercita actiunea in repetitiune,  condictio indebiti . Aceasta obligatie isi gaseste justificarea in faptul ca plata este facuta fara cauza. (* B.Starck, op cit. pag. 734 ).

Conditiile actiunii in reptitiune. Pentru ca accipiens- ul sa fie obligat la restituirea prestatiei facuta de solvens, sunt necesare urmatoarele conditii:

1.  Existenta unei plati ( solutio , care poate consta in remiterea unei sume de bani ori a unui bun. Daca prestatia consta intr-o obligatie de a face, nu se pune problema restituirii, ci a daunelor interese, putandu-se invoca imbogatirea fara justa cauza.

           2.  Plata sa fi urmarit o datorie inexistenta din punct de vedere juridic. Datoria este inexistenta cand datoria n-a existat niciodata (* cazul mostenitorului care plateste un legat care era revocat), cand desi  a existat, a fost stinsa, cand este facuta altei persoane decat creditorului. Plata unei datorii izvorata dintr-o obligatie naturala, nu este supusa repetitiunii. (* art. 1092 C.civ.).

            3. Plata sa se fi facut din eroare,  conditie expres prevazuta de art. 993 C.civ. Eroarea priveste doar pe solvens, nu si pe accipiens.  Eroarea trebuie sa fie determinanta, in sensul ca in lipsa ei, plata n-ar fi fost facuta. Exemplul clasic este cel al debitorului care plateste o datorie uitand ca a platit-o anterior, dupa care gaseste chitanta liberatorie.

Daca plata s-a facut in temeiul unui act lovit de nulitate absoluta, repetitiunea ei se va face chiar daca solvens-ul cunostea nulitatea(* numai astfel  poate opera repunerea partilor in situatia anterioara- restitutio in integrum ) Daca plata s-a facut in temeiul unui act lovit de nulitate relativa, ea poate fi calificata drept confirmare, renuntarea dreptului de a invoca nulitatea realtiva a actului.

Efectele platii nedatorate. Principalul efect al platii nedatorate este obligatia accipiens-ului de a restitui ceea ce a primit nedatorat. Intinderea acestei obligatii este diferita dupa cum accipiens-ul a fost sau nu de buna credinta, dupa cum a cunoscut sau nu ca plata nu este datorata.

Daca accipiens-ul defunct a fost de rea credinta, succesorii sai vor fi tot astfel considerati, chiar daca ei n-au cunoscut caracterul nedatorat al platii. Solutia este conforma principiului dupa care succesorii sunt considerati continuatori ai personalitatii defunctului. (* v. D. Gherasim, p188 -189)

Accipiens-ul de buna credinta va fi obligat sa restituie prestatia primita in starea  in care se gaseste, fara a plati dobanzi si pastrand fructele bunului percepute. Daca a instrainat bunul, accipiens-ul va restitui doar pretul primit nu valoarea lui (* art. 996 alin C.civ). Buna credinta a accipiens-ul inceteaza odata cu primirea notificarii de a restitui plata. Accipiens-ul de rea credinta va plati, pe langa plata primita si dobanzi datorate din ziua platii.

Cand obiectul platii il constituie bunuri fungibile, altele decat sumele de bani, accipiensul va fi obligat si la daune interese reprezentand prejudiciul suferit prin lipsa bunurilor. El va trebui sa restuie fructele, atat pe cele culese cat si pe cele neculese.

Daca obiectul platii este un bun cert si el a fost instrainat, accipiensul va fi obligat sa restituie valoarea acestuia din momentul introducerii actiunii, indiferent de pretul primit. Tertii pot invoca posesia de buna credinta, pentru bunurile mobile si uzucapiunea pentru bunurile imobile, in ipoteza ca solvens-ul va formula actiunea in revendicarea bunului ce a facut obiectul platii nedatorate. Solvens-ul are obligatia de a restitui accipiens-ului, indiferent de buna sau reaua credinta a accipiens-ului, toate cheltuielile cu conservarea bunului si pe cele ce au dus la sporirea valorii acestuia.

Actiunea in restiuirea platii nedatorate este o actiune personala, dreptul fiind de creanta cand plata priveste sume de bani sau alte bunuri generice si o actiune reala cand obiectul platii l-a constituit un bun cert. Potrivit art. 993 alin. 2 actiunea in repetitiune a solvens-ului va fi respinsa cand accipiens-ul, creditor al altei persoane, primind plata, a crezut ca ea este facuta de adevaratul debitor si a distrus titlul constataror. Actiunea va fi respinsa si cand plata a fost facuta unui incapabil de a o primi , chiar daca este nedatorata. Ea nu poate fi admisa decat in limita in care a profitat accipiens-ului incapabil. Daca accipiensul incapabil a fost de rea credinta, el va restitui plata pentru ca primirea ei este considerata delict civil.

C. IMBOGATIREA  FARA  JUSTA  CAUZA.

           Notiune. Codul nostru civil nu reglementeaza principiul imbogatirii fara justa cauza dar o serie de prevederi ale acestuia prevad obligatia de restituire in sarcina celui care si-a sporit patrimoniul prin diminurea corelativa a altui patrimoniu.

Evaluandu-le, doctrina si jurisprudenta au fundamentat teoria imbogatirii fara justa cauza. Ea poate fi definita ca fiind faptul prin care are loc sporirea unui patrimoniu unei persoane prin diminuarea corelativa a patrimoniului altei persoane, fara un temei juridic. Odata infaptuita, ea da nastere unei obligatii de restituire din partea imbogatitului, debitor, a valorii cu care s-a imbogatit in defavoarea insaracitului, creditor al obligatiei. Actiunea pusa la indemana creditorului se numeste actio de in rem verso. si are ca fundament imperativul moral alterum non laedere.

           Conditiile actiunii de in rem verso. Majoritatea autorilor (* C. Statescu, C. Barsan, TGO ) trateaza conditiile acestei conditii  pe doua  planuri: conditii materiale si conditii juridice. In ce ne priveste, credem ca o astfel de tratare complica analiza conditiilor acestei actiuni care de fapt sunt urmatoarele:

           1. Imbogatirea unui patrimoniu care se poate realiza prin dobandirea sau ameliorarea unui drept,  micsorarea pasivului,  dobandirea unui bun, a unei creante,  lucrari efectuate la imobilul altuia, servicii aduse altuia,  evitarea unor cheltuieli.

 Existenta unei saraciri a unui alt patrimoniu care poate consta dintr-o pierdere valorica, prin prestarea unor lucrari sau servicii neplatite, cheltuieli facute in favoarea imbogatitului.

3. O relatie cauzala dintre imbogatirea paratului, debitor al obligatiei de restituire si saracirea reclamantului,  creditor al aceleiasi obligatii, in sensul ca ambele fenomene au aceeasi cauza. Asa cum s-a subliniat in doctrina noastra juridica (* Fr. Deak, op. cit. , V. Ursa, Aaspecte ale evolutiei practicii judiciare privitoare la imbogatirea fara temei legitm, in Studia Universitatis Juriprudentia nr. 1/1977, p. 56).

4. Absenta cauzei. Prin traditie se considera ca ne aflam in fata unei cauze atunci cand imbogatirea este consecinta unei dispozitii legale, unei hotarari judecatoresti, sau a unui act juridic.  Lipsa acestora semnifica absenta cauzei.

           5. Lipsa oricarui altui mijloc juridic prin care saracitul sa poata obtine realizarea dreptului sau. Altfel spus, actiunea de in rem verso este o actiune subsidiara. (* Boris Starck p.684 ).

Unii autori (*L Pop pag. 145) adauga la acestea inca una potrivit careia imbogatitul trebuie sa fie de buna credinta argumentandu-se ca daca imbogatitul ar avea o culpa, fapta sa ar fi delict si deci ne-am afla in fata altui izvor de obligatii, raspunderea civila delictuala. Credem ca o astfel de conditie nu are a fi pusa pentru ca ea este inclusa in aceea privind lipsa oricarei alte actiuni pe care o are la indemana imbogatitul.

           Efectele imbogatirii fara justa cauza. Efectul principal consta in obligatia debitorului imbogatit de a restitui ceea ce a primit si dreptul corelativ al creditorului saracit de a pretinde restituirea. Aceasta obligatie este astfel limitata: imbogatitul este obligat sa restituie insaracitului doar valoarea imbogatirii, chiar daca insaracirea este mai mare. El nu va fi obligat sa restituie fructele si nici sa plateasca dobanzi, solutia fiind dictata de efectele pe care le produce in general buna credinta (* Gherasim, 194); insaracitul are obligatia de a restitui doar valoarea insaracirii sale chiar daca foloasele obtinute de imbogatit sunt mai mari. Prin urmare, imbogatirea si insaracirea se limiteaza reciproc. (* FR. Gore, L  enrichissement aux depens d autrui, Paris, 1949. P. 284 si urm.) Actiunea de in rem verso este prescriptibila in termenul de 3 ani care curge de la data cand insaracitul a cunoscut sau a trebuit sa cunoasca atat faptul sporirii patrimoniului cat si pe titularul acestuia.

D. DELICTUL CIVIL RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA

Notiunea de raspundere sociala. Convietuirea oamenilor in cadrul aceleasi societatI presupune o permanenta raportare la altii si ca o consecinta a acestei raportari, o continua limitare a libertatii individuale. Chiar la momentul ontologic primar, responsabilitatea inseamna intrebarea adresata propriei constiinte ca instanta a fiintei ganditoare. Asa cum intrebarea asupra lucrurilor este momentul initial al cunoasterii, responsabilitatea este primul act al cunoasterii de sine, prima determinare a propriei libertati.

Responsabilitatea, in sensul ei cel mai larg,  inseamna a da socoteala de comportamentul social al insului unei instante, care, de aceasta data nu mai este launtrica, folosind criterii subiective ci externa, impunand criterii, standarde, norme de conduita. Incalcarea imperativului moral de a nu leza pe nimeni,  neminen laedere, presupune reactia institutionalizata a societatii fata de autor care are obligatia de a suporta consecintele acestei incalcari.

Definitia raspunderii civile. Orice definitie a raspunderii civile presupune inca de la inceput o anumita luare de pozitie privind configuratia si fundamentul ei, acesta din urma reprezentand (*Boris Starck, Droit civil, Obligations, Librairries Techniques, Paris, p. 20),  problema cea mai controversata a intregului drept civil, opiniile autorilor ilustrand necesarmente conceptiile morale, sociale si chiar filozofice ale acestora Recunoscandu-se dificultatile, pe care le presupune o atare optiune, autori de mare prestigiu in materie au afirmat sugestiv ca  daca exista un subiect care sa tenteze in a-l aborda fara a-l defini, acesta este tocmai cel al responsabilitatii civile (* Hernri et Leon Mazeaud, Traite theoretique de la responsabilita civile delictuelle et contractuelle, Tome I-er, Montchrestien, Paris, 1965, p.1)

 Se afirma ca  o persoana este civilmente responsabila cand ea este tinuta sa repare o dauna suferita de altul (* H. et L. Mazeaud, Lecons de droit civil t.II I-er vol, Les Obligations, Montchrestien, PARIS, 1969, NR. 374)  sau ca  teoria responsabilitatii civile determina   in ce conditii o persoana poate fi considerata responsabila pentru dauna suferita de altul si tinuta sa repare aceasta dauna (*J. Carbonnier, Droit civil, IV, Les obligations, Collection Themis, PUF, Paris, 1969, nr. 85).

In ce priveste doctrina noastra de drept civil, constatam o tendinta de a privi raspunderea civila ca fiind subsumata conceptului de raspundere juridica in general , aceasta din urma fiind  un complex de drepturi si obligatii conexe,  care, potrivit legii, se naste ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si al indrumarii membrilor societatii in spiritul respectarii ordinii de drept *. Asa se explica de ce raspunderea civila este definita  ca fiind   raportul de obligatii in temeiul caruia o persoana este indatorata sa repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa, ori in cazurile prevazute de lege (* I. Dogaru, P. Draghici, Drept civil , Teoria generala a obligatiilor, Ed. Themis, Craiova 2000, pag. 209 )precum si Liviu Pop, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 164).

Trasatura comuna a definitiilor raspunderii civile este premiza invariabila de la care se pleaca existenta unei fapte ilicite si culpabile, care trezeste dezaprobzare si deci, trebuie sanctionata. De aici, o nota moralizatoare, educativa, imprumutata, in conditii istorice cunoscute, din dreptul sovietic, toate formele raspunderii fiind chemate la un efort comun de mobilizare, influentare, etc, in vederea realizarii functiei educative a dreptului in general. “Nu exista la noi raspundere fara culpa; nu exista si nici nu poate exista”, aveau sa spuna autorii cei mai consacrati ai vremii, invocandu-se argumentul autoritatii si mai putin autoritatea argumentului.

In aceeasi tendinta de globalizare a raspunderii se inscrie si unificarea terminologica propusa in privinta culpei care este numita, nici mai mult nici mai putin decat  vinovatie latura subiectiva a faptei prejudiciabile , autorii preluand definitiile date de Codul penal. Intreaga raspundere civila are ca punct de plecare fapta ilicita care se cere sanctionata.  Acest raport juridic se naste ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite, afirma un autor frecvent citat atunci cand se defineste raspunderea civila. (* M.N. Costin, O incercare de definire a notiunii raspunderii juridice, in RRD nr. 5/1970, p. 83 ), Pe de alta parte, nota comuna a definitiilor date raspunderii civile este aceea a raspunderii in general:  O fapta este savarsita. Societatea in care traieste faptasul o socoteste reprobabila (* M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, 1972, pag. 5 ).  Autori de prestigiu (C. Statescu, C. Barsan, Teoria generala a olbligatiilor, Ed. All. Bucuresti, 1992, pag. 118 , L. Pop, op cit. pag. 194) sustin chiar ca “fapta ilicita cauzatoare de prejudicii declanseaza o raspundere civila delictuala al carui continut il constituie obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat” .

Critica definitiei data raspunderii civile. Ne ingaduim a nu fi de acord cu aceste  definitii date de doctrina noastra pentru urmatoarele motive:

- Mai intai, definitia data raspunderii civile ca raport juridic nu ajuta cu nimic intelegerea a ceea ce ea reprezinta  de fapt. Obsesia definirii unei raspunderi in general, nu se mai justifica pentru ca o raspundere in general nici nu exista. Exista doar forme concrete de raspundere, care se deosebesc fundamental prin natura, finalitate si structura. Dupa parerea noastra efortul trebuie canalizat nu spre construirea unui tip abstract de raspundere potrivit unui model de mult revolut, ci pentru o delimitare cat mai severa a diferitelor forme ale raspunderii.

- Fapta prejudiciabila nu caracterizeaza orice ipoteza de raspundere ci doar pe cea directa, raspunderea pentru fapta proprie. Despre fapta parintilor de a nu fi dat o educatie corespunzatoare copiilor lor, despre fapta comitentului de a nu-si fi ales bine prepusii sau de a nu-i fi supravegheat etc., fapte care trebuie sa mai fie ilicte si culpabile, pentru ca doar astfel sa se poata afirma ca raspunderea are rol educativ-preventiv, contribuind la cresterea responsabilitatii semenilor, nu credem ca mai putem vorbi in starea actuala a dreptului. Obstinatia cu care ramanem cantonati faptei ilicite ar putea  fi explicata poate numai prin fidelitatea fata de litera Codului. Sa nu uitam insa ca raspunderea  reclama o elaborare mai exigenta decat in oricare alta zona a dreptului pentru ca, prin ipoteza, domeniul sau vizeaza situatii anormale, iminent conflictuale care pun in discutie, deopotriva, eficacitatea si finalitatea dreptului, ca mecanism de reglementare a vietii sociale, in substanta lui cea mai intima.

Optica pe care o propunem  este aceea de a privi raspunderea civila, nu din punctul de vedere al autorului care trebuie sanctionat ci din punctul de vedere al victimei care incearca un prejudiciu injust. 

Parafrazand pe marele nostru autor de drept, Mihail Eliescu, vom spune astfel: o paguba a fost produsa. Ea este o distrugere de valori recunoscute si protejate de ordinea juridica. Daca paguba este injusta, inca nu se declanseaza raportul juridic de raspundere, pentru ca doar victima este cea care hotaraste : fie nu va actiona  in justitie pentru ca este despagubita benevol de persoana civilmente responsabila, fie, pur si simplu nu va reactiona pentru ca, se stie, dreptul subiectiv este, inainte de toate o aptitudine.

Prin urmare, nu se poate obiectiv accepta teza potrivit careia raportul juridic de raspundere ar fi declansat de fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, pentru ca oricat de ilicita si pe de-asupra culpabila ar fi, ea nu intereseaza dreptul civil ci, eventual, alte ramuri de drept, in principal dreptul penal a carui finalitate priveste sanctionarea faptei. Doar prejudiciul poate declansa acest mecanism pentru doar el poate naste interesul legitim al victimei la  actiune. Pana atunci: Pas d interes, pas d action . Prejudiciul este asadar, nu doar in conceptia pe care o propunem dar si in logica lucrurilor, premiza care pune problema raspunderii, pentru ca demersul nu poate fi de la fapta catre prejudiciu, ci exact invers: de la prejudiciu, care este prima realitate de care se ia cunostinta, se constata si de-abia apoi se stabileste cauzalitatea, fapta fiind ultima veriga a nexului cauzal.

Definitia avansata  nu este in afara oricarei critici dar credem ca trezeste cele mai putine rezerve. Astfel, vom defini raspunderea civila ca fiind obligatia pe care o au persoanele implicate, direct sau indirect, in provocarea unei daune injuste cauzate altuia, de a o repara. Ea implica desigur si alte consideratii pe care o sa le facem cand vom analiza conditiile acesteia.

           Functiile raspunderii civile pot fi diferit abordate, in raport ce premiza de la care se pleaca: daca vom continua sa credem ca ea urmareste sanctionarea unei conduitte va trebui sa cautam in spatele oricarei ipoteze de raspundere caracterul ilicit si culpabil al unei fapte  iar atunci cand nu vom reusi, va trebui sa le prezumam sau chiar sa le inventam. Daca dimpotriva, vom considera ca repararea prejudiciului este rostul fundamental al raspunderii civile, vom privi intreaga institutie din punctul de vedere al victimei care trebuie dezdaunata. Or, din aceasta perspectiva, raspunderea civila are o alta infatisare.

 Avand drept punct de plecare fapta ilicita care trebuie sanctionata, doctrina clasica (* I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit. p. 27, C. Statescu, C. Barsan, op cit. p. 115, I. Albu, V. Ursa op cit. p 41, L. Pop, op cit. p. 170) identifica drept functii ale raspunderii civile: functia preventiv educativa si functia reparatorie. Ierarhia dintre ele nu lasa nicio indoiala cu privire la conceptia autorilor despre finalitatea raspunderii civile. Modul de tratare a acestor doua functii pare a legitima concluzia ca, de fapt, functia preventiv educativa a raspunderii civile, fiind de interes general, contribuie la rolul social al dreptului prin preventia generala si educarea cetatenilor in spiritul unei comportari nevatamatoare, in timp ce functia reparatorie tine de interesul privat si de aceea, poate, ea trebuie prezentata intr-un plan secund.

O alta ierarhie propusa. Gasim  aceasta  prezentare ideologizanta, mai intai prin obsesia de a prezenta virtutea educativa a dreptului in toate cele, apoi pentru minimalizarea functiei reparatorii a raspunderii civile. Dupa noi, functiile raspunderii civile se prezinta astfel:   Functia reparatorie este functia sa fundamentala, este ratiunea  de a fi a raspunderii civile care vizeaza repunerea patrimoniului lezat in situatia anterioara, restitutio in statu quo ante  si concomitent, inlaturarea tuturor consecintelor conexe. Spre deosbire de raspunderea penala care urmareste sanctionarea conduitei ilicite si vinovate, raspunderea civila urmareste, in principal restabilirea drepturilor subiective si a intereselor legitime incalcate. In timp ce raspunderea penala se preocupa, in principal de pedepsirea vinovatului, rostul fundamental al raspunderii civile trebuie sa- l constituie aplecarea asupra victimei, asupra situatiei injuste in care ea se afla.  Pana a ajunge la a-l sanctiona pe vinovat si prin aceasta sa se contribuie la prevenire si educare, se pune problema limitarii pagubei, inlaturarii ei pe cat posibil. Eminentul profesor Mihail Eliescu, desi nevoit sa se alinieze modei timpului in care a elaborat lucrarea sa fundamentala in domeniul raspunderii civile delictuale, avertizeaza totusi: “Nu trebuie insa uitat ca scopul imediat al raspunderii civile este repunerea patrimoniului celui pagubit in starea anterioara daunarii, Sub acest asprect, ea infatiseaza o puternica asemanare cu institutii analoge, adica cu asigurarile. De data aceasta suntem departe de ideea de pedeapsa

Functia preventiv educativa, prin preventia pe care o realizeaza si inhibitia pe care o creaza celor tentati la o conduita negljenta, nu tine de esenta raspunderii civile. Daca totusi ea se produce, este pentru ca obligand pe cineva la repararea pagubei, efectul subsecvent este implicit. Cat de efectiv este acest efect subsecvent, nimeni nu stie pentru ca efectul inhibitoriu si cel educativ nu sunt cuantificabile, determinabile. Ele sunt posibile dar nu obligatorii, concluzie care, din pacate, este confirmata de practica.

Formele raspunderii civile. Dupa izvorul obligatiei raspunderea civila poate fi   delictuala, la care obligatia se naste ex delicto si raspundere contractuala, la care obligatia se naste ex contractu. Potrivit doctrinei, ambele forme ale raspunderii civile se concretizeaza in obligatia de a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicita a autorului, deosebirea fiind ca, in timp ce la raspunderea delictuala obligatia deriva din delict iar la raspunderea contractuala, din contract, pe de o parte, iar pe de alta parte, ca la raspunderea delictuala obligatia repararii o poate avea si alte persoane decat faptuitorul. Dintre cele doua forme ale raspunderii, raspunderea  delictuala  suscita distinctiile facute mai sus, legate, in principal,  de fundamentul ei, astfel ca definitia propusa raspunderii civile in general priveste, in egala masura si raspunderea delictuala.

           1. Raspunderea delictuala, in considerarea celor spuse anterior, este asadar, obligatia pe care o au persoanele implicate, direct sau indirect, in producerea unei daune injuste, cauzate altuia, de a o repara.

           2. Raspunderea contractuala nu ridica dificultatile la care ne-am referit, astfel ca obligatia de a repara prejudiciul suferit de creditor o are debitorul care nu si-a exectuat obligatiile asumate prin contract, si le-a executat necorespunzator sau cu intarziere, urmand sa ne referim, in cele ce urmeaza, la diferentele dintre cele doua raspunderi.

           Delimitarea raspunderii contractuale de cea delictuala.  Doctrina juridica este impartita atunci cand se refera la delimitarea dintre cele doua raspunderi:

           1. Teoriile privitoare la existenta a doua raspunderi distincte argumenteaza ca diferentele dintre cele doua forme ale raspunderii civile sunt esentiale: (* Josserand, Cours de droit civil positif. 1930, vol.II p. 232,  A. Colin, H. Capitant, Cours elementaire de droit civil francais, vol. II p. 379. E. Gaudement, Theorie generale des obligations, 1937, p. 400 - 402).

a)    originea lor este diferita. In timp ce  raspunderea delictuala se naste din lege, cea contractuala se naste din contract;

b)     in timp ce la raspunderea delictuala reparatia este integrala la raspunderea contractuala ea este limitata la daunele previzibile;

c) raspunderea delictuala se declanseaza si atunci cand faptuitorul are o culpa foarte usoara , potrivit unui adagiu celebru  In lege Aquillia et culpa levissima venit ,  in timp ce la raspunderea contractuala gradele culpei ( culpa lata, culpa levis [I culpa levissima ), au importanta la stabilirea despagubirilor, asa cum o spune art. 1080 alin 2 C. civ text care diferentiaza diligenta pe care trebuie s-o manifeste debitorul dupa cum contractul este sinalagmatic sau unilteral; d) clauzele de neresponsabilitate ( volenti non fit injuria ), opereaza doar la raspunderea contractuala; e) la raspunderea delictuala culpa trebuie dovedita, la raspunderea contractuala ea este prezumata (* in realitate, in ambele cazuri culpa nu face obiect distinct de probatiune, ea fiind dedusa din fapta. Nici paratul este chemat sa dovedeasca lipsa culpei sale ci doar existenta cazului de exonerare).

           2. Teorii ale unicitatii raspunderii civile (* M. Paniol, G. Ripert, Traite pratictique de droit civil francais, volcIV, Paris, 1931, 674 - 683) sustin ca intre cele doua forme de raspundere nu exista diferente notabile, ambele dau nastere la obligatia de reparare, ambele presupun preexistenta unei obligatii: cea delictuala - neminem laedere, cea contractuala - obligatia asumata prin contract.

Doctrina romaneasca (* Barsan, op cit. 126, Lpop, 178, Dogaru 216 ) sustine teza unicitatii raspunderii afirmand ca ne aflam in fata unei  diversitati in unitate ambele avand un trunchi comun (* M Eliescu, op. cit. p. 60).

Cumulul celor doua raspunderi Ipoteza care aduce in discutie asa zisul cumul al celor doua raspunderi, este aceea cand persoana pagubita, avand un contract cu faptuitorul, se va afla in situatia de a opta intre a se intemeia pe delict sau pe contract.

 Regula este ca atunci  cand a existat un contract prin nerespectarea caruia a fost produs un prejudiciu victimei, aceasta nu se va putea intemeia pe delict, pentru ca raspunderea delictuala este raspunderea de drept comun iar raspunderea contractuala este subsidiara, conform principiului Specialis generalibus derogant.

Exceptie de la aceasta regula o constituie situatia in care incalcarea obligatiei contractuale  constituie infractiune, caz in care victima are de ales intre cele doua cai. Explicatia este ca in procesul penal probele pot fi facute cu mai mare lejeritate. Solutia nu se aplica situatiei in care actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu, impreuna cu actiunea penala ( v. art. 17, `8 C. pen), caz in care procurorul este obligat sa sustina interesele civile ale partilor, chiar daca ele nu s-au constituit parti civile. S-a decis ca regulile aplicabile procesului vor fi cele ale raspunderii delictuale.( pt detalii v.  M Eliescu p. 62 ,88 Barsan pag. 134. 137. Odata aleasa calea, victima nu mai poate opta, execitand-o pe cealalta, conform principiului  Electa una via non datur recursus al alteram (odata aleasa o cale, nu se poate recurge la alta).