Principiile contabile generale si modul lor de reflectare in contabilitatea societatilor de intermediere pe piata de capital

Principiile contabile generale si modul lor de reflectare in contabilitatea societatilor de intermediere pe piata de capital

Principalele elemente care se aseaza la baza contabilitatii sunt formate dintr-un ansamblu de principii sau conventii ce au in vedere regulile de intocmire a situatiilor financiare, prin judecarea aplicarii principiilor asupra operatiilor economice realizate de societati functie de obiectul de activitate.

In conformitate cu Legea contabilitatii si reglementarilor contabile (directice , standarde) bilantul contabil trebuie sa dea o imagine fidela, clara si completa a patrimoniului si a rezultatelor obtinute. Pentru a da o imagine fidela a patrimoniului, a bilantului si a rezultatelor obtinute, trebuie respectate cu buna-credinta regulile privind evaluarea patrimoniului si a celorlalte norme si principii contabile. Conditie in care situatiile financiare anuale cuprind bilantul, contul de 636j94g profit si pierderi, anexa, dupa noile reglementari "note" la conturile anuale si situatia fluxurilor de trezorerie.

Principiile contabile ajuta producatorii de informatii contabile la masurarea, clasificarea si prezentarea informatiilor contabile. Totodata, ele constituie reguli generale, care pot fi puse in aplicare in mai multe moduri si care dau nastere la mai multe norme contabile.

Unele dintre principii, care sunt aplicabile si in contabilizarea activitatii de intermediere pe piata de capital, sunt expres mentionate sau sunt implicite in reglementari (Legea contabilitatii, Directiva a IV a CEE si a VII sau in Standardele de Contabilitate Internationala).

Principiile care nu se evidentiaza in mod expres in actele normative, intrucat ele se confunda cu ceea ce formeaza sistemul de contabilitate in partida dubla sunt:

principiul entitatii patrimoniale;

principiul partidei duble;

principiul costului istoric.

Principiul entitatii patrimoniale

Deoarece, din punct de vedere contabil, orice unitate economica apare ca o entitate autonoma, principiul entitatii s-a impus din necesitati de clarificare contabila a patrimoniului unitatii si a dorintei proprietarilor de a cunoaste rezultatele corespunzatoare generate de folosirea patrimoniului.

Acest principiu impune delimitarea stricta a frontierelor dintre activitatea unitatii si cele ale proprietarilor lor, ce sunt efectuate cu titlu personal. Potrivit principiului se contabilizeaza tranzactiile unitatii, ca entitate autonoma, si nu cele ale proprietarilor.

In contextul principiului entitatii, unitatea/intreprinderea desemneaza atat o intreprindere individuala, cat si o societate de persoane, una de capital sau, in sfarsit, un grup de societati.

La nivelul societatilor de valori mobiliare aplicabilitatea principiului entitatii patrimoniale presupune urmarirea elementelor patrimoniale si contabilizarea operatiilor economice ce antreneaza patrimoniul in vederea realizarii obiectului de activitate conform statutului si operatiilor avizate de CNVM in conformitate cu marimea capitalului social, dar si cu urmarirea expresa a modului in care ordinele de vanzare/cumparare lansate de actionarii societatii sau angajatii acesteia sunt solutionate.

Principiul partidei duble

Aplicabilitatea[1] acestui principiu este legata de doua semnificatii:

Orice fapta economica sau financiara necesita o dubla inregistrare, respectiv in doua conturi, unul care va arata utilizarea si altul care va arata resursa sau mijlocul acestei utilizari.

Indica luarea in considerare a doua ansambluri:

unul de natura juridica, patrimoniala: bilantul;

celalalt, de natura economica, o expresie a gestiunii: contul de profit si pierdere.

Existenta celor doua ansambluri permite un dublu calcul si o dubla verificare a rezultatului exercitiului, un rezultat constatat cu ajutorul bilantului si acelasi rezultat, explicat cu ajutorul contului de profit si pierdere.

Cele mentionate anterior dau sensul actual al principiului partidei duble, respectiv:

a) Utilizarea celor doua ansambluri, conduc la intocmirea urmatoarelor situatii de sinteza:

- contul de profit si pierdere, in care sunt grupate operatiile de gestiune (de functionare), iar rezultatul definitiv al exercitiului este explicat prin cauzele sale;

- bilantul, expresie a situatiei patrimoniale a intreprinderii (operatii de finantare si de investitii), in care rezultatul definitiv al exercitiului este constatat prin efectele sale.

- nota la bilant, are menirea sa precizeze, sa detaileze si sa explice diferitele posturi si rubrici incluse in primele doua situatii de sinteza.

Cele trei elemente trebuie sa ofere o imagine economica si juridica fidela.

b) Obligatia de a analiza orice operatie economica sau juridica, inregistrata intr-un document justificativ, prin fluxuri cu doua extremitati.

- utilizarea respectiv destinatia;

- resursele respectiv originea, provenienta.

Principiul partidei duble, in esenta, la societatile de valori mobiliare ( de altfel ca la orice societate) se concretizeaza in inregistrarea operatiilor realizate in nume propriu si pentru clienti in doua partizi si respectiv intocmirea celor trei structuri anuale cuprinse in documentul de sinteza, bilantul contabil, respectiv bilantul, contul de profit si pierderi anexa/ nota la bilant.

Principiul costului istoric, desi nu este prevazut explicit in regulament, acest principiu actioneaza in contabilitatea romaneasca, in conformitate cu recomandarile directivelor europene.

Potrivit principiului costului istoric elementele patrimoniale se evalueaza la intrarea in patrimoniu la valoarea de intrare si raman evaluate la aceasta valoare pana la iesirea lor din patrimoniu. Cu exceptia situatiilor cand are loc aplicarea unui tratament alternativ, cum ar fi de exemplu reevaluarea. Obligatia pastrarii in contabilitate a valorii de intrare (numita si valoare contabila sau cost istoric) are drept consecinta interventia conturilor rectificative (amortizari si provizioane) atunci, cand la inventariere, se constata deprecieri reversibile sau definitive.

Cunoscut si sub apelativul de principiul costului de origine, principiul costurilor istorice consta in conservarea la nivelul structurilor bilantiere, a valorilor de intrare care sunt valori istorice. Valori ce sunt corelate, daca este cazul, cu valoarea amortizarilor sau provizioanelor pentru deprecieri. Bazat pe ipoteza unitatii monetare stabile, acest principiu consta in respectarea valorii nominale a monedei fara a tine cont de variatiile puterii sale de cumparare.

In acest context, toate bunurile si valorile ca elemente de activ, la data intrarii in patrimoniu se evalueaza si se inregistreaza la valoarea de intrare, denumita valoare contabila si care are un continut diferit functie de provenienta. La iesirea din patrimoniu bunurile si valorile (elemente de activ) se evalueaza la valoarea lor de intrare.

Creantele si datoriile se inregistreaza in contabilitate la valoarea lor nominala, respectiv la valoarea de intrare, numita valoare contabila.

In cadrul reglementarilor privind contabilitatea si situatiile financiare ale intreprinderii se precizeaza ca: valorile atribuite activelor bilantiere vor fi prezentate la alta valoare decat costul istoric conform unor tratamente alternative.

In contabilitatea societatilor de valori mobiliare se aplica principiu costului istoric la operatiile cu caracter specific, dar apar si exceptii, cand elementele generate de aceste operatii sunt prezentate in bilant in alt mod. Astfel:

a)   Datoriile si creantele generate de desfasurarea de activitati pentru clienti se evalueaza la intrare (instituire) la valoarea nominala, iesirea (plata, incasare) la valoarea de intrare (valoarea nominala), iar in bilant sunt evaluate la costul istoric (cel de intrare).

b)   Valorile mobiliare, ca instrumente negociabile, procurate de pe piata de capital, de natura plasamentelor pe termen lung sau pe termen scurt (imobilizari financiare si/sau plasamente), se evalueaza la intrare la costul de achizitie reprezentand valoarea de intrare (ca si cost istoric) si se evalueaza la iesire la valoarea de intrare. Iar periodic, la inventariere, aceasta se evalueaza la pretul pietei. La aceasta categorie de elemente patrimoniale costul istoric la nivelul situatiei de sinteza nu-si are locul.

Pe langa principiile prezentate mai inainte si care nu sunt explicit statutare in reglementari, exista o serie de principii cuprinse in cadrul general de intocmire si prezentare a situatiilor financiare, generate de alinierea la Directiva a IV-a a CEE si standardele contabile internationale.

Principiile contabile instituite prin normalizare:

1. Principiul continuitatii activitatii presupune ca societatea continua in mod normal functionarea intr-un viitor previzibil, fara a intra in imposibilitatea continuarii activitatii sau fara reducerea semnificativa a acesteia. Starea de continuitate sau de non continuitate este judecata si afirmata de conducerea societatii si de organele de control ale acesteia. In cazul normal, de continuitate, evaluarea elementelor patrimoniale si implicit, determinarea rezultatelor se face tinand cont de valoarea de utilitate (de piata) a acestora, iar in cazul anormal, de noncontinuitate, se va recurge la alte valori, care de regula sunt valori lichidative. Lipsa continuitatii reprezinta, in mod evident, exceptia in viata oricarei societati si se concretizeaza in dizolvarea urmata de lichidare. Ea presupune si regandirea metodelor de evaluare folosite pana atunci, cu influente evidente asupra patrimoniului, rezultatelor si situatiei financiare.

In cazul in care situatia financiara nu este intocmita pe baza principiului continuitatii, informatiile continute trebuie prezentate, impreuna cu explicatiile privind modul de intocmire a raportarii financiare respective si motivele ce au stat la baza deciziei, conform careia intreprinderea nu isi mai poate continua activitatea, iar valorificarea activelor, la pretul pietei sa asigure acoperirea cel putin a datoriilor fata de clienti. Clienti care in cazul unei SVM sunt persoane fizice sau juridice ce au avansat la societate bani si/sau valori mobiliare si care isi vor primi creantele functie de valorile lichidative ale activelor. Pe aceste considerente se bazeaza si obligativitatea raportarii lunare a situatiei privind activele ponderale si actualizate ale pietei de valori mobiliare si calculul capitalului net si a gradului de indatorare.

2. Principiul permanentei metodelor se caracterizeaza prin continuarea aplicarii acelorasi reguli si norme privind evaluarea, inregistrarea in contabilitate si prezentarea elementelor patrimoniale si a rezultatelor, asigurand comparabilitatea in timp a informatiilor contabile. O schimbare a metodei de evaluare este posibila in conditiile noilor reglementari, alegerea avand ca finalitate realizarea unei imagini fidele a situatiilor financiare. O schimbare a metodei nu s-ar justifica, decat, din prisma unui aport suplimentar de informatii sau, de a raspunde unei obligatii legale sau reglementate. Aceasta schimbare va trebui, daca intervine, sa fie explicata amanuntit si sa se precizeze expres incidenta acesteia asupra rezultatelor perioadei.

Permanenta metodelor este corolarul tuturor celorlalte principii. Importanta sa este cu atat mai mare cu cat acest principiu este in relatie cu ceea ce s-ar putea numi "strategia contabila a intreprinderii"[3].

In spiritul contabil romanesc, se poate aprecia ca alegerea metodelor, nu este dictata de cautarea unei imagini "mai fidele", ci de "gasirea solutiei care sa conduca la simplificarea calculelor". De aceea in unele situatii se ignora importanta imaginii fidele, scopul urmarit fiind, mai degraba, cel de ordin fiscal si orientat spre prudenta.

Acest principiu presupune, conform normalizarii, continuitatea aplicarii acelorasi metode si se refera numai la metode de evaluare si prezentare a documentelor de sinteza si nu la inregistrari in contabilitatea curenta.

La societatea de valori mobiliare principiul permanentei metodelor isi gaseste aplicabilitate in evaluarea valorilor mobiliare, detinute de societate la intocmirea bilantului, cand acesta se evalueaza la pretul pietei. Pentru valorile mobiliare cotate se stabileste pe baza cursului cel mai recent iar la cele necotate in functie de valoarea posibila de negociat determinata, de regula, in functie de cursurile utilizate la tranzactiile cele mai recente.

Astfel permanenta metodelor va permite asigurarea comparabilitatii datelor furnizate de situatia financiara, nu numai in timp, dar si in spatiu, cu ancorare in realitatile pietei.

3. Principiul prudentei vizeaza evitarea riscului de a transfera asupra exercitiului urmator, pierderile ce risca sa greveze patrimoniul si rezultatele societatilor. Manifestarea prudentei in domeniul gestionarii oricarei societati si implicit a unei societati de valori mobiliare, este rezultatul practicii profesionistilor din domeniul contabil si financiar.

Principiul prudentei se bazeaza pe prudenta, care este "atitudinea de spirit a celui care, reflectand la consecintele actelor sale, isi ia masuri pentru a evita erorile si neplacerile posibile, se abtine de la tot ce ar putea fi sursa de neajunsuri"[4]

Conceptul de prudenta preluat in contabilitate a determinat, dupa cum afirma Costel Istrate[5], modificarea oarecum a definitiei prudentei, punand accent pe aspectele specifice contabilitatii (ex.: evaluarea). Dupa Pham prudenta, in contextul contabilitatii, este o apreciere rezonabila a faptelor, astfel incat sa se evite riscul de transfer in viitor a incertitudinilor, susceptibile de a greva patrimoniul si rezultatele intreprinderii.

La societatile de valori mobiliare principiul prudentei se concretizeaza in interzicerea supraevaluarii veniturilor (contravaloarea prestatiilor sau contravaloarea incasarilor titlurilor de portofoliu valorificate) respectiv, subevaluarii cheltuielilor (generate de prestatii, respectiv valoarea de inregistrare a titlurilor de plasament cedate), coroborate cu insasi faptul ca existenta titlurilor de portofoliu presupune asumarea unui risc si implicit, aplicarea principiului prudentei este, inevitabil.

Principiul prudentei nu admite supraevaluarea elementelor de activ si a veniturilor respectiv subevaluarea elementelor de pasiv si a cheltuielilor, dar impune a se tine cont de deprecieri, riscuri si pierderi posibile generate de desfasurarea exercitiului curent sau anterior.

Din punct de vedere operational, principiul prudentei este legat de evaluarea patrimoniului. Evaluarea la data intrarii in patrimoniul si evaluarea la data inventarierii creeaza premisele aplicarii prudentei, iar evaluarea la data inchiderii conturilor (evaluarea bilantiera) realizeaza efectiv aplicarea acestora.

Cu ocazia evaluarii, la data inchiderii conturilor, se compara, pentru fiecare element patrimonial valoarea de utilitate (de piata) stabilita in momentul inventarierii, cu costul istoric stabilit la intrarea in patrimoniu. Diferente ce se trateaza diferentiat functie de elementele inventariate, de activ sau de pasiv.

Astfel la elemente de activ, plusurile de valoare nu se inregistreaza in contabilitate, dar se inregistreaza minusurile de valoare. Apar si exceptii, care sunt destul de rare, respectiv se admite inregistrarea plusurilor pentru titlurile de participare evaluate prin echivalenta. Diferentele de valoare in minus in contabilitate se inregistreaza functie de caracterul ireversibil sau reversibil al deprecierii, pe seama amortizarilor sau pe seama provizioanelor.

Provizioanele sunt prezentate la societatile de valori mobiliare si sunt generate de :

- deprecierea titlurilor de plasament detinute durabil sau pe termen scurt si se constituie pentru a se evita "riscul de transfer in viitor a incertitudinilor prezente"[6] si cu implicatii asupra imaginii fidele a patrimoniului si a rezultatului societatii.

- diferentele de valoare in plus constatate la inventarierea obligatiilor.

In conformitate cu reglementarile armonizate se precizeaza ca, valoarea oricarui element trebuie sa fie determinat pe baza principiului prudentei si in mod specific se vor avea in vedere urmatoarele aspecte:

a)   se vor lua in considerare numai profiturile obtinute pana la data inchiderii exercitiului financiar;

b)   se va tine cont de toate obligatiile previzibile si pierderile potentiale care au luat nastere in cursul exercitiului financiar incheiat sau pe parcursul unui exercitiu anterior, chiar daca asemenea obligatii sau pierderi apar intre data inchiderii exercitiului si data intocmirii bilantului;

c)   se va tine cont de toate ajustarile de valoare datorate deprecierilor, chiar daca rezultatul exercitiului financiar este profit sau pierdere.

Aplicarea principiului prudentei la societatile de valori mobiliare ce au portofolii de titluri de plasament (respectiv la toate unitatile economice ce detin astfel de element de activ), se impune a fi mai supla. Aceasta aplicare permitand admiterea compensarilor intre pierderile potentiale privind anumite titluri de plasament detinute si castigurile potentiale privind alte titluri.

Unii autori[7], afirma, ca perimetrul operatoriu al prudentei este foarte larg si se anticipeaza, cel putin pentru o anumita perioada de timp, o tendinta a conducatorilor de unitati si, implicit a contabililor, de a crea rezerve oculte. Aceasta in opozitie cu fiscalitatea, care pare sa "ignore", uneori, fenomenele care conduc la prudenta.

Se poate conchide, prin a afirma, ca asimetria socanta in tratarea plusurilor si minusurilor de valoare, deci "ignorarea" "primatului" realitatii economice, are o motivatie jurisprudentiala: grija de a proteja investitorii. Cu alte cuvinte acest principiu se bazeaza pe ipoteza ca, pentru un utilizator extern al informatiilor contabile furnizate de o societate de valori mobiliare, este mai periculos supraestimarea profiturilor si valorilor de activ decat subestimarea acestora.

Prudenta, respectiv principiul prudentei, presupune cuantificarea si inregistrarea unor fapte viitoare care aduc cu ele riscul de alterare (diminuare) a patrimoniului. Este si cazul societatilor de valori mobiliare, care pot inregistra unele pierderi posibile si probabile, in conditiile detinerii de titluri in portofoliu (valori mobiliare), generate de evolutiile nefavorabile pe piata de capital, sub costul istoric, si pentru care se prevad deprecieri.

Acest principiu, in conditiile trecerii economiei noastre la economia de piata, nu este altceva decat un corolar (la fel ca in orice economie dezvoltata) al obiectivului central "protectia investitiilor", concretizandu-se in grija pentru investitor si investitia sa. De la acest principiu pot exista derogari in ce priveste titlurile ce fac obiectul tranzactiilor de piata[8], atunci cand acestea sunt evaluate la pretul pietei, astfel:

luarea in considerare a rezultatelor nerealizate pe titluri tranzactionabile;

neprovizionarea minusurile valorilor latente pe titluri de investitii;

luarea in considerare, in anumite conditii, a rezultatelor potentiale privind instrumentele financiare la termen.

Aceste elemente, in conditiile actuale ale pietei de capital romanesti, nu pot face obiectivul exceptiilor de la principiul prudentei deoarece in practica societatilor emitente de titluri de valoare nu se gaseste si estimarea nivelului dividendului alocat pe actiune si respectiv comunicarea sa.

4. Principiul evaluarii separate a elementelor de activ si de pasiv, principiul din Directiva a IV-a a CEE art.31 pct.1lit.e, precizeaza ca "in vederea stabilirii sumei totale corespunzatoare unei pozitii din bilant, se va determina suma sau valoarea corespunzatoare fiecarui element individual de activ sau de pasiv".

Principiu care, la societatile de valori mobiliare cu putere financiara de investire pe termen lung si termen scurt (plasamente in portofolii de valori mobiliare speculative), se regaseste in evaluarea multitudinii de elemente individuale ce compun portofoliul pe termen lung si termen scurt. In conditiile in care fiecare element structural al portofoliului are caracteristici proprii si evolutii diferite pe piata, in conditiile cresterii sau descresterii cotatiei.

5. Principiul necompensarii este reprezentat de faptul ca, elementele de activ si pasiv trebuie evaluate si inregistrate in contabilitate separat, acelasi lucru impunandu-se si pentru cheltuieli si venituri, iar compensarea intre posturile de activ cu cele de pasiv, respectiv intre venituri si cheltuieli fiind categoric interzisa.

Acest principiu presupune gasirea unui raport cat se poate de optim intre calitatea informatiilor si gradul lor de detaliere. Prea detailata, o informare este nelizibila. In schimb, prea sintetica, ar insemna, de exemplu, sa facem suma algebrica a creantelor si datoriilor si sa nu inscriem in bilant decat un singur post, in activ sau in pasiv, dupa caz. Acest post ar reprezenta situatia neta a unitatii vis a vis de terti. Prin analogie mergand la cheltuieli si venituri, postul din bilant, prin compensarea dintre ele, ar reflecta rezultatul net.

Evitarea acestei situatii presupune:

bilantul trebuie sa prezinte distinct creantele si datoriile, inclusiv avansurile primite sau acordate;

contul de rezultate trebuie sa detaileze toate cheltuielile si veniturile.

Legat de acest principiu sunt situatii candse accepa compensare, existand un mecanism al compensarii legale.

Deoarece relatiile societatilor de valori mobiliare cu terti/clienti, institutiile pietii au la baza un contract, respectarea principiului necompensarii implica aprecierea rezultatului favorabil sau nefavorabil, la nivelul fiecarui contract, nerespectandu-se compensarea pierderilor cu care se soldeaza un contract cu beneficiile altuia. Cu toate ca in acest sens reglementarile romanesti in materie de nominalizare, nu fac precizari suplimentare asupra noncompensarii. Daca urmarim cu atentie relatiile contractuale ale societatilor de valori mobiliare cu institutiile pietii de capital (cu caracter curent), acestea se realizeaza in baza relatiilor contractuale intre societatile de valori mobiliare, Bursa de Valori Bucuresti si S.N.C.D.D., si se concretizeaza in compensarea efectiva a creantelor si datoriilor fata de acestia, respectiv a sumei de incasat, rezultata din ansamblul vanzarilor de valori mobiliare pe o secventa a pietei si a sumei de platit, ca rezultanta a cumpararilor de valori mobiliare pe aceiasi secventa. Decontarea sumei de plata sau de incasat facandu-se, conform unei document specific, Raport de compensare-decontare, care implicit instituie compensarea intre creanta cu datorie l avaloarea neta.

6. Principiul specializarii exercitiilor presupune atasarea cheltuielilor unui exercitiu contabil a veniturilor corespunzatoare. Din acest motiv, conform contabilitatii de angajament, inregistrarea veniturilor si a cheltuielilor se realizeaza in momentul producerii fenomenului generator sau angajarii acestora, iar in cazul producerii acestora inaintea fenomenului, localizarea lor se face cu conturi de regularizare. Conturile de regularizare, de cheltuieli si venituri inregistrate in avans, marcheaza o creanta sau o datorie a exercitiului curent asupra celui viitor.

Principiul specializarii exercitiilor la nivelul societatilor de valori mobiliare are aceleasi semnificatii ca la orice societate, de orice profil. Respectiv inregistrarea de cheltuieli si/sau venituri inregistrate in avans si constituirea de provizioane determinate de pierderi posibile si probabile aferente elementelor patrimoniale detinute.

Acest principiu poate fi asimilat cu principiul independentei exercitiului, care presupune delimitarea in timp a veniturilor si cheltuielilor aferente activitatii societatii, corespunzatoare exercitiului financiar, 1 ianuarie - 31 decembrie, pentru care se face raportarea, pe masura angajarii acestora si trecerii la rezultatul exercitiului la care se refera, fara a se tine seama de data incasarii sumelor sau efectuarii platilor.

Problema de baza a acestui principiu apare in planul tehnicii contabile si consta in punerea fata in fata (lunar) a eforturilor cu efectele corespunzatoare. Atunci cand acest obiectiv nu poate fi indeplinit, cheltuielile si respectiv veniturile, primesc un alt tratament. Astfel, cheltuielile curente, cat si cheltuielile ce apar mai rar, dar care se refera si la alte perioade trebuie astfel defalcate incat sa fie luate in calculul rezultatului lunilor in care se produc efectele lor, dupa cum si veniturile trebuie sa apartina lunii in care se fac eforturi pentru obtinerea lor.

7. Principiul intangibilitatii bilantului instituie corelatia din bilantul de inchidere si cel de deschidere. Respectiv bilantul de deschidere a exercitiului trebuie sa corespunda cu bilantul de inchidere a exercitiului precedent. Acest principiu interzice inregistrarea directa a veniturilor si a cheltuielilor in conturile de surse proprii (capitaluri proprii), ele trebuind sa parcurga un circuit care implica obligatoriu contul de rezultate, cu exceptia incidentelor datorate schimbarii metodologiei de inregistrare impuse de reglementarile contabile sau fiscale.

8. Principiul relevantei economicului asupra juridicului este un principiu specific sistemelor de contabilitate nord-americane si anglo-saxone, el nefiind acceptat de tarile in care informatia contabila este puternic influentata de aspectele juridice ( ex. tarile Europei continentale).

Potrivit acestui principiu informatiile prezentate in situatiile financiare trebuie sa reflecte realitatea economica a evenimentelor si tranzactiilor, nu numai forma lor juridica. In esenta, acest mod de a vedea operatiile, este criteriul care sta la baza recunoasterii (constatarii) activelor si datoriilor:[9]

esenta unui activ este calitatea sa de a genera un beneficiu viitor;

notiunea de datorie reprezinta mai mult decat cea de obligatie legala.

La evaluarea creantelor oricarei societati asupra clientilor sai, din punct de vedere juridic, marimea datoriei este cea nominala. In numele adevarului economic si financiar, este mai rational sa evaluam creantele la valoarea posibila pe care intreprinderea spera sa o recupereze, ca valoare neta, decat la valoarea nominala, ce reprezinta valoarea bruta.

Principiul relevantei economicului asupra juridicului isi gaseste mai putin aplicabilitate, in prezent, la societatile de valori mobiliare, in relatiile cu clientii, in contextul in care de regula pentru operatiile de intermediere, acestea trebuie sa avanseze la societate sumele pentru achizitii de titluri (valori mobiliare) si implicit sumele ce acopera prestatia. In conditiile in care, devine operant creditul acordat de societati pentru cumparari de valori mobiliare, se pune problema evaluarii creantei generate de imprumut la nivelul valorii sperate de recuperat ca suma efectiva (asupra careia influenteaza inflatia) sau prin valorificarea titlurilor (valorilor mobiliare) ce au facut obiectul achizitiilor cu creditul obtinut. Valorificarea titlurilor se poate face la valori posibile de incasat mai mici decat creditul ce a stat la baza achizitionarii lor, determinat de o tendinta nefavorabila a cursurilor acestora pe piata.

In aceste conditii, aplicarea principiului relevantei economicului asupra juridicului si implicit prezentarea creantelor asupra clientilor la valoarea lor neta, posibila de recuperat, reda o imagine ,,mai fidela" a acestui element patrimonial si implicit informarea in exterior este mai aproape de realitate.

9. Principiul pragului de semnificatie.

Relevanta informatiei este influentata de natura sa si pragul de semnificatie. In anumite cazuri, natura informatiei este suficienta prin ea insasi pentru a determina relevanta sa. De exemplu, la o societate de valori mobiliare, raportarea unui nou segment de activitate (ex: garantarea plasamentul de valori mobiliare cu ocazia ofertelor primare sau secundare, administrarea conturilor de portofolii individuale de valori mobiliare ale clientilor etc.) pot influenta evaluarea riscurilor si oportunitatilor societatii indiferent de semnificatia rezultatelor obtinute pe segmentul respectiv in perioada de raportare. In alt caz, atat natura cat si pragul de semnificatie sunt importante, de exemplu, volumul titlurilor de plasament de trezorerie, din fiecare categorie principala, pe care societatea de valori mobiliare ar trebui sa le detina pentru a satisface cererile clientilor din portofoliul propriu sau de a obtine castiguri din vanzarea lor in conditii favorabile, respectiv de a obtine profit.

Informatiile sunt semnificative daca omisiunea sau declararea lor eronata ar putea influenta deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situatiilor financiare. Pragul de semnificatie depinde de marimea elementului sau a erorii, judecate in imprejurarile specifice ale omisiunii sau declararii gresite. Astfel, pragul de semnificatie ofera mai degraba o limita, decat sa reprezinte o caracteristica calitativa primara, pe care informatia trebuie sa o aiba pentru a fi utila.

Potrivit acestui principiu orice element care are o valoare semnificativa trebuie prezentat separat in cadrul situatiilor financiare. Elementele cu valori semnificative care au aceeasi natura sau cu functii similare vor fi insumate, nefiind necesara prezentarea lor separata, este cazul prezentarii structurilor componente a portofoliilor de plasamente de trezorerie, pe categorii si tipuri de valori mobiliare.

Tot la nivelul societatilor de valori mobiliare un element de semnificatie deosebita il constituie raportarea capitalului net si a gradului de indatorare. Informatii care nu se gasesc explicit in raportarea semestriala si anuala respectiv in situatia financiara, dar care au importanta, pentru investitorii/clientii societatii de valori mobiliare, ca urmare a retratarii activelor proprii functie de gradul lor de risc si permite permanent urmarirea gradului de indatorare si incadrarea sa in limita admisibila, pentru asigurarea protectiei investitorilor/clientilor.

10. Principiul regularitatii, sinceritatii si imaginii fidele are ca scop furnizarea de informatii clare, precise si complete asupra patrimoniului societatii de valori mobiliare, asupra situatiei financiare, asupra rezultatului, a operatiilor si asupra riscurilor asumate prin plasamente.

Acest principiu isi gaseste aplicabilitatea in situatia financiara, care se compune din bilant, contul de profit si pierderi, anexa la bilant. Dupa noile reglementari (in virtutea armonizarii), situatia financiara include, de regula, bilantul, contul de profit si pierderi, situatia modificarii pozitiei financiare (ce poate fi prezentata ca situatie a fluxurilor de trezorerie sau situatia fluxurilor de fonduri), si note (asemenea structurilor din anexa la bilant) si alte situatii si materiale explicative care sunt parte integranta a situatiei financiare, functie de specificul societatii si necesitatile de informare in exterior. Cum ar fi in cazul societatilor de valori mobiliare: situatia capitalului net si gradul de indatorare.

In legatura cu conceptul de imagine fidela, continut in legislatia contabila romaneasca, trebuie subliniat faptul ca acest concept este influentat de scopurile fiscale ale contabilitatii, adica "juridicul" joaca rolul determinant recunoscandu-se primatul acestuia in fata "economicului". Ca atare contabilitatea financiara tinuta de orice societate este o contabilitate fiscala, guvernata de o serie de principii contabile fundamentale[10] si care, la nivelul societatilor de valori mobiliare au aceleasi coordonate.

Principiile contabile enuntate, ce sunt instituite de cele mai noi regulamente privind cadrul general de intocmire si prezentare a situatiilor financiare, sunt aplicabile tuturor societatilor comerciale, unele dintre ele generand, dupa cum au fost analizate, o abordare particulara determinata de specificul activitatii desfasurate de societatile de valori mobiliare.