Procedura plangerii prealabile

PROCEDURA PLANGERII PREALABILE

Sectiunea I

Consideratii privind plangerea prealabila

1. Generalitati

Institutia plangerii prealabile isi are sediul materiei in Partea speciala a Codului de procedura penala, in cadrul Titlului I, capitolul VIII. In cazul savarsirii de infractiuni statul poate sa-l traga la raspundere pe infractor, aceasta activitate realizandu-se in cadrul unui proces penal. In conformitate cu prevederile art.1 din Codul de procedura penala scopul procesului penal este "constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala." Ca atare, organele judiciare au dreptul si obligatia sa desfasoare activitati procesuale ori de cate ori s-a savarsit o infractiune.

In conformitate cu prevederile art.2, alin.2, "actele necesare desfasurarii procesului penal se indeplinesc din oficiu, afara de cazul cand prin lege se dispune altfel". De la acest principiu, al oficialitatii legii penale, sunt prevazute si unele exceptii care dau dreptul si altor persoane de a efectua unele acte procesuale¹.

Una din aceste exceptii conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale, pentru anumite fapte care prezinta un grad mai redus de pericol social, de manifestarea de vointa a persoanei vatamate ca aceasta actiune sa fie pusa in miscare, exprimata prin introducerea unei plangeri prealabile la organele judiciare competente a dispune inceperea procesului penal (art. 221, alin 2 si art. 279, alin. 1)².

Potrivit art. 279, "punerea in m 636d35g iscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara o astfel de plangere".

Ca atare, plangerea prealabila nu reprezinta doar o modalitate de sesizare a organului judiciar, ci si o conditie indispensabila pentru punerea

in miscare a actiunii penale. Aceste dispozitii legale se coroboreaza cu prevederile art. 10.

Legea penala prevede ca actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila in cazul urmatoarelor infractiuni: lovirea sau alte violente (art. 180); vatamarea corporala (art. 181), vatamarea corporala din culpa (art. 184, alin. 1 si 3); violarea de domiciliu (art. 192, alin.1); amenintarea (art. 193); violarea secretului corespondentei (art. 195); divulgarea secretului profesional (art. 196); violul (art. 197, alin.1); pedepsirea unor furturi la plangerea prealabila (art. 210); abuzul de incredere, daca bunul este proprietate privata (art.213); distrugerea, daca bunul este proprietate privata (art.217, alin.1); abandonul de familie (art.305); nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art. 307); tulburarea folosintei locuintei (art. 320). In situatiile nominalizate se considera ca cei vatamati sunt in masura sa aprecieze daca este cazul sa se declanseze proces penal, punerea in miscare a actiunii penale fiind conditionata de manifestarea unui drept exclusiv al persoanei vatamate¹. Dreptul de a face plangere prealabila este persoanl si poate fi realizat numai de catre persoana prevazuta de lege, neputand fi transferat altuia nici prin act intre vii si nici prin succesiune.

Plangerea prealabila este o institutie juridica cu caracter mixt, intrucat aceasta este atat o conditie de pedepsire, cat si o conditie de procedura.

Astfel, din punctul de vedere al dreptului penal material, plangerea prealabila este o conditie de pedepsire, lipsa acesteia fiind considerata ca o cauza care inlatura raspunderea penala (art. 131 din Codul penal). Din punctul de vedere al dreptului procesual penal, plangerea prealabila apare ca o conditie de procedura, lipsa acesteia constituind o cauza care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale (art. 10, lit. f).

Plangerea prealabila reprezinta un act de sesizare a organelor judiciare. Ea se deosebeste fundamental de institutia plangerii, prevazuta de art. 222, care reprezinta tot o modalitate de sesizare a organelor judiciare. Aceste deosebiri sunt:

a) plangerea reprezinta numai un act de sesizare a organelor judiciare, in timp ce plangerea prealabila, pe langa faptul ca este o modalitate speciala de sesizare a organelor judiciare, este, de asemenea, si o conditie de pedepsire si de procedura;

b) plangerea nu reprezinta singurul mod de sesizare a organelor
judiciare, art. 221 reglementand si alte moduri de sesizare - denuntul,

sesizarea din oficiu) -, pe cand plangerea prealabila reprezinta singurul act de sesizare pentru unele infractiuni prevazute expres de lege;

c) plangerea depusa la organul judiciar nu mai poate fi retrasa, in aceasta situatiei operand principiul oficialitatii, in timp ce, in cazul plangerii prealabile, principiul oficialitatii devine inaplicabil intrucat exista posibilitatea ca persoana vatamata sa-si retraga plangerea sau sa se impace cu faptuitorul.

2. Titularii plangerii prealabile

Plangerea prealabila poate fi introdusa de catre persoana vatamata (art. 131 din Codul penal si art. 279 din Codul de procedura penala). In situatia in care partea vatamata este o persoana lipsita de capacitatea de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa, legiuitorul a prevazut posibilitatea introducerii plangerii prealabile de catre alte persoane.

Astfel, art. 284 alin. 2 din Codul de procedura penala prevede ca atunci cand persoana vatamata este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul, iar din continutul art. 132, alin. 3 Cod penal rezulta ca pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu pot face plangere prealabila numai reprezentantii lor legali.

Ca atare, dreptul persoanei vatamate de a face plangere prealabila este un drept personal, exercitarea acestui drept avand loc atat personal, cat si prin mandatar.

Cand cel vatamat este un minor cu capacitate de exercitiu restransa, plangerea prealabila trebuie introdusa de acesta cu incuviintarea reprezentantului legal¹.

In baza art. 131, alin.5 din Codul penal, atunci cand cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, actiunea penala se pune in miscare din oficiu. Aceasta situatie apare doar atunci cand cei indreptatiti de lege nu au introdus plangerea prealabila la organul competent.

Avand in vedere aceste precizari, trebuie mentionat faptul ca dispozitiile art. 222, alin.5, potrivit caruia plangerea poate fi facuta de catre un sot pentru celalalt sau de catre copilul major pentru parinti, nu au aplicabilitate in cazul plangerii prealabile, aceasta institutie reprezentand un mod special de sesizare, pe care il are la indemana persoana vatamata si prin

care ea isi exercita dreptul exclusiv de a cere tragerea la raspundere penala a celui care a savarsit infractiunea.

Plangerea prealabila produce efecte in rem si nu in personam, astfel ca in cazul in care o infractiune a vatamat mai multe persoane si numai una dintre aceste persoane a facut plangere prealabila, acest lucru este suficient pentru angajarea raspunderii penale (art. 131, alin. 3 din Codul penal). De asemenea, fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor la savarsirea ei, chiar daca plangerea prealabila s-a facut sau se mentine cu privire doar la unul dintre ei (art. 131, alin. 4 din Codul penal).

Articolul 131 din Codul penal prevede, de asemenea, ca plangerea prealabila poate fi retrasa, inlaturand, astfel, raspunderea penala. Pentru a-si putea produce efectele, retragerea plangerii prealabile trebuie sa se refere la toti participantii.

Retragerea plangerii prealabile trebuie sa imbrace forma unei manifestari de vointa neechivoce a persoanei vatamate, chiar daca aceasta nu se realizeaza expres. Pentru ca retragerea plangerii prealabile sa produca efecte, manifestarea de vointa trebuie sa fie reala si nedeterminata de dol sau violenta¹.

Alaturi de retragerea plangerii prealabile opereaza o alta institutie de drept procesul penal, respectiv impacarea partilor, care inlatura raspunderea penala in anumite cazuri expres prevazute de lege. Impacarea partilor trebuie sa se realizeze in fata organului judiciar si pana la ramanerea definitiva a hotararii.

Intre institutia retragerii plangerii prealabile si institutia impacarii partilor exista o deosebire esentiala in sensul ca impacarea partilor, spre deosebire de retragerea plangerii prealabile, produce efecte in personam si are drept consecinta stingerea actiunii penale.

3. Continutul plangerii prealabile

Potrivit dispozitiilor cuprinse in art. 283, plangerea prealabila trebuie sa cuprinda:

a) descrierea faptei;

b) indicarea autorului;

c)  aratarea mijloacelor de proba;

d) indicarea adresei partilor si a martorilor;

e) precizarea daca persoana vatamata se constituie parte civila;

f)   indicarea persoanei responsabile civilmente (daca este cazul).

Facand o comparatie intre continutul institutiei plangerii, reglementata de art. 222, alin.2, si continutul institutiei plangerii prealabile, observam ca intre acestea exista deosebiri in sensul ca in continutul plangerii prealabile sunt trecute mai multe elemente (adresa partilor si a martorilor si precizarea daca persoana vatamata se constituie parte civila, precum si indicarea persoanei responsabile civilmente). Daca exista pluralitate de fapte, fiecare va fi descrisa separat. In situatia in care pentru fapta descrisa nu se solicita plangere prealabila, plangerea facuta va avea valoarea unei plangeri simple sau a unui denunt.

4. Termenul de introducere a plangerii prealabile

Pentru a fi valabila si a produce efecte juridice, plangerea prealabila trebuie sa fie introdusa la organul competent intr-un anumit termen. In acest sens, art. 284 prevede ca in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara o plangere prealabila, aceasta trebuie introdusa in termen de 2 luni din ziua in care persoana vatamata a stiut care este faptuitorul. Alineatul 2 din acelasi articol de lege precizeaza ca, atunci cand persoana vatamata este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut care este faptuitorul.

Termenul de introducere a plangerii are un caracter procedural, nerespectarea lui atragand decaderea din exercitiul dreptului de introducere a plangerii si anularea plangerii prealabile.

Atunci cand persoana vatamata a fost impiedicata de o cauza temeinica (forta majora, caz fortuit) sa introduca plangerea prealabila in termenul legal de doua luni, legea acorda posibilitatea introducerii plangerii prealabile peste termen, folosindu-se prin analogie dispozitii care tin seama de asemenea impiedicari (art. 385³ si art. 386). Legea penala prevede un caz de introducere peste termen a plangerii prealabile si in situatia schimbarii incadrarii. Astfel, art. 286 prevede ca daca intr-o cauza in care s-au facut acte de cercetare penala se considera ulterior ca fapta urmeaza a primi o incadrare juridica pentru care este necesara plangerea prealabila, organul de cercetare penala cheama partea vatamata si o intreaba daca intelege sa faca plangere. In caz afirmativ, organul de cercetare penala continua cercetarea, iar in caz contrar transmite actele procurorului in vederea incetarii urmaririi penale.

In situatia in care plangerea prealabila a fost introdusa in termenul prevazut de lege la un organ necompetent, ea se considera valabila potrivit dispozitiilor art. 285.

Sectiunea a II-a

Organele la care poate fi introdusa plangerea prealabila

Introducerea plangerii prealabile la procuror sau la organul de
cercetare penala

Potrivit art. 279, alin 2, plangerea prealabila se adreseaza organului de cercetare penala sau procurorului, conform legii.

Codul penal prevede necesitatea plangerii prealabile in cazul urmatoarelor infractiuni: lovirea sau alte violente (art. 180 C. penal); vatamarea corporala (art. 181 C. penal); vatamarea corporala din culpa (art. 184 alin 1 si 3 C. penal); amenintarea (art. 193 C. penal); violarea secretului corespondentei (art. 195 C. penal); divulgarea secretului profesional (art. 196 C. penal); violul (art. 197 alin 1 C. penal); pedepsirea unor furturi la plangerea prealabila (art. 210 C. penal); abuzul de incredere, daca bunul este proprietate privata (art. 213 C. penal); distrugerea, daca bunul este proprietate privata (art. 217 alin 1 C. penal); abandonul de familie (art. 305 C. penal); nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art. 307 C. penal); tulburarea folosintei locuintei (art. 320 C. penal).

Dispozitiile art. 279, alin 2 prevad ca plangerea prealabila se poate adresa organului de cercetare penala sau procurorului, neindicand pentru care infractiuni se poate adresa organului de cercetare penala si pentru care procurorului. Avand in vedere ca niciuna din infractiunile pentru care este necesara introducerea plangerii prealabile nu cade in competenta de urmarire exclusiva a procurorului, plangerea poate fi adresata fie organului de cercetare penala, fie procurorului. In asemenea cazuri urmarirea penala se desfasoara obisnuit, procesul penal imbracand forma logica.

Dupa primirea plangerii prealabile, organul de cercetare penala sau procurorul procedeaza in conformitate cu prevederile art. 228, dispunand, dupa caz, inceperea sau neinceperea urmaririi penale. Daca se dispune inceperea urmaririi penale, procesul penal se desfasoara in mod normal, existand posibilitatea incetarii acesteia prin interventia uneia din cele doua institutii aferente plangerii prealabile, respectiv retragerea plangerii prealabile sau impacarea partilor.

Introducerea plangerii prealabile la organul competent sa
efectueze urmarirea penala

In conformitate cu prevederile art. 279, alin 2, organul competent la care se introduce plangerea prealabila este organul de cercetare penala sau procurorul.

Daca plangerea prealabila este indreptata gresit, catre alte organe judiciare , aceasta se trimite organului competent. In aceste cazuri, plingerea se considera valabila daca a fost introdusa in termen la organul competent.

Sectiunea a III-a

Aspecte speciale privind procedura plangerii prealabile

Procedura in cazul infractiunilor flagrante

Dispozitiile cuprinse in art. 280, alin 1 prevad ca, in caz de infractiune flagranta, organul de urmarire penala este obligat sa constate savarsirea acesteia, chiar in lipsa plangerii prealabile. Dupa constatarea infractiunii flagrante, organul de urmarire penala are obligatia de a chema persoana vatamata si de a o intreba daca doreste sa faca plangere prealabila. In caz pozitiv, organul de urmarire penala continua urmarirea, iar in caz contrar, procurorul dispune incetarea urmaririi penale.

Procedura in caz de conexitate sau de indivizibilitate

In cazul conexitatii sau indivizibilitatii, regula este reunirea cauzelor, iar nereunirea constituie exceptia si numai daca organele de urmarire penala considera ca aceasta este in interesul bunei desfasurari a procesului penal.

Art. 281, alin 1 prevede ca, in caz de conexitate sau indivizibilitate intre o infractiune pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila si o alta infractiune pentru care punerea in miscare a actiunii penale nu se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate, daca disjungerea nu este posibila, se aplica procedura prevazuta in art. 35 din Codul de procedura penala (art. 35 se refera la instantele competente sa rezolve cauzele penale in care exista infractiuni in stare de conexitate sau indivizibilitate).

Procedura in cazul schimbarii incadrarii juridice

Art. 286 prevede ca daca intr-o cauza in care s-au facut acte de cercetare penala se considera ulterior ca fapta urmeaza a primi o incadrare juridica pentru care este necesara plangerea prealabila, organul de cercetare penala cheama partea vatamata si o intreaba daca intelege sa faca plangere. In cazul in care persoana vatamata face plangere, organul de cercetare penala, dupa caz, continua cercetarea sau trimite dosarul instantei competente. Daca persoana vatamata nu face plangere, organul de cercetare transmite actele procurorului in vederea incetarii urmaririi penale.