Finantarea pe termen lung - autofinantarea, aporturi noi la capital

FINANTAREA PE TERMEN LUNG

In ceea ce priveste finantarea pe termen lung a unei firme, aceasta are la dispozitie trei tipuri de surse de finantare:

surse proprii (atat interne, cat si externe);

surse imprumutate (prin emisiunea si vanzarea de obligatiuni sau prin contractarea de credite bancare pe termen mediu si lung);

surse inchiriate, cu posibilitatea cumpararii ulterioare, la un pret prestabilit, a active lor fixe (leasing).

1. Surse proprii de finantare

Intreprinderea, in cadrul surselor proprii, are de ales intre:

a.       autofinantare (capital intern)

b.      aporturi noi la capital (surse proprii externe)

a.      Autofinantarea

In cadrul finantarii globale pe termen lung, finantarea interna, autofinantarea, are un rol foarte important. Intreprinderea, in loc sa ceara un aport nou de la asociatii sai, sau sa isi faca datorii fata de terti, preleva o parte din mijloacele financiare din resursele pe care le procura din activitatea proprie. Autofinantarea reprezinta veniturile nete proprii destinate formarii capitalurilor.

Autofinantarea cunoaste mai multe modalitati de exprimare. Autofinantarea totala (globala sau bruta) semnifica diferenta dintre veniturile si cheltuielile societatii. Aceasta este alcatuita din autofinantare de mentinere si autofinantare de expansiune (sau neta).

Autofinantarea de mentinere (sau de supravietuire) include sursele din care urmeaza sa se realizeze in viitor cheltuieli pentru mentinerea potentialului productiv si pentru dezvoltarea acestuia. Este destinata doar unei reproductii simple, si se formeaza din amortizarea pentru inlocuire si din profitul destinat mentinerii nivelului de dezvoltare atins. Autofinantarea de expansiune (sau neta) finanteaza dezvoltarea firmei, permitand sa se largeasca productia si sa se dezvolte activitatea firmei si este formata din amortizarea si profitul care exced reproductia simpla si s 343g62d unt destinate majorarii patrimoniului.

Profitul unei societati comerciale pe actiuni are doua mari destinatii: distribuiri de dividende si reinvestire (autofinantare). Pe de o parte, daca se ia decizia de a se distribui dividende, atunci se va diminua suma destinata autofinantarii, insa aceasta decizie va avea efecte pozitive, din urmatoarele considerente: creste fidelitatea actionarilor fata de societate, acestia iti vor mentine actiunile timp indelungat, fara intentia de a le vinde, ceea ce va duce la cresterea cursului lor, deci a valorii de piata a intregii firme. Pe de alta parte, decizia de a reinvesti profitul majoreaza resursele de autofinantare, dar poate provoca nemultumirea unei parti a actionarilor, care vor avea tendinta de a vinde actiunile detinute, ceea ce poate duce la scaderea cursului actiunilor si a capitalizarii bursiere a firmei. Putem afirma ca procesul de repartizare a profitului este in ultima instanta o politica de lichiditate: daca se constituie fonduri proprii cresc lichiditatile firmei si deci posibilitatile de autofinantare; repartizari de dividende mai mari conduc la micsorarea lichiditatilor si deci se reduce capacitatea de autofinantare a firmei.

Dorinta de autonomie a unei firme actioneaza in sensul practicarii unei autofinantari mai pronuntate, insa evident ca distribuirea de dividende cu regularitate si in sume consistente reprezinta un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei firme. In anumite tari, legile in vigoare impun firmelor o autofinantare minimala, ceea ce restrange marimea dividendelor. Acelasi lucru se observa, dar cu caracter generalizat, in domeniul politicii bancilor de creditare a agentilor economici numai in masura in care prezinta capacitate de indatorare, adica dispun de fonduri proprii intr-un anumit cuantum.

In cazul in care capacitatea de autofinantare este insuficienta intreprinderea apeleaza la surse externe de capital: proprii, prin noi aporturi de capital sau prin subventii de la bugetul statului; imprumutate; inchiriate.

b.      Aporturi noi la capital

La infiintarea unei societati pe actiuni, capitalul este reprezentat de capitalul social si este egal ca marime cu produsul dintre numarul de actiuni in care este divizat si valoarea nominala a acestora.

Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare prin fonduri proprii, ca si autofinantarea. Deosebirea consta in faptul ca in timp ce autofinantarea este, practic, o finantare interna, realizata prin efortul propriu al firmei, respectiv capitalizarea unei parti a beneficiului, cresterea de capital reprezinta o finantare externa, prin fonduri proprii aduse din afara societatii, de catre actionari.

Cresterea capitalului social poate avea ca surse:

noi aporturi in numerar sau in natura ale actionarilor (determina cresterea efectiva a capitalului social);

incorporarea rezervelor (reprezinta conversii ale posturilor de pasiv);

conversiunea datoriilor in contributii la capitalul social (reprezinta conversii ale posturilor de pasiv).

Pentru finantarea investitiilor intereseaza numai subscrierea de noi aporturi care determina cresterea efectiva a capitalului social, celelalte nefiind altceva decat conversii ale posturilor de pasiv, fara a determina cresterea surselor de finantare, deci fara ca firmele sa-si sporeasca lichiditatile. Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii nominale a actiunilor vechi.

Cresterea de capital se poate face prin:

emisiune de actiuni noi;

majorarea valorii nominale a actiunilor vechi (aceasta modalitate este mai rar practicata).

Cresterea valorii nominale a vechilor actiuni presupune apelul la actionarii existenti si acordul lor de a suplini cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este greu de realizat, atat datorita dispersiei actionarilor in teritoriu, cat si necesitatii convingerii lor sa aduca noi capitaluri. De aceea, cel mai des procedeu este emiterea de noi actiuni.

Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentand o parte din capitalul social al firmei, din patrimoniul firrnei, purtand astfel denumirea si de titlu de proprietate. Actiunea este un titlu de participatie care confera detinatorului calitatea de coproprietar, dandu-i dreptul la distribuirea beneficiilor sub forma de dividende. Actiu­nea este un titlu de coproprietate fara valoare garantata in sensul ca, in caz de lichidare, actionarii vor fi despagubiti din ceea ce ramane, dupa achitarea tuturor creditorilor, ceea ce nu inseamna ca nu pot primi si in plus fata de valoarea nominala a actiunilor detinute. Pentru actionar titlul dobandit reprezinta o investitie financiara a carei rentabilitate este determinata de dividendele ce vor fi distribuite, dar si de plusul (sau minusul) de valoare ce se va obtine la vanzarea titlului.

Emisiunea actiunilor se poate face pe piata primara sau secundara de capitaluri. Actiunile care se emit au o tipologie variata, din care mentionam cateva criterii de clasificare si tipuri de actiuni.

Dupa drepturile pe care le confera actionarilor, actiunile se grupeaza in ordinare (cu drepturi egale pentru toti) si preferentiale (sau privilegiate) (de ex. cu dividend fix).

Actiunile ordinare (comune) se caracterizeaza prin dreptul de vot, dreptul de a primi restuiri in caz de lichidare judiciara si dreptul de a primi restul de dividende cand toate celelalte privilegii de dividend au fost satisfacute.

Actiunile privilegiate sunt acelea fara dreptul de vot. Pentru ca o societate sa poata emite actiuni privilegiate este necesar sa fi realizat beneficii in ultimele exercitii financiare. Actiunile preferentiale au drepturi inaintea actiunilor comune, dar in urma tuturor obligatiunilor. Dividendul (in general) fix indica faptul ca actiunile preferentiale ar avea acelasi regim cu obligatiunile. Insa platile detinatorilor de actiuni preferentiale pot fi limitate ca suma daca dividendele « preferentiale » nu au fost realizate. In acest caz, actiunile preferentiale sunt similare actiunilor comune, neplata dividendului stipulat nefiind o nerespectare a unei obligatii de plata, asa cum este neplata dobanzii obligatiunilor.

Dupa apartenenta, dar si forma acestora, actiunile pot fi nominative sau la purtator. Primele au inscris numele proprietarului pe fata titlului si nu pot fi transmise decat cu reinscrierea lor in registrul actionarilor, existent la sediul societatii comerciale. Secundele nu mentioneaza nici un nume si pot fi transmise din mana in mana fara nici un fel de formalitate, la ele avand acces toti cei care doresc sa cumpere. In prezent, formele nominative si la purtator se pastreaza, insa ca urmare a dematerializarii titlurilor de valori mobiliare, ele fac doar obiectul unor inscrieri in conturile societatilor emitente sau ale proprietarilor lor.

Atunci cand are loc o suplimentare a capitalului social prin emiterea de actiuni noi si prin punerea lor in vanzare, se realizeaza un aport de noi capitaluri pentru firma. Capitalul va trebui suplimentat la numarul de actiuni emise inmultit cu pretul de emisiune. Pretul de emisiune va trebui sa fie mai mic decat cursul vechilor actiuni pentru a se asigura succesul operatiunii de subscriere (daca pretul de emisiune ar fi mai mare decat cursul actiunilor vechi, nimeni nu ar cumpara noile actiuni, intrucat ar putea procura de pe piata actiuni la un pret mai scazut). Pretul de emisiune, fiind pretul la care se vand noile actiuni, trebuie stabilit intre valoarea nominala si cursul vechi :

Cursul vechi > P > VN,

unde

P = pretul de emisiune ;

VN = valoarea nominala.

Diferenta dintre pretul de emisiune si valoarea nominala se concretizeaza in prima de emisiune. Aceasta este folosita pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiunea si vanzarea actiunilor noi. Se inscrie ca o rezerva in pasivul bilantului, iar ulterior, se incorporeaza in capitalul social printr-o noua crestere de capital.

Valoarea de piata (VP) a actiunilor dupa cresterea de capital se calculeaza in functie de:

valoarea de piata a actiunilor vechi (C)

valoarea de emisiune a actiunilor noi (P).

VP = (N·C + n·P) / (N+n)

unde: N = numarul actiunilor vechi;

n = numarul actiunilor noi.

2. Surse externe imprumutate pe termen mediu si lung

Imprumuturile obligatare

Imprumuturile din emisiuni de obligatiuni denumite si credite obligatare reprezinta datorii pe termen lung, create prin vanzarea de titluri de credit, negociate catre public. Firma care emite astfel de titluri se angajeaza sa ramburseze la termen sau esalonat ratele scadente si sa plateasca o dobanda sub forma cupoanelor atasate titlurilor de credit.

Valoarea cuponului = Val. nominala * Rata cuponului / 100

Obligatiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentand un drept de creanta asupra capitalurilor imprumutate unei societati. De obicei, aceste imprumuturi au un cost de procurare mai mic decat subscrierile la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor. Obligatiunile dau doar dreptul la rascumparare si la remunerare, deci detinatorii nu pot interveni in managementul unitatii emitente. Decizia privind emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii Generale a Actionarilor si se realizeaza prin institutii care actioneaza ca intermediar (societatile de valori mobiliare), in nume propriu sau ca garant al emisiunii. In momentul emisiunii, societatea emitenta poate furniza garantii (ipoteci, cautiuni, amanetarea fondului de comert etc), care trebuie sa fie publicate intr-un act special inaintea subscriptiei. Punerea in circulatie a obligatiunilor se face prin cele doua variante de emisiune: emisiune publica si emisiune inchisa.

Marimea imprumutului obligatar se stabileste in functie de necesitatile de finantare, valoarea de emisiune a unei obligatiuni putand fi :

egala cu valoarea nominala (la paritate sau alpari);

mai mica decat valoarea nominala (subpari), ceea ce le face mai atractive ;

mai mare decat valoarea nominala (suprapari), mai rar.

Diferenta intre valoarea de emisiune si valoarea nominala este prima de emisiune, iar diferenta intre valoarea rambursata (mai mare) si valoarea nominala este prima de rambursare.

Rambursarea (amortizarea) unui imprumut obligatar se poate face in mai multe modalitati:

prin amortizari constante si anuitati variabile - rambursarea se face prin transe egale de imprumut;

prin anuitati constante si amortizari variabile - pentru a avea anuitati constante este necesar ca rambursarile imprumutului sa varieze crescator si compensator cu variatia descrescatoare a dobanzii;

integral la scadenta - este metoda cel mai des utilizata desi are costul cel mai ridicat, dobanda calculandu-se de fiecare data cand se plateste, la toata valoarea imprumutului. Pentru societatea imprumutata, prezinta avantajul dispunerii de capitalul imprumutat pe toata perioada de acordare a acestuia. Insa, compania capitalizeaza acumularea bruta realizata din exploatarea investitiei;

rascumparare prin bursa - este interesanta pentru societatea imprumutata atunci cand cursul bursier al obligatiunilor este inferior valorii de rambursat. Exista insa, in multe tari, limite legale privind numarul de obligatiuni rascumparate. O alta modalitate este conversia in actiuni, la scadenta emisiunii de obligatiuni.

Imprumuturile bancare pe termen mediu si lung

Creditul este conceput din punct de vedere al clientului ca sursa de finantare necesara desfasurarii, continuarii, dezvoltarii sau restructurarii activitatii acestuia, iar pentru banca, ca un plasament cu risc asumat in vederea obtinerii unui profit corespunzator. Debitorul are obligatia rambursarii sumei imprumutate si platii dobanzii catre creditor.

Procesul de acordare a creditului se bazeaza pe metoda analizei financiare complexe a celui ce contracteaza imprumuturi de la banca, care da posibilitatea interpretarii cat mai reale a datelor in evolutia lor, alaturi de metodele si tehnicile de analiza previzionala a prognozei fluxurilor de numerar, a capacitatii de rambursare a creditelor.

Cererea de credit este analizata de comisia de aprobare a creditelor care are in vedere urmatoarele:

1. situatia conjuncturala si a tendintelor acesteia: aspecte de instabilitate economica, evolutia procesului inflationist, situatia (stadiul) blocajului financiar;

2. situatia economico-finaciara a firmei, astfel cum rezulta din documentele contabile anexate la cererea de credit ;

3. planul de afaceri, din a carui analiza reies o serie de aspecte asupra carora comisia de aprobare a creditelor din banca urmeaza sa traga concluziile asupra :

obiectului de activitate si a modului de realizare a acestuia precum si a conditiilor de realizare a activitatii in viitor;

politicii in domeniul preturilor (actuala si in perioada urmatoare );

aspectelor privind organizarea si calitatea managementului;

indicatorilor de analiza financiara: gradul de lichiditate, de solvabilitate, rentabilitate, fluxurile de numerar, riscurile;

pozitiei firmei pe segmentul de piata respectiv, realizari si posibilitati;

concluzii, propuneri si strategia adoptata de conducerea firmei.

Toate aceste elemente contribuie la cunoasterea clientului solicitator de credit, la care se adauga informatiile culese de banca referitoare la bonitatea acestuia si care vor contribui in final la aprobarea sau neaprobarea creditului.

4. garantiile oferite de societate pentru acordarea creditului ;

5. daca scopul in care va fi utilizat creditul este realizabil.

Cea mai concludenta modalitate de studiere a activitatii agentilor economici este analiza situatiei financiare, care inseamna a pune un diagnostic general privind sanatatea unei firme. Culegerea datelor necesare elaborarii acestui tip de analiza se face din documentele de baza ale unei societati si se finalizeaza prin calcularea anumitor indicatori.

Pentru sintetizarea acestor indicatori, bancile sunt cele mai avansate intre entitatile economice care utilizeaza metoda « scoring ». Pe baza calculelor care se efectueaza si a grilelor bancii se acorda un punctaj in functie de care firma solicitatoare este catalogata in una din cele 5 categorii. Firmele de categoria A au prioritate in acordarea creditelor, deoarece sunt firme cu activitate economica rentabila, care isi pot rambursa creditele, iar cele din categoria B sunt cele cu activitate economica buna in prezent, dar in perspectiva pot aparea aspecte negative. Firmele din categoriile C, D, E, nu sunt admise la procesul de creditare, deoarece au o activitate slaba, ele neputand sa justifice rambursarea creditelor.

Surse inchiriate (finantarea prin leasing

In esenta, leasingul este o forma de inchiriere realizata de societati financiare specializate (societati de leasing) a unor bunuri de echipament catre firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc sa recurga la credite bancare pentru cumpararea acestora de la producatori.

Leasing-ul este, asadar, o forma speciala de inchiriere a bunurilor mobile sau imobiliare, prin care beneficiarul (chiriasul, utilizatorul) detine toate drepturile ce reies din detinerea bunului, mai putin dreptul de proprietate. In schimbul acestor avantaje pe care le primeste, beneficiarul leasingului plateste o rata de leasing (redeventa sau chiria) care este formata din :

amortizarea bunului inchiriat;

costul de oportunitate (dobanzile) aferent fondurilor avansate de societatea de leasing (numita si locator);

marja de profit a societatii de leasing.

La sfarsitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din urmatoarele variante: cumpararea produsului, prelungirea contractului sau renuntarea la contract si inapoierea bunului.

Vanzare si leaseback este operatiunea prin care o intreprindere vinde unei societati de leasing sau altui investitor bunuri din proprietatea sa la valoarea lor de piata si, in acelasi timp, incheie un contract de inchiriere a respectivelor bunuri in conditiile specifice ale leasingului financiar.

Avantajul major pe care il ofera leasingul este acela de a asigura finantarea integrala a unei investitii din fonduri exterioare, intreprinderea nedispunand de fondurile proprii necesare. Sub acest aspect leasingul constituie un remediu pentru lipsa de fonduri proprii, de care se lovesc intreprinderile create recent sau aflate in expansiune rapida. Si nu numai atat, el permite si realizarea unei economii de fonduri proprii, ce pot fi utilizate in alte scopuri mai rentabile. Se adauga la aceasta faptul ca rambursarea creditului se poate face din beneficiile obtinute prin exploatarea bunului finantat prin leasing.

Dar acest avantaj trebuie pus in balanta cu costul relativ ridicat al operatiunii, daca se compara baremul de leasing cu procentul dobanzilor creditelor pe termen mediu si lung sau cheltuielile pe care le antreneaza cele doua moduri de finantare. Totusi, aceste comparatii ar trebui sa tina seama si de esalonarea in timp a cheltuielilor suportate de intreprindere. Astfel, in cazul leasingului, plata in avans sau plata unui avans nu sunt obligatorii, iar creditarea se poate face pe perioade indelungate pana la 10 ani si chiar mai mult in cazul leasingului imobiliar. Dezavantajul costului ridicat poate fi compensat, cel putin partial, prin transferarea de impozit: clientul inregistreaza ratele de leasing drept cheltuieli si diminueaza in acest fel nivelul venitului anual impozabil.

Decizia de a opta pentru leasing, in raport cu un imprumut bancar sau obligatar, se fundamenteaza pe compararea costurilor si avantajelor acestor tipuri de finantari.

Selectia surselor de finantare a investitiilor este complexa, intrucat pe langa criteriul principal privind costul procurarii capitalurilor actioneaza o serie de restrictii privind accesul la piata capitalurilor, legislatia greoaie, decizia institutiilor abilitate de a aproba utilizarea acestor surse de finantare, situatia financiara a intreprinderii. De exemplu, accesul la imprumuturile obligatare nu il are decat un numar redus de companii, respectiv cele care ofera o garantie suficienta pentru un astfel de angajament, in plus un astfel de imprumut este foarte complicat din punct de vedere al formalitatilor.

Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursa si, drept urmare, nu au posibilitatea vanzarii de titluri prin bursa. Deci, nu-i raman decat autofinantarea sau imprumutul bancar obisnuit, leasing-ul sau vanzarea de active.