COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Mecanismul prin care sunt create noi dorinte si nevoi ce nu pot fi satisfacute decat castigand mai mult, explica in buna masura comportamentul consumatorului. Cunoasterea acestuia implica studierea procesului logic de decizie care il determina pe consumator sa caute obtinerea maximului de avantaj pornind de la resursele de care dispune. Consumatorul se confrunta cu o problema de maximizare a utilitatii sub constrangerea venitului disponibil.

CONTINUTUL SI FUNCTIILE CONSUMULUI

Consumul desemneaza procesul prin care sunt satisfacute trebuintele economice de catre fiecare individ si societate in ansamblul prin folosirea bunurilor corporale si necorporale care antreneaza pierderea imediata sau treptata a utilitatilor lor. El verifica utilitatea bunurilor economice si concordanta lor cu nevoile si dorintele oamenilor, ale colectivitatii in general.

Ca practica, sorgintea consumului tine de existenta vietii oamenilor. Pentru a trai oamenii trebuie sa consume iar bunurile necesare sunt produse. Permanenta vietii implica continuitatea productiei si a consumului de bunuri.

O data cu extinderea productiei de bunuri destinate schimbului, consumul s-a autonomizat ca act distinct in cadrul activitatii economice. Aceasta nu inseamna producerea unei rupturi in procesul economic si transformarea consumului in punct terminus al unui lant inceput cu productia. Prin logica desfasurarii ei, activitatea economica implica ideea de continuitate, de flux neintrerupte.

Din aceasta perspectiva si analizat din punct de vedere al dimensiunii, structurii si tendintelor, consumul este o reflectare a societatii. Din punct de vedere al continutului si efectelor sale, consumul poate fi: a) consum de bunuri si servicii, in care caz oamenii, agentii economici apar in postura de cumparator-consumator; b) consum de factori de productie, cand agentul economic se manifesta ca intreprinzator, adica cumparator-investitor. Aceasta grupare se prezinta si sub forma de: a) consum intermediar sinonim cu productia si semnifica folosirea bunurilor economice in scopul producerii altor bunuri si b) consum final (personal si colectiv), care inseamna folosirea de catre oameni a bunurilor in forme, cantitati si de calitati diferite, determinate de propria lor natura, de gusturile, preferintele si veniturile lor, in scopul satisfacerii trebuintelor de care este legata viata individului. In cadrul consumului final se include consumul final privat, care semnifica utilizarea bunurilor finale de catre persoane fizice sau juridice private pentru activitati necomerciale, si consumul public, ce exprima folosirea bunurilor finale de catre administratii publice pentru realizarea de activitati cu caracter necomercial.

Dupa natura bunurilor care fac obiectul consumului distingem: a) consum de produse alimentare; b) consum de produse nealimentare c) consum de servicii. In functie de modul de asigurare a bunurilor si serviciilor consumate distingem: a) consum de marfuri si b) autoconsum. Prezinta interese si clasificarea dupa durata consumului in: a) consum de bunuri de folosinta curenta si b) consum de bunuri de folosinta indelungata.

Indiferent de clasificare, bunurile si serviciile sunt destinate, in ultima instanta, satisfacerii unei trebuinte umane. De aceea, prima functie pe care o realizeaza consumul este functia utilitara. Alimentatia, imbracamintea, locuinta, transportul, sanatatea sunt necesitati vitale, conditioneaza viata individului. Ele s-au nascut si sunt concepute pentru a aduce individului satisfactie si bunastare. Aceasta din urma nu are sens daca nu se raporteaza in primul rand la individ. Dar individul exista in societate, este un "social" si consumul indeplineste functii sociale, de comunicare, de mediere si integrare cu mediul in care convietuieste. Si aceasta functie corespunde unor necesitati rationale: 616f54g exista anumite "norme" ce trebuie a fi respectate: costumul si cravata sunt obligatorii la un spectacol de teatru. Functia de comunicare se poate extinde, practic, la toate categoriile de bunuri si servicii. Acceptarea "normei" impusa de simbolistica bunurilor inseamna acceptarea codului social, a uzantelor, traditiei, obiceiurilor, grupului si locului. Tot de rolul social tine si componenta diferentierii in sens de afirmare ostentativa. In cadrul fiecarui grup social exista un standard de consum care defineste nivelul mediu. Tendinta de depasire a mediei, de diferentiere, in raport cu ceilalti, este fireasca. Consumul apare astfel ca o modalitate de pozitionare pe o treapta a ierarhiei sociale. In acest sens, M. Didier scrie: "Alegerea modului de viata, a casei, a automobilului sau a locului unde-ti petreci concediu nu raspunde numai unor necesitati fiziologice, ci si dorintei de afirmare in raport cu vecinii, prietenii, colegii. Consumul este de aceea unul dintre codurile care te situeaza in ierarhia sociala. A crescut deci rolul social al consumului, o data cu cresterea veniturilor si cu dezvoltarea consumurilor inutile si ostentative . Individul este mult mai sensibil la ceea ce ii lipseste, nu la ce are deja, el nu compara situatia sa cu a parintilor si bunicilor, ci cu cea a cunoscutilor, a vecinilor, care de obicei sunt mai instariti. Tendinta care se naste din aceasta comparatie este cresterea consumului de bunuri si servicii ce procura satisfactii episodice dar care se cantoneaza in sfera codului simbolic. Cei care prin pozitia si venit nu pot face fata noului val de extindere a nevoilor "simbolice" sunt marginalizati, exclusi din grup.

Cand consumul ca atare, ca operatiune in sine, intereseaza mai mult decat consecinta, rezultatul nu mai poate fi circumscris sferei rationalului. Efectul de cod si, in general, functiile social-simbolice trec pe primul plan ca importanta. Cresterea consumului in aceasta directie nu mai antreneaza o sporire a efectelor utilitare.

ABORDAREA CONSUMULUI SI CONSUMULUI IN TEORIA ECONOMICA

Conceptualizarea si utilizarea notiunilor de consum si consumator tin de inceputurile economiei politice clasice in care, concurenta perfecta si deplina libertate de miscare reprezentau elemente esentiale ale mecanismului economic. Intr-un asemenea context a fost creat si sustinut mitul consumatorului suveran, neingradit de constrangeri exterioare si care isi alege rational acea structura de consum ce ii satisface maxim nevoile. Consumatorul este capabil de evaluari cantitative si calitative. Calculele sale de maximizare sunt in esenta elaborate pentru a construi o scara a preferintelor in functie de natura si intensitatea nevoilor.

Abordarea traditionala a comportamentului consumatorului pleaca de la ipoteza ca individul cauta sa-si maximizeze utilitatea in raport cu constrangerea bugetara data de venitul disponibil si preturile bunurilor. Venitul, preturile si preferintele stau la baza explicarii comportamentului consumatorului.

Teoria traditionala, clasica, a consumatorului prezinta o serie de limite . Considera preferintele consumatorilor o variabila exogena intrucat ipoteza modificarii gusturilor nu este testabila. Nu exista o teorie utila a formarii gusturilor si explicarea alegerii, a variatiei cererii, numai prin modificarea veniturilor si preturilor poate fi realizata decat pentru un numar redus de cazuri.

Abordarea clasica poate oferi o explicatie convenabila a amplificarii consumului odata cu cresterea veniturilor dar nu si a modificarii structurii lui, a aparitiei de numeroase bunuri si servicii pentru satisfacerea "noilor nevoi" - nevoia de televizor, nevoia de casete video, de compact disc etc. Ea nu este adecvata pentru a explica alegerile nonmarfare, unde individul nu poate cuantifica si compara prin intermediul preturilor: casatoria si divortul, nasterile, discriminarile, optiunea intre o activitate licita si activitatea ilicita.

"Noua teorie a consumatorului" conturata prin lucrarile lui K.J.Lancaster, G.S.Becker, T.W.Schultz, s.a., nu-si propune sa respinga teoria traditionala, ci doar sa-i inlature limitele prin largirea sferei de cuprindere, imbunatatirea instrumentelor de analiza si sporirea rigurozitatii stiintifice.

Contestarea moderna a teoriei consumatorului suveran se fundamenteaza pe faptul inexistentei unei societati in care consumatorul are la dispozitie deplina libertate de decizie privind alegerea bunurilor si a cantitatilor. Criticii moderni ai neoclasicismului apreciaza ca schimbul este profund inegal intre un consumator dominat, subinformat, irational, influentabil si cu rol pasiv si un producator dominat. Mai mult ". le consumateur-roi descris in tratatele de economie nu se intalneste nici unde in realitate" si sunt utilizate o serie de procedee prin care consumatorul este manipulat si deformate structurile de consum. Dupa M.Didier, desi cererea solvabila este aceea care influenteaza productia, libertatea de alegere a consumatorului este ingradita de trei factori: a) statul care socializeaza o parte importanta a consumului colectiv, sub forma serviciilor publice ce se presteaza in beneficiul general al societatii. Consumatorul individual plateste pretul, dar nu poate influenta calitatea; b) producatorul care adopta decizia de a produce sau nu si care poate recurge la publicitate pentru a atrage cumparatorii; c) ceilalti consumatori de a caror preferinte, gusturi, nevoi depind si optiunile noastre . Pentru noii economisti, teoria neoclasica a consumului si consumatorului este un exemplu frumos de teorie eleganta construita pe cateva principii simple, dar care explica putin. Cu temei se arata ca, intr-o anumita proportie, consumul si consumatorul sunt produse ale culturii si civilizatiei, iar nevoile nu pot fi privite atemporal, indepen­dente de nivelul de dezvoltare si de organizarea economica si sociala.

Criticile formulate teoriei clasice si neoclasice a consumului si consumatorului au servit ca punct de plecare pentru "noii economisti" in elaborarea "noii teorii a consumatorului".

Pentru "noii economisti" actul de consum nu este pasiv, dimpotriva consumatorul este capabil de arbitraje intertemporale, iar nivelul si structura consumului sau nu sunt determinate doar de venitul "de facto", ci si de anticipatiile asupra veniturilor viitoare.

Pentru noua teorie a consumului, consumul nu este un act final ci unul intermediar, iar "menajul" este o institutie economica cu rol activ, "producator". Consumatorul nu este doar un beneficiar de satisfactii aflat la capat de drum; el isi "produce" satisfactiile, realizeaza o "functie de productie domestica". O asemenea functie cuprinde trei variabile prin a caror combinare consumatorul cauta sa-si maximizeze satisfactia si poate fi exprimata astfel:

U = f(x, t, M)

in care U este utilitatea; x - ansamblul bunurilor achizitionate; M - mediul in care exista menajul, iar t - timpul, considerat o resursa rara.

Luarea in considerare a timpului ca resursa rara a permis realizarea unor analize inedite cu privire la comportamentul consumatorului. Astfel:

a) noua teorie a consumatorului a pus problema integrarii costului timpului si implicit a masurarii valorii resursei timp. Ca si pentru orice bun rar cu intrebuintari alternative, masurarea valorii timpului poate fi realizata prin costul de oportunitate, adica prin valoarea bunurilor ce pot fi create daca acel timp ar fi alocat productiei. In conditiile in care productivitatea sociala creste, se mareste costul de oportunitate, adica venitul sacrificat pe unitate de timp. Daca aceasta componenta a functiei de utilitate, timpul, devine tot mai rara si mai scumpa, consumatorul-producator va cauta sa o economiseasca si sa gaseasca substituenti care ii pastreaza sau maresc satisfactia: achizitionarea de frigidere pentru a economisii timpul necesar procurarii si pregatirii alimentelor; dezvoltarea serviciilor de transport rapid, asistenta medicala la domiciliu, crearea de servicii de inchiriere si consignatie. Toate acestea economisesc timpul de dispozitie care nu poate fi supradimensionat, in care scop se acumuleaza tot mai multe bunuri. Pretul bunurilor tinde sa se diminueze in raport cu pretul timpului, iar consumatorul va utiliza mai multe obiecte pe unitate de timp.

Prin luarea in considerare costului timpului, promotorii "noii teorii a consumatorului" au extins sfera de aplicare a teoriei economice la unele domenii mai deosebite, cum ar fi scaderea natalitatii in tarile dezvoltate odata cu cresterea nivelului de trai. Acest comportament demografic nu se poate explica prin scaderea preferintei pentru copii. Prin integrarea in analiza a costului timpului, scaderea natalitatii in tarile dezvoltate se poate explica prin costul de oportunitate al timpului. Cresterea salariilor reale echivaleaza cu o sporire a costului timpului, ceea ce inseamna ca fiecare ora consacrata activitatilor de crestere si educare a copiilor are un cost de oportunitate mai ridicat decat in trecut.

b) noua teorie explica ipoteza "stabilitatii preferintelor", fundamentala pentru teoria traditionala a consumatorului. In acest scop face distinctie intre bunuri si nevoi. Daca teorie traditionala confunda bunurile cu nevoile pe care acestea le satisfac (nevoia de alimente, nevoia de automobil etc.), noua abordare formuleaza ipoteza ca individul are nevoie de hrana, de informare, de deplasare. Nevoia de hrana se poate satisface prin consum de paine neagra sau alba, carne de pasare sau de porc, cartofi sau paste fainoase etc. Nevoia de deplasare se poate realiza mergand "pe jos" sau folosind un animal, o bicicleta, un automobil, un tren, un avion etc.

Pentru "noii economisti" diversificarea bunurilor si serviciilor se explica nu prin multiplicarea gusturilor si preferintelor. Ceea ce se schimba nu sunt preferintele ci "pretul timpului", care este intr-o permanenta crestere in raport cu pretul celorlalte bunuri. Pentru a realiza aceleasi preferinte, consumatorul substituie bunurile vechi cu altele noi, pentru ca noile produse sunt mai eficace in satisfacerea cu un cost mai mic a nevoilor. Deci, ceea ce se schimba nu sunt preferintele, structura nevoilor consumatorului, ci mijloacele de satisfacere a acestora. Ceea ce se modifica este mijlocul de realizare care evolueaza pentru a economisii resursa rara (timpul) necesara pentru a realiza preferinta.

Teoria "noilor economisti" cuprinde multe aspecte de real interes. Accentul pus pe resursa timp permite o intelegere realista a structurii si tendintelor consumului modern de bunuri marfare, da o explicatie proliferarii si cresterii serviciilor in economiile dezvoltate.

Noua teorie a consumatorului reinnoieste "teoria consumatorului suveran" care ramane valabila intr-o economie dezvoltata. In tari subdez­voltate, altele sunt problemele pe care si le pune, altele sunt mijloacele pe care consumatorul poate sa le utilizeze pentru satisfacerea nevoilor sale.

O economie subdezvoltata cu un nivel redus si cu o structura deformata a ofertei de bunuri care nu satisface cerere, face caduca ideea consumatorului suveran. El este dominat si manevrat prin mecanismele unei economii dezarticulate, in care se manifesta puternice monopoluri artificiale, lipseste concurenta efectiva, iar pretul nu este capabil sa masoare tensiunile dintre cerere si oferta.

In conditii de penurie, problema alegerii in functie de preferinte este un nonsens. Daca oferta este sub cererea solvabila, diferenta dintre cele doua elemente corelate ale pietei este masurata prin dimensiunea cozilor. Variabila "timp" influenteaza si in cazul economiilor subdezvoltate comportamentul consumatorului, dar intr-un specific. Si aici exista constiinta necesitatii economisirii acestei resurse rare cu valoare in crestere, numai ca acum economisirea timpului se manifesta prin tendinta de stocaj, de acumulare de bunuri. Nu este vorba de "stabilirea preferintelor", ci de sindromul lipsei, frica de a nu gasi cantitativ, calitativ si structural cele necesare, atat ca urmare a unei productii insuficiente cat si a unui comert haotic, si a unor masuri administrative de protectie a consumatorilor cu eficacitate minima.

UTILITATEA BUNURILOR ECONOMICE

Satisfacerea nevoilor nonproducatorului se realizeaza in principal prin consumul de bunuri economice marfare. Bunurile trebuie sa fie apreciate ca utile, de catre consumatorul nonproducator.

Bunurile economice si utilitatea economica

Un bun reprezinta orice element al realitatii care este apt sa satisfaca o nevoie de consum personal sau de consum productiv. Dobandesc calitatea de bunuri acei satisfactori si acei prodfactori care se disting printr-o dubla determinare: existentiala si economica .

Determinarea existentiala consta in aceea ca bunurile trebuie sa constituie entitati identificabile. Ea este supusa masurarii fizice care evalueaza proprietatile statice (masa, dimensiune, compozitie etc.) si proprietatile dinamice ale bunurilor (fiabilitate, intensitatea in timp pentru diferite categorii de fluxuri, capacitatea de efect util, proprietatii legate de contactul cu mediul exterior etc.) si care sunt exprimate in unitati de masura adecvate.

Determinarea economica circumscrie bunurile la sfera satisfactori si prodfactori si se regaseste, din punct de vedere al masurarii, in aprecierea conformantei acestora cu nevoile umane, calcularea continutului lor de factori primari, valoarea economica si preturile. Masurarea economica implica, organic, pe cea fizica si apeleaza la toate cele trei tipuri de scale:

- scala nominala care se mai numeste si scala de clasificare;

- scala ordinala, care evidentiaza daca, dintr-un anume punct de vedere, un bun este in raport cu altul preferabil, echivalent, sau mai putin preferabil;

- scalele cantitative (de intervale, proportionale, absolute), care evalueaza, pe baza unei anumite unitati de masura, corelatiile cantitative dintre elementele comensurate.

Din punct de vedere al analizei economice, prezinta un interes deosebit impartirea bunurilor in bunuri economice si bunuri libere.

Daca bunurile libere sunt virtual nelimitate in raport cu nevoile, bunurile economice au drept caracteristica definitorie raritatea iar obtinerea si consumarea lor ocazioneaza un cost. Distinctia dintre bunurile libere si bunurile economice are un caracter relativ. Ea se face concret in raport de loc si timp.

Tipologia bunurilor economice se realizeaza in raport cu un numar mare de criterii. Dupa destinatie, bunurile economice sunt bunuri de consum si bunuri de productie. Dupa forma de existenta, bunurile se clasifica in: a) bunuri corporale (materiale); b) bunuri necorporale, adica servicii (comerciale, de transport, financiare - bancare, de consultanta, personale etc.); c) informatii sub forma de brevete, licente, programe de calculator, inovatii etc.

De mare insemnatate este clasificarea bunurilor in bunuri private si bunuri publicate . Bunurile private sunt acele bunuri economice din a caror utilizare rezulta beneficii exclusive si rivale. Un bun privat este exclusiv deoarece poate fi utilizat numai de persoana care il poseda, care a achitat contravaloarea beneficiilor rezultate din folosirea bunului respectiv. Daca un bun privat este disponibil pentru o persoana, atunci el nu mai poate fi disponibil pentru o alta persoana. Caracteristica de rivalitate consta in faptul ca o unitate suplimentara dintr-un bun privat are intotdeauna un cost marginal suportat de cumparatorul unitatii respective.

Bunurile publice sunt caracterizate prin nonexclusivitate si nonrivalitate. Un bun public este nonexclusiv deoarece poate fi consumat simultan de mai multe persoane. Daca un bun este asigurat pentru un consumator, atunci el devine disponibil pentru oricare alt consumator. Excluderea unor persoane de la consumul unui bun public nu este posibila. Totodata un bun public se caracterizeaza prin nonrivalitate, deoarece pentru orice consumator aditional, costul social marginal este egal cu zero. Oferta totala a unui bun public nu se reduce daca bunul respectiv face obiectul consumului individual sau colectiv.

Exista putine bunuri publice pure si ele se delimiteaza de bunurile mixte, numite si bunuri publice impure. Primele asigura beneficii nonrivale si nonexclusive tuturor membrilor unei colectivitati. Celelalte indeplinesc numai una din caracteristici.

Bunurile private, in multe situatii, pot substitui unele bunuri publice. De aceea in ultimul timp sunt autori care sustin ca este de preferat ca numai bunurile de importanta nationala (exemplul - apararea strategica) sa fie asigurate de catre stat iar restul sa fie lasat pe seama sectorului privat. Agentii economici privati se pot reuni si organiza pentru a produce cat mai eficient. Acesta este motivul pentru care teoria respectiva este cunoscuta sub denumirea de teoria clubului.

In conditiile economiei de schimb, bunurile economice trebuie sa se bucure de aprecierea consumatorului nonproducator, sa aiba pentru acesta utilitate. Exista mai multe modalitati de abordare a utilitatii. Cele mai consacrate sunt aspectele tehnice si cele economice.

Utilitatea, sub aspect tehnic, reprezinta capacitatea reala sau presupusa a unui bun de a satisface o nevoie, proprietate care decurge si se exprima prin trasaturi, caracteristici si insusiri intrinseci ale fiecarui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal, de bunuri de capital, de servicii sau informatii.

In sens economic, utilitatea include o raportare la o nevoie, la o trebuinta a nonposesorului. Doar in masura in care prin insusirile sale un bun poate satisface o nevoie a nonposesorului, este posibila realizarea tranzactiei bilaterale de piata.

Utilitatea capata sens economic cand sunt indeplinite trei conditii;

a) existenta unei relatii intre calitatile sau caracteristicile bunurilor si una din nevoile oamenilor sau societatii. Utilitatea este intrinseca fiecarui bun, decurge din proprietatile acestuia, dar capata sens economic doar in relatia cu o anumita nevoie sociala. Asa, spre exemplu, se poate spune painea este utila, pentru ca, pe de o parte, avem nevoie de a ne hrani, iar pe de alta parte, pentru ca graul poseda elementele proprii alimentatii. In definirea utilitatii nu prezinta importanta deosebita faptul daca ea raspunde unor nevoi "reale" sau "induse" prin obiceiuri, moda, credinta, reclama etc., daca nevoile respective sunt conforme cu normele etice sau valorile dominante din societate.

Din cei doi termeni ai raportului de cauzalitate, calitatile lucrului si nevoile omului, omul ca fiinta individuala si sociala si nu lucru, este cel mai important, are rol determinant. El este agentul economic producator de bunuri si purtator al nevoilor care se satisfac cu bunurile economice.

Pe masura progresului cunoasterii, oamenii descopera noi caracteristici ale bunurilor, precum si noi relatii intre acestea si nevoile lor care si ele cunosc o tendinta de amplificare si de diversificare.

b) Relatiile necesare dintre caracteristicile lucrurilor si nevoile oamenilor trebuie cunoscute si intelese. Oamenii trebuie sa fie convinsi ca prin calitatile lor, bunurile consumate le aduc un serviciu, o satisfactie. Nu are importanta daca aceste convingeri sunt sau nu fundamentale stiintific.

Daca oamenii nu cunosc caracteristicile bunurilor, capacitatea acestora de a satisface o anumita nevoie, bunurile raman nefolosite sau nu au utilizare. Numarul domeniilor in care un bun isi dovedeste utilitatea creste o data cu progresul stiintei. Exemplul carbunelui este unul dintre cele mai remarcabile. Daca initial a fost utilizat drept combustibil domestic, apoi a devenit forta motrice, sursa de energie, in prezent este materie prima in unele domenii ale industriei chimice.

c) comunitatea, in ansamblul ei, trebuie sa fie capabila sa foloseasca caracteristicile bunurilor la satisfacerea nevoilor. Nu este suficient ca un bun sa fie cunoscut ca util, el trebuie ca sa poata fi folosit. Ceea ce nu este cazul intotdeauna. De multa vreme, spre exemplu, oamenii stiu ce forte enorme sunt ascunse in fluxul si refluxul marilor, dar nu se pot utiliza pe scara larga in stadiul actual al cunoasterii. Pentru un analfabet, o carte oricat de valoroasa ar fi nu prezinta utilitate economica si culturala.

Desi utilitatea are determinari in natura proprie a fiecarui bun economic, aprecierea utilitatii are un caracter subiectiv, depinde de raportul pe care fiecare individ il stabileste intre un anumit bun economic si nevoile sale. Utilitatea sintetizeaza importanta, pretuirea pe care consumatorul o acorda, la un moment dat si in conditii determinate, fiecarei unitati dintr-o multime de bunuri identice. Pornind de la aceasta realitate, in gandirea economica se disting doua curente de abordare a utilitatii. Curentul de gandire clasica apreciaza ca bunurile identice au aceeasi utilitate pentru diferite persoane, daca sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor si a sacrificiului facut pentru achizitionarea lor. Utilitatea economica apare ca unitate a proprietatilor intrinseci ale bunului si a nevoii de satisfacut. Rolul determinant in evaluarea utilitatii economice a unui bun il au proprietatile intrinseci si fiecare unitate dintr-o multime de bunuri are aceeasi utilitate economica.

In conceptia clasica, elementele x₁, x₂ . x_j, apartinand multimii bunului X, au utilitatile individuale identice, u₁ = u₂ = . = u_n, iar utilitatea totala, Ut_, este produsul dintre utilitatile individuale u_i si numarul de unitati n care alcatuiesc multimea respectiva:

In definirea utilitatii economice, gandirea neoclasica are in vedere satisfactia resimtita de un consumator dat prin consumarea unei cantitati determinate din acel bun in conditii specifice de loc si timp. Cantitati identice din bunul consumat sunt apreciate in mod diferit de catre un anumit consumator dat. Consumatori diferiti confera utilitati economice diferite pentru aceeasi cantitate dintr-un bun, intrucat structura si intensitatea trebuintelor lor nu sunt identice.

Scoala neoclasica face distinctie intre utilitatea unitara si utilitatea totala. Utilitatea unitara este reprezentata de satisfactia ce o resimte un consumator dat prin consumarea unei doze date dintr-un bun in conditii determinate de timp si loc. Utilitatea totala este considerata a fi satisfactia resimtita de un individ in urma consumarii unor cantitati succesive dintr-un bun intr-o perioada data.

Utilitatea totala si utilitatea marginala

Utilitatea totala si utilitatea marginala sunt doua notiuni com­plementare care trebuie riguros diferentiate in cadrul analizei economice.

Utilitatea totala

In cazul unui bun X, care poate fi consumat in cantitati x , mai mari sau mai mici, utilitatea totala, Ut, poate fi exprimata prin functia:

Ut = f (x).

Considerand ca utilitatea poate fi exprimata prin numere cardinale, functia de utilitate totala are mai multe proprietati. In primul rand, este continua, adica intre doua valori ale lui X, functia Ut poate lua atatea valori, cate valori ia x. Din punct de vedere economic, aceasta presupune ca bunul este perfect divizibil in doze omogene. O asemenea ipoteza este realista in cazul ca bunul este lichid, gaz, energia si altele, dar nu se extinde la toate bunurile. In al doilea rand, daca se are in vedere fenomenul saturatie, functia Ut este la inceput crescatoare, atinge un punct de maxim, de saturatie, dupa care devine descrescatoare. La inceput, cantitati suplimentare procura utilitati crescatoare, adica pentru x₂ > x₁ avem Ut₂ = f(x₂) > Ut₁ = f(x₁) si dincolo de punctul de saturatie situatia se inverseaza: daca x_n > x_n-1, atunci Ut_n = f(x_n) < Ut_n-1 = f(x_n-1).

Functia de utilitate totala are o curba de forma generala asemanatoare cu cea din fig.2.1.

Fig.2.1. Curba utilitatii totale.

Se impun mai multe observatii in legatura cu evolutia curbei Ut:

- nu este obligatoriu sa plece din origine; o cantitate prea mica consumata dintr-un bun se poate dovedi insuficienta pentru a declansa un proces de satisfacere a unei trebuinte;

- curba Ut prezinta doua puncte caracteristice. Punctul I este un punct de inflexiune cu schimbare de semn pentru derivata pantei. Intre O si I rata de crestere a utilitatii totale sporeste si curba este convexa. Dupa I rata de crestere a utilitatii totale se micsoreaza si curba devine concava. Punctul S este punct de saturatie si Ut este maxima.

- curba Ut, exprima utilitatile diferitelor cantitati consumabile la un moment dat ceea ce presupune constanta preferintelor.

In cazul mai general al diferitelor bunuri, functia de utilitate se modifica. Daca se au in vedere doua bunuri, X si Y, utilitatea totala este exprimata de functia:

Ut = f(x,y).

O asemenea functie de utilitate implica doua ipoteze:

a) independenta utilitatilor. Pentru fiecare din bunurile X si Y se stabileste o functie de utilitate totala:

Ut_x = f₁(x)          si Ut_y = f₂ (y),

de unde

Ut = Ut_x + Ut_y, unde g(x,y) = f₁(x) + f₂(y).

Utilitatea totala resimtita prin consumarea cantitatii x₁ si y₁ din bunul Y este egala cu Ut_x1+Ut_y1. Aceasta ipoteza nu este corespunzatoare pentru ca diferitele consumuri nu sunt independente unele de altele.

b) dependenta utilitatilor. Consumurile diferitelor bunuri sunt legate intre el in cadrul unui program de consum. Imbinarea functiilor de utilitate ale diferitelor bunuri permite construirea unei suprafete de utilitate prin reunirea utilitatii totale a consumurilor simultane a diferitelor bunuri (fig.2.2.).

Ut Ut₃

Ut₂

Y

Ut₁

X

Fig. 2.2. Suprafata de utilitate.

Pe axa verticala este inscrisa utilitatea totala, functie crescatoare de consumul fiecaruia dintre acele doua bunuri X si Y , reprezentat pe celelalte doua axe. Se observa ca utilitatea totala (globala), pentru cele doua bunuri, creste o data cu consumul fiecaruia dintre bunuri. La niveluri de utilitate date (Ut₁, Ut_2, Ut₃, .) corespund diferite combinatii de consum a bunurilor din cosul de bunuri, reprezentate in grafic prin curbele de izoutilitate.

Utilitatea marginala

Utilitatea totala exprima satisfactia resimtita prin consumarea unei cantitati date din bunurile X si Y . Modificarea acestor cantitati influenteaza utilitatea totala.

Utilitatea marginala exprima variatia utilitatii totale provocata de modificarea cu o unitate a cantitatii din bunul X utilizata pentru satisfacerea unei nevoi in decursul unei perioade de timp considerate. Primii marginalisti, rationand asupra unei nevoi divizibile ce poate fi satisfacuta de bunul X apreciau ca daca se consuma doze succesive, nevoia se diminueaza iar utilitatea bunului X se reduce si devine nula cand se atinge punctul de satietate. Utilitatea cantitatii (dozei) marginale este cea care determina utilitatea bunului.

Definitia utilitatii marginale permite precizarea catorva din caracteristicile ei mai importante:

a) legatura intre utilitatea totala si utilitatea marginala a unui bun se exprima sub forma legii utilitatii marginale descrescande: utilitatea fiecarei unitati (doze) suplimentare detinute si/sau consumate dintr-un bun (adica utilitatea marginala) se modifica pe masura ce creste cantitatea consumata (detinuta); cel mai adesea ea se reduce cand consumul creste. Aceasta relatie se regaseste in ceea ce este cunoscut a fi prima lege a lui Gossen: intensitatea satisfactiei unui bun scade pe masura ce creste cantitatea consumata din bunul respectiv. In tabelul 2.1 se releva legatura dintre utilitatea totala si utilitatea marginala.

Tabelul sugereaza mai multe constatari:

- utilitatea marginala se diminueaza pe masura ce cresc cantitatile consumate dintr-un bun;

- utilitatea totala maxima corespunde unei utilitati marginale egale cu zero si indica faptul ca s-a ajuns la un punct de saturatie;

- daca cantitatea consumata dintr-un bun continua sa creasca, utilitatea marginala devine negativa.

Tabelul 2.1

Utilitatea totala si utilitatea marginala

Legea utilitatii marginale descrescande raspunde unui comportament psihologic usor de verificat. Sporul utilitatii totale resimtite din consumarea unei unitati (doze) suplimentare dintr-un bun economic are tendinta sa se reduca. Aceasta se explica prin faptul ca intensitatea nevoilor se diminueaza si fiecare doza se adreseaza unei nevoi de intensitate mai mica, iar satisfactia va fi si ea pozitiva, dar descrescatoare.

S-a crezut ca o exceptie de la legea utilitatii marginale descrescande se manifesta in cazul monedei. Dar, in fapt, utilitatea monedei este utilitatea unitatii monetare si utilitatea acesteia este mai scazuta daca se poseda un numar mai mare de unitati monetare decat daca se detine un numar mic. Totodata, legea nu exclude posibilitatea teoretica a unei cresteri momentane a utilitatii marginale. Insa, plecand de la un anumit punct, ceteris paribus, utilitatea marginala este intotdeauna descrescatoare.

Evolutia curbelor de utilitate (fig.2.3) explica legatura stransa dintre evolutia utilitatii totale si utilitatii marginale a unui bun:

- daca utilitatea totala sporeste cu o rata crescatoare, utilitatea marginala este crescatoare si este maxima in punctul de inflexiune al curbei utilitatii totale;

- daca utilitatea totala creste cu o rata constanta, utilitatea marginala este constanta;

- daca utilitatea totala creste cu o rata descrescatoare, utilitatea marginala este descrescatoare;

- pentru cantitatea x_s corespunzatoare utilitatii totale maxime, utilitatea marginala este nula;

- daca utilitatea totala este pozitiva dar descrescatoare, utilitatea marginala este negativa.

Ut          s

U_m

I

x_i x_s X

Fig. 2.3. Utilitatea totala si utilitatea marginala.

b) Daca functia de utilitate totala este derivabila, relatia intre utilitatea totala si utilitatea marginala poate fi exprimata sub o forma matematica simpla.

In cazul unui singur bun, pentru o functie de utilitate totala Ut = f(x), continua si derivabila, utilitatea marginala poate fi reprezentata de derivata intai a acestei functii in raport cu x sau prin limita raporturilor diferentelor DUt si Dx, cand Dx tinde spre zero.

Utilitatea marginala va fi de forma:

U_m = .

Ut

Ut₂ B

A

DUt

Ut₁

Dx

x₁ x₂ X

Fig. 2.4. Utilitatea totala.

Daca pe curba de utilitate totala Ut sunt punctele A si B, se poate scrie:

DUt = Ut₂ - Ut₁

sau

Ut₂ = Ut₁ + DUt

Prin raportarea diferentei de utilitate totala la diferenta de cantitate obtinem un cat de doua diferente finite;

si daca , atunci:

Din punct de vedere geometric, catul diferentelor finite este dat de panta segmentului AB. Daca , punctele A si B tind sa se suprapuna, iar segmentul AB tinde sa se confunde cu tangenta la curba Ut: intr-un punct oarecare al curbei utilitatii totale, utilitatea marginala este data de panta tangentei in acest punct al curbei Ut. Pentru o cantitate la care utilitatea totala este maxima, tangenta la curba utilitatii totale este paralela cu abscisa si utilitatea marginala este nula. Dincolo de acest punct, utilitatea totala se diminueaza, panta tangentei ca si utilitatea marginala este negativa.

O informatie suplimentara poate fi obtinuta prin calculul derivatei secundare a utilitatii totale, in raport cu cantitatea:

.

Legea utilitatii marginale descrescande implica faptul ca unei cresteri a cantitatii ii corespunde o crestere mai mica a utilitatii totale. Aceasta inseamna ca trebuie sa fie negativa. Saturatia intervine daca , pentru o valoare a lui x astfel ca .

Cazul cel mai frecvent este cel al unui cos cu mai multe bunuri, cand utilitatea totala este exprimata de o functie de mai multe variabile: Ut = = f(x,y,z, .). Daca retinem ipoteza existentei a doua bunuri X si Y, functia de utilitate totala este: Ut = f(x,y). In aceasta situatie, daca conceptul de utilitate marginala nu se modifica, instrumentarul matematic pentru exprimarea sa este modificat:

- daca se presupune ca una din variabile nu se modifica , iar cealalta variaza, se face apel la derivata partiala a utilitatii totale. Pentru ca y ramane nemodificat, utilitatea marginala a lui x va fi reprezentata de derivata partiala a lui Ut in raport cu x:

U_mx = f'_x(x,y)=.

Daca x ramane nemodificat, utilitatea marginala a lui y este reprezentata de derivata partiala a lui Ut in raport cu y.

U_my = f'_y(x,y) = ,

- daca se admite ipoteza variabilitatii simultane a lui x si y se foloseste procedeul diferentierii totale. Pentru Ut = f(x,y), diferentiala totala este data de:

dUt =

Problema masurarii utilitatii

Stiinta economica isi propune, intre altele, gasirea de solutii pentru maximizarea utilitatii in conditiile existentei unor resurse limitate si a unor nevoi diverse. Aceasta impune masurarea utilitatii, care este o problema fundamentala si dificil de rezolvat. Utilitatea exprima o satisfactie si, in masura in care ea trebuie sa orienteze alegerea consumatorului, este necesar sa aiba o expresie cantitativa. In legatura cu posibilitatile de realizare a masurarii utilitatii, stiinta economica face referirii la doua tipuri (teorii) de utilitati: cardinala si ordinala.

Utilitatea cardinala

Teoria utilitatii cardinale a fost formulata de fondatorii marginalismului (Walras, Jevons, Menger), care au elaborat ipoteza existentei unui consumator capabil sa exprime printr-un numar cantitatea de utilitate care decurge din consumul unui volum determinat dintr-un bun. Unitatile de masura speciale folosite in acest scop au fost denumite utils (adica unitati de utilitate).

Cu ajutorul acestora, potrivit teoriei utilitatii cardinale, este posibil sa se masoare satisfactia oferita de un nivel dat al consumului unui anumit bun:

- cantitatea qA din bunul X are utilitatea 100 utils

- cantitatea qB din bunul X are utilitatea 150 utils

- cantitatea qA din bunul Y are utilitatea 50 utils

- cantitatea qA din bunul Z are utilitatea 10 utils.

Pe aceasta baza poate fi stabilita o ierarhie semnificativa intre anumite niveluri de utilitate: cantitatea qA din bunul X ofera 100 utils, iar cantitatea qB ofera 150 utils. Aceeasi cantitatea din bunuri diferite au utilitati diferite si este posibil efectuarea unui clasament: bunul Y ofera de 5 ori mai multa utilitate decat bunul Z, iar bunul X ofera o utilitate dubla in raport cu bunul Y.

Ipoteza masurarii directe a utilitatii printr-un numar s-a dovedit inacceptabila din mai multe motive: aprecierea utilitatii fiind subiectiva, este imposibil sa comparam utilitatea aceluiasi bun prin prisma diferitilor indivizi, intreaga masurare cardinala fiind in contradictie cu principiul subiectivitatii. De altfel, nu este posibil ca un individ sa compare in termeni cardinali satisfactiile resimtite prin consumul unor bunuri diferite, chiar daca comparatia se face la un moment dat: nici un individ nu va sti daca satisfactia resimtita dupa un pranz bun este egala cu satisfactia produsa de doua spectacole cinematografice. Luand in considerare, chiar cazul cel mai simplu, cel al unui bun divizibil, satisfactia resimtita nu este proportionala cu numarul de doze consumate din bunul respectiv. Acest lucru este adevarat si pentru un bun fungibil prin excelenta, cum este moneda: daca este posibil, ca dupa numarul de unitati monetare posedate, sa presupunem ca individul A este mai bogat decat individul B, nu se poate afirma ca satisfactia resimtita de cei doi indivizi este proportionala cu bogatiile aflate in proprietatea fiecaruia. Conceptul de utilitate nu are nimic de a face cu expresia simpla, monetara: variatia pretului unui bun modifica capacitatea de a satisface nevoia corespunzatoare? In plus, utilitatea unui bun nu poate fi apreciata si analizata izolat. Utilitatea unui bun nu este independenta de detinerea altor bunuri: utilitatea unui automobil este dependenta in mare masura de cantitatea de benzina care poate fi achizitionata; utilitatea unui garaj este mai mare daca se poseda un autoturism. Atat timp cat utilitatea unui bun depinde de utilitatea altor bunuri, nu este posibil a construi o scara cardinala a utilitatii.

Utilitatea ordinala si curbele de indiferenta

Imposibilitatea practica de masurare directa a utilitatii l-a determinat pe V.Pareto sa sugereze inlocuirea cuantificarii cu clasificarea, respectiv a teoriei cardinale prin teorie ordinala a utilitati.

Conceptul de utilitate ordinala

Pentru a prezenta optiunile consumatorilor, masurarea utilitatii nu este indispensabila realizarii ordonarii optiunilor. Este acceptata posibilitatea efectuarii unor comparatii calitative in ceea ce priveste satisfactia pe care utilizarea bunurilor o ofera beneficiarilor. Daca o persoana nu poate preciza cati utils ii procura consumarea unei cantitati dintr-un anumit bun, ea este insa capabila sa-si ordoneze in mod rational preferintele. Masurarea ordinala presupune asezarea diferitelor bunuri intr-o anumita ordine, in raport cu preferintele consumatorului.

Consacrarea principiului masurarii ordinale a utilitatii corespunde comportamentului comun, care consta in stabilirea unei ordini, mai mult sau mai putin riguroase, traducand preferintele ce se exprima la un moment dat, insa fara a aloca fiecaruia dintre ele un numar ce sa exprime cantitatea de utilitate pe care ea o reprezinta.

Ordonarea preferintelor este o operatiune ce se executa in toate situatiile in care veniturile se afla sub nivelul nevoilor de acoperit pe seama lor. Pentru explicarea modelului de realizare a ordonarii preferintelor in functie de utilitatea bunurilor, presupunem ca persoana are de a face rationamente asupra unui numar finit de bunuri diferite, care formeaza "cosul de bunuri" sau "programul de consum". "Cosul de bunuri" sau "programul de consum" desemneaza diferite combinatii de bunuri de la care consumatorul sconteaza sa obtina o anumita utilitate totala. "Programele de consum" se afla sub incidenta unei multitudini de factori de natura complexa, exprimand obiceiurile, tabieturile, gusturile si preferintele unui consumator. Ele poarta, pe langa amprenta propriei personalitati, si o puternica incarcatura sociala indusa prin mass-media. Ansamblul "programelor" se numeste "spatiu de bunuri".

Un "program de consum" contine bunurile X,Y,Z, ., iar fiecare bun are cantitatile x_i, y_i, z_i, . . Este evident ca exista o infinitate de combinatii posibile intre bunurile care pot satisface nevoile de consum, asa ca individul trebuie sa faca alegeri atat intre bunuri cand pregateste "cosurile de con­sum", cat si intre "cosurile" A,B,C, . care asigura niveluri diferite de utilitate.

Consumatorul are un comportament rational in acord cu un ansam­blu sistematic de preferinte. Conform principiului rationalitatii consumato­rul cauta sa-si maximizeze satisfactia stabilind o functie sau o relatie de preferinta intre diferite posibilitati de consum, functie a carei forma generala este:

j j(x,y,z .),

unde: j este satisfactia globala; x,y,z sunt cantitati sau combinatii diferite de bunurile X,Y,Z.

In vederea construirii unei functii de preferinta, teoria alegerii implica posibilitatea de comparare si aranjare a eventualelor satisfactii si rationalitatea comportamentului poate fi sistematizata intr-un anumit numar de axiome:

a) Axioma de liniaritate sau de ordine completa: in prezenta a doua combinatii sau de bunuri A si B , consumatorul este capabil sa spuna ca A este preferabil lui B sau daca B este preferabil lui A

A ³ B sau B ³A .

Una singura din aceste posibilitati este adevarata si procedeul este valabil pentru toate combinatiile luate doua cate doua. Aceasta inseamna ca toate cosurile de bunuri pot fi clasate. Preferintele sunt echivalente si avem o relatie completa.

b) Axioma de tranzitivitate sau de compatibilitate a preferintelor. Daca cosul A este preferat lui B, iar B este preferat lui C, atunci cosul A, este preferat cosului C:

A ³ B       si B ³ C A ³ C

Aceasta inseamna ca in spatiul bunurilor avem o relatie de tranzitivitate intre cosurile de bunuri si exista o coerenta in optiunea consumatorului.

c) Axioma de non-saturatie sau de dominare. Daca cosurile (combinatiile) A si B din bunurile X si Y contin aceeasi cantitate din X, dar A contine mai mult din Y, atunci A este preferat lui B (A ³ B), ceea ce implica o situatie de non-saturatie pentru Y. Nevoile satisfacute de bunurile X si Y nu sunt saturate si aceasta explica de ce functia de preferinta trece in mod necesar printr-un maxim.

d) Axioma de substituibilitate. Daca cosul A contine aceeasi cantitate din X ca si cosul B, dar mai putin din Y, exista o preferinta pentru B in raport cu A. Daca adaugam o anumita cantitate din Y la A, este posibil sa facem sa dispara inferioritatea cosului A in raport cu B, astfel incat consumatorul ajunge intr-o situatie de indiferenta:

A = B.

Aceste axiome sunt suficiente pentru realizarea de catre consumator a unei ordonari a preferintelor, in raport cu utilitatea considerata a bunurilor. Ordonarea preferintelor si utilitatilor se face fara nici un fel de cuantificari.

Curbele de indiferenta

Instrumentul de baza folosit in teoria ordinala a utilitatii este curba de indiferenta (curba de izoutilitate) introdusa in teoria economica de V.Pareto si dezvoltata ulterior de J.R.Hicks, G.Debreu, M.Allais etc.

Pentru asigurarea posibilitatilor de exprimare grafica a utilitatii, sa presupunem ca un consumator are la dispozitie bunurile X si Y cu ajutorul carora se pot efectua o infinitate de combinatie ("cosuri de consum"). Acestea pot fi grupate in doua categorii:

- "cosuri" ("programe") ce asigura acelasi nivel de utilitate sau satisfactie;

- "cosuri" ("programe") care asigura niveluri diferite de utilitate sau satisfactie;

Ansamblul combinatiilor de bunuri X si Y care permit obtinerea aceluiasi nivel de satisfactie (utilitate) reprezinta o curba de indiferenta. In fig.2.5 sunt reprezentate curbele de indiferenta Ut₀, Ut₁, Ut₂.

O infinitate de situatii indiferente sunt posibile daca se porneste de la ipoteza divizibilitatii bunurilor. Combinatiile de bunuri indicate prin coordonatele punctelor care o definesc, asigura acelasi nivel de utilitate in urma consumarii cantitatilor respective.

Y

Y_E E

Y_F F

C

Y_A A

B

Y_C U₂

U1

Y_B D

U0

Y_D

x_A x_B x_C x_E x_F x_D X

Fig. 2.5. Curba de indiferenta.

Daca ne situam pe curba Ut₀ se obtine acelasi nivel de utilitate, consumand fie "cosul" A, constituit din combinatia Y_A, X_A, fie "cosul" B, constituit din combinatia Y_B, X_B. Combinatiile ("cosurile") situate pe Ut₁ ofera un nivel de satisfactie superior in raport cu Ut₀. Putem formaliza cele de mai sus astfel:

Ut₀ = f₀(X,Y); Ut₁ = f₁(X,Y); Ut₂ = f₂(X,Y), in care Ut₀, Ut₁, Ut₂ sunt constante, iar Ut₀ < Ut₁ < Ut₂.

Pentru acelasi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenta, fiecare corespunzand unui nivel de satisfactie diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferenta reprezinta harta de indiferenta.

Curbele de indiferenta prezinta mai multe caracteristici interesante:

a) Prin definitie, variatia utilitatii totale DUt intre doua puncte situate pe o curba de indiferenta este nula.

b) Ca expresie directa a principiului tranzitivitatii, o curba superioara (interna) unei alte curbe semnifica un nivel de utilitate mai ridicat in timp ce, dimpotriva, o curba inferioara (externa) corespunde unei utilitati totale mai mici. Evident, se presupune ca nu exista saturatie pentru nici unul din bunurile considerate.

c) O curba de indiferenta constituie o limita; drept urmare, unui punct pe curba nu-i corespunde decat o singura abscisa si o singura ordonata. In consecinta, in planul XOY trece o singura curba de indiferenta, ceea este conform principiului continuitatii.

d) Ca expresie a legii utilitatii marginale descrescande si a nonsaturarii nevoilor, curbele de indiferenta sunt descrescatoare. O eventuala portiune crescatoare a acestor curbe ar fi expresia relatiilor de stricta preferinta si nu a relatiilor de indiferenta.

e) Doua curbe de indiferenta nu se pot intersecta. Intersectia ar insemna ca un consumator se poate situa in acelasi timp la doua niveluri de utilitate. Dar un consumator are un nivel de utilitate superior daca este situat pe Ut₃ si inferior daca este in Ut₁, insa nu se poate masura suplimentul de utilitate care apare prin trecerea de la curba inferioara la una superioara. Deplasarea de la o curba la alta se realizeaza sub influenta unor factorii: cresterea veniturilor consumatorilor, modificarea preturilor, masuri de rationalizare a consumului etc. Daca prin intermediul primilor doi factori se asigura sporirea cantitatii de bunuri consumate si a utilitatii totale, rationalizarea consumului se finalizeaza prin diminuarea utilitatii. Limitarea consumului pentru unele bunuri deficitare se poate infaptui nu neaparat prin limitarea directa a cantitatilor, ci si prin perceperea unor impozite sau taxe pentru dobandirea posibilitatii de achizitionare a bunurilor. Pe aceasta cale se obtine o diminuare a utilitatii totale.

f) Curbele de indiferenta pun in evidenta convexitatea preferintelor consumatorilor, care se justifica si ea prin legea utilitatii marginale descrescande. In cazul alegerii intre doua bunuri imperfect substituibile, de-a lungul curbei de indiferenta, aceeasi diminuare a cantitatii lui Y nu poate fi compensata decat printr-o cantitate crescuta din bunul X. Potrivit teoriei utilitatii marginale, cand se diminueaza cu o anumita cantitate volumul consumat din bunul X, primul bun devine din ce in ce mai rar, astfel incat utilitatea sa marginala (UmY) creste. Ca urmare, utilitatea totala se diminueaza din ce in ce mai repede, iar o cantitate crescanda din celalalt bun (bunul X) va putea mentine utilitatea totala neschimbata. Cu cat bunul X este mai abundent, cu atat utilitatea sa marginala se diminueaza.

Tipologia bunurilor si a functiilor de utilitate

Bunurile care intra in consumul oamenilor, datorita posibilitatilor limitate de achizitionare si de modul in care isi pot dovedi utilitatea, se grupeaza in doua categorii principale: complementare si substituibile.

Bunurile complementare se caracterizeaza prin aceea ca nu isi pot manifesta utilitatea independent unele de altele: autoturism - carburant; zahar - ceai; unt - paine; stilou - hartie etc. In functie de gradul de complementaritate, apreciat ca raport intre indicele variatiei consumului din bunul principal si indicele variatiei consumului din bunul complementar, se disting:

a) bunuri strict complementare in cazul in care acestea se consuma, in totalitate sau aproape in totalitate, impreuna: asigurare casco - automobil; marca postala - plic; nasturi - imbracaminte etc. In acest caz curba de indiferenta nu reprezinta decat o singura combinatie semnificativa si o crestere a cantitatii disponibile doar a unui bun din cele doua nu schimba utilitatea consumatorului.

b) bunuri partial complementare, in cazul in care indicele de complementaritate se indeparteaza de 1. Situatia apare cand bunurile au mai multe intrebuintari, partial se consuma impreuna dar au si alte utilizari: zahar - ceai, dar si zahar - prajituri.

Bunurile substituibile sunt a celea care, de regula, in anumite limite se pot inlocui unele cu altele, avand caracteristici si utilitati similare: unt - margarina; zahar - zaharina; automobil - tren etc. In raport cu gradul de substituibilitate, bunurile se grupeaza in:

a) bunuri perfect substituibile, atunci cand utilitatea inlocuitorului este egala sau aproape egala cu a bunului inlocuit: consumatorul are de ales intre doua marci de benzina Super ce au acelasi caracteristici; sau intre doua perechi de pantofi produse de firme diferite.

b) bunuri partial substituibile in cazul in care substituirea nu se poate face decat intr-o anumita proportie. Aceasta este situatia cea mai extinsa.

Pot fi si bunuri indiferente, in cazul in care un anumit bun nu este dorit de catre consumator: tutunul pentru nefumator; carnea pentru vegetarian, o carte pentru analfabet etc.

a)     Complementaritate b) Substituibilitate c) Substituibilitate d) Bunuri

stricta imperfecta perfecta daunatoare

Fig.2.6. Complementaritate, substituibilitate, indiferenta.

Totodata, poate fi luata in considerare si situatia in care un bun este daunator pentru un individ (fumul, zgomotul, gaze, alt tip de poluant) in care caz pentru pastrarea aceluiasi nivel de utilitate, trebuie compensata insatisfactia prin sporirea consumului din alt bun.

Comportamentul consumatorului, ca reactie la schimbarile survenite in venit, preturi si alti factori, poate fi exprimat prin harti de indiferenta specifice (fig.2.6), expresie a unor functii de utilitate deosebite.

Forma obisnuita a curbelor de indiferenta (fig.2.6.b) exprima o substituibilitate imperfecta. De-a lungul unei curbe de indiferenta, diminuarea cantitatii din bunul Y nu poate fi compensata decat printr-o cantitate crescanda din bunul X. Aceasta situatie se explica prin legea utilitatii marginale descrescande: cand se diminueaza cu o anumita cantitate volumul consumat din bunul Y, care se substituie cu bunul X, primul devine mai rar, astfel incat utilitatea sa marginala (Um) creste. Ca urmare, utilitatea totala se diminueaza tot mai repede si doar o cantitate crescanda din bunul X va mentine utilitatea totala neschimbata. Functia de utilitate care genereaza curbele de indiferenta in cazul de substituibilitate imperfecta este de forma:

Ut = U(x;y) = x^a . y^b

unde a si b sunt coeficientii de elasticitate.

Pentru bunurile perfect substituibile curbele de indiferenta se prezinta sub forma unor drepte inclinate (fig.2.6.c). Ele sunt generate de o functie de utilitate descrisa de ecuatia:

Ut = U(x,y) = ax + by,

unde a si b sunt constante pozitive. Aceste curbe exprima faptul ca o diminuare a cantitatii bunului Y cu o marime (Dy), pentru a mentine neschimbata utilitatea totala, impune cresterea cantitatii din bunul X cu aceeasi marime (Dx). Consumatorului ii este indiferenta ponderea fiecarui bun in "cosul de bunuri", el este interesat de cantitatea totala.

In cazul bunurilor perfect complementare curbele de indiferenta sunt de forma L, in echer, ceea ce arata ca perechile respective de bunuri nu pot fi consumate decat intr-o proportie fixa, exprimata de dimensiunea pe verticala: de exemplu, 5 grame zahar si 8 grame cafea. Trecerea de la Ut₁ la Ut₂ implica sporirea corespunzatoare a ambelor produse. O crestere doar a cantitatii de zahar sau de cafea, fara sporirea cantitatii din celalalt bun, nu poate asigura cresterea utilitatii. Functia de utilitate pentru curbele L este

Ut = U(x,y) = min (ax, by),

unde operatorul "min" inseamna ca utilitatea este data de cel mai mic dintre cei doi termeni. Pentru ca nici unul din cele doua bunuri sa nu fie in exces, mai trebuie pusa conditia:

ax = by,

de unde rezulta:

Relatia indica proportia fixa dintre cantitatile celor doua bunuri necesare pentru a mentine utilitatea totala.

Curbele de indiferenta din fig.2.6.d, sub forma unor drepte cu panta pozitiva, exprima situatia cand bunul Y este daunator iar bunul X este cel care produce satisfactie. O data cu cresterea cantitatii de bun "rau" (daunator) care provoaca dezutilitate, trebuie sa creasca cantitatea din bunul care sporeste utilitatea, astfel incat nivelul utilitatii totale se va mentine constant.

Forma functiei de utilitate este in acest caz urmatoarea:

Ut = U(x,y) = ax + by,

unde a>0 si b<0, ceea ce inseamna ca o crestere a cantitatilor din bunul X determina sporirea utilitatii, iar o crestere a cantitatilor din bunul Y determina diminuarea utilitatii totale. Pentru a mentine constanta utilitatea totala este necesara modificarea concomitenta, dar in sens invers, a cantitatilor din cele doua bunuri.

Rata marginala de substituire

Daca doua bunuri sunt substituibile, plecandu-se de la o functie de utilitate de forma:

Ut = f(x,y),

in care x si y sunt cantitatile consumate din doua bunuri diferite, se poate determina o marime denumita rata marginala de substituire.

Rata marginala de substituire intre bunurile Y si X este egala cu cantitatea din bunul X care este necesara pentru a compensa pierderea de utilitate ca urmare a diminuarii cu o unitate a consumului din bunul Y astfel incat sa se mentina acelasi nivel de satisfactie.

Corespunzator, rata marginala de substituire se determina potrivit relatiei

RMS_yx = ,

unde RMS_yx este rata marginala de substituire a bunului Y prin bunul X, Dy - cantitatea cu care se reduce consumul bunului Y, Dx - cantitatea cu care sporeste consumul bunului X pentru a compensa reducerea consumului Y, astfel incat utilitatea totala sa ramana constanta.

Rata marginala de substituire, RMS, poseda cateva proprietati deosebite.

1. Evolueaza continuu si descrescator pe masura ce are loc substituirea intre bunuri, ceea ce inseamna ca RMS respecta convexitatea curbei de indiferenta. Cu cat bunul Y este substituit intr-un ritm mai rapid de catre bunul X , cu atat panta curbei de-a lungul careia se face substituirea este mai puternica.

Explicatia economica a acestei situatii face apel la utilitatea marginala, pentru cazul unui consumator care doreste sa substituie bunul Y cu bunul X (fig.2.7). Daca ne plasam initial in punctul A, rezulta ca utilitatea totala Ut₀ implica consumarea a cinci unitati (y₅) din bunul Y si a unei unitati (x₁) din bunul X. Consumarea unei unitati suplimentare din bunul X (Dx=x₂ - x₁), necesita un sacrificiu relativ important din bunul Y(Dy = y₅ - y₃). Dar pe masura ce substituirea se produce, unitati suplimentare pentru consum se obtin cu cedari din Y din ce in ce mai reduse. Utilitatile marginale a celor doua bunuri variaza in sens invers si diminuarea raportului Dy/Dx este o expresie a cresterii dificultatilor de substituire.

Y

T

y₅- A

y₄- Dy

a_i

y₃- P B RMS =

y₂- Dx

C

y₁- Ut₀

T'

0 x₁ x₂ x₃ x₄ x₅ x₆ x₇ X

Fig. 2.7. Rata marginala de substituire a bunurilor.

2. Daca bunurile sunt infinit divizibile, rata marginala de substituire se poate defini pornind de la valoarea, in punctul respectiv, a pantei curbei de indiferenta. A si B sunt doua puncte situate pe aceeasi curba de indiferenta, ceea ce inseamna ca se obtine o satisfactie egala daca se consuma y₅ + x₁ sau y₃ + x₂ Daca consumatorul se gaseste in A si doreste sa se plaseze in B, trebuie sa cedeze PA = Dy, in schimbul lui PB = Dx. Rata marginala de substituire este data de:

RMS = .

Pe masura ce A se apropie de B, unghiul a se micsoreaza, iar raportul Dy/Dx are la limita valoarea pantei tangentei TT' in punctul B. In punctul B, RMS este egala cu panta tangentei la curba de indiferenta.

In cazul unei drepte, raportul Dy/Dx este identic in toate punctele sale. De-a lungul unei curbe convexe, valoarea absoluta a pantei se diminueaza de la stanga spre dreapta, ea luand alte valori in fiecare punct. Curba de indiferenta este deci convexa si daca presupunem ca functia de utilitate este de doua ori derivabila, atunci derivata secunda este pozitiva.

3. Rata marginala de substituire este egala cu raportul invers al utilitatilor marginale a bunurilor X si Y. Aceasta proprietate se poate demonstra cu ajutorul principiului compensarii pierderii si castigului de utilitate in cazul unei deplasari de-a lungul unei curbe de indiferenta. In cadrul fig.2.7, rata marginala de substituire este dy/dx = PA/RB pentru ca arcul AB este mic. Deoarece A si B se gasesc pe curba de indiferenta Ut₀ , pierderea de utilitate a lui Y trebuie sa fie egala cu castigul de utilitate a lui X, obtinut in compensatie. Trecand de la A la B, pierderea utilitatii este data de utilitatea marginala a lui y, Um_y, multiplicata cu Dy. Aceasta pierdere trebuie sa fie integral compensata de catre castigul de utilitate exprimat prin Um_x, multiplicata prin Dx.

Rationand pe baza unor cresteri infinit de mici ale cantitatilor consumate din fiecare dintre bunuri, cresterea de utilitate, tinand seama de definitia utilitatii marginale, se scrie:

dUt = Um_x . dx, daca se presupune ca variaza doar x;

dUt = Um_y . dy, daca se presupune ca variaza doar y.

Daca x si y variaza simultan in sens invers, se poate scrie:

dUt = Umx . dx + Umy . dy.

O curba de indiferenta se defineste prin constanta utilitatii totale, ceea ce permite determinarea RMS:

dUt = 0 = Um_x . dx + Umy . dy,

de unde rezulta ca:

Umx . dx = - Umy . dy

Daca se considera toate modalitatile prin care se poate calcula, rezulta ca RMS reflecta:

- la cate unitati dintr-un bun trebuie sa se renunte atunci cand se doreste consumarea unei unitati suplimentare din alt bun, daca se calculeaza ca raport intre variatiile, in marimi absolute, ale consumurilor din cele doua bunuri;

- de cate ori este mai mare utilitatea marginala a bunului substituit in raport cu a bunului cu care se face substituirea, cand RSM se calculeaza ca raport intre utilitatile marginale ale bunurilor;

- de cate ori este mai scump bunul substituit in raport cu bunul cu care se face substituirea, daca RMS se determina ca raport intre preturile bunurilor.

Informatiile complexe furnizate de modalitatile prin care poate fi exprimata rata marginala de substituire a bunurilor face din ea un indicator important in analizele economice.

ECHILIBRUL CONSUMATORULUI

Consumatorul incearca sa obtina maximum de utilitate (satisfactie) cu ajutorul bugetului de care dispune. El plateste bunurile necesare cu venitul sau disponibil si nu poate achizitiona orice cantitate. Nivelul preturilor nu este influentat de consumator care, in acest caz, este un "adaptor" de cantitati.

Preliminarii

Echilibrul consumatorului este o problema de optimizare; el este determinat in functie de totalul resurselor de care dispune si de nivelul dat al preturilor. Consumatorul se afla in echilibru atunci cand pentru veni­tul (bugetul) dat si la preturi determinate exogen obtine maximum de utilitate.

Teoria echilibrului consumului a evoluat si ofera raspunsuri din ce in ce mai satisfacatoare. Initial, optimizarea a rezultat din maximizarea utilitatilor masurabile cardinal si a fost exprimata prin teorema egalizarii utilitatilor marginale ponderate. Apoi, optimizarea rezulta dintr-un echilibru realizat in conditiile existentei unei constrangeri bugetare, plecand de la curbele de indiferenta potentiale. In prezent, preferintele consumatorului sunt revelate prin alegerile sale efective si rationamentul are la baza curbele de indiferenta efective. Notiunea de preferinta revelanta a fost formulata de P.Samuelson (1938) si apoi reluata de J.R.Hicks.

Abordarea ordinala a echilibrului consumatorului

Prin intermediul curbelor de indiferenta se formalizeaza prefe­rintele subiective ale consumatorului si se indica modul in care indivizii sunt dispusi sa substituie intre ele diferitele bunuri. Totodata, curbele de indiferenta sugereaza si faptul ca obiectivul consumatorului consta in atingerea celui mai ridicat nivel al utilitatii ce se poate obtine din combinatia sau alegerea respectiva. Pentru a alege, consumatorul tine seama nu numai de preferinte, ci si de posibilitatile sale care sunt limitate.

Dreapta bugetului si spatiul bugetar

Posibilitatile consumatorului sunt legate de venitul disponibil si de preturile bunurilor. Aceste variabile sunt independente de decizia consumatorului. Astfel, venitul consumatorului depinde, in esenta, de salariu individului, a carei marime se formeaza pe piata muncii, iar preturile bunurilor se formeaza prin confruntarea cererii si ofertei pe piata bunurilor respective.

Fie V bugetul de care dispune consumatorul pentru perioada considerata; el nu poate fi depasit si trebuie cheltuit in totalitate pentru ca, prin ipoteza, nu exista posibilitate de economisire. Consumatorul are la dispozitie bunurile X si Y, iar preturile acestora sunt p_x si p_y. Ceea ce poate efectiv sa-si permita consumatorul in raport cu venitul disponibil si preturile pietei este pus in evidenta de constrangerea bugetara si analizata cu ajutorul asa-numitei linii bugetare.

Constrangerea bugetara poate fi exprimata prin ecuatia:

V = x . p_x + y . p_y

Din constrangerea bugetara rezulta ca

y = .

Aceasta este ecuatia unei drepte, dreapta bugetului, a venitului disponibil, ce este reprezentata in fig. 2.8. Panta acestei drepte este reprezentata de .

y

8- A

7-

6-

5- *I y =

4-

3- *P

2-

1- B

1 2 3 4 5 6 x

Fig. 2.8. Dreapta bugetului.

Pentru a trasa dreapta descrisa de ecuatia constrangerii bugetare este suficient sa cunoastem punctele A si B, care reprezinta intersectiile dreptei cu axele de coordonate: pe ordonata, intersectia exprima cantitatea maxima ce poate fi consumata din bunul Y daca tot venitul este utilizat pentru cumpararea acestui bun, iar bunul X nu este luat in consum, ceea ce inseamna ca:

V = p_x . O + p_y . y

si mai departe:

y = .

Pe abscisa, punctul B exprima cantitatea maxima ce poate fi consumata din bunul X daca intregul venit este utilizat pentru achizitionarea lui:

V = p_x . x + p_y . O,

adica      x = .

Panta dreptei bugetare, in marime absoluta este tangenta unghiului ABO din triunghiul AOB:

tg ABO =

si depinde de pretul relativ al celor doua bunuri.

Ecuatia constrangerii bugetare descrie modul in care evolueaza consumul lui Y in functie de consumul lui X. Daca X =0, consumul lui Y este la un nivel maxim (A = V/p_y); daca X > 0, consumul lui Y se reduce cu partea din venit cheltuita pentru X. Partea cu care se reduce consumul lui Y depinde de marimea lui p_x. De aici rezulta ca ritmul in care Y se diminueaza cand X creste depinde de pretul relativ al celor doua bunuri. Daca p_x > p_y, cantitatea din bunul Y se va diminua mai repede, daca p_x < p_y, Y se va diminua mai lent. In primul caz, panta este mai mare, iar in al doilea caz, panta este mai usoara. Daca p_x = 0, adica bunul X este un bun gratuit, cantitatea din bunul Y nu s-ar mai diminua, panta ar fi zero, iar dreapta bugetara ar fi o dreapta orizontala.

Suprafata triunghiului AOB este numita suprafata bugetara. Ea materializeaza ansamblul consumurilor efectiv realizabile, iar dreapta AB constituie o limita intre doua zone ale planului pe care se realizeaza maximizarea satisfactiei.

Fiecare din punctele segmentului AB reprezinta o cheltuiala identica (V) cu o alocare diferita intre cantitatile de bunuri cumparate. Pentru consumator, orice combinatie dintre cele doua bunuri care se gaseste pe segmentul AB indeplineste conditia restrictiva la limita ei maxima. Zona de cumparare si alegere se gaseste in triunghiul OAB. Daca cheltuiala se situeaza in punctul P, cantitatile achizitionate sunt inferioare posibilitatilor oferite de venit, in schimb cumparatorul nu isi poate situa alegerea in punctul I aflat in dreapta liniei bugetare.

Combinatia optimala

Determinarea echilibrului consumatorului se poate realiza pe cale grafica si analitica.

Determinarea grafica a echilibrului consumatorului

Echilibrul consumatorului corespunzator maximizarii utilitatii este dat de punctul de tangenta a dreptei bugetului la una din curbele de indiferenta. Definirea echilibrului sau a optimului consumatorului implica confruntarea dintre dreapta bugetului si ansamblul curbelor de indiferenta. Daca sunt trei curbe de indiferenta, Ut₁, Ut₂, Ut₃, curba Ut₃ este eliminata intrucat nu are nici un punct comun cu dreapta bugetului. Posibilitatile exprimate de C si D se supun constrangerii bugetare, insa curba Ut₁ care trece prin punctele C si D este o curba exterioara in raport cu Ut₂. In punctele C si D exista o mai mica satisfactie decat in M (Ut₂ > Ut₁). In punctul C consumatorul este interesat sa substituie bunul Y cu bunul X care ii permite o crestere a satisfactiei, iar in D are interes sa diminueze consumul din bunul X in favoarea bunului Y. In ambele cazuri, interesul il determina sa se indrepte spre M. Punctul M, care este punctul de tangenta al dreptei bugetului la una din curbele de indiferenta, indica echilibrul consumatorului. El este unic, exista in mod necesar si are sens doar cu ipoteza unor curbe convexe (fig. 2.9).

Pentru ca un punct de tangenta sa desemneze combinatia de bunuri care ofera maximum de satisfactie, el trebuie sa fie situat in acelasi timp pe cea mai inalta curba de indiferenta posibila, dar si pe linia bugetara aferenta venitului disponibil.

Pozitia punctului M in plan permite atat caracterizarea nivelului de utilitate maxima a consumatorului in functie de venit, cat si structura consumului (coordonatele y_M si x_M). Consumatorul se afla in stare de echilibru cand, inlocuind un bun cu altul, utilitatea totala nu se modifica. El a repartizat optim venitul astfel incat exista egalitate intre utilitatea marginala a cantitatii de bun X care poate fi cumparat cu venitul si utilitatea marginala a cantitatii din bunul Y ce poate fi achizitionata cu acelasi venit.

y

A

C

M Ut₃

Y_m

Ut₂

D

Ut₁

a

0 x_M B x

Fig. 2.9. Echilibrul consumatorului.

In stare de echilibru, utilitatile marginale ale bunurilor cumparate sunt egalizate in toate modalitatile de folosire a venitului. Acest rezultat este cunoscut sub denumirea de a doua lege a lui Gossen: raportul utilitatilor marginale este egal cu raportul preturilor sau utilitatile marginale impartite la preturi sunt egale.

Intr-adevar, in orice punct al unei curbe de indiferenta, . Panta dreptei bugetului este egala cu .     Punctul M fiind situat in punctul de tangenta al dreptei bugetului la curba de indiferenta U₂, permite sa se scrie:

Determinarea analitica a echilibrului consumatorului

Problema consta in a maximiza o functie de utilitate de forma U_t = = f(x,y,z, .), tinand seama de constrangerea bugetara V = xp_x + yp_y + zp_z + + .. Pentru simplificare, se considera ca preferintele se manifesta asupra bunurilor X si Y si se poate utiliza metoda substitutiei sau metoda multiplicatorului Lagrange.

Metoda substitutiei de determinare a echilibrului consumatorului presupune luarea in considerare a functiei de utilitate cu doua variabile independente de tipul:

Ut = f(x,y),

careia ii corespunde restrictia bugetara de forma:

V = xp_x + yp_y.

Din aceasta restrictie reiese ca:

Inlocuind in functia Ut pe y cu expresia sa de calcul, vom obtine o functie de utilitate de o singura variabila.

Ut= f

O functie oarecare atinge nivelul maxim atunci cand sunt intrunite doua conditii:

a) derivata de ordinul intai a functiei de utilitate (care are semnificatia de utilitate, marginala) devina nula:

Ut'= f'(t) =

Cum raportul dintre utilitatile marginale este egal cu raportul dintre preturi,

tinand seama de expresia lui y in functie de x, utilitatea va fi maxima pentru:

De unde rezulta

Aceasta relatie reflecta faptul ca un consumator va alege acea combinatie care sa-i asigure maximum de satisfactie in punctul in care rata marginala de substituire va fi egala cu raportul preturilor.

b) cea de a doua derivata (care exprima variatia utilitatii marginale) isi schimba semnul si devine negativa.

Ut''=f''(t)<0

Satisfacerea acestei conditii este determinata de convexitatea curbelor de indiferenta. Daca curbele sunt concave sau linii drepte, atunci linia bugetului intalneste curbele de indiferenta doar pe una din cele doua coordonate ceea ce semnifica existenta unui consumator cu comportament "monomaniac", adica un individ care consuma numai un singur bun.

Prin calculul si anularea primei derivate devine posibil obtinerea valorii lui x. Dupa verificarea semnului negativ a derivatei secunde, prin introducerea valorii lui x in ecuatia dreptei bugetului se obtine valoarea lui y. In final se poate calcula valoarea functiei Ut pentru valorile lui x si y.

Metoda multiplicatorului Lagrange presupune o functie de utilitate Ut = U(x,y) si constrangerea bugetara V. Pornind de la aceasta se formeaza:

L = U(x,y) + l(V-xp_x -yp_y),

unde l este multiplicatorul Lagrange. Cand x si y verifica constrangerea bugetara, L este identic cu U(x,y).

Pentru a maximiza functia, se calculeaza derivatele partiale si se anuleaza, obtinand rezultatele urmatoare:

L/ x = U'x - lp_x = 0 => l =U'x/p_x;

L/ y = U'y - lp_y = 0 => l = U'y/p_y;

L/ l = V - xp_x - yp_y = 0 => V = xp_x + yp_y.

De aici

l = si .

In stare de echilibru, multiplicatorul Lagrange, l este egal cu utilitatile marginale raportate la preturi si respectiv, raportul dintre utilitatile marginale este egal cu raportul dintre preturi. El masoara suplimentul de utilitate care decurge dintr-o crestere unitara a resurselor pentru ca:

dUt = U'_xd_x + U'_yd_y,

dUt = ldV.

Daca resursele cresc cu dV, utilitatea creste cu ldV si deci multiplicatorul Lagrange masoara cresterea utilitatii totale ca urmare a unei relaxari in domeniul resurselor.

Modificari in echilibrul consumatorului

Echilibrul consumatorului este dinamic. El se modifica sub incidenta schimbarii preferintelor, a resurselor (bugetului) si a preturilor bunurilor.

Modificarea venitului consumatorului

Daca nivelul venitului se modifica (preturile bunurilor raman constante), dreapta bugetului se deplaseaza paralel cu ea insusi spre dreapta sau spre stanga, dupa cum venitul creste sau scade, majorand sau reducand domeniul de optiune al cumparatorului.

Pentru fiecare nivel de venit se poate determina optimul consumatorului. Daca unim ansamblul punctelor de optim, M₁, M₂, ., M_n, obtinem ceea ce se numeste curba consumului in raport cu venitul (curba Engel), care arata modul in care combinatiile de bunuri consumate se modifica in functie de evolutia bugetului consumatorului.

Y y y

M₄

M₄ M₄ M₃

M₃ M₃ M₂

M₂ M₂ M₁

M₁ M₁

0 (a) x 0 (b) x 0 c) x

Fig. 2.10. Curba consumului in raport cu venitul (Curba Engel).

Cazul "a" este cel mai frecvent: sporirea venitului determina cresterea consumului, dar se modifica structura intrucat consumul bunului y creste mai mult decat consumul bunului x.

In cazul "b", consumul celor doua bunuri sporeste in aceeasi proportie si structura consumului nu se modifica.

In graficul "c" este prezentat cazul bunurilor inferioare: atunci cand venitul creste, poate avea loc o scadere a cantitatii consumate din unul dintre bunuri; cantitatea consumata din bunul x scade dupa M₂.

Pentru cazuri particulare, considerate ca tipuri distincte de preferinte, curba Engel are forme specifice:

- pentru bunurile perfecte substituibile, consumatorul alege bunul mai ieftin. Daca p_x < p_y, atunci curba venit - consum se afla chiar pe axa O_x in situatia in care cererea pentru bunul x devine la un moment dat de tipul V/p_x

- pentru bunurile perfecte complementare, consumatorul va alege aceeasi cantitate din fiecare bun, curba venit - consum fiind data de diagonala care trece prin origine si avand panta p_x + p_y. In acest caz curba Engel va fi o linie dreapta.

Desi curba Engel pare a fi o dreapta pentru cazuri particulare, in fapt nu sunt linii drepte pentru ca la o crestere a venitului, cererea pentru un bun creste mult sau mai putin rapid decat sporirea venitului.

Modificarea structurii preturilor

Daca structura preturilor bunurilor de consum se modifica si nivelul venitului ramane neschimbat, este afectat echilibrul consumatorului.

Presupunem ca p_y este fix iar p_x este variabil. Dreapta venitului se roteste in jurul punctului sau de intersectie cu ordonata (V/p_y) este fix, prin ipoteza) si se deplaseaza spre dreapta sau stanga dupa cum p_x scade sau creste. In ipoteza in care pretul bunului X scade, are loc trecerea la un nivel de utilitate mai ridicat pentru consumatorul in cauza.

Consecintele scaderii lui p_x asupra structurii de consum se cer a fi analizate in continuare. In fig. 2.11 (a) exista o stricta complementaritate a bunurilor X si Y. Scaderea lui p_x face sa creasca consumul celor doua bunuri, iar structura de consum nu se modifica.

Cea mai frecventa situatie este cea a bunurilor substituibile (fig.2.11.b). In acest caz echilibrul consumatorului trece din M in M₁ si este posibil sa disociem un efect de substituire de un efect de venit. Scaderea lui p_x determina cresterea puterii de cumparare a venitului V de care dispune cumparatorul. Pentru a preciza acest fenomen, trasam pe grafic o paralela la noua linie a bugetului AB', astfel incat sa fie tangenta in M' la izocuanta pe care se situa initial consumatorul. Prin constructie, punctele M si M' reprezinta acelasi nivel de utilitate (se afla pe aceeasi curba de indiferenta) si noua dreapta reprezinta noul raport de preturi.

Trecerea de la M la M' reprezinta un efect pur de substituire, adica o modificare in structura de consum care corespunde schimbarii structurii preturilor cand nivelul de utilitate se mentine constant. Trecerea de la M la M₁ reprezinta un efect de venit: punctele M si M₁ sunt, prin constructie, puncte de echilibru care corespund aceleiasi structuri de preturi, dar unui volum diferit de resurse. Totul se petrece ca si cum consumatorul ar deveni mai bogat, iar constrangerea s-ar deplasa spre dreapta.

Are loc o crestere a consumului din bunul X al carui pret a scazut. Aceasta crestere apare ca suma a doua efecte: efectul de substitutie m m' si efectul de venit m m₁.

Fig. 2.11. Echilibrul consumatorului in cazul bunurilor strict complementare (a) si bunurilor substituibile (b).

Efectul de venit (Dx_v) se poate exprima prin relatia:

Dx_v = m₁ - m' = m.Dp_x . ,

in care Dx/DV este inclinatia marginala spre consum din bunul X.

Cum DV = m . Dp_x, rezulta ca Dx_v = DV . .

Efectul de substitutie (Dx_s) se poate dimensiona plecand de la egalitatile:

p_x = ; ,

in care k = U_mx/p_x este utilitatea marginala a unei unitati monetare; Dm'/Dp_x - variatia cererii din bunul X determinata de reducerea pretului p_x, apreciata numai ca efect de substitutie; U_x/Ut - greutatea specifica a utilitatii bunului X in utilitatea totala Ut, si p_um = 1/k - pretul unei unitati de utilitate marginala.

Asadar

Dx_s = k,

in care    DU_mx = Dp_x - k,

unde DU_mx - sporul de utilitate marginala pe care reducerea pretului p_x o asigura consumul de bunul X, cu cat sporeste utilitatea marginala a bunului X cand pretul ei se reduce cu Dp_x lei.

Efectul final (Dx) al reducerii pretului p_x va fi

Dx = Dx_v + Dx_s

Dx = m . Dp_x . .

Aceasta relatie este cunoscuta sub denumirea de ecuatia lui Slutski si care exprima faptul ca efectul de pret este suma efectului de venit si a efectului de substitutie.

Curba pret-consum evidentiaza o corelatie fundamentala in microeconomie; corelatia dintre cantitatea ceruta si pret, din care se poate deduce curba cererii.

*

REZUMAT

Continuitatea vietii economice si sociale presupune reluarea permanenta a diverselor activitati si in primul rand a celor proprii domeniului economic. In ciuda diversitatii lor, acestea pot fi grupate dupa sfera in care se desfasoara, definind generic: productia, repartitia, schimbul si consumul Acesta din urma reprezinta atat finalitatea cat si motivatia reluarii activitatii economice. Consumul, ca proces, este legat de satisfacerea nevoilor prin bunuri si servicii; diversitatea acestora permite structurarea lui dupa anumite criterii. Prin efectele sale, consumul indeplineste nu numai o functie utilitara ci si functii sociale.

Punctul de plecare in abordarea teoretica a consumului l-a constituit comportamentul de maximizare a satisfacerii nevoilor consumatorului in limitele unui venit in functie de preturi, evidenta fiind imposibilitatea surprinderii mutatiilor de ordin calitativ. In timp, s-au adaugat si alte limite in modelarea comportamentului de consum, impuse de actiunile statului, ale producatorilor sau ale celorlalti consumatori. Un pas mai departe a fost acela prin care consumul a fost plasat in sfera rationamentelor proprii costului de oportunitate si resursa timp a fost luata in considerare in conditiile stabilitatii preferintelor.

Satisfacerea nevoilor de consum presupune prezenta bunurilor si aprecierea utilitatii lor. In raport cu intensitatea nevoii si masura satisfacerii sale prezinta importanta utilitatea totala si utilitatea marginala. Masurarea utilitatii pune in discutie utilitatea cardinala, dar si utilitatea ordinala si curbele de indiferenta. Tot prin prisma utilitatii si a satisfacerii nevoilor de consum, bunurile pot fi privite ca bunuri complementare sau bunuri substituibile, rezultand de aici diferite forme ale curbelor de indiferenta, considerate ca expresie a functiei de utilitate. In acest context prezinta importanta cunoasterea si determinarea ratei marginale de substituire.

Echilibrul consumatorului presupune luarea in considerare a unui model economic avand ca functie obiectiv: maximizarea satisfacerii nevoilor, iar ca restrictii cu caracter economic: nivelul preturilor si venitul disponibil. In metoda grafica de determinare a echilibrului consumatorului, dreapta bugetului delimiteaza spatiul bugetar care contine toate solutiile posibile, dintre care doar una este cea corespunzatoare functiei de maximizare si care este considerata optima. Calea analitica de rezolvare a modelului presupune folosirea metodei substitutiei sau a metodei multiplicatorului Lagrange. Importante se dovedesc a fi modificarile in echilibrul consumatorului in raport cu venitul sau in raport cu structura preturilor. In primul caz se ajunge la Curba lui Engel, iar in cel de al doilea, la evidentierea efectului de substitutie, a celui de venit, precum si a celui final.