Contractele comerciale speciale

CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE

Contractul de vanzare-cumparare.

Contractele de intermediere.

Contractele de concesiune.

Contractele de transfer si tehnologie.

Contractele de finantare a operatiunilor comerciale

Notiuni generale despre afaceri.

Afacerea este un act juridic, adica o manifestare de vointa producatoare de efecte juridice. Ea poate capata: forma unei manifestari unilaterale de vointa sau forma contractului.

a) Actul unilateral in afaceri. Oferta permanenta a unui contract este un act unilateral, daca se ia angajamentul, implicit sau explicit, de a nu o retrage intr-un anumit termen. Dar, in mod obisnuit oferta este revocabila, numai contractul presupunand un acord de vointe.

Datorita rapiditatii cu care se desfasoara activitatile de afaceri, se incheie mai multe acte juridice in care prin manifestarea unei vointe unice se iau decizii definitive. Exemplele de acest fel sunt numeroase: subscriptia unei actiuni; ordinul de bursa; retragerea depozitului din banca; producerea unui faliment. Toate aceste situatii juridice ridica, intocmai ca si in cazul contractelor, probleme de consimtamant, forma, ordine publica.

b) Contractul de afaceri. Trebuie precizat de la inceput ca orice contract, pentru a fi valid trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: consimtamantul liber exprimat al partilor; capacitatea partilor contractante si - pentru fiecare dintre obligatiile pe care contractul le genereaza - o cauza si un obiect certe, lichide si posibile.

In contractele cu titlu oneros "cauza" unuia dintre angajamentele luate se confunda cu "obiectul" celeilalte. Asa, de exemplu, in cazul vanzarii, pretul promis constituie obiectul obligatiei cumparatorului, dar reprezinta "cauza" obligatiei vanzatorului si invers.

In cazul unor anumite acte exista si o conditie de validitate speciala: forma lor.

In principiu, in materie contractuala nu este necesar a fi indeplinita nici o forma (principiul consensualismului consacrat si de legislatia noastra civila). Aceasta inseamna ca pentru formarea contractului este suficient acordul de vointe intervenit intre parti.

Un alt principiu, "autonomia de vointa", inseamna ca partile sunt libere sa inscrie in contract tot ceea ce ele doresc.

Aceste doua principii comporta totusi niste limite. Astfel, in ceea ce priveste consensualismul, fac exceptie "actele solemne" pentru validitatea carora sunt necesare anumite forme. La fel si in ceea ce priveste autonomia de vointa care trebuie sa se manifeste in cadrul permis de "ordinea publica" instaurata prin lege (exista doua categorii de legi: legile imperative si legile prohibitive care sunt de ordine publica).

Clasificarea tipurilor de contracte in afaceri

In lumea afacerilor, in general, contractele sunt cu titlu oneros si sinalagmatic. Contractele sunt cu titlu oneros, intrucat oamenii de afaceri urmaresc realizarea de beneficii (profituri); contractul putand fi profitabil pentru ambele parti contractante.

Aceste contracte sunt sinalagmatice (pentru ca fiecare dintre parteneri se obliga fata de celalalt) dar nu raman in mod indefinit in aceasta stare. Cand una dintre prestatii se executa, contractul nu va mai lega decat pe debitorul celuilalt si, deci, va inceta sa mai fie sinalagmatic, pentru a deveni "unilateral" (contractul unilateral fiind acela care nu obliga decat una dintre parti). Asa, de exemplu, promisiunea acceptata a unui imprumut cu dobanda este un contract sinalagmatic, dar odata acest imprumut primit nu mai este vorba de o promisiune de imprumut, ci un imprumut si nu va genera o obligatie decat pe seama imprumutatorului; el devine un contract unilateral.

O alta categorie de contracte, devenita clasica in dreptul contemporan, o constituie contractele aleatorii, adica acele contracte la incheierea carora nu este cunoscuta existenta sau intinderea exacta a

avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru parti din ele, fiindca au inteles sa se oblige in functie de un eveniment viitor si incert.

Cu privire la tipurile de contracte comerciale se disting, in general, urmatoarele grupuri de contracte:

1. Contractul de vanzare cumparare (cel mai important contract atat pe planul comertului intern, cat si a comertului pe plan international).

2. Contractele de intermediere (contractul de mandat; contractul de comision; contractul de agency; contractul de consignatie).

3. Contractele de concesiune (contractul de concesiune exclusiva; contractul de franchising).

4. Contractele de transfer de tehnologie (contractul de licenta; contractul de consulting-engineering; contractul de know-how).

5. Contractele de finantare a operatiunilor comerciale (contractul de factoring; contractul de leasing).

1. Contractul de vanzare-cumparare comerciala

Notiune. Principii. Conditii de validitate. Efecte. Obligatiile partilor.

Contractul de vanzare-cumparare reprezinta contractul cel mai des utilizat in afaceri. El este prototipul actului de comert.

a) Notiune. Caractere distinctive.

Potrivit art.1294 C.civ. vanzarea este contractul prin care una din parti (numita vanzator) se obliga sa transmita celeilalte parti (numita cumparator) proprietatea unui bun, in schimbul unui pret.

Definitia art.1294 C.civ. este valabila si pentru vanzarea comerciala care este, si ea, un contract consensual, perfect prin simplul acord de vointa al partilor (deci, este un contract bilateral - sinalagmatic, comutativ si oneros).

Asadar, pe plan juridic, fizionomia contractului de vanzare comerciala este identica cu cea de drept civil.

Ceea ce ii confera vanzarii comerciale un caracter particular, sunt elementele de ordin economic care se rasfrang intr-un manunchi de dispozitii speciale, aceasta, intrucat vanzarea-cumpararea comerciala

constituie un inel din lantul productiei si schimbului de marfuri produse in drumul lor de la producator la consumator si chiar in cadrul productiei insasi (procesul de aprovizionare). Intr-adevar, cumparatorul comercial cumpara marfurile pentru a le revinde consumatorilor sau altor intermediari in procesul de schimb (comerciantii cu ridicata) sau, atunci cand este industrias, pentru a le supune unor transformari in noi produse.

Pentru ca vanzarea-cumpararea sa dobandeasca caracter comercial este necesar a fi intrunite doua conditii specifice: sa aiba ca obiect numai bunurile mobile (art.3 C.com. vorbeste de "marfuri sau producte") si pentru cumparator operatia trebuie sa aiba un caracter de interpunere in procesul de schimb al bunurilor.

b) Principiul libertatii comertului si restrictiile legale si conventionale.

Prin art.134 din Constitutia Romaniei este consacrat principiul libertatii comertului care implica libertatea contractuala. In principiu, orice persoana este libera sa incheie sau sa nu incheie un contract de vanzare-cumparare si de a-si alege partenerul contractul, conditiile vanzarii-cumpararii fiind liber stabilite de parti, desigur in limitele impuse de ordinea publica sau de bunele moravuri (art.968 C.civ.).

Principiul autonomiei de vointa, expresie a drepturilor si libertatilor omului este aplicabil si in ceea ce priveste contractul de vanzare-cumparare comerciala, dar aceasta liberate de a vinde si a cumpara este supus unor restrictii edictate in numele interesului public, care sunt restrictii legale, sau restrictii impuse chiar de parti, restrictiile conventionale.

Restrictiile legale referitoare la contractul de vanzare-cumparare pot consta in: interzicerea unor vanzari, obligativitatea unor autorizatii prealabile sau reglementarea unor vanzari. Ele sunt determinate de multiple ratiuni, dar cele mai semnificative, in ceea ce priveste vanzarea-cumpararea comerciala, sunt protectia consumatorilor si apararea liberei concurente.

Restrictiile conventionale se manifesta, de regula, prin clauze de exclusivitate care pot fi unilaterale sau bilaterale (de exemplu, cand un comerciant se obliga sa se aprovizioneze de la un anumit furnizor; sau invers, un fabricant se obliga sa-si desfaca productia exclusiv prin acelasi distribuitor, cel putin intr-o anumita zona si pe o perioada determinata).

c) Conditiile de validitate ale contractului de vanzare-cumparare comerciala.

Contractul de vanzare-cumparare fiind un contract consensual, vanzarea este perfecta din momentul in care consimtamantul valabil al partilor, dotate cu capacitatea de a contracta, s-a realizat asupra bunului care face obiectul vanzarii si asupra pretului.

Deci, conditiile de validitate ale contractului de vanzare-cumparare sunt: capacitatea partilor; consimtamantul; obiectul vanzarii si pretul.

Capacitatea partilor. Pentru incheierea valabila a contractului de vanzare-cumparare comerciala, partile trebuie sa aiba capacitatea ceruta de lege, adica capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

In materia vanzarii -cumpararii comerciale, capacitatea este regula, iar incapacitatea reprezinta o exceptie care, deci, este de stricta interpretare (operand numai in cazurile expres prevazute de lege).

Exista incapacitati speciale privind incheierea contractului de vanzare-cumparare in general si interdictii speciale privind incheierea contractului de vanzare-cumparare comercial.

Incapacitatile speciale de incheiere a contractului de vanzare-cumparare, instituite de Codul civil in scopul proteguirii unor interese, sunt de fapt interdictii sau prohibitii de a vinde ori de cumpara: interdictia incheierii contractului intre tutore si minorul aflat sub tutela sa; interdictia cumpararii de catre mandatari a bunurilor pe care au fost imputerniciti sa le vanda (art.1308 pct.2); interdictia de a cumpara de catre persoanele care administreaza bunuri ale statului sau ale unitatilor administrativ-teritoriale, precum si de functionarii publici, a bunurilor pe care le administreaza, respectiv a bunurilor care se vand prin mijlocirea lor (art.1308 pct.3 si 4); interdictia incheierii contractului de vanzare-cumparare de catre persoanele care indeplinesc anumite functii in organele statului (art.1309 C.civ.).

In afara interdictiilor generale sus-mentionate sunt si interdictii speciale de incheiere a contractului de vanzare-cumparare comerciala: prepusul nu poate, fara invoirea expresa a patronului, sa faca operatiuni si nici sa ia parte pe contul sau, la un comert de natura acelui cu care a fost insarcinat (art.397 C.com.), etc.

Consimtamantul. Incheierea contractului de vanzare-cumparare comerciala implica un acord de vointe ale partilor, in scopul transmiterii de la vanzator la cumparator a dreptului de proprietate asupra unui bun, in schimbul unui pret.

Conditiile in care trebuie sa se manifeste vointele partilor pentru incheierea contractului de vanzare-cumparare comerciala sunt cele prevazute de lege pentru incheierea oricarui contract.

Consimtamantul poate fi afectat de unele modalitati: poate fi dat sub conditie suspensiva sau rezolutorie sau partile pot conveni ca va fi dat dupa ce un anumit fapt va face obiectul unei verificari (vanzarile pe gustate, incercate, etc.).

In privinta efectelor viciilor de consimtamant acestea sunt cele aratate de dreptul civil, imbracand o forma speciala in materia vanzarii comerciale doar dolul.

Dupa cum este cunoscut, dolul consta din manevre destinate sa induca in eroare o persoana in contractarea unei obligatii, el trebuind insa sa prezinte o anumita gravitate, care se apreciaza in raport cu conditiile in care s-a produs, cu calitatea persoanelor, cu pregatirea lor (este o chestiune de apreciere a instantelor).

In legatura cu procesul de formare al acordului de vointa al partilor contractante, trebuie examinata si institutia "promisiunii de vanzare".

Promisiunea de vanzare nu trebuie sa fie confundata cu un contract de vanzare, intrucat lipseste esentialul, acordul de vointe al ambelor parti, purtand asupra obiectului si pretului. Asadar, promisiunea de vanzare este o conventie unilaterala, prin care numai una dintre parti se obliga sa contracteze, sa vanda sau sa cumpere (de regula, vanzatorul), cealalta parte avand doar facultatea de a adera, manifestandu-si consimtamantul in termenul stipulat, si de a perfecta vanzarea.

Promisiunea de vanzare nu trebuie confundata nici cu oferta, aceasta din urma fiind prin esenta revocabila, sub sanctiunea daunelor, pe cand promisiunea de vanzare obliga pe promitent in mod definitiv, din moment ce a fost acceptata de cealalta parte.

Obiectul vanzarii comerciale nu poate fi decat un bun mobil, corporal sau incorporal, lucrurile prezente si viitoare, lucrurile determinate sau determinabile (bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de vanzare-cumparare comerciala, actele de vanzare-cumparare privind aceste bunuri fiind acte juridice civile).

Oricare ar fi lucrul vandut, pentru a fi considerat obiect al contractului de vanzare-cumparare comerciala trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii (aceleasi ca si in cazul vanzarii-cumpararii civile): sa se afle in circuitul civile; sa existe in momentul incheierii contractului sau in viitor; sa fie determinat sau determinabil; sa fie proprietatea vanzatorului.

Lucrul sa se afle in circuitul civil. Art.310 C.civ. prevede, in aceasta privinta, ca "Toate lucrurile sunt in comert pot fi vandute, afara numai daca o lege a oprit aceasta".

Lucrul sa existe in momentul incheierii contractului sau sa poata exista in viitor (daca lucrul nu exista si nici nu poate sa existe in viitor, obiectul vanzarii este imposibil si contractul este lovit de nulitate).

In materie comerciala, contractele se incheie in multe cazuri mai inainte ca lucrul vandut sa existe (el abia urmand sa fie fabricat, recoltat, etc.).

Lucrul sa fie determinat sau determinabil. Aceasta conditie priveste stabilirea in contract a elementelor care permit concretizarea obiectului obligatiei vanzatorului, indiferent de natura bunului.

Lucrul este determinat in cazul in care in contract au fost prevazute elementele care permit stabilirea lucrului chiar in momentul contractului (elementele care individualizeaza lucrul-bun cert sau care arata genul, cantitatea si calitatea lucrului-bun generic).

Lucrul este determinabil cand in contract se prevad numai elementele cu ajutorul carora se va determina in viitor lucrul care va face obiectul obligatiei vanzatorului (de exemplu, cantitatea unui produs ce se va recolta de pe terenul vanzatorului).

Lucrul sa fie proprietatea vanzatorului. Intrucat contractul de vanzare-cumparare este un contract translativ de proprietate, inseamna ca pentru a putea transmite dreptul de proprietate trebuie ca vanzatorul sa fie proprietarul lucrului respectiv.

Pretul. Pentru a incheia contractul de vanzare-cumparare, partile trebuie sa cada de acord nu numai asupra lucrului vandut, ci si asupra pretului care este obiectul prestatiei cumparatorului (pretul fiind suma de bani pe care cumparatorul o da vanzatorului in schimbul lucrului).

Pentru a putea fi obiect al contractului de vanzare-cumparare, pretul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie stabilit in bani; sa fie determinat sau determinabil; sa fie real (sincer, serios).

Pretul sa fie stabilit in bani. Stabilirea pretului este de esenta contractului de vanzare-cumparare. Daca pretul nu consta intr-o suma de bani, ci intr-un alt lucru sau o prestatie, contractul incheiat nu este un contract de vanzare-cumparare ci un contract de schimb sau, respectiv, contract de intretinere.

Pretul sa fie determinat sau determinabil. Aceasta conditie se refera la stabilirea prin contract a elementelor care permit concretizarea obiectului obligatiei cumparatorului.

Pretul este determinat cand in contract s-a precizat in concret suma de bani datorata pentru lucrul vandut.

Pretul este determinabil in cazul cand in contract s-au prevazut anumite elemente cu ajutorul carora se va stabili in viitor cuantumul pretului (de exemplu, pretul pietei dintr-o anumita luna sau trimiterea la pretul legal, etc.).

Pretul trebuie sa fie real (sincer, serios). Seriozitatea pretului este un element al echilibrului prestatiilor partilor. Ca atare, atata vreme cat nu exista un pret real, adica un pret care sa corespunda cu valoarea lucrului vandut, nu exista vanzare.

d) Efectele contractului de vanzare-cumparare comerciala

Transmiterea dreptului de proprietate. Potrivit art.1295 C.civ. proprietatea este stramutata la cumparator de indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul nu a fost predat, iar pretul nu a fost numarat.

Transmiterea de drept a proprietatii in contractul de vanzare-cumparare opereaza numai daca sunt indeplinite anumite conditii si anume: contractul sa fie valabil incheiat, vanzatorul sa fie proprietarul lucrului si lucrul vandut sa fie un bun individual determinat.

Dar, regula transmiterii de drept a proprietatii (reglementata de art.1295 C.civ.) "nu are caracter imperativ ci dispozitiv", asa incat partile pot deroga de la ea in sensul transmiterii dreptului de proprietate numai la predarea lucrului ori la plata pretului sau la implinirea unui termen ori a unei conditii.

Din aceste categorii fac parte:

Vanzarile cu clauza de rezerva a proprietatii, in care partile amana transmiterea proprietatii printr-o stipulatie expresa.

O aplicatie tipica de amanare conventionala a transferarii proprietatii o reprezinta vanzarea in care vanzatorul stipuleaza ca proprietatea va trece la cumparator numai la data la care acesta va fi platit cea din urma rata de pret (fiind vorba deci, de vanzarea cu plata pretului in rate, in care clauza de rezerva a proprietatii reprezinta un mijloc de a-l garanta pe vanzator impotriva neexecutarii obligatiei cumparatorului de plata a pretului).

Vanzarea cu autoservire care este considerata ca un caz special de amanare a transferarii dreptului de proprietate, in sensul ca remiterea definitiva a lucrului vandut catre cumparator nu este consimtita de vanzator decat in momentul platii pretului.

Vanzarea cu pact de rascumparare este o vanzare care confera vanzatorului o "facultate de rascumparare" (in virtutea careia el isi rezerva dreptul de a lua inapoi lucrul vandut, restituind pretul precum si unele cheltuieli). Facultatea acordata vanzatorului constituie o conditie rezolutorie expresa, nu o vanzare noua (desi se vorbeste de rascumparare).

Vanzarile alternative sunt acel gen de vanzari in care efectul translativ de proprietate se produce in momentul in care cumparatorul isi exprima vointa in ce priveste alegerea bunului.

Vanzarile de bunuri viitoare pot avea ca obiect o recolta viitoare, productia unei intreprinderi sau altele asemenea. In astfel de vanzari elementul care impiedica transferarea proprietatii concomitent cu acordul de vointa al partilor este faptul ca bunul nu este inca produs, nu exista inca in patrimoniul vanzatorului (asa incat, el urmeaza abia sa fie produs si predat la un anumit termen).

Vanzarea de lucruri determinate generic, adica a acelor bunuri aratate prin catime, fel si calitate , fara nici un fel de indicatie de natura a indica un corp cert si determinat. Pentru ca in acest fel de vanzare sa aiba loc transferul de proprietate de la o persoana la cealalta este necesara, asa cum am aratat si mai inainte, operatiunea individualizarii bunurilor vandute pe calea masurarii, cantaririi si numararii.

Transferarea riscurilor lucrului vandut. In materie de vanzare, problemele care se pun sunt urmatoarele: cine suporta paguba pierderii lucrului in perioada posterioara acordului de vointe si momentul predarii si daca cumparatorul mai este sau nu obligat sa plateasca pretul.

Pornind de la regula ca simplul acord de vointa are ca efect transferarea proprietatii de la vanzator la cumparator, rezulta ca daca lucrul piere, aceasta nu poate privi decat pe proprietar.

Deci, pierderea care survine intre momentul acordului de vointe si cel al predarii efective cumparatorului nu exonereaza de plata pretului (vanzatorul si-a executat obligatia, asa incat ramane ca si cumparatorul sa si-o execute pe a sa platind pretul).

Sunt in sarcina proprietarului nu numai riscurile materiale care au drept urmare pierderea integrala a lucrului, dar si degradarea sau pierderea partiala, precum si evenimentele care au o influenta juridica asupra bunului (de exemplu: declararea inalienabilitatii bunului, exproprierea pentru cauza de utilitate publica, etc.).

e) Drepturile si indatoririle partilor

Obligatiile vanzatorului constau in urmatoarele: indatorirea de a preda bunul care face obiectul vanzarii (cu obligatiile accesorii de a-l pastra si conserva) si indatorirea de a raspunde de evictiune si de viciile bunului.

Alaturi de cele doua obligatii traditionale, tind sa dobandeasca o individualitate proprie alte doua obligatii: cea de informare a cumparatorului si cea de securitate.

Indatorirea de preda lucrul. Dupa cum am vazut, simplul acord de vointa al partilor are drept efect transferarea proprietatii lucrului de la vanzator la cumparator. Dar, legiuitorul nu se limiteaza doar la acest transfer de proprietate abstract, ci dispune ca vanzatorul sa-si predea bunul vandut.

Predarea bunului pune pe cumparator in pozitia de a dobandi pe langa proprietatea abstracta si posesiunea materiala a bunului.

Obligatia de predare este aplicabila tuturor vanzarilor, indiferent de obiectul lor: bunuri certe si determinate, bunuri de gen, bunuri viitoare, etc.

Art.1316 C.civ. prevede trei forme de predare pentru bunurile mobile: predarea reala, predarea consensuala si predarea simbolica.

Predarea reala se efectueaza prin transferarea posesiei materiale a lucrului.

Predarea consensuala are loc in acele cazuri in care predarea materiala (reala) nu poate interveni. Este cazul fructelor neculese sau atunci cand cumparatorul are deja posesia bunului cu un alt titlu: depozit, sechestru, etc.

Cheltuielile predarii bunului sunt in sarcina vanzatorului, fiindca el este indatorat sa puna lucrul in posesia cumparatorului (ele fiind deci o prelungire a pretului), cheltuielile transportului si ridicarii bunului privesc pe cumparator, intrucat obligatia vanzatorului s-a executat o data cu predarea, la locul unde se afla bunul sau la locul unde s-a convenit de parti (art.1317 C.civ.).

Obligatia de garantie. Ratiunea economica si juridica a contractului de vanzare-cumparare este sa transmita proprietatea unui bun de la vanzator la cumparator. Aceasta indatorire a vanzatorului nu se sfarseste o data cu trecerea conventionala a proprietatii, nici chiar cu predarea materiala a bunului, el mai fiind obligat sa asigure pasnica folosinta a bunului cumparat, si, de asemenea, sa-l garanteze pe cumparator impotriva viciilor (este vorba de doua garantii: garantia pentru evictiune si garantia pentru vicii).

In privinta garantiei pentru evictiune, vanzatorul raspunde pentru evictiunea totala sau partiala a lucrului.

Prin evictiune se intelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau in parte, ori tulburarea cumparatorului in exercitarea dreptului de proprietate, rezultand din valorificarea de catre un tert a unui drept asupra lucrului vandut.

Garantia pentru viciile lucrului. In conceptia Codului civil, vanzatorul datoreaza garantie numai pentru viciile ascunse, existente in momentul vanzarii si numai daca acestea sunt grave; pentru viciile aparente vanzatorul nu este raspunzator, pentru ca ele pot fi identificate pe loc de cumparator cu o diligenta normala.

Obligatia de informare a cumparatorului. Alaturi de cele doua obligatii traditionale (indatorirea de a preda lucrul si obligatia de garantie), doctrina si jurisprudenta din tarile cu economie de piata dezvoltata pun in lumina tot mai accentuat si obligatia vanzatorului profesionist de a informa pe cumparator asupra tuturor conditiilor de contractare, a modului de folosire a bunului si asupra eventualelor pericole si a precautiunilor necesare.

De regula, informarea cumparatorului se realizeaza prin etichetarea si marcarea produsului si prin prospectul sau instructiunile de folosire.

Obligatia de securitate sau raspunderea vanzatorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate de marfuri reprezinta o consecinta a obligatiei vanzatorului de a controla produsele pe care le fabrica sau le pune in circulatie. De asemenea, aceasta obligatie este o consecinta a neindeplinirii obligatiei de informare a cumparatorului asupra pericolelor potentiale ale lucrului.

Obligatiile cumparatorului. Principala sa obligatie consta in plata pretului (art.1361 C.civ.) pe langa care acesta mai are si obligatia de a primi lucrul vandut si, in anumite cazuri, obligatia de a suporta cheltuielile vanzarii.

Plata se poate face in numerar, dar se poate deroga de la aceasta regula stipulandu-se emiterea unei cambii ori trecerea pretului in cont curent sau alte asemenea modalitati de plata.

Obligatia de a lua in primire lucrul vandut. Cumparatorul este indatorat sa ridice bunul in locul si timpul in care vanzatorul face predarea, respectiv la data si locul convenit de parti in contract. In cazul nestabilirii unui termen preluarea se face, conform principiilor generale, imediat dupa realizarea acordului de vointa sau la cererea vanzatorului.

Obligatia de a suporta cheltuielile vanzarii. Potrivit art.1305 C.civ. cheltuielile vanzarii sunt, in lipsa de stipulatie contrara, in sarcina cumparatorului. Prin cheltuieli ale vanzarii se inteleg cheltuieli cum ar fi, de exemplu: cheltuielile de redactare a contractului si cheltuielile de ridicare a lucrului (cheltuielile de predare cum ar fi: cantarirea, masurarea, numararea etc. sunt in sarcina vanzatorului).

Raspunderea pentru nerespectarea obligatiilor. Pentru nerespectarea obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare, partea in culpa va raspunde sub forma penalitatilor si sub forma despagubirilor (daune-interese).

Raspunderea sub forma penalitatilor intervine in cazul cand in contractul de vanzare-cumparare s-a stipulat o clauza penala.

Clauza penala constituie un mod (conventional) de evaluare a despagubirilor, asa incat, deoarece prin clauza penala se determina anticipat tocmai despagubirile pe care debitorul la va plati pentru abaterea respectiva, creditorul nu mai are - in principiu - dreptul sa pretinda despagubiri chiar daca prejudiciul ar fi mai mare decat suma ce face obiectul clauzei penale.

Intrucat clauza penala este o conventie, raspunderea sub forma penalitatilor exista numai daca partile au prevazut in contractul de vanzare-cumparare ori intr-o conventie separata penalitatile ce vor fi platite in cazul nerespectarii obligatiilor.

Raspunderea sub forma despagubirilor. In cazul in care, datorita nerespectarii obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare a fost cauzat un prejudiciu, partea in culpa este obligata sa plateasca despagubiri, in conditiile prevazute de Codul civil.

2. Contractele comerciale de intermediere

a) Contractul de mandat comercial

Contractul de mandat comercial este acel contract in temeiul caruia o persoana (mandatarul) se obliga sa incheie in numele si pe seama altei persoane care i-a dat imputernicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comert.

Ca structura, mandatul comercial se aseamana cu mandatul civil, motiv pentru care ii sunt aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil. Dar mandatul comercial are o functie deosebita, aceea de a mijloci afaceri comerciale, ceea ce reclama existenta unor norme specifice care sa faca mandatul apt exigentelor activitatii comerciale.

Rezulta ca mandatul comercial are unele particularitati care il deosebesc de mandatul civil si anume:

- spre deosebire de mandatul civil, care are drept obiect incheierea actelor juridice civile, mandatul comercial are ca obiect incheierea actelor juridice care sunt fapte de comert pentru mandant;

- mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, care se prezuma a fi gratuit, este un contract cu titlu oneros (intrucat afacerile comerciale nu sunt gratuite);

- mandatul comercial confera mandatarului o mai mare liberate de actiune si independenta si puteri mai mari decat un mandat civil (in cazul mandatului comercial, mandantului, care se confunda cu un prepus al comerciantului, poate indeplini toate operatiunile necesare comertului).

Contractul de mandat comercial se incheie prin acordul de vointe al mandatarului si mandantului.

Contractul de mandat comercial da nastere la anumite obligatii in sarcina partilor contractante, astfel:

In ceea ce-l priveste pe mandatar aceste obligatii sunt urmatoarele: sa execute mandatul (adica sa incheie actele juridice cu care a fost imputernicit de mandant); sa-si indeplineasca obligatiile cu buna-credinta si diligenta unui bun proprietar; sa aduca la cunostinta tertului cu care incheie actul imputernicirea in temeiul careia actioneaza; sa instiinteze pe mandant despre executarea mandatului.

Obligatiile mandantului care a dat imputernicirea mandatarului, sunt urmatoarele: sa puna la dispozitia mandatarului mijloacele pentru executarea mandatului; sa plateasca mandatarului remuneratia datorata pentru executarea mandatului si sa restituie cheltuielile facute de mandatar pentru executarea mandatului.

Mandantul trebuie sa aiba capacitatea de a incheia el insusi actele juridice care urmeaza a fi incheiate in numele sau de catre mandatar. Avand calitatea de comerciant, mandantul trebuie sa aiba capacitatea deplina de exercitiu.

Mandatarul trebuie sa aiba capacitatea deplina de exercitiu, deoarece trebuie sa exprime un consimtamant valabil. Intrucat incheie actele juridice "nomine alieno", legea nu cere ca mandatarul sa aiba calitatea de comerciant.

Mandatarul poate fi un agent, un reprezentant sau un curier.

Agentul, este un intermediar imputernicit sa mijloceasca, in tara sau strainatate, tranzactii comerciale.

Activitatea agentului comercial are un caracter profesional si este independenta de durata.

Agentul comercial poate actiona, ca mandatar, cu sau fara reprezentare, in primul caz el negociind si incheind operatii comerciale, pe cand ca simplu mandatar (fara reprezentare) el doar transmitand, dupa caz, ofertele si comenzile primite mandantului, care va decide asupra lor.

In raport cu operatiunile la care participa, agentul comercial mai poate fi: distribuitor, depozitar, consignatar sau chiar producator.

Reprezentantul este un agent comercial caruia o firma producatoare sau comerciala, din tara sau din strainatate, ii incredinteaza desfacerea curenta a marfurilor sale.

Prin contractul de reprezentanta se stabileste ca reprezentantul sa se ocupe cu plasarea marfurilor, sa ia masuri pentru a crea conditii cat mai favorabile si sa reprezinte interesele reprezentantului. Agentul reprezentant poate avea si obligatia de a transmite informatii comerciale curente, de a organiza propaganda si reclama in tara importatoare, de a inchiria mijloace de transport si de a apara drepturile asupra brevetelor, patentelor si marcilor de fabrica.

Curtierul este un intermediar care se ocupa cu mijlocirea incheierii contractelor comerciale (de orice fel), prin punerea in contract a celor doi parteneri virtuali.

Curtierul isi desfasoara activitatea pe baza unor ordine izolate, fara a avea relatii contractuale de durata.

Caracteristica activitatii comerciale desfasurate de acest intermediar este aceea ca nu el personal incheie contractul, ci numai constata perfectarea lui, pe baza consimtamantului exprimat de catre parti.

Prin executarea mandatului (adica prin incheierea actului juridic de catre mandatar si tert) se creeaza raporturi juridice directe intre mandant si tert (dar numai actele juridice incheiate in limitele imputernicirii date il obliga pe mandant).

Mandantul comercial inceteaza: prin revocarea mandatarului de catre mandant; prin renuntarea mandatarului la mandat; prin moartea, interdictia, insolvabilitatea si lichidarea judiciara a mandantului sau mandatarului.

b) Contractul de comision

Contractul de comision este un contract prin care o parte (comisionarul) se obliga pe baza imputernicirii celeilalte parti (comitentul), sa incheie acte de comert, in nume propriu, dar pe seama comitentului, in schimbul unei remuneratii (numita comision).

Contractul de comision este o varietate a mandatului comercial si anume un mandat comercial fara reprezentare (incheind actele juridice cu tertul "proprio nomine", dar pe seama comitentului, comisionarul actioneaza ca un mandatar fara reprezentare).

Intrucat actioneaza in nume propriu, daca incheie acte juridice ca o profesiune obisnuita, comisionarul dobandeste calitatea de comerciant. In calitate de comerciant, comisionarul are toate obligatiile profesionale ale comerciantilor (publicarea prin registrul comertului, tinerea registrelor comerciale, etc.).

Contractul de comision se poate incheia in doua forme: comisionarul lucreaza in nume propriu, dat in contul comitentului sau comisionarul actioneaza in numele comitentului.

Trasaturile contractului de comision sunt urmatoarele: in raporturile dintre comisionar si comitent exista relatii de mandat; comisionarul care a lucrat in numele comitentului apare ca un adevarat mandatar, intre el si tert nestabilindu-se raporturi juridice; comisionarul care a actionat in nume propriu are calitatea de parte in raportul perfectat cu tertul, garantand executarea contractului.

Obligatiile comitentului sunt un numar de doua: sa plateasca comisionul (remuneratia) cuvenita comisionarului si sa-i restituie acestuia cheltuielile facute in indeplinirea insarcinarii primite.

Cuantumul comisionului este stabilit prin conventia partilor sub forma unei sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate de comisionar.

In contractul incheiat intre comisionar si tert, comisionarul este parte contractanta si, deci, el are calitatea de debitor sau creditor, dupa caz, fata de tert (art.406 C.com. prevede in acest sens: "Comisionarul este direct obligat catre persoana cu care a contractat ca si cum afacerea ar fi fost a sa proprie").

Rezulta ca prin incheierea contractului intre comisionar si tert nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice intre comitent si tert (de aceea, in art.406 alin.2 C.com. se prevede ca "Comitentul nu are actiune in contra persoanelor cu care a contractat comisionarul si nici acestea nu au vreo actiune contra comitentului").

Asadar, raspunderea pentru nerespectarea obligatiilor din contractul incheiat intre comisionar si tert apartine partii contractante aflate in culpa (comisionarul respectiv sau tertul).

In cazul nerespectarii obligatiei de catre tert, comitentul poate insa cere comisionarului, in temeiul contractului de comision, sa intenteze actiunile corespunzatoare impotriva tertului ori sa ii cedeze aceste actiuni.

Intrucat contractul de comision este o forma a mandatului, el va inceta in aceleasi cazuri ca si in contractul de mandat: revocarea imputernicirii; renuntarea la imputernicirea primita; moarte, interdictia, insolvabilitatea sau lichidare judiciara a comitentului sau comisionarului.

In aplicarea acestor cazuri de incetare a contractului de comision trebuie sa se tina seama de caracterul oneros al contractului si de necesitatea asigurarii securitatii raporturilor contractuale.

c) Contractul de agency

Contractul comercial de agency este tot un tip de contract de intermediere. In dreptul anglo-american nefiind reglementate contractele de mandat si de comision, intermedierea are loc prin institutia "agency".

Prin agency se intelege raportul juridic care ia nastere si in virtutea caruia o persoana (the agent) actioneaza, incheind anumite acte juridice sau indeplinind prestatii materiale, din imputernicirea unei alte persoane (the principal).

Altfel spus, prin contractul de agentie o persoana (agent) se obliga sa actioneze in contul unei alte persoane (principal sau patron).

Contractul de agentie se incheie prin acordul partilor. Raporturile juridice de "agency" se pot realiza si prin simpla intelegere (agreement) nu numai neaparat prin contract (desi aceasta este cale obisnuita).

Agentul, care indeplineste acte juridice si prestatii materiale sub controlul principalului sau patronului, actioneaza pe seama sau in interesul patronului, pe baza unei imputerniciri - autority. Imputernicirea poate fi reala sau aparenta (cea reala putandu-se de expres sau tacit).

In functie de gradul controlului exercitat de principal sau patron, agentul poate fi agent-servant sau independent contractor-agent. Iar dupa felul prestatiei: general agent sau special-agent.

Contractul de agentie indeplineste atat functiile contractului de mandat, cat si cele ale contractului de comision.

Obligatiile principale ale partilor contractante sunt urmatoarele:

Agentul are indatorirea sa actioneze potrivit promisiunii facute. El trebuie sa lucreze numai in folosul principalului sau a patronului si sa respecte instructiunile primite. In cazul cand este retribuit are si obligatia de a depune o anumita diligenta si sa fie competent.

Principalul sau patronul este tinut sa furnizeze agentului informatiile necesare si sa plateasca suma stabilita pentru serviciile prestate. Pentru pierderile si spezele suportate de agent, principalul sau patronul trebuie sa acorde o indemnizatie.

Pentru serviciile efectuate de agent, principalul sau patronul are, in limitele imputernicirii pe care a dat-o, atat o raspundere contractuala (cea rezultand din contractul de agency), cat si o raspundere delictuala.

In privinta delictelor civile, principalul sau patronul raspunde numai pentru actele ilicite comise de agentul-servant.

Agentii care lucreaza in baza contractului de agency sunt brokerii si factorii.

Brokerul este un agent comercial care, ca reprezentant al principalului, incheie tranzactii comerciale fara a avea posesia si controlul bunurilor negociate.

In Anglia si S.U.A., brokerii sunt reuniti in asociatii comerciale, pe criteriul tipurilor de marfuri.

Firmele de brokeri asigura desfacerea marfurilor, ofera garantia executarii ordinelor primite, calitatea corespunzatoare a marfurilor si finantarea tranzactiilor efectuate. Uneori efectuate. Uneori, in schimbul unei taxe suplimentare, garanteaza si realizarea tranzactiei.

In comertul cu unele marfuri (de exemplu: cauciucul, lemnul, untul) brokerii sau intermediari permanenti. Ei pot chiar monopoliza intermedierea comerciala intre exportator si importator.

Factorul este un intermediar care lucreaza in nume propriu, la fel ca si comisionarul. Activitatea sa consta in vanzarea bunurilor pe care i le incredinteaza principalul. Asupra acestor bunuri, factorul are un drept de posesie si control, vanzarea lor producand efecte asupra tertilor de buna credinta, autorizarea proprietarului fiind prezumata.

d) Contractul de consignatie

Contractul de consignatie este conventia prin care una din partile contractante (consignant) incredinteaza celeilalte parti (consignatar), marfuri sau obiecte mobile spre a le revinde pe socoteala consignantului.

In esenta, contractul de consignatie este o varietate a contractului de comision, prin el urmarindu-se accelerarea desfacerii si apararea in mai bune conditii a intereselor consignantului.

Contractul de consignatie are si unele caracteristic8i proprii - care justifica recunoasterea sa ca un contract de sine statator si anume: imputernicirea data consignatarului consta, intotdeauna, in vinderea unor bunuri mobile apartinand consignantului, apoi, vinderea bunurilor se face pe un pret anticipat stabilit de consignant si, in fine, consignatarul este obligat sa remita consignantului suma de bani obtinuta ca pret al vanzarii sau, daca bunul nu a putut fi vandut, sa restituie bunul in natura.

Obiectul contractului il constituie incheierea de catre consignatar, cu tertul, a unor contracte de vanzare-cumparare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului (aceste acte juridice trebuie sa constituie fapte de comert pentru consignant).

Actele de vanzare-cumparare incheiate de consignatar au ca obiect numai bunuri mobile.

Contractul de consignatie da nastere la anumite obligatii intre partile contractante, iar prin incheierea actelor de vanzare-cumparare se nasc anumite obligatii si intre consignatar si terti.

In ce priveste raporturile dintre consignant si consignatar, deoarece in temeiul contractului de consignatie consignantul il imputerniceste pe consignatar sa incheie anumite acte juridice pe seama consignantului, intre ei se nasc raporturi juridice asemanatoare celor izvorate din contractul de mandat.

Obligatiile consignantului sunt urmatoarele: sa predea consignatarului bunurile mobile care urmeaza a fi vandute; sa plateasca consignatarului remuneratia ce i se cuvine; sa restituie consignatarului cheltuielile facute de acesta in indeplinirea insarcinarii primite.

In calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul sa controleze si sa verifice, oricand, bunurile incredintate consignatarului; tot in baza dreptului sau de proprietate, consignantul poate modifica, oricand, in mod unilateral, conditiile de vanzare, daca in contract nu se prevede altfel.

In ceea ce-l priveste pe consignatar, acestuia ii revin urmatoarele obligatii: sa ia masurile necesare pentru pastrarea si conservarea bunurilor primite; sa execute mandatul dat de consignant; sa dea socoteala consignantului asupra indeplinirii mandatului sau.

Un element de care trebuie neaparat sa tina seama consignatarul este pretul de vanzare a bunurilor primite in consignatie (acest pret fiind cel stabilit prin contract, note sau facturi emise in temeiul contractului). In absenta unei stipulatiuni contractuale, consignatarul poate vinde bunurile numai la preturile curente ale pietei.

Bunurile primite in consignatie fiind vandute pe seama consignantului, consignatarul are obligatia sa remita consignantului la termenele prevazute in contract, pretul tuturor bunurilor vandute in numerar, precum si cambiile si garantiile primite de la cumparatori.

3. Contractele comerciale de concesiune

a) Contractul de concesiune exclusiva

Contractul de concesiune exclusiva este operatiunea prin care o persoana (concedentul) vinde marfuri unei alte persoane (concesionarul) care, la randul sau le revinde clientelei locale pe care si-o formeaza.

Concesionarul are o dubla calitate de cumparator si de revanzator, el lucrand in nume si pe cont propriu (prin aceasta trasatura specifica, concesiunea se deosebeste de contractul de reprezentanta, intrucat reprezentantul nu cumpara si revinde pe contul sau, ci se rezuma sa indeplineasca acte de comert in numele si in contul reprezentantului); beneficiul concesionarului se realizeaza prin diferenta de pret dintre cel de cumparare si cel de vanzare.

Contractul de concesiune prezinta avantaje pentru ambele parti, astfel:

Concedentul isi mareste volumul vanzarilor, patrunzand pe noi piete fara sa investeasca fonduri intr-o retea proprie de comercializare: viteza de rotatie a fondurilor circulante creste prin efectul cumpararii marfurilor de catre concesionar ( si nu predarii lor in depozit ca in cazul reprezentarii si al consignatiei).

In ceea ce-l priveste pe concesionar: are avantajul ca, beneficiind de marca de fabrica a concedentului, isi asigura monopolul comercializarii acelor marfuri, pe o raza teritoriala stabilita, evitand concurenta altor firme; prin contract concedentul sa obliga sa aprovizioneze pe concesionar in mod ritmic si, uneori, in conditii avantajoase de credit pe care concesionarul nu le-ar putea obtine de la alti producatori.

Contractul de concesiune are trasaturi proprii, care il disting de mandat si comision, el putandu-se prezenta in mai multe variante si putandu-se incheia cu clauza de exclusivitate a aprovizionarii sau a vanzarii. Aceste trasaturi sunt urmatoarele:

Dubla legatura de exclusivitate prin care concedentul se obliga sa vanda anumite marfuri, iar concesionarul sa le cumpere si revanda clientelei sale.

Activitatea concesionarului se desfasoara in mod independent.

Retributia concesionarului consta in diferenta dintre pretul de cumparare si cel de revanzare.

Durata concesiunii este, in principiu, pe termen de un an.

Contractul de concesiune are urmatoarele efecte:

Concedentul are obligatia sa vanda intr-o zona determinata numai concesionarului, trebuind, in plus, sa asigure o aprovizionare ritmica, precum si conditii de credit avantajoase;

Concesionarul este obligat sa comercializeze marfurile stabilite prin contract si sa nu faca concurenta concedentului prin vanzarea de produse similare apartinand altor producatori. Pentru realizarea eficientei necesare, concesionarul poate fi tinut sa asigure un anumit rulaj, sa organizeze publicitatea comerciala, sa efectueze    service-ul dupa vanzare, etc.

Concesiunea exclusiva poate necesita si incheierea unui contract de depozit, caz in care concesionarul, ca depozitar de data aceasta, va avea indatorirea sa conserve marfurile primite si sa le restituie la termen.

Incetarea contractului de concesiune survine la implinirea termenului sau prin reziliere.

Concesiunea poate fi reinnoita (tinandu-se, desigur, seama de rezultatele obtinute), refuzul de reinnoire putand da loc la daune interese, dar numai in situatia in care este vorba de un abuz de drept. In cazul cand contractul de concesiune nu a mai fost reinnoit, concesionarul este liber sa preia o alta concesiune, chiar similara, utilizand reteaua comerciala existenta.

b) Contractul de franchising

Contractul de franchising consta in acordarea de catre un comerciant-producator (franchisorul) a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii, precum si de a beneficia de marca, renumele, know-how-ul si asistenta sa, unui comerciant (franchiser), in schimbul unui pret constand intr-o suma de bani initiala si o redeventa periodica numita franchisee.

Conceput ca o metoda de a realiza afaceri (producere sau comercializare intr-un anumit teritoriu, de marfuri sau servicii lansate anterior cu succes in alte zone) franchising-ul are ca obiect acordarea unei concesiuni prin care franchiserul primeste de la franchisor dreptul de a se angaja in producerea, ofertarea, vanzarea sau distribuirea unor bunuri sau servicii conform unui anumit plan general de marketing elaborat de franchisor.

Contractul de franchising (al carui concept istoric dateaza inca din Evul Mediu, o data cu institutionalizarea categoriei colectorilor de impozite) este una din cele mai moderne metode contemporane de a face afaceri, pe baza colaborarii permanente dintre detinatorul de licenta sau depozitarul unei experiente avansate intr-un domeniu dat si cel ce primeste dreptul de concesiune care isi asuma obligatii legate de difuzarea din teritoriu.

Franchisorul transfera experienta sa franchiser-ului, il instruieste, ii pune la dispozitie sistemul de know-how, inclusiv metodele secrete comerciale si copy-right-ul, ii asigura accesul la sistemele de publicitate si reclama, la retelele de aprovizionare si desfacere, il asista oriunde este necesar pentru asigurarea succesului.

Franchising-ul converge cu tendinta actuala a fiecarui individ de a lucra pentru sine insusi, devenind propriul sau stapan. Acest sistem - renascut dupa anii ¢80, mai ales in S.U.A., se dovedeste in prezent metoda cea mai sigura de a deveni om de afaceri independent. Franchisorul isi promoveaza activitatea in teritorii noi, in cunostinta de cauza si incaseaza procente din profiturile realizate, iar franchiser-ul beneficiaza de o experienta, reduce povara si riscul investitional si se va afla in fata unui produs sau serviciu cunoscut, apreciat si stabil din punct de vedere financiar si comercial.

Dupa cum se observa, contractul de franchising prezinta oarecum caracterele si a altor operatii comerciale si anume: vanzarea cu monopol, know-how si reprezentarea. Prin intermediul frachising-ului se creeaza o unitate economica intre intreprinderile producatoare si societatile specializate in vanzarea marfurilor, activitatea franchiser-ului fiind controlata in mod strict de catre franchisor.

Contractul de franchising ofera multiple avantaje ambelor parti:

Franchisor-ul patrunde pe pietele externe fara eforturi de investitii si in conditii de eficienta, ci avand si posibilitatea de reinvestitii si de diversificare a activitatii de export.

Franchisee-ul isi desfasoara activitatea cu mijloacele concedentului asigurandu-si astfel clientela si extinderea operatiilor comerciale. In acelasi timp, el isi mentine independenta avand si dreptul, in anumite conditii, de a revinde concesiunea acordata.

Incetarea contractului de franchising are loc prin ajungerea la termen si reziliere. La expirarea termenului partile au posibilitatea de a reinnoi contractul. In caz de neindeplinire a obligatiilor asumate prin contract, rezilierea opereaza de plin drept.

4. Contractele de transfer de tehnologie

a) Contractul de consulting si de engineering

Contractul comercial de consulting si de engineering este contractul prin care o parte (prestator) se obliga fata de cealalta parte (client) ca, in schimbul unui pret, sa dea consultatiile tehnice de specialitate si sa asigure asistenta tehnica privind realizarea unui anumit obiectiv industrial, social, etc.

Dupa cum se poate observa, este vorba de doua activitati distincte: consulting si engineering.

Consulting-ul este o activitate de consultare care cuprinde o sfera larga de operatiuni, si anume studierea si cercetarea, in folosul beneficiarului, a posibilitatilor tehnice si comerciale, raportate la stadiul actual al stiintei si practicii, intr-un anumit domeniu (exceptandu-se, totusi, participarea la luarea deciziilor).

Engineering-ul este un complex de operatiuni, prealabile sau concomitente, de conceptie si elaborare, precum si de coordonare si executare a proiectelor si lucrarilor pentru realizarea unui sau unor obiective. Astfel de operatiuni se indeplinesc in doua faze: faza de studii, care include cercetarile in baza careia se elaboreaza un proiect; faza de executare, care cuprinde realizarea sau punerea in functiune a unui obiectiv.

Sfera larga a operatiunilor ce se efectueaza in baza contractului de consulting-engineering, care merge de la simple consultatii pana la realizarea unor proiecte sau chiar infaptuirea fizica a unor obiective, impune o stabilire riguroasa a obiectului contractului, domeniul sau de cuprindere trebuind a fi determinat printr-o descriere cat mai exacta posibil.

In ceea ce priveste efectele contractului de consulting-engineering, acestea sunt in functie de specificul (forma, continutul) contractului incheiat, societatea respectiva trebuind sa-si indeplineasca obligatiile asumate prin conventie, respectand indicatiile beneficiarului.

In linii generale, obligatiile societatii pot fi urmatoarele: efectuarea de studii; prestarea de asistenta tehnica; conducerea realizarii obiectivului lucrarilor de montaj; predarea documentatiei obiectivului; garantarea functionarii si capacitatii obiectivului; pastrarea secretului informatiilor si realizarilor, etc.

Clientul (beneficiarul) are, in principal, obligatia de a plati pretul si a preda toate datele si informatiile cerute. De asemenea, el poate fi obligat sa presteze unele servicii, sa furnizeze anumite materiale sau produse ori sa obtina autorizatiile si avizele necesare.

Plata pretului se face numai de client (beneficiar). Valoarea retributiei include si cheltuielile cu caracter permanent, intreprinse de societate pentru sporirea potentialului tehnico-stiintific.

Raspunderea partilor pentru neexecutarea obligatiilor asumate prin contractul de consulting-engineering va fi angajata, in raport cu intinderea si caracterul obligatiilor asumate, platind daune-interese si penalitati.

Astfel, societatea raspunde numai daca a savarsit o greseala profesionala (adica, numai in masura in care, datorita culpei societatii, s-a cauzat o paguba); clientul (beneficiarul) raspunde pentru neplata pretului, dar si pentru respectarea dreptului de proprietate industriala si intelectuala a societatii, precum si pentru exactitatea datelor transmise.

b) Contractul de transfer de know-how

Contractul de transfer de know-how este contractul prin care o parte transmite celeilalte parti, contra unui pret, cunostintele sau procedeele tehnice pe care le detine si care nu au fost brevetate sau nu sunt brevetabile, necesare fabricarii unui anumit produs, comercializarii lui, sau prestarii unui anumit serviciu de o maniera necunoscuta pana la acea data de beneficiarul transferului.

Acest transfer ("know-how") provine de la expresia "the know-how to do it" (a sti cum sau in ce fel sa se faca).

Spre deosebire de inventii, know-how-ul nu implica neaparat conditia noutatii absolute, fiind suficient ca detinatorul unor cunostinte sa faca un lucru mai bine decat o persoana interesata sa-i achizitioneze aceste cunostinte pentru a ne afla in fata unui know-how (aceasta nu inseamna ca know-how-ul nu poate fi o noutate absoluta pe care insa detinatorul lui nu doreste sa-l breveteze, datorita formalitatilor multiple si temerii de a nu fi divulgate cunostintele respective).

Caracteristic know-how-ului este faptul ca el se poate materializa sub multiple forme, printre care: o perfectionare tehnica, un model nou realizat, o formula sau un plan, note scrise (detaliate sau restranse) de aplicare a unui procedeu sau unei tehnologii, o formula noua organizatorica sau de comercializare, etc.

Dat fiind faptul ca, exista in cele mai multe cazuri o interferenta a operatiunilor de licenta, know-how, consulting si engineering, contractul de know-how poate fi independent sau asociat cu alte contracte. Astfel: sunt cunoscute contractele de know-how pur (cand transferul nu este legat de nici o alta operatiune) si contractul know-how combinat (cand apare si o alta operatiune).

5. Contractele de finantare a operatiunilor comerciale

a) Contractul de factoring

Pe plan international, pentru accelerarea operatiunilor de finantare a productiei au luat o deosebita extindere operatiunile de vanzare prin negocierea facturilor (factoring).

Contractul de factoring este acel tip de contract prin care o persoana (aderentul) cedeaza creantele sale unui tert (factorul) ce se obliga sa preia activitatea de incasare, in schimbul unui comision.

Cedarea se realizeaza prin intermediul unui subrogari conventionale, prin simpla transmitere a facturilor, fara nici o alta formalitate, factorul devenind proprietarul creantelor.

In relatiile comerciale internationale, recurgerea la contractul de factoring este influentata si de diversitatea prevederilor legale din diferite tari, referitoare la transmiterea creantelor si determinarea legii aplicabile.

Contractul de factoring implica, in afara de aderent (vanzatorul de bunuri sau furnizorul de servicii) si factor (cesionarul creantelor) si pe client (persoana care a cumparat marfa sau a beneficiat de serviciile respective).

Operatiunile de factoring sunt de doua feluri: factoring la scadenta, maturity factoring (factorul plateste facturile la data scadentei lor) si factoring traditional (obisnuit), old line factoring (factorul plateste creantele imediat).

Factoring-ul obisnuit este un mijloc de finantare pe termen scurt, incasandu-se imediat valoarea facturilor cedate. Datorita simplificarilor in activitatea contabila, factoring-ul constituie si o modalitate de gestiune economica.

In ceea ce priveste natura sa juridica (pentru a se putea determina regimul aplicabil), contractul de factoring prezinta asemanari cu "cesiunea de creanta" si "scontul", cu care totusi nu se confunda, date fiind trasaturile sale specifice.

Factoring-ul constituie un contract original complex reprezentand o operatie de finantare comerciala.

Clauzele conventiei fiind stabilite de cesionarul creantelor, contractul de factoring este un contract de adeziune, cu caracter "intuitu personae". El este un contract cu titlu oneros si cu executare succesiva.

In contractul de factoring se poate include si o clauza de exclusivitate, in baza careia aderentul cedeaza creantele in totalitatea lor (integral, global).

Efectele contractului de factoring sunt multiple: factorul are obligatia de a plati creantele care i-au fost transferate de aderent. Ca urmare a subrogarii, el trebuie sa incaseze facturile cedate si, eventual, sa suporte riscurile financiare (insolvabilitatea). In calitate de proprietar al creantelor, factorul nu dispune de nici un drept de regres impotriva aderentului. Numai in situatia deosebita a inexistentei creantei, el are o actiune in repetitiune a platii nedatorate.

Aderentul emite factorului, la termenele stabilite prin contract, facturile insotite de un borderou care contine urmatoarele date: creantele cedate, cu drepturile accesorii si actiunile respective; declaratia de transmitere a creantelor in proprietatea factorului; cererea de plata a facturilor, in schimbul unei chitante subrogatorii.

Factorul achita numai creantele care au fost acceptate in prealabil (tinand, desigur, cont de garantiile pe care acestea le prezinta). Daca facturile nu sunt aprobate, factorul le poate prelua dar cu titlu de mandatar, fiind un factoring fara notificare.

Pentru efectuarea platilor, factorul contabilizeaza facturile prin conturile pe care le deschide fiecarui client agreat. In raport cu plafoanele stabilite, deschide si aderentului un cont curent, care permite compensarea si are un rol de garantie.

Aderentul are obligatia de a plati un anumit comision, de a garanta existenta creantei si a coopera cu factorul pe toata durata contractului, in urmarirea si executarea silita a debitorilor.

Aderentul trebuie sa notifice debitorului transmiterea creantei si sa mentioneze pe factura subrogarea efectuata.

b) Contractul de leasing

Leasingul constituie o modalitatea moderna de finantare a investitiilor determinata de modificarea structurii si valorii masinilor si utilajelor, precum si de uzura morala rapida a acestora, fapt ce impune un volum de investitii din ce in ce mai mare pentru extinderea, rationalizare si modernizare.

Leasingul se infatiseaza ca o operatiune comerciala complexa care se compune din mai multe raporturi juridice: un contract de vanzare-cumparare incheiat de organizatia producatoare, ca vanzator, si organizatia financiara care urmeaza sa crediteze operatiunea de leasing, in calitate de cumparator; un contract de locatiune incheiat intre organizatia financiara, devenita proprietara bunului si organizatia utilizatoare; contractul de leasing mai contine si: elementele unui contract de mandat care intervine intre organizatia finantatoare si organizatia utilizatoare, prin care aceasta din urma este investita sa urmareasca la producator caracteristicile tehnico-economice si pretul bunului si o promisiune unilaterala de vanzare facuta de organizatia finantatoare catre utilizator, care are astfel dreptul de preemtiune la incetarea contractului de locatiune.

Deci, la nasterea unei operatiuni de leasing iau parte trei parteneri: furnizorul de masini si utilaje, care este vanzatorul in primul contract; finantatorul, care este cumparator in primul contract si locator in cel de-al doilea; utilizatorul care este locatar in contractul propriu-zis de leasing (atunci cand producatorul bunurilor este in acelasi timp si finantator, valorificandu-si astfel propriile produse, partenerii se reduc la doi: furnizor-finantator si utilizator, iar operatiunea se perfecteaza numai in baza unui singur contract de leasing).

Pretul locatiei se calculeaza avandu-se in vedere ca in conditiile actuale de evolutie a stiintei si tehnicii, uzura morala a masinilor este rapida; ca urmare, societatile de leasing impart (in vederea inchirierii) viata masinilor in doua perioade: o perioada primara, egala cu viata economica a masinii (intervalul de timp in care se apreciaza ca masina nu risca sa sufere o uzura morala) si o perioada secundara, echivalenta cu intervalul de timp care dureaza de la terminarea vietii economice pana la sfarsitul vietii tehnice a masinii. La stabilirea nivelului si a modalitatii de plata a chiriei se au in vedere o serie de elemente: cotele de amortizare a utilajului, cheltuielile de gestiune, beneficiul societatii de leasing, prima de asigurare contra riscului de insolvabilitate a chiriasului.

Recurgerea la operatiile de leasing, forma moderna de circulatie a marfurilor, prezinta avantaje pentru toate partile implicate.

Clientul isi poate procura, operativ si in forme simplificate, masinile si utilajele de care are nevoie, fara cheltuieli imediate de investitii si cu evitarea riscurilor aferente (riscurile uzurii morale). El beneficiaza si de reducerea cheltuielilor de productie sau cele ocazionate de credite curente pentru plati, precum si de un rabat, in masura in care va cumpara, in final, bunurile inchiriate.

Vanzatorul are posibilitatea sa-si asigure debuseuri pentru produsele sale, realizand si castiguri suplimentare peste pretul net de export al bunului inchiriat.

Societatea specializata poate obtine, prin plata chiriei, importante beneficii, cheltuielile sale cu intretinerea bazei materiale si personalul nefiind prea ridicate.

Specific contractului de leasing, spre deosebire de alte forme de inchiriere, este faptul ca la expirarea lui beneficiarul dispune de o asa-zisa tripla optiune: restituirea utilajului; prelungirea contractului pentru o noua perioada (platind o chirie mai redusa); cumpararea utilajului la valoarea reziduala, stabilita de comun acord in contractul initial sau prin clauze aditionale.