Teoria infractiunii

TEORIA INFRACTIUNII

Notiunea de infractiune

Infractiunea ca notiune juridica Conceptul de infractiune

In acceptiunea cea mai generala a ter­menului, infractiunea este o fapta a omului, un act de conduita exte­rioara a acestuia, interzis de lege sub o sanctiune specifica, represiva, care este pedeapsa. Aceasta interzicere este tocmai modalitatea specifica de realizare a reglementarii juridico-penale a relatiilor de aparare sociala.

Infractiunea este o fapta contrara regulilor de conduita, generatoare de conflict social, care atrage aplicarea sanctiunii prevazute pentru savarsirea ei. Insusi termenul "infractiune' are inteles de fapta prin care se infrange o regula de conduita cu caracter imperativ.

La stabilirea faptelor care urmeaza sa fie interzise, legiuitorul observa faptele periculoase pentru valorile sociale esentiale ale societatii si le interzice sub sanctiuni specifice pentru a preveni savarsirea lor in viitor.

Prin interzicerea acestor fapte se arata membrilor societatii, intr-o forma specifica de exprimare, care anume trebuie sa fie conduita lor fata de anumite valori sociale, ce actiuni le sunt interzise sau, dimpotriva, le sunt ordonate, in vederea apararii valorilor sociale respective.

Indicarea conduitei socialmente necesara are loc deci nu prin prescrierea directa a acestei conduite, ci in mod indirect, prin descrierea si interzicerea conduitei contrare celei dorite, aceasta tehnica legislativa fiind considerata ca cea mai explicita si mai sugestiva forma de reglementare juridica penala a conduitei membrilor societatii.

Premisele existentei infractiunii

Din analiza conceptului infractiunii rezulta ca pentru existenta acesteia trebuie sa preexiste trei date ale realitatii, care constituie tot atatea premise obligatorii pentru existenta ei si anume:

1) o norma incriminatoare care interzice, sub sanctiune penala, o anumita actiune sau omisiune;

2) o fapta concreta, de felul acelora avute in vedere de legiuitor la elaborarea normei incrimi­natoare respective;

3) trasaturile caracteristice ale faptei incriminate.

Prezenta, acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca infractiune si incadrarea ei in textul de lege, care o prevede si o sanctioneaza.

Infractiunea ca fenomen

Conceptul de infractiune are drept corespondent in realitatea obiectiva un fenomen complex - fenomenul infractiunii, care imbraca aspectele de a fi: material- pentru ca este o manifestare de energie fizica, un act de conduita exterioara, susceptibil sa produca modificari in lumea obiectiva; uman - pentru ca este un act de conduita umana, constienta, expresie a personalitatii faptuitorului; social - pentru ca este vatama­toare sau periculoasa pentru o valoare sociala, fiind generatoare, de asemenea, de relatii sociale de conflict intre faptuitor si persoana vatamata, precum si intre faptuitor si societate; moral-politic - pentru ca exprima atitudinea moral-politica a faptuitorului fata de valorile sociale si fata de ordinea de drept; juridic - pentru ca reprezinta o inca 111d31b lcare a unei norme juridice penale.

Ea genereaza un raport juridic penal de conflict, cu un continut specific.

In afara stiintelor de drept penale - incluzand aici stiinta dreptului penal, criminalistica, criminologia si stiinta penitenciara - examinarea fenomenului criminal a pus in evidenta, in decursul timpului, doua conceptii diferite asupra intelegerii fenomenului criminal: una strict juridica, formala, de inspiratie beccariana, alta realista, neformala, de inspiratie pozitivista, prima evoluand cu precadere in directia stiintelor penale normative, cealalta in directia politicilor penale, a criminologiei si a stiintelor executivului penal.

Privita ca atare, institutia infractiunii consta intr-o grupare de norme penale generale, care reglementeaza aspectele comune tuturor infractiunilor si anume conditiile de existenta a infractiunii ca fenomen juridic privit nu in special, adica nu din perspectiva diferitelor infractiuni (furt, omor, inselaciune, fals, etc.), ci in general, sub aspectul con­ditiilor de existenta si al trasaturilor caracteristice comune tuturor in­fractiunilor prevazute in legislatia penala.

Dintre cele trei institutii fundamentale ale dreptului penal: infractiunea, raspunderea penala si sanctiunile de drept penal, institutia infractiunii este cea mai importanta, ea constituind "piatra de te­melie' a oricarui sistem de drept penal.

Potrivit conceptiei formal - juridice, infractiunea este inteleasa ca o abstractiune si entitate juridica, fizionomia ei fiind configurata in stransa dependenta de cadrul normativ penal in vigoare.

Ca atare, infractiunea nefiind altceva decat fapta prevazuta si pedepsita de legea penala, stiinta dreptului penal are menirea de a aborda fenomenul criminal numai din unghiul si limitele incriminarii si sanctionarii sale, subordonandu-si preocuparile unui legalism sever, singurul de naturaa a asigura o protectie juridica eficienta individului contra unor posibile abuzuri ale autoritatilor executive sau judecatoresti.

Conceptia realista se caracterizeaza printr-o viziune de tip realist, intelegand fenomenul criminal ca o realitate umana indreptata contra unei realitati sociale.

In aceasta conceptie, accentul principal cade pe ideea ca infractiunea tulbura sau risca sa tulbure ordinea sociala, indiferent daca actul criminal atenteaza la valorile publice propriu-zise sau la valorile care constituie, in ansamblu sau in parte, valorile umane integrate in ordinea sociala.

In consecinta, daca din punct de vedere juridic, fenomenul criminal reclama represiunea si reparatia, din punct de vedere social, acelasi fenomen reclama masuri de natura a impiedica repetarea infractiunii fie prin eliminarea infractorului, fie printr-un tratament adecvat de resocializare si reeducare a acestuia sau a celor care exprima o stare de pericol social.

Conceptia realista este interesata in primul rand, de apararea sociala nu impotriva actelor, ci impotriva acelor care prin actele sau potentialul lor de pericol social se comporta ori se pot comporta ca inamici ai societatii.

In aceasta finalitate, nu mai convine judecarea actului antisocial in abstractiunea sa juridica si rezultatul sau concret, ci in considerarea realitatii umane a celui ce l-a comis sau care este predispus sa-l comita.

Daca insa, in cadrul conceptiei formal juridice, considerarea autorului nu intereseaza decat la solutionarea problemei responsabilitatii penale - fiind socotiti responsabili toti infractorii care au actionat cu discernamant - in cadrul conceptiei realiste, personalitatea infractorului domina toate analizele, este centrul fenomenului criminal, infractorul fiind infatisat nu numai in manifestarile sale exterioare si a tulburarii sociale pe care o creeaza, dar, de asemenea, si mai ales in chiar cauzele realizarii sale, in etiologia exprimarii criminale.

Din acest punct de vedere, conceptia realista impune mai intai investigarea individului criminal ca fiinta concreta, sub aspectul unor posibile tare congenitale, infirmitati, dificultati psihice de integrare a temperamentului, a starii sale mentale, a bolilor si tulburarilor organice, precum si a motivelor reale care l-ar fi putut impinge sa comita actul criminal etc.

Definitia notiunii de infractiune

In codurile penale din tarile occidentale nu se intalnesc, in mod traditional, dispozitii privitoare la notiunea de infractiune in general.

Pe plan doctrinal s-a justificat aceasta voita omisiune a legii cu argumentul ca elaborarea unei asemenea notiuni nu este sarcina legiuitorului, care trebuie sa se limiteze la elaborarea diferitelor notiuni de infractiuni, ci a stiintei dreptului penal.

Intr-o alta conceptie, sustinuta in dreptul penal al fostelor tari socialiste europene, legea penala trebuie sa cuprinda ea insasi o definitie a notiunii de infractiune in general, avand in vedere tocmai importanta deosebita pe care o are infractiunea ca institutie fundamentala a dreptului penal.

Intr-o astfel de definitie urmeaza sa fie evidentiate trasaturile esentiale ale infractiunii, in general vorbind, care trebuie sa caracterizeze orice infractiune ca fapt concret.

Legislatiile moderne evita sa dea o definitie legala infractiunii, considerand ca aceasta sarcina revine numai stiintei dreptului penal.

Legiuitorul roman din 1969 s-a abatut de la aceasta conduita, definind infractiunea prin dispozitia inscrisa in art.17 alin.1, in sensul ca "este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala".

Reflectand o pozitie de imbinare a principalelor implicatii pe care le comporta in evaluarea conceptului de infractiune, atat conceptia realista - prin includerea precizarii ca infractiunea prezinta pericol social, deci este o fapta care aduce atingere si tulbura ordinea sociala constituita, cat si conceptia formala - prin includerea conditiei prevederii ei de catre legea penala ca o consecinta a legalitatii incriminatorii si garantiilor legale ce decurg de aici pentru orice faptuitor in raport cu autoritatile, Codul penal roman consacra o acceptiune complexa, care pune in evidenta aspectele material-social (fapta ce prezinta pericol social), uman-moral (fapta comisa cu vinovatie) si juridic (fapta prevazuta de legea penala).

Din examinarea conceptului de infractiune, in intelesul definitiei date de art.17 alin.1, prin enuntarea trasaturilor sale esentiale, rezulta ca oricare din infractiunile prevazute de legea penala, pentru a fi considerate ca atare, trebuie sa intruneasca trei trasaturi esentiale:

fapta penala sa prezinte intotdeauna un pericol social;

fapta penala sa se comita numai cu vinovatie;

pentru a exista ca infractiune, fapta care prezinta pericol social si este comisa cu vinovatie trebuie sa fie prevazuta de legea penala.

De asemenea, definitia reflecta unele principii fundamentale ale dreptului penal, cum sunt principiul legalitatii incriminarii sau principiul raspunderii subiective.

Cadrul reglementarilor

Infractiunea, institutie fundamentala a dreptului penal, concentreaza in jurul sau toate reglementarile din legea penala. De aici, necesitatea resimtita de legiuitor de a defini de la inceput trasaturile esentiale ale infractiunii, pentru a asigura o orientare generala si principala, absolut necesara pentru intelegerea si aplicarea corecta a dispozitiilor din partea generala si speciala a Codului penal.

Principalele probleme ale infractiunii sunt reglementate prin Codul penal, in partea generala. Codul penal actual a alocat infractiunii intreg Titlul II al Partii generale (art.17-51), sistematizat pe mai multe capitole:

Cap.I - Dispozitii generale (art.17-19¹);

Cap.II - Tentativa (art.20-22);

Cap.III - Participatia (art.23-31);

Cap.IV - Pluralitatea de infractiuni (art.32-43);

Cap.V - Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei (art.44-51).

Ulterioarele modificari si republicari ale Codului penal, dupa data de 1 ianuarie 1969, nu s-au rasfrant si asupra textului continut in art.17, definitia notiunii de infractiune ramanand neschimbata.

Aceste reglementari au o importanta deosebita. Ele stabilesc trasaturile generale si comune ale faptelor prevazute de legea penala, conditiile in care acestea sunt periculoase si atrag raspunderea penala a faptuitorilor, oricare ar fi infractiunea concreta savarsita.

Pericolul social al faptei - trasatura esentiala a infractiunii

Trasaturile esentiale ale infractiunii - generalitati

Dupa cum se prevede in art.17 din Codul penal, o fapta devine infractiune numai daca intruneste anumite trasaturi, numai daca are anumite caracteristici bine reliefate si anume : sa prezinte pericol social, sa fie savarsita cu vinovatie si sa fie prevazuta de legea penala. Aceste trasaturi sunt comune tuturor infractiunilor .

Prima trasatura, aceea de pericol social, priveste aspectul material, obiectiv al infractiunii, a doua trasatura priveste aspectul moral sau subiectiv al infractiunii, iar a treia trasatura priveste aspectul legal al infractiunii.

Toate aceste trasaturi sunt necesare pentru existenta infractiunii. Daca oricare dintre acestei trei trasaturi ar lipsi, atunci infractiunea nu exista. Se poate observa ca elementul material este completat cu elementul subiectiv, iar dupa elementul subiectiv urmeaza elementul legal. Intre toate aceste elemente exista o legatura indisolubila.

Adoptarea unei asemenea reglementari a notiunii generale de infractiune este importanta, din trei motive:

cu ajutorul acestei notiuni generale se poate usor cunoaste si caracteriza campul faptelor considerate infractiuni si in acelasi timp, se poate delimita si separa usor campul infractiunilor de campul faptelor considerate contraventii sau delicte civile;

toate celelalte dispozitii privind infractiunile, in parte, sunt subordonate acestei dispozitii privind notiunea generala de infractiune, intrucat toate infractiunile speciale trebuie sa corespunda criteriilor si trasaturilor privind notiunea generala de infractiune;

aceasta definitie a infractiunii este o reglementare juridica, in sensul ca ea are un caracter normativ si cuprinde o regula de drept care este obligatorie atat pentru judecator cat si pentru cetatean.

Existenta unei fapte

Din definitia notiunii de infractiune re­zulta ca infractiunea este in primul rand o fapta a omului, un act de conduita exterioara a acestuia, avand o existenta materiala obiectiva.       Cerinta existentei unei fapte periculoase are o semnificatie politico-penala specifica. Numai actele de conduita exterioara ale persoanei pot constitui infractiuni, nu si procesele psihice care au loc in forul interior al acesteia. Simplul gand - nuda cogitatio - nu poate constitui infractiune, nefiind fapta. Cat timp nu s-a trecut la pregatirea sau executarea actiunii nu poate fi vorba de infractiune.

Fapta presupune o manifestare a faptuitorului in sfera relatiilor sociale, o interventie a acestuia impotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natura a leza integritatea sau de a le pune in pericol.

Dreptul, in general, ca si dreptul penal, in special, este menit sa reglementeze relatii sociale, respectiv fapte intre oameni. Reglementand relatiile intre oameni, dreptul prescrie drepturi si obligatii care nu pot reveni decat oamenilor. In caz de nerespectare a acestor drepturi si obligatii, legea prevede aplicarea de sanctiuni, care, de asemenea, nu pot reveni decat oamenilor.       

Fiind o fapta a omului, din sfera infractiunii sunt excluse fenomenele naturii si reactiile animalelor, afara de cazul cand omul se serveste, in savarsirea faptelor sale, de forte ale naturii sau de animale .

Fapta poate consta intr-o actiune sau intr-o inactiune si reprezinta exteriorizarea unor procese psihice caracteristice activitatii constiente a omului ce poate produce anumite urmari reale. Actiunea reprezinta o forma de manifestare a faptei, o conduita pozitiva din partea faptuitorului prin care acesta isi mobilizeaza intreaga energie pentru a face ceva, pentru a produce o modificare in realitate care il inconjoara. Inactiunea consta intr-o comportare negativa, in neindeplinirea unei obligatii impuse de lege.

Actiunea/inactiunea devine cauza unor schimbari in lumea exterioara ca: distrugerea unui bun, moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei institutii etc.

Infractiunea fiind o fapta (actiune/inactiune si urmarea ei), inseamna ca fapta are o existenta obiectiva, reala, care este perceptibila si constatabila. Daca infractiunea este o fapta reala si obiectiva, aceasta inseamna ca acolo unde nu este o fapta, acolo unde nu este actiune/inactiune si o urmare, nu este nici infractiune.

Infractiunea fiind o fapta a omului, fiinta constienta si cu vointa, rezulta ca infractiunea este o fapta efectuata cu o anumita atitudine psihica, anume cu constiinta si vointa. Infractiunea, sub acest aspect, este pregatita si dictata de constiinta omului (intentie) si este declansata de vointa omului.

Poate fi considerata infractiune numai acea fapta a omului care este precedata si insotita de o anumita constiinta si vointa, mai exact, de intentie sau culpa.

Simpla manifestare exterioara, simpla miscare mecanica a omului, miscare care nu are corespondent in vointa si constiinta acestuia, nu este propriu-zis o fapta a omului, nu ii apartine si in acest sens, nu poate fi considerata infractiune.

In momentul in care planurile ilicite ale unei persoane s-au concretizat in actiuni sau inactiuni susceptibile sa produca urmari socialmente periculoase, se poate vorbi de existenta unei fapte periculoase in sensul legii penale.

Legea penala reglementeaza momentul cand manifestarile exterioare incep sa constituie pericol social. In legislatia noastra penala, regula este ca numai actele de executare a infractiunii sunt pedepsibile.

In mod exceptional se considera acte de executare si unele acte de pregatire a infractiunii (producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea comiterii infractiunilor contra sigurantei statului), insa numai la un numar foarte redus de fapte si anume, la cele mai grave infractiuni contra sigurantei statului.

Notiunea de pericol social

Pentru ca fapta sa constituie infractiune, trebuie sa prezinte pericol social.

In art.18 din Codul penal este prevazut ca:"fapta care prezinta pericol social este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate in art.1 Cod penal si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse".

In art.1 din Codul penal se indica valorile sociale ocrotite de legea penala, respectiv "legea penala apara, impotriva infractiunilor, Romania, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept".

Pericol social prezinta orice activitate contrara normelor in vigoare pentru ca impiedica normala desfasurare a relatiilor sociale. Dintre faptele care prezinta pericol social se detaseaza prin gradul cel mai ridicat de pericol social - infractiunea.

Pericolul social se exprima, de asemenea, in starea de neliniste si insecuritate sociala pe care fapta penala o creeaza, in caracterul sau de violenta. Peri­colul creat prin savarsirea faptei prevazute de legea penala este un pericol social, caracter decurgand din natura valorilor sociale vatamate sau periclitate.

Pentru a forma o trasatura esentiala a infractiunii, pericolul social trebuie sa aiba caracter penal, adica sa prezinte un anumit grad, specific infractiunii, ca ilicit penal, distingand-o de alte forme de ilicit juridic - cum ar fi civil, administrativ etc. - si sa determine aplicarea unei pedepse.

Prevederea in lege a pedepsei necesare pentru prevenirea si combaterea faptei incriminate este expresia pericolului social ca trasatura a infractiunii.

Fiind dependent de insemnatatea valorilor sociale, de ierarhia acestora, pericolul social este variabil de la o infractiune la alta. De asemenea, este posibil ca pericolul social al aceleiasi infractiuni sa fie vari­abil de la o etapa a dezvoltarii sociale la alta. De aceea, o fapta care nu avea in trecut caracter socialmente periculos il poate dobandi ulte­rior, tot asa cum o fapta care a avut caracter socialmente periculos il poate pierde ca urmare a evolutiei societatii.

Criteriile de apreciere a gradului de pericol social

Pericolul social este evaluat de catre legiuitor pe baza urmatoarelor criterii, functie de care se stabileste gradul acestuia:

a) Modul si mijloacele de savarsire a faptei. In temeiul acestui criteriu, este necesar ca organele judiciare sa procedeze la o atenta analiza a modului cum a fost pregatita si savarsita fapta. Un mod prea simplu de a savarsi o fapta impune o neta diferentiere fata de situatia cand s-a actionat foarte ascuns, pe baza unei temeinice pregatiri, prin mai multe acte si prin folosirea mai multor mijloace, natura instrumentelor folosite, avandu-se in vedere si aptitudinea lor imanenta de a prezenta sau nu pericol social, precum si masura in care faptuitorul s-a folosit de astfel de mijloace.

b) Scopul urmarit de faptuitor. Mobilul infractiunii. Prin savarsirea unor fapte ce urmaresc, direct sau indirect, scopuri periculoase, egoiste, josnice. Alteori, savarsirea unor fapte demonstreaza existenta unor scopuri mai putin periculoase, ceea ce inseamna ca faptuitorul nu a avut inclinatii infractionale deosebite.

Mobilul este definit in doctrina noastra de drept penal ca fiind motivul, impulsul interior care determina hotararea infractionala si deci implicit comiterea infractiunii.

c) Imprejurarile in care fapta a fost comisa reprezinta acele stari, situatii sau circumstante de fapt care inrauresc continutul concret al faptei. Unele imprejurari favorizeaza savarsirea unor fapte, inlesnind savarsirea lor, pe cand altele sunt de natura sa infraneze comiterea unei fapte.

d) Urmarea produsa ori care s-ar fi putut produce, se refera la consecintele concrete pricinuite prin comiterea faptei prevazuta de legea penala, precum si la cele eventuale pe care, in concret, fapta savarsita era susceptibila sa le produca.

e) Persoana si conduita faptuitorului. Analiza persoanei faptuitorului trebuie facuta, deopotriva, sub raport psihofizic si social, adica sub raportul trasaturilor de caracter si al temperamentului faptuitorului, al antecedentelor penale, dar si al integrarii sociale, respectiv comportamentul sau in societate.

Felurile pericolului social

In stiinta dreptului penal, pericolul social, ca trasatura a infractiunii, este cunoscut sub doua forme: pericolul social generic sau abstract si pericolul social concret.

Pericolul social generic sau abstract

In stiinta dreptului penal, in practica legislativa si structura normelor penale de incriminare, se face o distinctie intre pericolul social abstract generic al unei anumite infractiuni in continutul ei formal normativ (viol, furt, omor, etc.) si pericolul social concret pe care l-ar putea prezenta fapta savarsita in continutul ei real.

Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general, asa cum este fixat in legea penala. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective si subiective, cum ar fi : insemnatatea valorii sociale ce trebuie ocrotita, gravitatea vatamarii ce i se poate aduce valorii sociale, frecventa faptelor ce se pot savarsi, persoana faptuitorului, imprejurarile in care se pot savarsi astfel de fapte s.a. Pericolul social generic este evaluat in mod abstract de legiuitor, care ia in consideratie aceasta multitudine de factori.

Rezultatul evaluarii facute de legiuitor se materializeaza in cuprinderea faptei in legea penala si prevederea pedepsei - intre anumite limite - necesara pentru combaterea acestei fapte si totodata pentru prevenirea ei in viitor.

Gradul de pericol social generic al unei infractiuni se exprima in pedeapsa inscrisa in legea penala pentru acea infractiune. In general, pedeapsa corespunde gradului de pericol social generic al unei infractiuni, intre gradul de pericol social generic si pedeapsa existand o corespondenta, o concordanta.

Gradul de pericol social generic al unui anumit tip abstract de infractiune se reflecta in norma penala prin pedeapsa pe care ea o prevede pentru acea infractiune: pedeapsa apare astfel ca un echivalent al gradului de pericol social generic al infractiunii respective. Intre gradul de pericol social generic al faptei penale si sanctiunea prevazuta de lege pentru fapta respectiva exista o corelatie, iar modificarea prin lege a sanctiunii prevazuta pentru o anumita infractiune indica, in acelasi timp, ca gradul de pericol social generic al acestei infractiuni s-a schimbat, datorita modificarilor intervenite in complexul de elemente si date care au servit la evaluarea pericolului social respectiv.

Pericolul social concret

Pericolul social concret se refera la pericolul social al faptei savarsite, al unei infractiuni individuale. Acesta urmeaza sa fie evaluat de instanta de judecata cu prilejul judecarii faptei si se reflecta in sanctiunea penala aplicata.

Pericolul social concret, difera in cadrul aceluiasi tip de infractiune, de la o fapta concreta la alta. Evaluarea lui este importanta, pe de o parte pentru ca lipsa in concret a gradului de pericol social specific infractiunii duce, potrivit legii in vigoare, la inexistenta infractiunii (art.18 Cod penal), iar pe de alta parte, pentru ca in procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este unul din criteriile generale de individualizare (art.72 Cod penal).

Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc in functie de anumite criterii, respectiv vatamarea cauzata obiectului infractiunii, imprejurarile concrete ale comiterii faptei, trasaturile ce caracterizeaza elementul material, precum si alte imprejurari ale continutului concret al infractiunii. Judecatorul aplica aceleasi criterii ca si legiuitorul, cu deosebirea ca judecatorul se refera la o fapta concreta, pe cand legiuitorul se refera la o fapta in general, de un anumit tip.

In operatia de stabilire a pericolului social concret, judecatorul are in vedere si se raporteaza la fapta generala (tip) incriminata prin lege, careia i s-a fixat un anumit grad de pericol social generic si o pedeapsa corespunzatoare. Fapta concreta, dupa gradul ei de pericol social concret corespunde gradului de pericol social generic fixat pentru fapta generala (tip).

Fapta prevazuta de legea penala care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni.

Notiune si conditii

Potrivit art.18¹ C.pen. "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca prin atingerea minima adusa uneia dintre valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni".

Pericolul social al infractiunii, stabilit in abstract de catre legiuitior in momentul incriminarii faptei, trebuie sa existe, sa se verifice prin fiecare fapta savarsita, pentru a caracteriza fapta respectiva ca infractiune.

In concret, fapta savarsita, desi poate sa indeplineasca formal trasaturile necesare pentru a fi caracterizata ca infractiune, respectiv este prevazuta de legea penala, este savarsita cu vinovatia ceruta de lege, insa pericolul social sa nu evidentieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, sa fie minim, sa nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infractiune.

Totodata, este posibil ca, in concret, fapta savarsita sa fie lipsita de importanta prin pericolul social minim pe care il reprezinta, iar pentru combaterea ei nu este necesara aplicarea unei pedepse. In astfel de situatii, cand pericolul social concret al faptei savarsite este minim, cand nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infractiune - este inlaturat caracterul infractional al faptei si, pe cale de consecinta, este inlaturata raspunderea penala.

Cum insa, la incriminarea unei fapte legiuitorul ia in considerare, printre altele, si pericolul social pe care il reprezinta fapta, tot legiuitorul trebuie sa prevada in ce conditii fapta concreta nu are gradul de pericol social al unei infractiuni.

In concluzie, pentru existenta faptei care nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, se cer a fi intrunite anumite conditii:

1. Fapta savarsita sa aduca in concret, o atingere minima valorilor sociale aparate de legea penala, aceasta conditie existand in situatia cand prin fapta comisa nu s-a afectat intr-un mod esential existenta si functionalitatea valorilor sociale ocrotite de legea penala.

2. In raport de continutul ei concret, fapta sa nu prezinte pericolul social al unei infractiuni. Continutul concret al faptei se refera la acele trasaturi concrete obiective si subiective prevazute de legea penala, care caracterizeaza fapta efectiv comisa, imprimandu-i o anumita gravitate care ii este proprie.

3. Fapta sa fie lipsita in mod vadit de importanta, apreciere care se face pe baza analizei ansamblului circumstantelor obiective si subiective, reale si personale, preexistente si concomitente comiterii faptei.

Fapta poate fi considerata lipsita in mod vadit de importanta atunci cand, datorita urmarii neinsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale impotriva careia a fost indreptata, respectiv o vatamare neinsemnata, o slaba rezonanta sociala, precum si datorita modului cum s-au realizat in fapt elementele ei constitutive, apare in mod vadit ca lipsita de importanta juridica penala.

Constatarea trasaturilor ce caracterizeaza fapta care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni trebuie sa fie facuta, in fiecare caz in parte, de catre organul judiciar competent. Pentru a se evita arbitrariul sau subiectivismul in evaluarea pericolului social concret, legea prevede anumite criterii obligatorii in operatiunea de evaluare efectuata de catre organele judiciare.

Astfel, in dispozitiile alin.2 al art.18¹ Cod penal se prevede ca la stabilirea in concret a gradului de pericol social trebuie sa se tina seama: de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit de faptuitor, de imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului.

Criteriile sunt considerate relevante pentru gradul de pericol social al faptei, pentru periculozitatea faptuitorului si pentru necesitatea ori inutilitatea pedepsei in cazul examinat.

Din modul si mijloacele de savarsire se poate constata periculozitatea faptuitorului, scopul urmarit poate consta in procurarea unui bun in vederea satisfacerii unei trebuinte, dar poate consta si in savarsirea unei alte infractiuni; imprejurarile savarsirii faptei pot fi relevante atat pentru cunoasterea pericolului social al faptei, cat si pentru periculozitatea faptuitorului si se are in vedere nu numai urmarea produsa, dar si aceea care s-ar fi putut produce.

In ce priveste persoana faptuitorului, trebuie sa se tina seama de conduita sociala generala a acestuia, de antecedentele penale, de atitudinea pe care a avut-o dupa savarsirea faptei.

Natura juridica

Problema naturii juridice a institutiei prevazute in art.18¹ din Codul penal este larg discutata in literatura juridica de sprecialitate.

Intr-o opinie s-a sustinut ca prin introducerea art.18¹ Cod penal s-a creat posibilitatea dezincriminarii judiciare in cadrul careia organele judiciare au obligatia de a examina pericolul social concret al faptei pentru a stabili daca aceasta prezinta un grad de periculozitate atat de pronuntat incat sa atribuie faptei caracterul unei infractiuni.

O astfel de opinie a fost respinsa, fiindca dezincriminarea este o activitate specifica si exclusiva a legiuitorului, iar in cazul aplicarii art.18¹ Cod penal, organele judiciare nu procedeaza la o dezincriminare, pentru ca nu este posibil sa se dezincrimineze ceea ce legiutorul nu a voit sa fie incriminat.

Intr-o alta opinie s-a apreciat ca institutia prevazuta de art.18¹ Cod penal reprezinta o forma de inlocuire a raspunderii penale, insa nici aceasta opinie nu a fost primita in totalitate deoarece, in cazul inlocuirii raspunderii penale, fapta comisa ramane infractiune, pe cand in cazul art.18¹ Cod penal fapta nu constituie infractiune, dar prezentand un oarecare grad de pericol social necesita aplicarea unei sanctiuni prevazute de art.91 Cod penal, care este specifica formei de inlocuire a raspunderii penale, si anume o sanctiune cu caracter administrativ.

S-a considerat ca institutia introdusa prin dispozitiile art.18¹ Cod penal reprezinta, in ultima analiza, o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, prin inlaturarea trasaturii esentiale a pericolului social.

Faptul ca institutia prevazuta de art.18¹ Cod penal nu a fost trecuta in randul cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei ( art.44-51 Cod penal) nu impieteaza asupra naturii sale juridice, deoarece in Capitolul V din Codul penal (art.44-45 Cod penal) au fost grupate numai cauzele care inlatura trasatura esentiala a vinovatiei, asadar a uneia singure, dintre cele trei trasaturi esentiale ale infractiunii.

Institutia prevazuta in art.18¹ Cod penal este, asadar, o cauza care inlatura caracterul penal al faptei prin neintrunirea gradului de pericol social necesar al unei infractiuni.

Desi are aceeasi natura juridica ca si celelalte cauze care inlatura caracterul penal al faptei, nu trebuie neglijata particularitatea acestei institutii, care rezulta din natura trasaturii esentiale a infractiunii asupra careia poarta pericolul social si care presupune antrenarea unei raspunderi juridice, respectiv aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ dintre cele prevazute de art.91 Cod penal.

Datorita acestei particularitati - antrenarea unei raspunderi cu caracter administrativ - a fost necesara prevederea speciala a acesteia in Codul de procedura penala - art.10 alin.1 lit.b¹, si nu era suficienta prevederea art.10 lit.e din Codul de procedura penala, care se refera doar la cauzele cuprinse sub aceasta denumire (art.44-51 Cod penal).

Efecte juridice

Fapta lipsita de pericolul social concret caracteristic infractiunii nu are caracter penal si deci nu atrage pe cale de consecinta raspunderea penala pentru aceasta fapta .

Fapta prevazuta de legea penala care apare in mod concret ca lipsita de importanta prezinta numai formal continutul unei infractiuni, deoarece in fapt ea nu are caracter infractional, fiind lipsita de acel grad de pericol social specific infractiunii. In acest caz, sactionarea penala a faptuitorului apare ca lipsita de temei si contrara unora dintre dintre principiile fundamentale ale dreptului penal.

Pe de alta parte insa, prevederea in legea penala a unei fapte este rezultatul constatarii si evaluarii de catre legiuitor a unui grad de pericol social abstract al acelei fapte, care face necesara sanctionarea acesteia.

Apare astfel o contradictie intre pericolul social pe care il prezinta, in genere, fapta prevazuta de legea penala si lipsa in fapta savarsita a gradului de pericol social al unei infractiuni, intre pericolul social penal al faptei considerate in tipicitatea ei si lipsa pericolului social penal al faptei concrete.

Intrucat fapta prezinta totusi un pericol social, ea va atrage aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ prevazuta de legea penala.

Potrivit dispozitiilor art.18¹ alineat ultim din Codul penal, in cazul faptelor prevazute de legea penala care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni, procurorul sau instanta de judecata aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ prevazute de art.91 Cod penal, care pot fi: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 lei la 1.000 lei (RON).

Aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ este obligatorie ori de cate ori se constata ca pericolul social concret al faptei savarsite nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infractiune, fiindca fapta are un anumit pericol social. Daca faptuitorul a comis mai multe fapte, considerate fiecare in parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singura sanctiune cu caracter administrativ prevazuta de legea penala.

Vinovatia penala - trasatura esentiala a infractiunii

Notiune. Factori caracterizanti

O a doua trasatura esentiala a infractiunii ce rezulta din definitia legala a acesteia in art.17 din Codul penal, priveste savarsirea faptei cu vinovatie.

Pentru existenta infractiunii nu este suficienta savarsirea unei fapte care prezinta pericol social, chiar daca aceasta fapta este imputabila persoanei care a savarsit-o, ci este necesar ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie. Aceasta pre­supune ca fapta sa fie rezultatul unei anumite atitudini psihice a subiectului in ceea ce priveste vointa de a savarsi acea fapta si a urmarilor acesteia.

In timp ce pericolul social priveste latura obiectiva a infractiunii, a actului de conduita exterioara, vinovatia priveste aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia.

Intr-adevar, infractiunea, ca orice act de conduita a omului, are nu numai o latura materiala- fizica, dar si o latura interna-psihica, alca­tuita din totalitatea fenomenelor si proceselor psihice care preced si insotesc realizarea actului de conduita.

Vinovatia prezinta forme si modalitati variate, astfel incat elementul moral al infractiunii releva o infatisare si o problematica complexa.

Pentru latura subiectiva a actu­lui de conduita a omului este caracterizanta si, totodata, determinanta actiunea a doi factori inerenti vietii psihice a persoanei: constiinta - factorul intelectiv si vointa - factorul volitiv. Prezenta acestor doi factori si specificul actiunilor ce generaza realizarea actului de conduita so­cialmente periculos sunt determinante pentru existenta vinovatiei.

Constiinta sau factorul intelectiv

Este facultatea psihica prin care persoana devine constienta de faptele sale, de rezultatul acestora, de modul in care acestea ar putea fi savarsite, de mijloacele necesare, de actiunea sau inactiunea pe care ar urma sa o indeplineasca in acest scop. In constiinta apare deci ideea savarsirii faptei, se cantaresc argu­mentele in favoarea si impotriva actiunii si se iau, in cele din urma, decizii de savarsire sau de abtinere de la savarsirea faptei antisociale.

Dupa terminarea procesului decizional, se trece la manifestarea de vointa, care consta in concentrarea energiei in vederea realizarii actului de con­duita.

Factorul intelectiv si factorul volitiv se interfereaza si se presupun unul pe celalalt.

Manifestarea de vointa presupune reprezentarea faptei, a urmarilor si a procesului cauzal de determinare a acestor urmari.

Desfasurarea proce­sului volitiv poate influenta, la randul sau, asupra reprezentarii faptei si a consecintelor acesteia, putand determina chiar o revenire asupra deciziei. Se poate afirma insa ca factorul intelectiv are rol hotarator in reglarea activitatii omului, inclusiv a activitatii infractio­nale.

Prezenta factorului intelectiv inseamna existenta vi­novatiei, adica a imputatiei psihice, pe cand factorul volitiv dovedeste numai ca fapta apartine faptuitorului (imputatia de fapt); factorul intelectiv dezvaluie atitudinea constiintei faptuitorului fata de fapta si urmarile ei, arata daca subiectul este vinovat sau nu.

Vointa sau factorul volitiv

Vointa este facultatea psihica prin care sunt mobilizate si orientate constient energiile fizice ale omului in vederea infaptuirii actului de conduita exterioara. Vointa de a savarsi fapta este determinata numai dupa reprezentarea in constiinta faptuitorului a urmarilor faptei.

Vointa de a savarsi actul de conduita face ca acesta sa fie atribuit, sa apartina, sa fie imputabil persoanei care l-a savarsit.

Daca fapta nu este voita de persoana care a savarsit-o, in sensul ca aceasta a actionat nu in mod liber ci sub imperiul unei forte straine, sub presiunea unei constrangeri, nu poate exista vinovatie.

Pentru existenta vi­novatiei nu este suficient sa existe vointa de a savarsi fapta, ci mai este necesar ca aceasta vointa sa fie liber determinata. Acest lucru presupune capacitatea psihofizica a persoanei de a se autodetermina si de a fi stapana pe actele sale si totodata lipsa oricarei constrangeri din afara.

Vointa de savarsire a actului de conduita este o conditie esentiala pentru existenta vinovatiei ca trasatura a infractiunii. Ea exista nu numai atunci cand fapta are forma actiunii, ci si in cazul inactiunii.

Vointa de a adopta o conduita omisiva consta in vointa de a efectua actul de conduita contrar legii, fie ignorand obligatia legala, fie nefacand tot ce trebuia pentru cunoasterea caracterului ilicit al actului savarsit si deci pentru respectarea legii.

Majoritatea oamenilor dispun de capacitatea psihica de a se autodetermina si de a fi stapani pe faptele lor. De aceea, vointa de a savarsi actul socialmente periculos este prezumata pana la proba contrara.

Definitia vinovatiei

Pornind de la existenta si actiunea celor doi factori subiectivi, vinovatia este definita ca atitudinea psihica a persoanei care, savarsind cu vointa neconstransa, o fapta care prezinta pericol social, prevazuta de legea penala, a avut, in momentul executarii, re­prezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala, subiectiva a acestei reprezentari.

Caracteristic vinovatiei este preponderenta factorului inte­lectiv asupra factorului volitiv, constiinta rasfrangandu-se, prin interme­diul vointei, asupra faptei si asupra urmarilor acesteia. Reprezentarea efectiva sau cel putin existenta posibilitatii acestei reprezentari a urmarilor faptei este elementul determinant pentru existenta vinovatiei si a formelor acesteia.

Vinovatia nu se reduce insa la o simpla reprezentare sau posibili­tate a reprezentarii faptei si urmarilor. Ea reflecta atitudinea subiectului fata de valorile sociale pe care le incalca, constiinta clara sau mai putin clara a necesitatii respectarii acestor valori, tinuta morala a subiectului infractiunii.

De aceea cunoasterea vointei este necesara nu numai pentru stabilirea existentei infractiunii, dar si pentru cunoasterea personalitatii infractorului si a necesitatii reeducarii lui.

Formele vinovatiei

Ca trasatura esentiala a infractiunii, vinovatia se prezinta sub doua forme tipice: intentia si culpa. La aceste doua forme se mai adauga si o forma mixta, denumita praterintentie sau intentie depasita.

Din definitia vinovatiei rezulta ca aceasta este susceptibila de forme si modalitati diferite. Aceste conformatii specifice ale vinovatiei sunt determinate de variatiile factorului intelectiv, in raport cu caracterul si continutul reprezentarilor subiectului, cu intinderea si intensitatea prevederii de catre acesta a urmarilor socialemente periculoase ale faptei sale.

Spre deosebire de factorul volitiv, care nu este susceptibil de variatii deoarece vointa exista sau nu exista, factorul intelectiv intotdeauna variatii, deoarece prevederea sau reprezentarea poate cunoaste grade si intensitati diferite. Este posibil ca in momentul savarsirii faptei subiectul sa isi reprezinte clar rezultatul acesteia, sa si-l reprezinte gresit sau sa nu si-l reprezinte deloc, desi avea posibilitatea si indatorirea sa si-l reprezinte, in conditiile in care a actionat.

In raport cu aceste variatii, vinovatia imbraca forma intentiei, atunci cand persoana a avut reprezentarea corecta a rezultatului faptei sale sau forma culpei, atunci cand si-a reprezentat gresit sau nu si-a reprezentat deloc acest rezultat.

Aceasta conceptie este insusita de legiuitor care prevede in dispozitia art.19 al.1 Cod penal ca exista vinovatie atunci cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa.

La randul lor, cele doua forme ale vinovatiei sunt susceptibile, fiecare in parte, de modalitatile diferite in raport cu atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos. Aceste modalitati depind intotdeauna de situatia de fapt si de aceea ele nu conditioneaza existenta vinovatiei.

Vinovatia nu se poate prezenta, in savarsirea unei infractiuni, decat in una din cele doua forme. De aceea, printre conditiile de existenta a fiecarei infractiuni se include in mod obligatoriu vinovatia sub una din formele ei, intentia sau culpa.

Exista insa unele infractiuni la care vinovatia prezinta ambele forme. Sunt infractiunile ce se savarsesc cu intentie depasita sau praeterintentie, care reprezinta o imbinare, intr-un mod specific, a celorlalte doua forme de vinovatie. Din aceasta cauza, printre formele de vinovatie trebuie sa fie mentionata si intentia depasita sau praeterintentia.

Intentia

Intentia este o forma principala de vinovatie si este definita in art.19 pct.1 din Codul penal prin care se arata ca infractiunea este savarsita cu intentie atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui prin savarsirea acelei fapte, sau prevede rezultatul faptei sale si, desi nu il urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.

Proba reprezentarii rezultatului se face analizandu-se modul si imprejurarile in care a actionat faptuitorul, tinandu-se seama de experienta sa de viata. Daca faptuitorul nu a avut reprezentarea re­zultatului faptei sale datorita unei erori de fapt sau unei intamplari imprevizibile (caz fortuit), nu exista intentie, ci eventual culpa.

Se considera ca in cadrul vointei criminale trebuie analizate, in primul rand motivele care au determinat luarea hotararii infractionale, cercetandu-se daca sub aspectul acestora se releva sau nu pozitia antisociala a faptuitorului, intrucat un fapt nu poate deveni pedepsibil decat daca a fost voit intr-un scop contrar ordinii publice.

Potrivit dispozitiei inscrisa in art. 19 pct. 1 Cod penal, legislatia noastra consacra doua modalitati normative ale intentiei, prevazand ca fapta este savarsita cu intentie nu numai atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei, urmarind producerea lui, dar si atunci cand, prevazand rezultatul faptei, nu-l urmareste, dar accepta posibilitatea producerii sale.

Astfel, de exemplu, Codul penal elvetian defineste intentia in art. 18 pct. 2, care prevede:"Comite cu intentie o crima sau un delict acela care a actionat cu constiinta si vointa".

Intr-o asemenea reglementare poate fi inclusa si modalitatea intentiei indirecte, in care regasim atat constiinta cat si vointa actului infractional, chiar daca faptuitorul nu urmareste ci numai accepta producerea rezultatului.

Intentia prezinta doua modalitati, in functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos : intentia directa (dol direct) si intentia indirecta (dol eventual).

Intentia directa (dol direct) se caracterizeaza prin aceea ca infractorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui prin savarsirea acelei fapte (art.19 pct.1 lit.a Cod penal).

Exista aceasta modalitate a intentiei atunci cand faptuitorul isi reprezinta actiunea sau inactiunea sa, modul de in­faptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta si in aceste conditii el urmareste producerea acelui rezultat.

Constatarea ca faptuitorul a voit fapta si ca a prevazut rezultatul periculos al acesteia reprezinta dovada ca el a urmarit producerea acelui rezultat.

Intentia directa prezinta astfel doua componente: prevederea rezultatului si urmarirea producerii sale.

Desigur, prevederea rezultatului nu este posibila fara o reprezentare anterioara trecerii la actiune, a intregii conduite antisociale si a prevederii consecintelor sale.

Ea presupune, de asemenea, o implicare constienta in procesul deliberarii si alegerii optiunii criminale in baza unei motivatii anterioare, pentru luarea unei decizii si in trecerea constienta la savarsirea unei fapte penale, infractorul reprezentandu-si intreaga desfasurare a actiunii sau inactiunii sale si a urmarilor acesteia, atat sub raport fizic, material, cat si sub raport social, penal.

Reprezentarea si prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intentie semnificatia esentiala de intelegere si asumare morala a faptei penale.

Urmarirea rezultatului pune in evidenta in mod separat, atitudinea subiectiva de angajare activa si persistenta a infractorului in vederea consecintelor faptei sale, a urmarilor nocive care decurg din acestea.

Faptuitorul actioneaza cu in­tentie nu numai atunci cand producerea rezultatului constituie insusi scopul actiunii sau inactiunii sale, ci si atunci cand producerea acestuia este privita de el ca un mijloc necesar ori ca un insotitor inevitabil al rezultatului urmarit.

De aceea, cand rezultatul faptei este prevazut ca inevitabil, iar faptuitorul actioneaza pentru producerea sa, exista intentie directa, chiar daca nu toate urmarile au fost dorite de el .

Exista infractiuni care, din punctul de vedere al vinovatiei, nu pot aparea decat sub forma intentiei directe. Spre exemplu, infractiunea de delapidare se comite numai cu intentie directa, deoarece legea (art.215¹ Cod penal) arata ca insusirea, folosirea sau traficarea se fac in interesul functionarului gestionar sau administrator ori pentru altul. Aceeasi situatie de intalneste si la infractiunile de furt, talharie, denuntare calomnioasa etc.

Intentia indirecta (dol eventual) se caracterizeaza prin prevederea urmarilor periculoase ale faptei comise de infractor, neurmarirea lor, insa acceptarea posibilitatii producerii acestora.

Ca forma a vinovatiei, intentia indirecta se intalneste la savarsirea unei fapte ce poate produce cel putin doua rezultate. Fata de un rezultat, pozitia psihica a infractorului este de urmarire a lui prin realizarea faptei (intentia directa), acest rezultat poate sa fie deopotriva licit ori ilicit. Fata de al doilea rezultat, pozitia psihica a infractorului este de acceptare a posibilitatii producerii lui (intentie indirecta).

Datorita faptului ca al doilea rezultat se poate produce, intentia indirecta se mai numeste si eventuala. Fata de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine indiferenta- de acceptare a producerii lui; daca insa rezultatul prevazut de infractor apare ca inevitabil, intentia cu care se savarseste o astfel de fapta este directa, chiar daca nu toate rezultatele sunt urmarite prin savarsirea faptei.

Prevederea tuturor imprejurarilor de fapt, care fac parte din continutul infractiunii respective, se refera si la dezvoltarea legaturii cauzale dintre fapta comisa si rezultatul periculos produs. Pentru existenta intentiei este suficient ca prevederea legaturii cauzale sa existe numai in trasaturi generale, de principiu.

Exemplu: Pentru a considera ca o fapta de omor a fost savarsita cu intentie, prevazandu-se si legatura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul sa prevada ca atunci cand a tras un foc de arma in victima glontele va atinge un organ vital - carotida si din aceasta cauza va surveni moartea victimei, cum de altfel s-a si intamplat, ci este suficienta numai prevederea generala ca focul de arma tras in victima va provoca moartea acesteia.

Prin existenta unei astfel de atitudini psihice, intentia se deosebeste de simpla dorinta sau speranta in ceea ce priveste survenirea unui rezultat oarecare.

Intre intentia directa si intentia indirecta exista si unele deosebiri. Astfel, pentru ca sa existe intentie directa este nevoie ca faptuitorul sa fi urmarit survenirea urmarilor faptei sale, pe care le-a prevazut. Rezultatul urmarit reprezinta fie unicul scop urmarit de inculpat, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea altui scop.

Spre deosebire de intentia directa, la intentia indirecta este nevoie ca infractorul sa nu urmareasca survenirea rezultatului faptei sale , insa sa accepte, in mod constient, posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorintei in ceea ce priveste survenirea urmarilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferenta fata de acele urmari, fie chiar prin lipsa dorintei ca ele sa apara, acestea producandu-se in realitate datorita actiunii sau inactiunii faptuitorului.

In doctrina de drept penal si in practica judiciara s-au identificat si alte modalitati ale intentiei .

Culpa

Potrivit art.19 pct.2 Cod penal, o fapta este savarsita din culpa atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Culpa, la randul ei, are doua modalitati, culpa cu prevedere sau usurinta si culpa simpla sau neglijenta.

Culpa cu prevedere sau usuritta, consta in prevederea de catre faptuitor a urmarilor periculoase ale actiunii sau inactiunii sale, pe care nu le accepta, socotind fara temei insa ca ele nu se vor produce (art.19 pct.2 lit.a Cod penal).

Culpa cu prevedere se caracterizeaza prin doua elemente: existenta din partea persoanei a prevederii urmarilor activitaatii sale infractionale si existenta sperantei, lipsita de temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin actiuni proprii sau cu sprijinul altor persoane.

Fapte savarsite din culpa cu prevedere se intalnesc foarte des in practica judiciara, in domeniul circulatiei pe drumurile publice. Un exemplu l-ar constitui fapta conducatorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe langa grupuri de persoane, prevazand posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu il accepta si considera, in mod neintemeiat, ca acesta nu se poate produce, insa rezultatul se produce totusi. In aceasta situatie, conducatorul auto a savarsit fapta din culpa cu prevedere.

Prevederea de catre infractor a urmarilor periculoase ale faptei sale face ca usurinta sa semene cu intentia -directa sau indirecta. In cazul culpei cu prevedere (usurinta) insa, nu exista dorinta de a se produce aceste urmari si nici acceptarea eventualitatii survenirii lor, elemente ce caracterizeaza intentia.

In cazul usurintei, prevederea urmarilor actiunilor sau inactiunilor faptuitorului poate constitui doar o prevedere a posibilitatii survenirii lor, deoarece numai in acest caz poate exista si speranta, lipsita totusi de temei, a prevenirii acestor urmari. In cazul prevederii inevitabilitatii survenirii urmarilor, nu mai poate fi vorba de speranta ca nu se vor produce, de speranta de a le preveni ori evita, situatie in care s-a apreciat ca persoana respectiva actioneaza cu intentie directa.

Ceea ce deosebeste culpa cu prevedere de intentia indirecta este lipsa la cea dintai a admiterii constiente a survenirii urmarilor periculoase prevazute.

Cand infractorul spera in mod constient ca poate preveni aparitia urmarilor faptei sale, urmari pe care le-a prevazut, nu poate fi vorba de admiterea constienta a survenirii acestor urmari. Speranta de a preveni urmarile prevazute de faptuitor implica existenta unor imprejurari care, dupa parerea netemeinica a persoanei, trebuie sa inlature posibilitatea aparitiei lor in realitate.

Intrucat deosebirea dintre intentia indirecta si culpa cu prevedere se prezinta numai sub raportul pozitiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care pot conduce la stabilirea formei de vinovatie.

In doctrina penala s-a aratat ca in cazul intentiei indirecte, infractorul are o atitudine indiferenta de acceptare fata de rezultatul pe care il prevede, intrucat acesta nu face nimic pentru preintampinarea rezultatului, ramanand pasiv; iar in cazul culpei cu prevedere rezultatul prevazut nu este acceptat, neacceptarea rezultand din atitudinea faptuitorului care spera sa-l preintampine, bazandu-se pe elemente obiective ce tin de imprejurarile in care are loc activitatea, proprietatile instrumentului cu care se actioneaza, precum si pe elemente subiective.

Toate acestea insa se dovedesc a fi insuficiente, apreciate gresit, deoarece rezultatul periculos se produce. Fapta este comisa din culpa cu previziune deoarece faptuitorul a apreciat gresit, superficial, posibilitatile de preintampinare a rezultatului negativ.

In cazul cand speranta in neproducerea rezultatului vatamator sau periculos s-ar intemeia pe o intamplare, pe un eveniment care ar putea sa se produca, dar care in realitate nu are loc, nu ne mai gasim in fata culpei cu prevedere, ci in fata intentiei indirecte, fiind vorba de o acceptare de catre faptuitor a riscului producerii rezultatului.

Culpa simpla sau neglijenta consta in pozitia psihica a persoanei care n-a prevazut urmarile periculoase ale faptei sale, desi din toate imprejurarile cauzei si pe baza capacitatii sale trebuia si putea sa le prevada (art.19 pct.2 lit.b Cod penal).

In cazul savarsirii unei infractiuni din neglijenta infractorul nesocoteste in mod constient regulile de conduita, masurile de precautie ce trebuie luate in diferite situatii, fara a prevedea urmarile periculoase ale faptelor sale. De aceea, in cazul neglijentei, nu se pune problema atitudinii persoanei fata de urmarile faptelor sale - vointa de a se produce ori acceptarea constienta a posibilitatii aparitiei lor- urmari pe care nu le-a prevazut, desi trebuia si putea sa le prevada.

Cel care a savarsit o infractiune de neglijenta in acest context, nesocoteste regulile de conduita obligatorii in cazul respectiv, astfel incat nu considera necesar sa reflecteze asupra acestor reguli si la urmarile pe care le pot produce faptele sale. Aceasta ignorare a regulilor de conduita si neprevederea unor urmari care trebuiau si puteau fi prevazute, constituie temeiul pentru stabilirea raspunderii penale in caz de neglijenta.

Neglijenta, ca forma a vinovatiei, poate fi caracterizata pe baza a doua elemente: un element negativ, care se refera la lipsa de prevedere a urmarilor periculoase ale faptei comise de subiectul infractiunii si un element pozitiv, ce indica existenta unor conditii care dau posibilitatea de a considera ca infractorul trebuia si putea sa prevada consecintele daunatoare ale actiunii sau inactiunii sale.

In raport de elementul negativ, neglijenta se deosebeste de intentia directa si indirecta, precum si de culpa cu prevedere.

In raport de elementul pozitiv, neglijenta se deosebeste de cazul fortuit, deoarece subiectul trebuia si putea sa prevada urmarile faptelor sale, fapt care nu se cere la cazul fortuit - cauza care inlatura caracterul penal al faptei.

Pentru stabilirea vinovatiei in forma culpei simple se folosesc doua criterii: un criteriu obiectiv prin a carui utilizare se urmareste sa se stabileasca daca faptuitorul trebuia sa prevada rezultatul socialmente periculos si un criteriu subiectiv, prin care se urmareste sa se verifice daca faptuitorul, care trebuia sa prevada rezultatul faptei sale, a avut in fapt posibilitatea sa prevada acest rezultat, daca putea sa-l prevada in momentul savarsirii faptei.

Criteriul obiectiv consta in verificarea imprejurarilor in care se savarseste fapta, pentru a observa daca orice om normal si atent - din categoria faptuitorului- trebuia sa prevada rezultatul actiunii sau inactiunii sale. Daca se stabileste ca rezultatul nu era previzibil, asadar faptuitorul nu trebuia sa il prevada, fapta nu este considerata a fi savarsita cu vinovatie (din culpa simpla), ci caz fortuit. Daca insa, se stabileste ca rezultatul era previzibil, asadar faptuitorul trebuia sa il prevada, se verfica situatia daca acesta putea sa il prevada.

Criteriul subiectiv consta in veridicarea existentei posibilitatii reale, subiective a faptuitorului , in momentul si in conditiile savarsirii faptei, de a prevedea rezultatul.

Posibilitatea concreta de prevedere a faptuitorului este apreciata in functie de personalitatea acestuia, experienta de viata, pregatirea profesionala, dezvoltare intelectuala si alte elemente necesare pentru stabilirea corecta a situatiei.

Daca in urma observarii acestui criteriu subiectiv, se stabileste ca faptuitorul putea sa prevada rezultatul, atunci vinovatia sub forma culpei simple exista. Daca rezultatul observarii - dupa criteriul subiectiv - este negativ, in sensul ca faptuitorul nu a putut prevedea rezultatul - vinovatia sub forma culpei nu poate fi retinuta, datorita imposibilitatii subiective a faptuitorului de a-l prevedea.

Cat priveste prevederea in legea penala a formei de vinovatie, din interpretarea dispozitiilor art.19 alin.1 Cod penal rezulta ca elementul subiectiv al infractiunilor il constituie intentia.

Regula generala este ca, pentru ca faptele prevazute de legea penala sa constituie infractiuni, din punct de vedere al vinovatiei, trebuie ca ele sa fie savarsite cu intentie directa sau intentie indirecta. In temeiul acestei reguli, chiar daca in continutul infractiunii nu se prevede elementul subiectiv, acesta trebuie sa imbrace forma intentiei.

Art.19 alin.2 Cod penal prevede ca atunci cand fapta consta intr-o actiune savarsita din culpa, ea constituie infractiune numai atunci cand in lege se prevede in mod expres aceasta.

De aici rezulta concluzia ca va putea aparea culpa ca forma a vinovatiei numai daca este prevazuta expres de lege, altfel fapta respectiva nu va constitui infractiune decat daca este savarsita cu intentie.

Pentru faptele savarsite prin inactiune, in alin.3 al art.19 Cod penal se prevede ca acestea pot avea ca element subiectiv fie intentia, fie culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea lor cu intentie.

In literatura de specialitate si in practica judiciara sunt cunoscute si alte modalitati ale culpei.

Praeterintentia

Praeterintentia sau intentia depasita este o forma speciala a vinovatiei, ce rezulta din unirea intentiei cu culpa.

Ea se caracterizeaza prin aceea ca subiectul infractiunii prevede si doreste ori accepta producerea unor urmari periculoase, insa cele produse in realitate sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevazut, dar a socotit fara temei ca nu se vor produce sau nu le-a prevazut, dar putea si trebuia sa le prevada.

Ceea ce caracterizeaza praeterintentia este imprejurarea ca, urmarind producerea unui anumit rezultat, faptuitorul savarseste o fapta ce constituie elementul material al unei infractiuni, dar produce un rezultat mai grav sau in plus, ce caracterizeaza o infractiune mai grava sau o varianta agravanta a aceleiasi infractiuni.

Legislatia noastra penala prevede astfel de situatii, incriminand ca infractiuni de sine statatoare- cum ar fi vatamarea corporala grava prevazuta de art.182 Cod penal, loviri sau vatamari cauzatoare de moarte prevazuta de art.183 Cod penal- fapte cu urmari praeterintentionate sau ca variante agravate ale unor infractiuni in al caror continut complex au fost prevazute astfel de situatii, cum ar fi violul care a avut ca urmare moartea victimei prevazuta de art.197 alin.3 Cod penal, talharia care a avut ca urmare moartea victimei prevazuta de art.211 alin.3 Cod penal etc.

In toate aceste cazuri, actiunea initiala este savarsita cu intentie, iar rezultatul mai amplu ori in plus, care depaseste intentia faptuitorului si care conduce la o infractiune mai grava este savirsit din culpa.

In cazul praterintentiei, faptuitorul actioneaza cu intentie directa pentru producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpa.

Existenta acestei forme de vinovatie- culpa- in producerea rezultatului mai grav distinge praterintentia de intentia indirecta deoarece, in cazul in care faptuitorul a prevazut rezultatul mai grav ca fiind posibil si totusi a actionat, infractiunea mai grava realizata nu poate fi savarsita decat cu intentie indirecta.

Vinovatia - ca element constitutiv al infractiunii

Vinovatia penala se poate manifesta in modalitati diferite, oricare din acestea fiind suficienta prin ea insasi pentru a pune in evidenta elementul moral al infractiunii.

La alcatuirea continuturilor constitutive ale infractiunilor reglementate fie in partea speciala a Codului penal, fie in norme penale din legi extrapenale, legiuitorul penal nu a putut face abstractie de particularitatile exprimarii subiective tipice ale fiecarei fapte penale, incluzand in continutul constitutiv al acesteia numai acea modalitate sau acele modalitati subiective care ii sunt proprii.

Pe cale de consecinta, in sistemul oricarei legislatii penale unele infractiuni sunt prevazute a fi comise cu intentie, altele din culpa: o grupa mare de infractiuni pot fi savarsite cu ambele forme de vinovatie, iar o parte mai restransa cu intentie depasita.

Tinand seama de specificul conduitei antisociale sanctionate, in unele cazuri, legiuitorul a inclus printre conditiile laturii subiective a continutului infractiunii si unele cerinte speciale privitoare la mobilul si scopul faptei, situatie in care si acestea devin elemente ale continutului infractiunii.

Cu alte cuvinte, vinovatia sau elementul moral - ca latura subiectiva a continutului infractiunii nu se refera la vinovatia penala in general, ci la totalitatea conditiilor de ordin subiectiv prevazute de lege pentru existenta continuturilor unor infractiuni concrete.

Ca trasatura esentiala a infractiunii, vinovatia poate exista in oricare din modalitatile ei; ca latura subiectiva a continutului unei infractiuni determinate, ea nu poate exista decat in modalitatea anume prevazuta de lege.

Fiind o cerinta esentiala a incriminarii, vinovatia, ca modalitate concreta de existenta a unei infractiuni, putea fi prevazuta prin doua procedee:

fie prin precizarea formei de vinovatie in cazul reglementarii continutului fiecarei infractiuni;

fie prin instituirea unor reguli generale de natura a asigura atat alocarea cat si identificarea formelor de vinovatie pentru toate faptele incriminate.

Pornind de la premisa ca, de regula, infractiunile comisive se savarsesc cu intentie, iar cele omisive din culpa, legiuitorul nostru a optat pentru cea de a doua formula, inscriind in dispozitiile art. 19 alin. 2 si 3 din Codul penal cateva reguli care, reflectand conceptia de plecare, sa permita atat delimitarea infractiunilor intentionale de cele culpabile, cat si amendarea situatiilor de exceptie care ar justifica solutii diferite, mai limitate.

Vinovatia ca element de structura in cazul infractiunilor comisive

Avand in vedere ca infractiunile comisive se savarsesc, de regula, cu intentie, ele reprezentand si cea mai mare parte dintre conduitele de pericol social incriminate, in timp ce conduitele comisive culpabile grave sunt mai putin frecvente, legiuitorul a inscris in art. 19 alin. 2 Cod penal regula potrivit careia "fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa constituie infractiune numai atunci cand in lege se prevede aceasta".

In sens contrar acestei reguli, rezulta doua consecinte:

din moment ce fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa constituie infractiune numai atunci cand legea o prevede, inseamna ca faptele constand intr-o actiune savarsita cu intentie - care este o forma de vinovatie mai grava - sunt pedepsite intotdeauna;

din moment ce numai cazurile de fapte comisive din culpa anume prevazute constituie infractiune, celelalte fapte comise din culpa, neprevazute expres, nu constituie infractiune.

Vinovatia ca element de structura in cazul infractiunilor omisive

Plecand de la considerentul ca, desi faptele omisive cu caracter antisocial se pot savarsi fie cu intentie, fie din culpa, unele din acestea nu prezinta gradul de pericol social care sa justifice incriminarea lor decat in cazurile cand se savarsesc cu intentie, legiuitorul a adoptat prin art. 19 alin. 3 Cod penal o regula diferita de cea consacrata pentru infractiunile, comisive, in sensul ca: "fapta constand intr-o inactiune constituie infractiune, fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie".

In consecinta, daca in continutul constitutiv al unei infractiuni omisive nu este facuta nicio precizare restrictiva, in sensul ca aceasta nu se pedepseste decat atunci cand este savarsita din culpa, inseamna ca incriminarea ei este prezumata legal atat sub forma intentiei, cat si a culpei.

Cele mai multe din infractiunile omisive prevazute de Codul penal sunt vizate de prezumtia vinovatiei sub ambele ei modalitati, deoarece continutul lor juridic nu face nicio precizare privind elementul subiectiv, desi acesta trebuie stabilit de judecator.

Codul penal cuprinde insa si cateva infractiuni in al caror continut constitutiv este facuta precizarea ca, infractiunile respective nu se pot savarsi decat cu intentie, ca de exemplu, cele prevazute de art. 246, 248, 274, 305 lit. b si c din Codul penal.

Pentru fixarea acestui continut, legiuitorul foloseste uneori si expresii de natura a exclude posibilitatea comiterii unor infractiuni omisive din culpa, ca: neindeplinirea cu stiinta a indatoririlor de serviciu (art. 246, 248, 274); neplata cu rea-credinta a pensiei de intretinere sau neindeplinirea cu rea-credinta a obligatiei de intretinere (art. 305 Cod penal).

Prevederea faptei in legea penala - trasatura esentiala

a infractiunii

Prevederea in legea penala a faptei ca infractiune este a treia trasatura esentiala a infractiunii, consacrata in art.17 Cod penal, precum si in art.2 Cod penal, care face precizarea ca numai legea prevede fapte care constituie infractiuni.

Aceasta cerinta esentiala arata ca pentru existenta unei infractiuni nu este suficient sa existe o fapta care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie, ci mai trebuie ca aceasta fapta sa fie prevazuta de lege ca infractiune si sanctionata cu o anumita pedeapsa.

Cerinta este indeplinita atunci cand legiuitorul descrie fapta respectiva si o interzice, sub sanctiune penala, intr-o anumita dispozitie incriminatoare. Numai din momentul prevederii in lege a faptei care prezinta pericol social si deci de la intrarea in vigoare a legii respective, acea fapta devine o categorie juridica, aceea de fapta prevazuta de legea penala, susceptibila sa devina infractiune, daca se constata in fapt existenta si a vinovatiei.

Esentialitatea elementului legal

Prevederea in legea penala a unei fapte si sanctionarea ei cu pedeapsa, numita in literatura de specialitate si element legal al infractiunii, este esentiala pentru existenta infractiunii.

Ea este expresia vointei legiuitorului care, evaluand pericolul social al faptei precum si necesitatea prevenirii si combaterii ei, pentru apararea valorii sociale pe care respectiva fapta o vatama sau o pune in pericol, descrie fapta in lege si o interzice sub sanctiunea pedepsei.

Pentru existenta oricarei infractiuni este necesar ca cele trei trasaturi esentiale: fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de lege, sa fie intrunite cumulativ. Lipsa oricareia din aceste trei trasaturi esentiale conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei.

Mai mult, in considerarea unei fapte ca infractiune se cerceteaza mai intai daca fapta este prevazuta de legea penala si daca raspunsul este negativ, cercetarea celorlalte trasaturi ale faptei - pericol social , vinovatie - nu se mai justifica.

Daca raspunsul este pozitiv, adica fapta este prevazuta de legea penala, se vor cerceta si celelalte trasaturi esentiale pentru a observa implinirea lor cumulativa si considerarea faptei ca infractiune.

Prin prevederea in legea penala a faptei periculoase ce se savarseste cu vinovatie se realizeaza diferentierea infractiunii de celelalte forme de ilicit juridic.

Corelatia cu principiul legalitatii incriminarii

Aceasta trasatura esentiala a infractiunii, de fapta prevazuta de legea penala, decurge din principiul fundamental al legalitatii in dreptul penal consacrat prin dispozitiile art.2 Cod penal.

Prevederea in legea penala a faptelor periculoase pentru societate se realizeaza, mai intai, prin aceea ca in partea generala a Codului penal se defineste si reglementeaza notiunea generala de infractiune, dupa care, in partea speciala a Codului penal si in legile speciale se prevede si se descrie fiecare fapta considerata infractiune si sanctiunea corespunzatoare.

In raport de cerintele acestei trasaturi esentiale, fapta periculoasa pentru societate devine infractiune numai daca ea este prevazuta ca atare prin legea penala - nullum crimen sine lege, adica numai atunci cand i se consacra caracterul de fapta juridica, de categorie juridica, de infractiune.

Trasatura esentiala a infractiunii de a fi o fapta prevazuta de legea penala nu se poate confunda cu infractiunea, intrucat aceasta din urma reprezinta intrunirea cumulativa si a celorlalte trasaturi.

Orice infractiune trebuie sa fie prevazuta in legea penala ca atare, dar nu orice fapta prevazuta de legea penala este si infractiune, deoarece prevederea in lege este doar o trasatura a acesteia, pe langa celelalte de a prezenta pericol social si de a fi comisa cu vinovatie.

Prevazand in lege faptele care sunt considerate infractiuni, doctrina si legislatia noastra penala nu admit asa-numita incriminare prin analogie, respectiv considerarea unei fapte neprevazute de lege ca infractiune, prin simpla asemanare cu alta fapta prevazuta ca infractiune, deoarece astfel de practici pot aduce mari daune asigurarii legalitatii.

Legalitatea incriminarii si a pedepsei constituie o importanta garantie a libertatii cetatenilor si contribuie la asigurarea stabilitatii raporturilor sociale.