ECONOMIE
Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala. |
StiuCum
Home » ECONOMIE
» microeconomie si macroeconomie
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Teoria utilitatii si a consumului |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
TEORIA UTILITATII SI A CONSUMULUIExistenta oamenilor se bazeaza pe consumul de bunuri materiale si servicii, pe care fie le preiau direct din natura, fie le achizitioneaza de pe piata, realizarea acestuia facand necesare toate tipurile de activitati economice pe care ei le desfasoara (atat ca indivizi, cat si ca membri ai unor socio-grupuri). Categorii de bunuriAvand un continut foarte complex, bunurile necesare existentei umane se prezinta sub o multitudine de forme. Definirea conceptului Prin bun, in general, se intelege tot ceea ce ofera omului satisfactie in urma consumului, utilizarii sau doar simplei posesii, indiferent daca imbraca forma materiala sau nemateriala. Aceasta inseamna ca tot ceea ce creeaza o stare de insatisfactie sau disconfort nu este "bun" (fiind, prin urmare, "rau"). O astfel de definitie ne da posibilitatea sa facem distinctii clare intre conceptele de bunuri, produse si servicii, care, nu de putine ori, se folosesc incorect. In acest sens, multi specialisti sunt de parere ca bunurile au specific faptul ca sunt produse,in urma unor procese, avand forma materiala, in timp ce serviciile sunt prestate, neavand o astfel de forma , expresia de "bunuri si servicii" fiind foarte frecvent utilizata. Pe de alta parte, expresia de "bun material", folosita la fel de frecvent, lasa de inteles faptul ca bunurile pot imbraca si forma nemateriala. Realitatea este ca termenul de bunuri are un continut foarte larg, referindu-se la ceea ce in limbajul curent inseamna atat produse cat si servicii. In acelasi timp, notiunea de produs nu desemneaza doar bunurile materiale capabile sa satisfaca anumite nevoi, cum se considera, de regula, in limbajul curent, ci un ansamblu de caracteristici (fizice, chimice sau de alta natura), 343e49d reunite intr-o forma identificabila, referindu-se, in egala masura, la obiecte, servicii, activitati, idei, persoane, organizatii etc. rezultate din anumite procese (inclusiv naturale) si capabile sa creeze satisfactie sau insatisfactie. Incluzand si rezultatele "rele" ale unor procese (cum ar fi cele care polueaza mediul), rezulta ca produsele au o arie de cuprindere mai mare decat a bunurilor. Bunurile materiale sunt produsele utile omului, care se prezinta sub forma corpurilor materiale cu dimensiuni si forme concrete, putandu-se consuma la alegerea detinatorului in ceea ce priveste cantitatea, timpul si spatiul. Serviciile sunt produse care, neimbracand forma materiala, nu pot fi "detinute" de utilizatori, nu pot fi pastrate sau stocate, motive pentru care nu pot fi consumate decat intr-un anumit loc si la-un moment dat. In concluzie, notiunea de bunuri se refera la toate produsele utile omului, indiferent de forma de existenta (materiala sau nemateriala), de natura nevoii pe care o acopera (hrana, siguranta, educatie etc.), de modul de procurare (preluarea din natura, cumparare de pe piata, mostenire, cersit, forta, inselatorie etc.). Tipuri de bunuri Aparitia si dezvoltarea stiintei economice nu s-ar fi realizat daca resursele necesare oamenilor pentru acoperirea nevoilor ar fi fost peste sau la nivelul nevoilor sau trebuintelor, acestea fiind specializate tocmai in gasirea solutiilor de utilizare a resurselor limitate in vederea maximizarii gradului de satisfacere a nevoilor. Plecandu-se de aici, bunurile care intra in consumul oamenilor se grupeaza in doua mari categorii: libere si economice. Bunurile libere se caracterizeaza prin aceea ca se gasesc in cantitati suficient de mari pentru a acoperi cu prisosinta toate nevoile oamenilor, indiferent de timpul si de spatiul in care ele se manifesta, motiv pentru care nu fac obiectul preocuparilor, respectiv restrictiilor economice. Principala caracteristica a acestora este abundenta in raport cu nevoile si intereseleeconomice. Bunurile economice sunt acele bunuri care, comparativ cu nevoile de acoperit, intr-un anumit spatiu si intr-o perioada data, se afla in cantitati insuficiente, trebuind sa fie supuse rationalizarilor de ordin economic cu ocazia producerii (obtinerii) si utilizarii (consumarii) lor. Caracteristica acestora va fi raritaea, respectiv insuficienta lor materiala fata de trbuintele umane. Unul si acelasi bun se poate transforma din liber in economic de indata ce (si acolo unde) devine insuficient. In functie de provenienta, bunurile economice se impart in: primare, fiind preluate de consumatori direct din natura (aer, apa, caldura); intermediare, provenind din anumite procese de productie. Tinand seama de scopul in care sunt consumate, bunurile economice pot fi: de consum personal, avand rolul de a satisface direct nevoile de existenta ale oamenilor; de consum productiv, utilizandu-se, in cadrul anumitor procese de productie, la confectionarea altora. Unul si acelasi bun (cum ar fi energia electrica) poate fi in acelasi timp atat de consum propriu-zis (daca se foloseste de o persoana oarecare pentru a-si pune in functiune un apaat electro-casnic) cat si de consum productiv (cand se foloseste pentru iluminatul unui atelier de productie). In raport cu natura lor economica, bunurile sunt de doua feluri: marfuri, daca sunt produse pentru a satisface alte nevoi decat ale detinatorului, facand obiectul schimburilor pe piata ( actelor de vanzare-cumparare) ; bunuri necomerciale, daca nu sunt procurate de pe piata (nefacand obiectul actelor de schimb). Dupa forma de existenta, bunurile se grupeaza in: corporale, avand forma materiala; necorporale, denumite si servicii asu bunuri nemateriale; informatii Fiecare din categoriile de bunuri prezentate se pot imparti in alte grupe, subgrupe etc[3]. UtilitateaCaracteristica de baza, definitorie, a bunurilor si serviciilor este aceea ca ele sunt utile omului, lucru care se dovedeste cu ocazia consumului lor propriu-zis, a utilizarii in diverse scopuri sau a simplei posesii. Definirea si formele utilitatii Fiind preluata in economie din filosofie, respectiv psihologie, notiunea de utilitate a unui bun se defineste ca fiind capacitatea acestuia de a crea satisfactie in urma consumului, utilizarii sau doar posesiei. In stiintele economice, utilitatea se raporteaza intotdeauna la o anumita nevoie pe care bunul in cauza, prin caracteristicile sale intrinseci, este in masura sa o acopere, oferind astfel placere sau satisfactie purtatorului acesteia. De asemenea, satisfactia se raporteaza la o singura persoana, unul si acelasi bun putand avea pentru consumatori diferiti utilitati total diferite (in functie de intensitatea nevoii, de gusturi si preferinte, de sex sau varsta, de faptul daca se dispune sau nu de bunuri complementare sau substituibile etc.). Luand in considerare caracteristica dominanta avuta in vedere in definirea utilitatii, vom putea vorbi despre: utilitate fizica, data bunurilor de caracteristicile sale fizico-chimice care contribuie la acoperirea nevoii; utilitate spatiala, conferita bunurilor de insusirea lor de a se afla in locul in care se manifesta nevoia sau acolo unde pot fi consumate; utilitate temporala, asigurata de insusirea bunurilor de a putea fi utilizate in momentul sau perioada in care acest lucru se impune. In functie de modul in care s-ar preta la cuantificari, utilitatea poate fi cardinala sau ordinala. Utilitatea cardinala Prin utilitate cardinala se intelege utilitatea care s-ar preta la masurari si exprimari cifrice ale rezultatelor, fiind cel mai frecvent intalnita in stiintele economice. Unitatea de masura utilizata in acest scop este cunoscuta sub denumirea englezeasca de util. Majoritatea modelelor economico-matematice care implica teoria utilitatii sunt fundamentate pe ipoteza cuantificabilitatii acesteia. In practica insa, cu toate stradaniile manifestate de specialisti (in primul rand de psiholog si sociologi, dar si de economisti), pana la ora actuala nu s-a reusit inca masurarea cifrica a utilitatii bunurilor, astfel incat nimeni nu poate spune ca o paine, de pilda, are utilitatea de 70, 90 sau 130 de util-i. Nici chiar schimbarea unitatii de masura nu rezolva problema, utilizarea banilor in locul util-urilor (cum a propus Alfred Marshall) fiind confruntata cu aceleasi dificultati. Imposibilitatea operarii in practica (cel putin pana acum) cu utilitatea cardinala nu-i anuleaza cu nimic importanta teoretica exceptionala. Fara a apela la ea, o sumedenie de rationamente economice ar fi imposibil de facut, iar o buna parte din mecanismul de functionare a pietei ar ramanea necunoscuta. Utilitatea ordinala Chiar in conditiile in care utilitatea nu poate fi masurata cu precizie, orice consumator este in masura, atunci cand trebuie sa compare intre ele doua bunuri, sa afirme ca utilitatea unuia este mai mare, egala sau mai mica decat a celuilalt. Cu alte cuvinte, utilitatile bunurilor pot fi ordonate crescator sau descrescator, una si aceeasi persoana putandu-si astfel ordona preferintele in functie de acestea. Va putea fi stabilita astfel o ierarhie a preferintelor unui consumator. Fara a se apela la exprimari cifrice ale rezultatelor masurarilor, intre utilitatile bunurilor pot fi puse in evidenta urmatoarele tipuri de relatii: de preferinta stricta, intalnita atunci cand consumatorul poate afirma fara dubii ca bunul X este preferat bunului Y (fara ca si bunul Y sa fie preferat bunului X), ea exprimandu-se in felul urmator: UX > UY (in teoria utilitatii semnul ">" traducandu-se prin expresia: este preferat); de tranzitivitate, care se exprima printr-o fraza de genul: daca un bun X este preferat unui bun Y, iar bunul Y este, la randul sau, preferat altui bun Z, bunul X va fi preferat bunului Z (daca UX > UY si UY > UZ, atunci UX > UZ) de indiferenta (echivalenta), exprimabila prin urmatoarea fraza: daca bunul X nu este preferat bunului Y, dar nici bunul Y nu este preferat bunului X, atunci cele doua bunuri sunt echivalente sub aspectul utilitatii, consumatorului fiindu-i indiferent pe care il va achizitiona, satisfactia oferita de ele fiind aceeasi. Relatia de echivalenta o implica si pe cea de tranzitivitate, deoarece daca: si , atunci . In functie de modul in care este abordata, utilitatea poate fi totala, medie si marginala. Utilitatea totala Utilitatea totala (U) este expresia satisfactiei totale pe care consumatorul (individual) o simte in urma consumarii unei anumite cantitati dintr-un bun dat sau din mai multa bunuri. Daca este vorba de utilitatea totala a unui bun oarecare X, aceasta va fi exprimata de relatia: Ux = f(x) in care: Ux -utilitatea totala a marfii X; x - cantitatea consumata din marfa X. Prin urmare, utilitatea totala a unei marfi este o functie de cantitatea consumata din acea marfa. Functia de utilitate este o functie (in sens matematic) ce exprima relatiile existente intre marimea utilitatii si cantitatea consumata din una sau mai multe marfuri. In economie, o astfel de functie se considera a fi: continua, trecerea de la un nivel la altul al utilitatii facandu-se prin parcurgerea tuturor valorilor intermediare (ceea ce in realitate nu se intampla intotdeauna asa); dublu diferentiabila, derivata prima si secunda avand semnificatii economice diferite si clare (dupa cum se va vedea imediat); definita pentru valori nenegative, realitatea economica operand numai cu valori pozitive sau nule (nu si negative). Grafic, evolutia utilitatii totale a unei marfi X are loc dupa curba din Fig. 2.1.
Fig. 2.1. Evolutia utilitatii totale (U) a unei marfi X in functie de marimea consumului (x) Pe baza unui astfel de grafic pot fi facute cateva constatari. 1) Inainte de toate se poate observa ca, fara exceptii, curba utilitatii totale pleaca din originea sistemului de axe, ceea ce inseamna ca neconsumand nimic din marfa data, consumatorul nu inregistreaza nici o satisfactie (unui consum nul nu-i poate corespunde decat o satisfactie nula). 2) Pe de alta parte, atata vreme cat consumul variaza cu valori pozitive, fara a depasi nivelul optim xo, odata cu cresterea consumului are loc si sporirea satisfactiei consumatorului (a utilitatii totale U). 3) Utilitatea totala atinge nivelul maxim Umax in momentul in care consumul din marfa data X este optim (este egal cu xo). De aici rezulta ca, din punctul de vedere al utilitatii totale, un consum este optim numai daca maximizeaza satisfactia totala a consumatorului. 4) Atunci cand consumul depaseste nivelul optim, sunt posibile doua evolutii distincte. a) utilitatea totala ramane constata (curba utilitatii totale transformandu-se intr-o dreapta - linia intrerupta - paralela cu axa absciselor) , suprasaturarea neafectand satisfactia consumatorului, ceea ce se intampla in cazul majoritatii marfurilor (locuinte, automobile etc.); b) utilitatea totala descreste, suprasaturarea devenind suparatoare (lucrul valabil in cazul unor marfuri de genul alimentelor, caldurii, medicamentelor etc.). Prin urmare, nu orice crestere a consumului este dorita de beneficiar, raportul dintre utilitatea totala si consumul total nefiind neaparat direct proportional. Daca se depaseste nivelul optim xo al consumului (ceea ce nici un consumator normal, avand un comportament rational, nu va face), satisfactia poate lasa locul insatisfactiei (utilitatea se transforma in desutilitate). Din evolutia utilitatii totale raportata la modificarea consumului, rezulta ca, in urma consumului marfurile, marfurile se pot dovedi: utile, determinand cresterea satisfactiei consumatorului; inutile, lasand satisfactia neschimbata; dezutile cresterea consumului ducand la insatisfactie. Utilitatea marginala Utilitatea marginala (U`sau Um) este un concept introdus in teoria economica de renumita Scoala de la Viena cunoscuta ca Scoala a Utilitatii Marginale, ale carei baze au fost puse de Carl Menger (1840 - 1921), ea marcand aparitia neoclasicismului in economie( reprezentat si de Stanley Jevons, Leon Walras, Eugen Böhm - Bawerk, Alfred Marshall s.a.). Urmarindu-se evolutia utilitatii totale a unei marfi X ( din Fig. 2.1), se poate constata ca, pe masura majorariii consumului cu cate o unitate, aceasta creste, dar din ce in ce mai lent, la un moment dat cresterea devenind nula, iar apoi transformandu-se in descrestere. Dintr-o astfel de evolutie poate fi desprinsa semnificatia utilitatii marginale. Prin urmare, prin utilitate marginala a unui bun se intelege sporul de utilitate dobandit in urma suplimentarii consumului din acesta cu o singura unitate. Cu alte cuvinte, ea ne arata cu cate unitati creste sau scade utilitatea totala atunci cand consumul din marfa considerata sporeste sau se diminueaza cu o unitate. Din aceasta definitie rezulta si formula sa de calcul: Um= DU / Dx in care: DU = U1 - U0 - sporul de utilitate totala determinat de cresterea consumului din marfa X cu Dx unitati; U0 -utilitatea initiala; U1 - utilitatea dupa modificarea consumului din marfa X; Dx = x1 - x0 - - sporul de consum din marfa X; x0 - consumul initial din marfa X; x1 - consumul modificat (marit sau micsorat). Desi aceasta formula are o valabilitate generala, unii specialisti o recomanda numai pentru marfurile "imperfect divizibile" (bunuri al caror consum nu se poate exprima decat in numere intregi, a caror fractionare fizica le-ar face inutilizabile - televizoare, autoturisme etc.). Pentru bunurile perfect divizibile (energie electrica, lapte etc.), ca si pentru toate cazurile teoretice cand variatiile consumurilor sunt privite la limita, tinzand spre zero, este recomandata formule echivalent, de genul:
in care: dx, - variatia la limita (tinzand catre zero) a consumului din marfa X; dU, U - variatia utilitatii totale ca efect al variatiei consumului cu marimea dx sau x. De remarcat ca, in economie, prima derivata (inclusiv partiala) a unei functii de utilitate are semnificatia de utilitate marginala (indicandu-ne cu cate unitati variaza utilitatea totala cand consumul din bunul considerat creste sau scade cu o unitate). Grafic, utilitatea marginala are evolutia din Fig. 2.2. Asadar, Simultan cu sporirea consumului, utilitatea marginala scade, uneori inregistrand si valori negative (daca suprasaturarea provoaca neplacere sau desutilitate). Acest lucru este rezultatul unei legi cunoscute sub denumirea de lege a utilitatii marginale descrescande sau de legea lui Gossen (dupa numele psihologului german Heinrich Gossen, care a semnalat-o, in 1843, pentru prima data).
Fig. 2.2. Evolutia utilitatii marginale a unei marfi X Asadar, simultan cu sporirea consumului, utilitatea marginala scade, uneori inregistrand si valori negative (daca suprasaturarea provoaca neplacere). Acest lucru este rezultatul unei legi cunoscute sub denumirea de lege a utilitatii marginale descrescande sau de legea lui Gossen (dupa numele psihologului german Heinrich Gossen, care a semnalat-o, in 1843, pentru prima data). Relatiile existente intre utilitatile totale si marginale ale unui bun sunt : 1) Se observa ca, atat timp cat consumul nu depaseste nivelul optim xo, utilitatea marginala scade continuu, ceea ce face ca utilitatea totala sa creasca din ce in ce mai incet
Fig. 2.3. Relatiile dintre utilitatea marginala si cea totala Totusi, atat timp cat consumatorul nu iese din limitele comportamentului rational (nu-si cheltuieste veniturile pe marfuri care sa-i provoace insatisfactie), utilitatea marginala va fi pozitiva si continuu descrescatoare. Desi literatura economica nu se ocupa de asa ceva, credem ca nu ar fi lipsita de importanta nici o a treia forma a utilitatii - cea medie. Utilitatea medie Utilitatea medie (u) s-ar putea defini ca fiind utilitatea care revene, in medie, pe fiecare unitate de marfa (de un anumit gen X) consumata, fiind expresia raportului dintre utilitatea totala si cantitatea consumata din acea marfa:
Utilitate concreta si abstracta Oare este intr-adevar utilitatea incompatibila cu mecanismul de creare a valorii? Trebuie neaparat sa se faca abstractie de ea pentru a descoperi esenta valorii in maniera teoriei valorii munca? Iata doua intrebari carora vom incerca sa le dam unele raspunsuri. Inca de la A. Smith, notiunile de valoare de intrebuintare si de utilitate au fost folosite cu sensuri similare. 'Cuvantul VALOARE - spunea el -, trebuie sa observam ca are doua intelesuri: uneori exprima utilitatea (s.n.) unui obiect, iar alteori puterea de cumparare.Una poate fi numita <<valoare de intrebuintare>> (s.n.), alta <<valoare de schimb>>'. De aici rezulta ca teoria in valorii munca, incepand cu creatorii si continuand cu toti susainatorii ei, se confunda valoarea de intrebuintare cu utilitatea. Iar ceea ce este oarecum surprinzator, adeptii teoriei utilitatii nu au adus critici clare pe marginea acestei confuzii. In ceea ce ne priveste, credem ca nu este chiar foarte greu sa acceptam faptul ca, asa cum munca omeneasca pusa la temelia valorii, imbraca doua forme diferite (concreta si abstracta), acelasi lucru se intampla si cu utilitatea. Utilitatea concreta a unui bun nu este altceva decat ceea ce economia politica clasica denumea valoare de intrebuintare: totalitatea insusirilor naturale (fizico-chimice si de alta natura) pe care bunul respectiv le poseda si prin intermediul carora el este capabil sa acopere anumite nevoi concrete de consum (devenind astfel util). Aceste insusiri pot fi create de natura sau de inteligenta si munca omeneasca. Un mar, sa zicem, are o utilitate concreta ori de cate ori, prin insusirile sale concrete (gust, miros, forma, spatiul in care se afla, momentul cand devine disponibil etc.), poate satisface o nevoie concreta (cea de hrana), care se manifesta la nivelul unui consumator de asemenea concret. Ea se afla intotdeauna intr-o corespondenta foarte clara cu o nevoie particulara. Unul si acelasi bun poate avea utilitate concreta pentru un om care si-l doreste, si poate fi lipsit de utilitate in cazul unui om care nu are nevoie de el. Dupa cum muncile concrete sunt diferite intre ele dintr-o foarte mare diversitate de puncte de vedere, la fel si utilitatile concrete sunt extrem de variate. De aceea, pe seama lor nu pot fi avansate teze cu privire la esenta si nivelul preturilor. Inclusiv K. Marx, cand isi expune conceptia privind teoria valorii munca, pleaca de la utilitatea concreta (valoarea de intrebuintare) a marfurilor. Pentru a explica esenta valorii, el a incercat sa gaseasca elementul comun marfurilor implicate in relatia de schimb. In acest sens el scria: 'un element de aceeasi marime exista in doua obiecte diferite.Cele doua obiecte sunt egale cu un al treilea element, care in sine nu este nici unul nici celalalt. Acest element comun nu poate fi o proprietate naturala oarecare .', conchizand apoi ca 'Elementul comun care apare in raportul de schimb al marfii este deci valoarea ei' data de consumul de munca omeneasca. Pentru a se ajunge la pret, circulatia marfurilor (unde preturile se manifesta ca expresie a valorii) este abandonata, analizele fiind reluate in sfera productiei. Urmand cu strictete un rationament aproape identic, incercandu-se gasirea elementului comun care se afla in cele doua marfuri care fac obiectul raportului de schimb, element care sa nu se confunde cu nici una din caracteristicile lor naturale, se poate formula insa si urmatoarea teza: elementul comun tuturor marfurilor este utilitatea abstracta. Prin urmare, pentru a se gasi elementul comun tuturor marfurilor care fac obiectul schimburilor nu este neaparat necesar ca analizele sa se faca prin abandonarea sferei circulatiei si patrunderea in sfera productiei. La fel de usor se poate intra in sfera consumului, unde se regaseste utilitatea ca izvor al valorii si unde se iau o infinitate de decizii cu privire la preturi. Schimbul de marfuri este un proces care se interpune intre productie si consum, iar consumul este un domeniu in care valoarea si preturile pot fi analizate cel putin la fel de bine ca in productie. Conditia hotaratoare ca un bun sa fie dorit si sa poata face obiectul schimbului este ca el sa fie util, lucru care se verifica numai in sfera consumului. Iar oricat s-ar insista pe ideea ca fara productie nu ar exista consum, nimeni nu ne-ar putea convinge de contrariu (ca fara consum productia ar mai avea sens). De aceea, analiza mecanismului de formare a preturilor prin prisma teoriei consumului este absolut indispensabila (cum neaparat necesara este si cea prin prisma productiei). Din punctul de vedere al consumatorului, ce ar putea avea comun marfurile de genul calculatoarelor, aspirinelor, troleibuzelor si asistentei juridice? Sub aspectul insusirilor naturale (utilitatilor concrete), evident ca mai nimic. Totusi, in afara de munca incorporata in ele atunci cand au fost produse, ele mai au un element comun: toate furnizeaza consumatorilor lor satisfactie sau placere in urma consumului. Prin utilitate abstracta vom intelege (ca si in cazul muncii abstracte) utilitatea privita facandu-se abstractie de toate aspectele sale concrete, particulare, respectiv capacitatea bunurilor de a crea oamenilor satisfactie (placere) in urma consumului. Utilizarea calculatorului, consumul unei aspirine, deplasarea cu troleibuzul, sfatul unui consilier juridic, vizionarea unui spectacol etc., indiferent de formele concrete in care se realizeaza, aduc oamenilor satisfactie (sau, cel putin, inlatura unele neplaceri, ceea ce-i acelasi lucru). Acceptand existenta celor doua forme ale utilitatii, apropierea, sub aspect metodologic, a celor doua teorii referitoare la valoare si preturi devine mult mai evidenta. Utilitate individuala si utilitate socialmente admisa Admitand ca, din punctul de vedere al consumatorului, valoarea unei marfi este data de utilitatea sa (abstracta), imediat se pune problema masurarii sale. In acest scop se va folosi unitatea de masura cunoscuta sub denumirea englezeasca de util, maniera de masurare fiind cea utilizata in sociologie in cuantificarea opiniilor. Fiind rezultatul unei aprecieri subiective, utilitatea aceluiasi bun va fi foarte diferita de la consumator la consumator. Mai mult decat atat, 'nivelul de satisfactie obtinut din consumul unui bun difera nu numai de la individ la individ, ci si de la o unitate la alta consumata din acelasi produs. Acest fapt rezulta din gradul diferit de intensitate a nevoii satisfacute prin consumul bunului respectiv, care descreste pe masura ce sporeste numarul de unitati consumate' . Valoarea sa de piata este totusi unica. Aceasta constatare ne poate conduce la ideea de utilitate individuala si utilitate sociala. Prin utilitate individuala a unui bun vom intelege utilitatea atribuita acestuia de un individ in functie de intensitatea si urgenta nevoii de acoperit pe seama sa, precum si de caracteristicile sale personale (varsta, sex, educatie, pozitie sociala, obiceiuri de consum etc.). Astfel, utilitatea unei anumite posete, de pilda, va fi una pentru un barbat si alta pentru o femeie, va fi apreciata la un nivel de o doamna in varsta si la alt nivel de o fetita de gradinita, va crea o satisfactie unui star de cinema si o alta unei ingrijitoare de animale care traieste izolat pe un varf de munte s.a.m.d. Ca urmare, ea va fi apreciata, de fiecare consumator in parte, ca fiind de 10 util-i, de 25 util-i, de 14 util-i etc. Chiar una si aceeasi persoana, in functie de conjunctura in care se afla (graba mai mare sau mai mica, buna sau proasta dispozitie, concentrare sau relaxare etc.), apreciaza, de regula, diferit utilitatea aceleiasi marfi. Pentru acelasi om, una si aceeasi umbrela va avea o utilitate pe timp de ploaie si o alta pe timp frumos, dupa cum utilitatea unui pahar cu apa va fi foarte mare atunci cand persoana care-l solicita este extrem de insetata, si mult mai mica atunci cand ei nu-i este sete. Fiind atat de diferita de la consumator la consumator, utilitatea individuala nu poate fi luata drept masura a valorii, pe o piata bine delimitata in timp si spatiu o marfa avand valoare unica. Ea poate constitui doar o baza de apreciere, de catre fiecare cumparator in parte, a justetei sau acceptabilitatii pretului pietei. Ca si in cazul teoriei valorii munca, teza care se impune si de aceasta data este aceea ca valoarea unei marfi nu este data de utilitatea sa individuala, ci de cea socialmente admisa. Prin analogie cu timpul de munca socialmente necesar, utilitatea socialmente admisa a unui bun se defineste ca fiind utilitatea atribuita acestuia de catre cumparatori in conditiile existente ale consumului, normale din punct de vedre social si cu media de urgenta si de intensitate cu care se manifesta nevoia. Apeland la ideea de medie aritmetica ponderata, am putea spune ca utilitatea socialmente admisa este nivelul de utilitate atribuit unui bun de cea mai mare parte a consumatorilor acestuia, care accepta sa-l cumpere de pe o anumita piata si la un moment dat. La fel cum concurenta dintre producatori face ca timpii de munca individuali sa fie sau sa nu fie recunoscuti ca socialmente necesari, si concurenta dintre consumatori face ca utilitatile individuale sa fie aduse la acelasi numitor, tot fara stirea participantilor la actele de vanzare cumparare, la nivelul pietei stabilindu-se marimea utilitatii acceptate ca socialmente necesara, din care deriva marimea valorii si a preturilor. Consumatorii care, din motive individuale, apreciaza utilitatea la un nivel mai inalt decat al celei socialmente admise au de castigat prin cumpararea marfii, suportand un pret mai mic decat cel pe care ar fi fost dispusi sa-l plateasca. Pe de alta parte, consumatorii care apreciaza utilitatea acesteia la un nivel mai coborat decat al celei socialmente admise, au de pierdut, fiind nevoiti sa plateasca un pret mai mare decat si-ar fi dorit (sau sa renunte la ea). Intr-o interpretare specifica teoriei utilitatii, utilitatea (unica) socialmente admisa nu este altceva decat utilitatea marginala finala a marfii in cauza, rezultata ca efect al actiunii legii egalizarii utilitatilor marginale pe leu cheltuit. Pe masura ce conditiile consumului se schimba, au loc modificari si la nivelul utilitatii socialmente admise. Astfel, pe masura ce nivelul consumului dintr-o marfa creste (ca efect al cresterii productie si a veniturilor cumparatorilor), utilitatea sa socialmente admisa scade (la fel cum se reduce timpul de munca socialmente necesar sub actiunea cresterii productivitatii muncii). La acest efect contribuie legea utilitatii marginale descrescande, care actioneaza in sfera consumului. Potrivit acesteia, odata cu sporirea consumului dintr-o marfa, intensitatea cu care se manifesta nevoia se diminueaza, scazand satisfactia oferita de consumul acesteia. Din actiunea aceleiasi legi rezulta si faptul ca intre intensitatea manifestarii unei nevoi sociale si nivelul utilitatii socialmente admise exista un raport direct proportional (adica un raport similar cu cel care exista intre intensitatea muncii si marimea valorii create intr-o unitate de timp). De aceea, odata cu cresterea intensitatii nevoii, se amplifica si utilitatea socialmente admisa. In afara de interpretarea deja data notiunii de utilitate socialmente admise, ar mai putea fi semnalate si altele (intalnite si in cazul timpului de munca socialmente necesar). Este vorba despre: utilitatea socialmente admisa in conditiile reluarii consumului, prin care se intelege, nu utilitatea dovedita in consumurile anterioare, ci utilitatea socialmente admisa in conditiile actuale ale consumului, valoarea si pretul marfurilor fiind date de utilitatea lor actuala. utilitatea socialmente admisa sectorial, care depinde de modul de structurare a consumului pe categorii de marfuri. In principiu, valoarea subiectiva a unei marfi depinde nu numai de caracteristicile care o fac pe ea utila, ci si de utilitatea celorlalte. Lipsa de pe piata a unei marfi modifica automat utilitatea altora. Abundenta sau penuria untului, de pilda, face sa scada sau sa creasca automat utilitatea si pretul margarinei, dupa cum lipsa benzinei face sa dispara utilitatea autoturismelor care functioneaza pe seama ei. De aceea, in afara de utilitatea socialmente admisa pe unitate de marfa, se poate vorbi si despre o utilitate socialmente admisa pe intreaga cantitate existenta din aceasta, care depinde de structura consumului pe categorii de marfuri. utilitate socialmente admisa extremala, care se confunda cu utilitatea maxima sau minima atribuita unei marfi in conditii speciale (de superabundenta - cand valoarea marfii este data de utilitatea apreciata de cei care si-o doresc cel mai putin - sau de penurie - cand valoarea este dictata de utilitatea admisa de cei care si-o doresc cel mai tare); utilitatea socialmente admisa internationala, adica la nivelul pietei mondiale, in raport cu care utilitatea socialmente admisa nationala apare ca o utilitate individuala. Utilitate simpla si complexa Marfurile de acelasi tip, destinate satisfacerii unei nevoi de consum date, se deosebesc intre ele prin caracteristicile pe care le poseda, in functie de care sunt capabile sa furnizeze consumatorilor satisfactii mai mari sau mai mici. O astfel de constatare ne da dreptul sa vorbim, ca si in cazul muncilor, de doua categorii de utilitati: simpla si complexa. Utilitatea simpla este cea care rezulta din caracteristicile sale de baza, care-i dau posibilitatea consumatorului sa-si acopere o nevoie la cel mai coborat nivel. Daca ar fi sa ne referim la un ceas, utilitatea lui simpla nu este altceva decat satisfactia perceputa de utilizator numai ca rezultat al indicarii de catre el, cu o exactitate acceptabila, a scurgerii timpului. Chiar daca are o determinare oarecum obiectiva, fiind asigurata de caracteristicile fizico-chimice si de alta natura ale marfii, continutul sau ramane pana la urma esentialmente subiectiv, fiind rezultatul aprecierilor subiective ale fiecarui consumator in parte. Utilitatea simpla este utilitatea pe care o prezinta orice marfa de o speta data, indiferent de modul concret in care se infatiseaza si de nivelul pretentiilor consumatorilor. Tocmai de aceea, marimea sa este data de nivelul minim al satisfactiei furnizate, in conditiile in care marfa este perceputa doar prin destinatia sa de baza. Ea este diferita de la o perioada la alta, ca si de la o zona la alta, avand insa un nivel socialmente dat. Utilitatea complexa este satisfactia pe care consumatorul o percepe atunci cand sunt valorificate toate functiile pe care o marfa le poate exercita. In cazul ceasului, de exemplu, placerea utilizarii este mult sporita atunci cand, pe langa masurarea trecerii timpului, el mai este capabil si de altceva (trezirea la ore fixe a posesorului, rezistenta la socuri, posibilitatea folosirii ca substitut al bijuteriilor etc.). Cum este si firesc, utilitatea complexa confera bunurilor o valoare mai mare decat cea simpla, motiv pentru care, in procesul schimbului, marfurile cu utilitate complexa sunt vandute la preturi mai mari decat cele cu utilitate simpla. La fel ca in cazul muncilor, utilitatea complexa este utilitatea simpla multiplicata. Ca urmare, o marfa cu utilitate complexa valoreaza cat mai multe marfuri simple cu aceeasi destinatie. Procedeele de transformare a utilitatilor complexe in utilitati simple sunt similare cu cele folosite in teoria si practica masurarii calitatii, bazandu-se fie pe caracteristicile obiective ale marfurilor, fie pe estimarile subiective ale consumatorilor. Pe piata, mecanismul de reductie a utilitatilor complexe la utilitatea simpla se realizeaza in mod spontan, in procesul schimbului, iar in sfera consumului acest lucru are loc prin aprecierile subiective ale consumatorilor. Despre utilitate simpla si complexa se poate vorbi nu numai in cazul marfurilor care, prin caracteristicile lor, au functii diferite, ci si in cazul celor cu o singura functie. Chiar si din punctul de vedere al unei singure caracteristici, o marfa se poate dovedi mai utila decat alta. In cazul a doua ceasuri care nu se deosebesc intre ele decat prin durata de functionare fara defectari, cel care functioneaza mai mult timp fara a fi necesara interventia reparatorului va avea o utilitate mai mare (si mai complexa) decat celalalt. Pe planul consumului, o marfa care are capacitatea de a satisface o nevoie pentru un timp mai indelungat (cu aceeasi destinatie) este mai utila decat o alta, putandu-se spune ca are si o utilitate mai complexa. Metodologia de incadrare, de catre consumatori, a marfurilor in clase de calitate se poate folosi cu succes si in derularea operatiunilor de stabilire a gradelor de complexitate a utilitatii lor. Curbe de indiferenta si linii bugetareAlegerea rationala a marfurilor
2.5. Determinarea combinatiilor optime de marfuriUm= DU / Dx Rata marginala de substituire a marfurilorInfluenta economiilor si creditului asupra comportamentului consumatorilorPrin bun, in general, se intelege tot ceea ce ofera omului satisfactie in urma consumului, utilizarii sau doar simplei posesii, indiferent daca imbraca forma materiala sau nemateriala. Aceasta inseamna ca tot ceea ce creeaza insatisfactie nu este "bun" (fiind, prin urmare, "rau"). Caracteristica de baza, definitorie, a bunurilor este aceea ca ele sunt utile omului, lucru care se dovedeste cu ocazia consumului lor propriu-zis sau a utilizarii in diverse scopuri. Utilitatea totala (U) este expresia satisfactiei totale pe care consumatorul (individual) o resimte in urma consumarii unei anumite cantitati dintr-un bun dat sau din mai multe bunuri. Combinatiile de marfuri care intra in consumul unei persoane oferindu-i acelasi nivel al satisfactiei pot sa fie reprezentate grafic prin puncte ale caror coordonate sunt egale cu marimea cantitatilor consumate din fiecare bun in parte. Presupunerea ca in consumul unei persoane intra doar doua marfuri nu are acoperire in realitate, oamenii, pentru a trai, consumand un numar foarte mare de bunuri. Ea este adoptata in analizele microeconomice numai in scopul simplificarii explicatiilor. Imediat ce consumatorul se angajeaza intr-un efort de economisire a veniturilor (de amanare a unor consumuri), in constructia si utilizarea curbelor de indiferenta si a liniilor bugetare locul consumurilor efective (fizice) de bunuri este luat de consumurile monetare, respectiv de expresia baneasca a consumurilor fizice. V. Victor T.C. Middleton: Marketing in Travel and Tourism, Second Edition, Butterworth - Heineman, London, 1994 |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Politica de confidentialitate
|
Despre microeconomie si macroeconomie |
||||||||||
Stiu si altele ... |
||||||||||
|
||||||||||