Teorii privind finantele firmei

Teoriile privind finantele se clasifica in raport de obiectivul fundamental pe care il stabilesc pentru firma, ceea ce revine la a stabili functia esentiala pe care trebuie s-o realizeze finantele firmei. In acest sens, exista urmatoarele teorii:

a)           teoria financiara (neoclasica): obiectivul fundamental al firmei este acela de maximizare a valorii firmei sau, ceea ce este acelasi lucru, de maximizare a averii proprietarilor firmei (actionarilor). Acest obiectiv poate fi apreciat fie prin maximizarea profitului, fie prin maximizarea capitalizarii bursiere a firmei (pentru societatile cotate la bursa)

b)          teoria manageriala (directoriala): managerii incearca sa maximizeze anumite obiective, altele decat profiturile. Obiectivul fundamental al firmei este acela de a maximiza functia de utilitate a managerilor (conducatorilor intreprinderii), bazat pe libertatea de a hotari a managerilor in firmele mari (actionarii nu-si exercita controlul direct asupra managerilor). Aceasta teorie este specifica cazului in care managementul se autonomizeaza fata de proprietar ca urmare, de obicei, a diviziunii excesive a actionariatului. Maximizarea acestei functii de ut 434c22e ilitate se face pe baza luarii in considerare a: a) salariilor managerilor; b) efectivului de personal; c) volumului investitiilor; d) nivelului costurilor; e) nivelului profitului. Obiectivul urmarit prin aceasta functie este cresterea economica, care se realizeaza din punct de vedere practic prin maximizarea cifrei de afaceri (a veniturilor din vanzari);

c)           teoria behaviorista (comportamentala): obiectivul fundamental al firmei este acela de a atinge un anumit prag minim (de productie, de salarii, de dividende, de piata detinuta etc.), in functie de rezultatul negocierilor dintre indivizi si grupuri, abandonandu-se idea de maximizare a unei functii;

d)          teoria semnalului: porneste de la faptul ca managerii emit prin activitatea lor semnale; obiectivul fundamental al firmei este acela de a minimiza costul transmiterii de semnale despre mersul intreprinderii, privind rata cresterii economice, rata indatorarii etc. (de catre managerii ei) si acela al verificarii acestor semnale (de catre proprietari, creditori, alti participanti la viata firmei); este o teorie a optimizarii comunicatiei intre participantii la viata intreprinderii.

e)           teoria de agent: obiectivul fundamental al firmei este acela de a gestiona procesul prin care creditorii detinatori de obligatiuni convertibile in actiuni devin suficient de motivati, de activitatea firmei, sa devina actionari ai firmei. Se refera la faptul ca actionarii reprezinta principalul investitor de capital, iar managerii sunt mandatati, in numele proprietarilor, sa gestioneze firma.

De retinut este faptul ca pentru finantele private, obiectivul fundamental este fie maximizarea patrimoniului acumulat in exercitiile anterioare (conceptia patrimoniala), fie maximizarea valorii actuale a veniturilor viitoare scontate, asteptate a se realiza de catre intreprinderea respectiva (conceptia financiara).

Valoarea patrimoniala reprezinta activul net (neangajat in datorii), dat de diferenta dintre activul total si datoriile totale. Obiectivul fundamental de maximizare a valorii priveste maximizarea activului net. Principala sursa pentru aceasta este profitul net al exercitiului.

Valoarea financiara (VF) se determina nu pe baza patrimoniului existent, ci pe baza sperantelor de castig, pe care le va aduce intreprinderea.

VF = suma cash-flow-rilor viitoare (fluxuri nete de trezorerie) actualizate si a valorii reziduale actualizate (reprezinta valoarea de piata a activului net al intreprinderii, valoare estimata ca va ramane dupa n ani de viata economica).

In ipoteza functionarii intreprinderii pe o durata nedeterminata, atunci:

VF = CF₁ / k, unde k reprezinta rata de actualizare.

Structura capitalurilor si reflectarea acestora in bilantul patrimonial

Pentru cunoasterea la un moment dat al modului de constituire si utilizare a capitalului intreprinderii, se foloseste drept sursa informationala de baza bilantul acesteia. Pasivul bilantului ofera informatii referitoare la modul de constituire, iar activul acestuia le reda pe cele privind modul de folosire a capitalului, plasamentele facute. Acest bilant are o mare importanta in fundamentarea deciziilor financiare care privesc finantarea pe termen lung si pe termen scurt a activitatilor intreprinderii, in gestiunea financiara de ansamblu.

Orice intreprindere isi determina in principiu capitalul propriu, si-l procura pe diferite cai si apoi il plaseaza dupa nevoi. Pentru inceput, isi constituie asa numitele active imobilizate, care, din punct de vedere material, se concretizeaza in capacitati de productie. Ele servesc mai multor cicluri de exploatare, fiind considerate plasamente financiare pe termen lung. In aceasta categorie mai sunt incluse si alte elemente cum sunt: terenurile, licentele, documentatiile know-how, participatiunile, imprumuturile financiare, precum si alte valori mobiliare de portofoliu.

Plasamentele de genul participatiunilor, la care ne-am referit anterior, se refera la achizitionarea de actiuni cu scopul de a deveni asociat la alte firme. Astfel de plasamente se realizeaza fie cu scopul de a valorifica capitalul disponibil la un moment dat, obtinand venituri sub forma dividendelor, fie pentru a 'influenta' comportamentul unor firme, plasate in amonte sau in aval, dupa caz, in concordanta cu interesele sale. Se considera participatiune detinerea unui anumit pachet de actiuni, ce detin o cota consistenta la formarea capitalului social al firmei emitente. In toate celelalte cazuri, titlurile de valoare formeaza un simplu portofoliu de valori mobiliare.

Capitalul propriu are drept sursa de formare capitalul social si rezervele cu caracter obligatoriu si/sau facultativ pe care si le constituie intreprinderea. Capitalul social, la randul sau, se constituie pe seama aportului asociatilor, care la societatile comerciale pe actiuni este reprezentat de valoarea totala a actiunilor emise si achizitionate de catre investitori.

Daca nevoia de capital care se regaseste in finantarea activelor imobilizate necesare desfasurarii normale a activitatii nu este acoperita din capitalul propriu, atunci intreprinderea recurge la datorii pe termen mediu si lung. Aceste datorii imbraca forma imprumutului obligatar si a imprumuturilor bancare care au scadenta mai mare de un an.

Intreprinderea, intr-o a doua faza, adica dupa ce si-a creat cadrul tehnologic ca urmare a procurarii activelor imobilizate, ceea ce reclama de regula un proces investitional, va face plasamente in asa numitele active circulante. Ele servesc, in principiu vorbind, numai unui singur ciclu de exploatare si au o structura formata din urmatoarele elemente de baza:

a) valorile de exploatare, formate din stocurile de materii prime, materiale de baza si auxiliare, semifabricate etc., destinate prelucrarii precum si cele aflate in curs de fabricatie;

b) valorile realizabile, formate in principal din stocurile de produse finite, creantele asupra clientilor si debitorilor solvabili, precum si portofoliul de titluri de valoare achizitionate pe termen scurt.

Creantele mentionate mai sus reprezinta marfuri expediate dar neincasate, avansuri si aconturi acordate personalului, creante asupra bugetului statului etc. Sunt formate de regula din efecte comerciale primite de la clienti si reprezinta creditul comercial pe care intreprinderea l-a acceptat a-l acorda acestora. Titlurile de valoare sunt plasamente financiare pe termen scurt facute cu scop speculativ, reprezentate de diverse titluri achizitionate in vederea realizarii unui castig in termen scurt, fara intentia de a le pastra un timp mai indelungat.

c) lichiditatile sau disponibilitatile banesti se concretizeaza in numerar in casa, sume in conturi la banca, valori imediat convertibile in numerar : cecuri de incasat scadente, diverse efecte comerciale de incasat sau scontabile, cupoane de incasat, limite deschise in cont curent etc.

In masura in care capitalul propriu si datoriile contractate pe termen mediu si lung nu sunt suficiente pentru a realiza plasamente in active imobilizate, precum si in active circulante, la nivelul nevoilor pe care le reclama desfasurarea normala a activitatii, intreprinderea recurge la datorii pe termen scurt. In principiu, ele se concretizeaza in datoriile fata de furnizori, reprezentand creditul comercial pe care acestia accepta a-l acorda intreprinderii (creditul furnizor), datoriile fata de personalul salariat, datoriile fata de alti creditori, precum si eventualele imprumuturi bancare contractate cu scadenta de pana la un an.

Din punct de vedere structural, partea de capitaluri a firmei (capitaluri care finanteaza partea de avere a firmei) este format din urmatoarele posturi:

1) capitalul propriu: cuprinde fondurile permanente de care dispune firma. Ele finanteaza cea mai mare parte a activelor imobilizate, constituind un indiciu important de garantie pentru terti.

capital:  ansamblul aporturilor in bani si in natura ale asociatilor sau actionarilor, fie in momentul infiintarii firmei fie pe parcurs (apar ca pozitie distincta capitalul subscris varsat, respectiv capitalul subscris nevarsat)

prime legate de capital

prime de emisiune: diferenta dintre valoarea nominala a actiunii si valoarea sa de subscriere

prime de fuziune sau de aport: diferenta dintre aportul net al firmei absorbite si cresterea de capital a firmei absorbante

rezerve din reevaluare: diferentele dintre valorile neevaluate figurand in activ si   valorile contabile dupa evaluare

rezerve

= rezerve legale: un nivel procentual din profitul brut, stabilit prin lege

= rezerve pentru actiuni proprii: se constituie potrivit legii

= rezerve statutare: se constituie anual din profitul net al societatii, conform statului si in cotele si limitele prevazute de lege

= alte rezerve: nu sunt prevazute de lege sau statut si pot fi constituite in mod facultativ, pe seama profitului net pentru: a) acoperirea pierderilor; b) cresterea capitalului social; c) alte scopuri hotarate de adunarea generala

rezultatul reportat: partea din rezultatul exercitiului anterior a carui repartizare a fost amanata de adunarea generala

rezultatul exercitiulu financiar: diferenta dintre veniturile totale si cheltuielile totale ale firmei (este prezentat in anexa la bilant "Contul de profit si pierdere"), din care face parte ct. 121 profit si pierdere si ct. 129 repartizarea profitului realizat in exercitiul curent

provizioane pentru riscuri si cheltuieli: sunt destinate sa faca fata unui risc ce poate afecta sau nu un anumit element de activ:

provizioane pentru litigii

provizioane pentru garantii acordate clientilor

provizioane pentru pierderi din schimbul valutar

alte provizioane

datoriile: sunt grupate dupa natura lor si dupa scadenta:

datorii ale firmei pe termen lung (cu o scadenta mai indepartata): constituie datorii financiare ale firmei.

= credite bancare pe termen lung (sume ce trebuie platite intr-o perioada mai mare de un an)

= imprumuturi din emisiuni de obligatiuni (contravaloarea obligatiunilor emise prin subscriptie publica)

= datorii ce privesc imobilizarile financiare ( datoriile societatii fata de persoanele juridice ce detin participatii in capitalul acesteia)

= dobanzi aferente imprumuturilor si datoriilor asimilate

= prime privind rambursarea obligatiunilor (reprezinta diferenta dintre valoarea de emisiune si valoarea de rambursare a obligatiunilor)

=alte imprumuturi si datorii asimilate (depozite, garantii primite)

datorii ale firmei pe termen scurt: constituie datorii din exploatare

=furnizori si conturi asimilate

=clienti creditori

= salariati: salarii datorate, asigurari sociale si protectie sociala

= bugetul statului si alte organisme publice

= actionari: dividende de plata

=decontari in cadrul grupului

= creditori diversi

= credite de trezorerie

venituri in avans

= subventii pentru investitii (subventii guvernamentale sli alte resurse primite pentru finantarea investitilor)

=venituri inregistrate in avans (chirii, abonamente, asigurari etc.)

Modul de structurare a capitalului intreprinderii prin prisma criteriilor si determinarilor amintite anterior este redat in figura de mai jos sub forma unui bilant realizat dupa repartizarea rezultatelor exercitiului financiar.

ACTIV  PASIV

Structura capitalului unei firme in raport de destinatia si de provenienta acestuia

Putem observa faptul ca se mai poate face o clasificare a capitalurilor, din punctul de vedere   al perioadei pentru care acestea raman la dispozitia agentului economic. Astfel, capitalurile intreprinderii se impart in capitaluri permanente si capitaluri imprumutate pe termen scurt.

Capitalurile permanente sunt surse stabile care raman la dispozitia intreprinderii pentru o perioada indelungata (cel putin un an), utilizate pentru finantarea tuturor activelor imobilizate si a unei parti din activele circulante. Capitalurile permanente sunt formate din capitaluri proprii, o parte din provizioanele pentru riscuri si cheltuieli, si capitalurile imprumutate pe termen mediu si lung.