Inopozabilitatea - consideratii generale

Inopozabilitatea - Consideratii generale

404. Notiune. Inopozabilitatea este "sanctiunea nerespectarii de catre partile anumitor acte juridice (translative ori constitutive de drepturi reale), a dispozitiilor prevazute in mod expres de lege in ceea ce priveste anumite masuri de 222j97c publicitate, in vederea ocrotirii intereselor tertelor persoane"

Inopozabilitatea nu poate fi analizata decat prin comparatie cu opozabilitatea, prin care se intelege "calitatea unui act juridic ori a unui drept civil subiectiv de a produce efecte fata de partile raportului juridic respectiv si de a se impune respectului si altor persoane (terti) decat cele care au calitatea de parti (subiecte) ale acestui raport" , precum si in corelatie cu principiul relativitatii efectelor actului juridic civil si cu exceptiile de la acest principiu.

405. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil. Principiul relativitatii efectelor actelor juridice civile este consacrat de art. 973 C.civ., conform caruia: "Conventiile n-au efect decat intre partile contractante". Prin urmare, contractul incheiat intre anumite persoane nu poate nici sa vatame, nici sa profite altor persoane.

Principiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest se manifesta sub doua aspecte: pe de o parte, actele juridice sunt opozabile numai partilor, pe de alta parte, contractele nu sunt opozabile tertilor.

Exista insa si situatii de exceptie de la acest principiu, in care actele juridice sunt opozabile nu numai partilor, ci si tertilor, dupa caz, ca acte sau ca situatii juridice.

406. Corelatia dintre opozabilitate si inopozabilitate. Actul juridic, ca manifestare de vointa savarsita in scopul de a da nastere la efecte juridice, este luat in considerare ca atare, adica ca act juridic, in raporturile dintre parti, in raporturile dintre avanzii-cauza ai partilor intre ei, precum si in raporturile dintre o parte si avanzii-cauza ai celeilalte parti.

Actul juridic are insa numai valoare de fapt juridic stricto sensu in raporturile dintre parti si terti, dintre avanzii-cauza si terti, precum si in raporturile dintre terti, intre ei.

Notiunile de "opozabilitate", "inopozabilitate", "efectele actului" se contureaza in raport de aceste doua situatii, de distinctia care trebuie facuta intre actul juridic si situatia juridica creata de acel act.

Astfel, in raporturile dintre parti, intre ele, dintre avanzii-cauza ai partilor, intre ei, si dintre una dintre partile contractului si avanzii-cauza ai celeilalte parti, notiunea de "opozabilitate" desemneaza "dreptul (facultatea) oricaruia dintre acestia de a se sprijini pe act, de a invoca actul pentru a cere executarea obligatiei sau obligatiilor la care acesta da nastere" , cu conditia, pentru avanzii-cauza, de a-si pastra aceasta calitate in raport cu actul juridic care le este opozabil.

In ceea ce priveste inopozabilitatea, aceasta inseamna "lipsa dreptului de a invoca actul pentru a cere executarea unei obligatii nascuta din act"

Inopozabilitatea este exclusa intre partile actului. Intre o parte si avandul-cauza al celeilalte parti, inopozabilitatea exista numai atunci cand, in raport de un anumit act, avandul-cauza pierde aceasta calitate, devenind tert. De asemenea, intre avandul-cauza al unei parti si avandul-cauza al celeilalte parti, inopozabilitatea exista numai in masura in care, fata de un anumit act, lipseste calitatea de avand-cauza, prezenta fiind calitatea de tert.

In raporturile dintre parti si terti, dintre avanzii-cauza ai partilor si terti, ca si in raporturile dintre terti intre ei, opozabilitatea inseamna obligatia generala de a respecta situatia juridica creata prin actul juridic respectiv, adica "obligatia de abtinere de la savarsirea vreunei actiuni care sa impiedice exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor de catre titularii acestora"

Intre parti si terti, ca si intre avanzii-cauza si terti, opozabilitatea inseamna dreptul partii (sau al avanzilor-cauza) de a invoca actul juridic contra tertului care ar ridica pretentii cu privire la un drept subiectiv dobandit de parte in temeiul acelui act juridic, in timp ce inopozabilitatea, din contra, reprezinta lipsa posibilitatii juridice de a invoca un act juridic fata de cei care nu au luat parte la incheierea lui, deci lipsa posibilitatii partii de a se prevala de un act pentru a cere tertului executarea obligatiei nascute din acel act.

Problema opozabilitatii sau inopozabilitatii actului nu se pune in raporturile dintre terti, intre ei.

407. Caracterul sanctionator al inopozabilitatii. Inopozabilitatea inseamna "lipsa dreptului de a invoca actul juridic (contractul) pentru a cere executarea unei obligatii nascute din el, fiind sanctiunea nerespectarii de catre parti a dispozitiilor legale ce ocrotesc interesele tertilor"

Prin urmare, inopozabilitatea apare ca o sanctiune a nesocotirii normelor legale care ocrotesc interesele tertilor. Ea intervine in cazul unui contract perfect valid, care indeplineste toate conditiile de validitate (in caz contrar, ar interveni sanctiunea nulitatii), deci care isi va produce toate efectele fata de parti, dar nu si fata de terti, ca urmare a savarsirii de catre parti a unui fapt ilicit, constand in nerespectarea dispozitiilor normative edictate in favoarea tetilor.

Astfel, partile sunt sanctionate pentru faptul ilicit savarsit prin nesocotirea respectivelor norme legale, ele nemaiputand invoca actul juridic respectiv contra tertilor si suportand riscul ca efectele acestuia sa nu fie recunoscute de acestia.

Sanctiunea poate lovi si pe terti daca acestia au un interes sa invoce inopozabilitatea contractului fata de partile acestuia, daca ei, la randul lor, au nesocotit normele legale respective; aceasta situatie este insa de aplicare mai restransa

Cu privire la domeniul acestei sanctiuni, in literatura de specialitate s-a subliniat ca: "Domeniul sanctiunii depinde de forta acordata publicitatii. Putem, intr-adevar, sa concepem publicitatea de o maniera pur obiectiva. Ignoranta tertilor este atunci prezumata in mod irefragrabil si inopozabilitattea actului este de drept, din momentul in care se stabileste ca publicitatea nu a fost realizata, cu exceptia fraudei. In acest caz, publicitatea opereaza de o maniera aproape mecanica. Putem, in schimb, sa adoptam o conceptie subiectiva asupra publicitatii. Deoarece publicitatea are drept scop informarea tertilor, ne intereseaza mai putin daca ea a fost realizata din moment ce tertii au, prin alte mijloace, posibilitatea de a lua personal cunostiinta despre contract. Aceasta posibilitate personala de cunoastere produce deci acelasi efect ca si publicitatea" . Doctrina si jurisprudenta franceza admit aceasta conceptie subiectiva asupra publicitatii in cazul unor acte supuse publicitatii funciare, in cazul brevetelor de inventie, in cazul cesiunii succesive a aceluiasi scenariu, dar, in alte materii, faptul cunoasterii personale a tertilor nu mai poate suplini lipsa publicitatii, ceea ce tradeaza adoptarea conceptiei obiective (cazul inscriptiei ipotecare).