Actiunea civila

ACTIUNEA CIVILA

Definirea si natura juridica a actiunii civile

Una din modalitatile de realizare a raporturilor juridice civile este calea judiciara, cale de ultima instanta, folosita dupa ce toate mijloacele amiabile s-au dovedit neviabile. Mijlocul procedural pus la indemana persoanelor ale caror drepturi civile au fost incalcate, pentru a putea obtine realizarea lor, este actiune a civila.

Atat in vorbirea curenta, cat si in unele texte de lege sau in lucrarile de specialitate, cuvantului actiune si se dau mai multe intelesuri.[1] Acela care ne intereseaza este cel de mijloc procesual.

Deoarece pe de o parte nici Codul de procedura civila, nici alta lege, nu definesc notiunea de actiune, iar pe de alta parte fiecare teoretician a inteles de o maniera proprie raportul dintre dreptul subiectiv material si actiune sau dreptul la actiune, notiunii in discutie i s-au dat diferite definitii,[2] conturandu-se doua perspective asupra actiunii civile: aceea de ansamblu de mijloace procesuale si aceea de drept, prerogativa, posibilitate a subiectului de drept. Cele doua perspective nu se exclud, ci se completeaza in mod fericit. Astfel, este indiscutabil ca actiunea civila, ca institutie a dreptului procesual, include un ansamblu de mijloace procedurale, dar si ca ea nu poate fi

conceputa in afara existentei unei persoane care sa aiba drepn abilitarea legala de a apela la aceste mijloace.

Asadar actiunea civila trebuie privita cu necesitat concomitent, sub aspect obiectiv (ca ansamblu de mijloac procedurale) si subiectiv (ca posibilitate a subiectului de drept de a se adresa organului de jurisdictie).[3]

Credem ca actiunea civila poate fi definita ca dreptul oricarei persoane de a reclama sau apara in fata organelor de jurisdictie drepturi sau interese aflate in stare de conflict ori alte situatii subiective pentru a caror clarificare juridica este necesara interventi justitiei, precum si ansamblul mijloacelor procesuale prin care, in cadrul procesului civil, se asigura protectia acestor drepturi sau situatii juridice, in vederea ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor. [4]

Pentru o intelegere corecta a ac!iunii civile, a continutului acesteia, este necesara precizarea elementelor sale si a conditiilor cerute pentru exercitiul ei, iar pentru a completa imaginea asupra acestei institutii procesual-civile trebuie sa descoperim trasaturi caracteristice care apropie sau diferentiaza diversele actiuni civile concrete, respectiv sa clasificam aceste actiuni.

Elementele actiunii civile

Actiunea civila nu se poate concepe fara elementul ei subiectiv (partile) si fara elementele sale obiective (obiectul si cauza). Cunoasterea acestor trei elemente prezinta o importanta aparte pentru activitatea de judecata, cu ajutorul lor fiind posibila individualizarea fiecarei actiuni. Avem in vedere in mod concret necesitatea compararii unei actiuni cu o alta actiune pentru a se putea dispune masurile procesuale cuvenite. Uneori, instante diferite sunt sesizate cu solutionarea aceluiasi litigiu, ceea ce este apt sa produca inconveniente legate nu numai de administrarea probatoriilor, dar mai ales creeaza posibilitatea pronuntarii unor hotarari contradictorii, cu consecinte grave atat pentru imaginea justitiei cat si pentru situatia partilor litigante ca atare. Intr-o astfel de situatie, dupa compararea actiunilor civile prin prisma cauzei, obiectului si partilor judecatorul va intruni cele doua cauze si va pronunta o singura solutie. Alteori este posibil ca dupa judecarea unui litigiu, dupa solutionarea unei actiuni, una din parti sa formuleze o noua cerere de chemare in judecata. Judecatorul este obligat sa verifice daca noua cerere de chemare in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este facuta intre aceleasi parti in calitati identice. Si in aceasta situatie, lipsa verificarii mentionate este de natura sa conduca la aparitia unor hotarari contradictorii.

Cele mai sus precizate conduc la concluzia ca se impune o prezentare a fiecaruia din cele trei elemente ale actiunii civile.

Partile

Deoarece actiunea este intim legata de dreptul subiectiv, m poate fi conceputa fara existenta a cel putin titularului acestui drep sau a celui ce se pretinde titularul dreptului. In masura in care dreptu sau este nesocotit, el va recurge la exercitiul dreptului la actiune chemand in judecata pe cel care l-a incalcat sau ignorat dreptul. Rezulta ca orice actiune presupune cel putin doua persoane: una can pretinde o incalcare a dreptului sau si alta despre care pretinde ca i-a incalcat dreptu1.[5] Denumirea generica a acestor persoane este aceea de parti.

Obiectul actiunii civile

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, actiunea are totdeauna ca obiect protectia acestui drept. Obiectul actiunii civile se concretizeaza in raport de mijlocul procesual folosit intr-o pretentie anume a reclamantului (restituirea unei sume de bani, acordarea unei despagubiri, etc.). Este posibil ca acelasi drept subiectiv sa fie aparat prin mai multe actiuni. Asa, de pilda, dreptul de proprietate poate fi aparat prin actiunea in revendicare[7] sau prin actiunile posesorii.

Referindu-ne la mijlocul procesual folosit, in sensul cel mai restrans al notiunii, vom constata ca obiectul masurilor asiguratorii (ca

mijloc de conservare, de aparare a unor drepturi) il constituie indisponibilizarea bunurilor si protectia lor pana la stabilirea situatiei juridice a dreptului subiectiv. De asemenea obiectul cailor de atac il constituie desfiintarea hotarari lor judecatoresti si exemplele ar putea continua.

Obiectul actiunii, mai bine zis obiectul fiecarui mijloc procesual cuprins in actiune, trebuie sa fie licit (sa nu fie interzis de lege sau de morala), posibil (sa existe posibilitatea obiectiva a realizarii lui) si determinat (sa fie precizate suficiente elemente pentru a-l stabili in mod concret, chiar daca nu este precizat expresis verbis).

Cauza actiunii civile

Prin cauza a actiunii civile se intelege scopul catre care se indreapta vointa celui ce reclarna sau a celui ce se apara. Ea nu trebuie confundata cu cauza raportului juridic sau a obligatiei puse in discutie, aceasta din urma (numita si causa debendi ) constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce reclama.

Causa debendi constituie cauza cererii de chemare in judecata (deci a unui mijloc procesual ce intra in continutul actiunii civile), iar nu a actiunii civile in intregul ei.

Cauza actiunii civile mai este numita si causa petendi. Ea trebuie sa fie licita, morala, reala si sa existe pentru ca actiunii civile sa i se poata da curs.

Pentru a fi licita si morala cauza actiunii, scopul acesteia, trebuie sa fie in concordanta cu legea si cu regulile de convietuire

sociala. Realitatea actiunii desemneaza concordanta intre scopul pe care cel ce invoca dreptul in justitie il afirma in fata instantei si scopul pe care il urmareste cu adevarat; neconcordanta intre scopul manife: si cel real este desemnata prin sintagma cauza falsa. In fine, este de neconceput o actiune fara cauza. Lipsa oricareia dintre conditiile anterior precizate (existenta, realitatea, legalitatea si moralitate cauzei) determina respingerea actiunii.

Conditiile cerute pentru exercitiul actiunii civile

Precizari introductive

Simplul fapt al existentei unei persoane fizice sau juridice si al unui conflict de interese nu sunt suficiente pentru ca acestea sa poata fi parte intr-un proces civil. Se impune ca acea persoana care doreste sa aiba calitatea de parte intr-un proces civil sa indeplineasca cumulativ unele conditii fara de care nici o instanta nu este indrituita a analiza conflictul dedus judecatii; o judecata in situatia neindeplinirii macar a uneia din aceste conditii ar fi inutila, lasand nestins conf1ictul in cauza, impunand desfasurarea a noi procese.

In nici o norma de lege nu se dispune expres asupra numarului de conditii pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a fi parte in proces. De aceea, literatura a sustinut puncte de vedere diverse, toate argumentarile vizand, in ultima instanta, aceleasi conditii: capacitate procesuala, calitate procesuala, interes si drept.

Cele patru conditii sunt - mai exact spus - conditii sine qua non pentru analizarea fondului unui litigiu civil.

Capacitatea juridica procesuala

Capacitatea juridica procesuala este o componenta a capacitatii juridice. Ea reprezinta aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a-si asuma drepturi si obligatii procesuale, de a exercita

aceste drepturi si de a aduce la indeplinire aceste obligatii.[10] Ca si in cazul capacitatii juridice, in general, capacitatea juridica procesuala are, la randul sau, doua componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Capacitatea de folosinta procesuala a persoanei fizice

Capacitatea de folosinta desemneaza aptitudinea generala a unei persoane de a avea drepturi si de a-si asuma obligatii (articolul 5 alin.2 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si juridice).

Corelativ, capacitatea de folosinta procesuala desemneaza aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si de a-si asuma obligatii in procesul civil.

Potrivit articolului 4 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinta procesuala este recunoscuta tuturor persoanelor fizice rara ca sexul, rasa, nationalitatea, gradul de cultura, origine a sau religia sa o inraureasca in vreun fel. Ea este generala si egala pentru toti.

Momentul inceperii capacitatii de folosinta a persoanei fizice este, potrivit articolului nr. 7 din Decretul nr. 31/1954, momentul nasterii. Acesta trebuie sa fie mentionat ad probationem intr-un act de nastere pe baza caruia se elibereaza certificatul de nastere.

Acelasi articol, in alineatul al doilea, dispune totodata ca 'drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu'.

In consecinta, trebuie retinut ca momentul de inceput al capacitatii de folosinta este acela al nasterii, iar in mod exceptional acela al conceperii copilului nascut viu.[11]

Momentul incetarii capacitatii de folosinta a persoanei fizic este momentul mortii. Constatarea sa se face de organele sanitare si se materializeaza in actul de deces. Sunt si situatii cand o asemene constatare nu este posibila, fiind necesara realizarea unei proceduri judiciare finalizata prin pronuntarea unei hotarari de declarare a mortii, potrivit dispozitiilor articolelor 16-21 din Decretul nr. 31/195­ si ale articolelor 32-43 din Decretul 32/1954. Data decesului va fi aceea determinata de instanta printr-o hotarare irevocabila. De la data mortii se sting toate obligatiile si inceteaza toate drepturile persoanei fizice.

Capacitatea de folosinta a persoanei fizice pentru om ca fiinta sociala nu poate constitui obiectul unei tranzactii sau renuntari (art. 6 alin. 2 din Decretul nr.31/1954). Ea poate fi ingradita doar in cazurile si in conditiile prevazute de lege. Literatura a deosebit doua categori de asemenea ingradiri: cele care au caracter de sanctiune si cele care au drept scop ocrotirea unor categorii de persoane.[12]

In prima categorie se pot include decaderea din drepturile parintesti (articolul 109 din Codul familiei si articolul 64 lit. d din Codul penal), interdictiile de a ocupa anumite functii sau de a exercita o anumita profesie, a fi tutore sau curator (articolul 64 din Codul penal), aplicate persoanelor care au savarsit infractiuni.

In cea de-a doua categorie se includ interdictii ce urmaresc apararea intereselor unor persoane determinate[13] si interdictii care

privesc protectia unor persoane nedetenninate, a societatii in ansamblu.[14]

Este de observat ca in fiecare lege organica exista dispozitii care ingradesc capacitatea de folosinta a unor persoane in raport de activitatea pe care acestea o desfasoara sau de functia pe care o ocupa. Aceste ingradiri ale capacitatii de folosinta umaresc, in acelasi timp, ocrotirea prestigiului unei functii, cat si evitarea situatiilor in care informatiile si pozitia sociala detinute de magistrati sau alti functionari publici prin natura functiei sa fie folosite in beneficiul lor si in detrimentul altor persoane.

O pozitie aparte intre ingradirile aduse capacitatii de folosinta o au interdictiile instituite de articolul nr. 112 din Codul penal. Astfel, scopul acestora nu este preponderent sanctionator; ele urmaresc nu numai protectia membrilor societatii, ci chiar si a persoanei impotriva careia se iau aceste masuri (ne referim la obligarea la tratament medical, internarea medicala si interdictia de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o alta ocupatie, pentru ca celelalte masuri nu vizeaza limitari ale capacitatii de folosinta).

De esenta este ca ingradirile capacitatii de folosinta a unei categorii de persoane se pot institui loc doar prin acte normative, iar cele ce privesc persoane nominalizate se pot institui numai prin hotarari judecatoresti.[15]

Capacitatea de exercitiu procesuala a persoanei fizice

Recunoasterea capacitatii de folosinta nu este totdeauna suficienta pentru ca o persoana fizica sa participe la viata juridica, fiind necesar sa-si poata exercita drepturile si indeplini obligatiile personal. Dar pentru ca o persoana sa poata savarsi personal acte juridice trebuie sa fie capabila sa inteleag_ si sa aprecieze corect consecintele actelor sale. De aceea, exercitarea personala a drepturile si obligatiilor in raporturile juridice, este conditionata de posedarea capacitatii de exercitiu.

Capacitatea de exercitiu, este aptitudinea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si indeplini obligatiile prin incheierea de acte juridice.[16]

In conformitate cu dispozitiile articolului 8 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea deplina de exercitiu se dobandeste la varsta de 18_ani, iar pentru persoanele care se casatoresc anterior acestei varste (potrivit articolului 4, din Codul familiei se pot casatori femeile care au varsta de cel putin 15 ani, in conditiile acolo prevazute), de la data casatoriei. Ea nu se poate pierde decat prin moarte sau prin punere sub interdictie (prin hotarare judecatoreasca  cu respectarea articolelor 30-35 din Decretul nr; 32/1954).

Fixand varsta majoratului ca data a dobandirii capacitatii de exercitiu depline, legiuitorul a avut in vedere ca existenta discernamantului este insuficienta pentru ca o persoana sa incheie singura acte juridice si ca o persoana are nevoie in acest sens de o anumita experienta juridica. Astfel, s-a reglementat dobandirea unei capacitati de exercitiu limitate incepand cu varsta de 14 ani si pana la majorat, interval in care minorul poate face acte juridice cu incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui (articolul 9 din Decretul nr. 31/1954). Minorii cu capacitate restransa de exercitiu pot sa incheie contracte de munca, sa intre in organizatii cooperatiste, sa faca depuneri de bani la casele de pastrare de stat si sa dispuna de aceste depuneri, in anumite cazuri, fara a avea incuviintarea parintilor sau tutorelui. .

In practica sunt, insa, numeroase situatiile in care minorii sub 14 ani incheie contracte (imprumuta bani de la colegii de scoala, cumpara diverse produse alimentare, legitimatii de transport, etc.). Desi, potrivit legii, persoanele fara capacitate de exercitiu nu ar putea incheia aceste acte in mod valabil decat prin reprezentant, doctrina a statuat ca ele pot fi incheiate valabil si de catre persoana fara capacitate de exercitiu deoarece sunt acte de stricta necesitate, nu pun problema lezarii intereselor, se executa odata cu incheierea lor.

De asemenea, s-a acceptat in doctrina ideea ca cel lipsit de capacitate de exercitiu poate face, totusi, acte de conservare deoarece sunt masuri de elementara prudenta, luate pentru conservarea unor drepturi care prin definitie nu pot fi vatamatoare, indiferent cine le face.

Din punct de vedere procesual este important sa se stabileasca in care dintre cele trei categorii se incadreaza o persoana fizica: fara capacitate de exercitiu, cu capacitate de exercitiu restransa sau cu capacitate de exercitiu deplina. In cazul primelor doua categorii sunt necesare anumite conditii pentru ca aceste persoane sa-si poata apara interesele in justitie. Asa cum dispune articolul 42 din Codul de procedura civila, persoanele care nu au exercitiul drepturilor lor nu pot sta in judecata decat daca sunt reprezentate, asistate ori autorizate in modul prevazut de lege.

Reprezentarea intervine in cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu, respectiv minorii sub 14 ani si persoanele puse sub interdictie (articolul 11 din Decretul nr. 31/1954). Ei stau in proces prin reprezentantii legali, respectiv prin parinti sau tutori, asa cum se dispune prin articolele 24 si 105 din Codul familiei pentru minori si prin articolele 116 si 147 din Codul familiei pentru persoanele puse sub interdictie. [20]

Parintele sau tutorele vor putea face acte de dispoziti procesuala (renuntare la drept, renuntare la judecata, renuntare la exercitarea unei cai de atac, achiesarea la pretentiile reclamantului tranzactia) in numele si pentru persoana fara capacitate juridica de exercitiu numai cu incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare.[21]

Asistarea este necesara numai pentru persoanele cu capacitati de exercitiu restransa, respectiv pentru minorii intre 14 si 18 ani. Acestia vor incheia singuri acte juridice si vor sta singuri in proces dar cu incuviintarea prealabila a parintelui, tutorelui sau a Comisie pentru Protectia Copilului (In cazurile prevazute de O.U.G. nr. 26/1997).[22]

In acele cazuri in care, in procesul civil, minorul doreste sa faca acte procesuale de dispozitie (precum renuntarea la judecata sau la dreptul subiectiv, renuntarea la o cale de atac sau retragerea ei, achiesarea, tranzactia), pe langa incuviintarea ocrotitorului legal este necesara si autorizarea organului competent, de regula autoritatea

tutelara.[23] Autorizarea organului competent este necesara ocrotitorului legal cand acesta din urma sta in proces in numele persoanei fara capacitate de exercitiu. Uneori, insa, minorul nu poate face acte procesuale de dispozitie. De exemplu, nu poate renunta, nici cu autorizarea autoritatii tutelare, la judecata in actiunile in stabilirea paternitatii din, afara casatoriei.

O practica bogata a aparut in legatura cu situatiile de contrarietate de interese intre cei rara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, pe de o parte, si reprezentantii lor legali, pe de alta parte, precum si intre mai multe persoane rara capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa reprezentate de aceeasi persoana. Astfel, litigiile succesorale opun adesea pe fratii minori ori pe copiii minori parintilor lor. In toate aceste cazuri, asa ,cum s-a decis constant in practica[25], partile vor fi, dupa caz, asistate sau reprezentate de un curator.

Capacitatea de folosinta procesuala a persoanei juridice

Capacitatea de folosinta procesuala a persoanei juridice este diriguita de reguli specifice. Astfel, trebuie subliniat mai intai ca legiuitorul nu a inteles sa o defineasca. Doctrina a definit-o prin raportare la capacitatea de folosinta a persoanei fizice ca acea parte a capacitatii civile a persoanei juridice de a avea drepturi si obligatii civile[26] si a evidentiat caracterele sale juridice: legalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, generalitatea, specialitatea.

S-a sustinut ca legalitatea capacitatii de folosinta a persoanei juridice desemneaza insusirea cesteia de a se naste, a avea continut si a inceta numai prin norme legale. S-a subliniat ca, asemenea capacitatii de folosinta a persoanei fizice, si capacitatea de folosinta a persoanei juridice este exclusiv de domeniullegii.[28] Nu trebuie ,uitat, insa, ca unele persoane juridice isi pot modifica singure capacitatea de folosinta, chiar daca aceasta implica respectarea unor norme de lege .

Cel mai important caracter juridic specific al capacitatii de folosinta a persoanei juridice este acela al specialitatii, reglementat de articolul 34 din Decretul nr. 31/1954. Acesta este, de altfel, aspectul cel mai important care diferentiaza capacitatea de folosinta a persoanei juridice de cea persoanei fizice.

Nimic nu impiedica o persoana juridica ca - prin fapte juridice - sa devina titulara de drepturi sau debitoare a unor obligatii care exced capacitatii sale de folosinta, principiul specialitatii fiind aplicabil doar sferei actelor juridice.

Actele juridice incheiate cu incalcarea principiului specialitatii sunt nule, asa cum prevede articolul 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.

Sub aspect procesual civil, incalcarea principiului specialitatii nu produce aceleasi efecte ca sub aspectul drepturilor subiective, persoanei juridice fiindu-i permis a-si apara drepturile pe care pretinde ca le-a dobandit chiar prin acte incheiate cu incalcarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta. Ceea ce intereseaza pe judecatorul cauzei este ca persoana juridica sa existe, sa fiinteze legal, pentru ca numai astfel va putea sta in proces.

Diversitatea scopurilor persoanelor juridice a determinat o diversitate a modurilor de organizare si, in continuare, a moduri lor de

infiintare, de dobandire a capacitatii juridice. In toate cazurile, persoanelor juridice li se recunoaste, inainte de aceste momente, o capacitate de folosinta restransa la dobandirea de drepturi si asumarea de obligatii necesare infiintarii cum ar fi inchirierea unui imobil pentru sediu, depunerea unei sume de bani intr-un cont bancar pentru taxele de autorizare a functionarii, etc. In mod corelativ, acestor persoane juridice li se va recunoaste si capacitatea de folosinta procesuala de a­si apara acele drepturi sau de a fi chemata in instanta pentru neindeplinirea acelor obligatii constitui te, respectiv asumate, pentru infiintarea sa.

Capacitatea de exercitiu procesua/a a persoanei juridice

Persoana juridica are capacitate de exercitiu din momentul in care sunt numite organele sale de conducere in conditiile legii sau ale actului de infiintare deoarece numai prin intermediul organelor de conducere isi poate exercita drepturile si poate sa isi asume obligatii. De esenta persoanei juridice fiind existenta unei structuri organizate, iar numirea organelor de conducere fiind un aspect al organizarii, in practica momentele infiintarii persoanei juridice, dob;mdirii capacitatii de folosinta si dobandirii capacitatii de exercitiu coincid. Persoana juridica nu isi poate pierde capacitatea de exercitiu decat odata cu desfiintarea sa, indiferent daca organele de conducere exista ori nu

intr-un moment determinat, anterior incetarii capacitatii de folosinta. Cel mult pot interveni limitari ale capacitatii de exercitiu.

Capacitatea procesuala de exercitiu a persoanei juridice trebuie privita pe aceleasi coordonate ca si capacitatea de exercitiu, cu singura deosebire ca in caz de vacanta a organelor de conducere mandatarul (avocat, consilier juridic sau un salariat oarecare) nu va putea face acte de dispozitie procesuala pana la desemnarea noilor organe de conducere.

Calitatea procesuala

Notiuneade calitate procesuala

Calitatea procesuala a fost definita in cele mai variate moduri, in raport de ceea ce fiecare autor a constatat ca ar constitui elementele actiunii civile si in raport de definitia pe care autorul respectiva dat-o notiunii de actiune civila.[34] Una dintre cele mai autorizate voci ale stiintei dreptului procesual civil afirma ca 'oricum am privi lucrurile, calitatea ceruta pentru a exercita actiunea in justitie sau pentru a figura intr-un litigiu trebuie neaparat sa corespunda cu calitatea de

reprezentant al dreptului ce se discuta',[35] prin reprezentant al dreptului intelegand titular al dreptului. Aceasta alegatie are o semnificatie mai larga, ea trebuind inteleasa si in sensul ca are calitate procesuala nu numai titularul dreptului subiectiv dedus judecatii, dar si titularul obligatiei corelative.

Ca exceptie de la regula precizata, texte de lege instituie expres posibilitatea ca unele persoane fizice sau juridice sa aiba calitate procesuala rara a fi neaparat titulare ale unor drepturi sau obligatii deduse judecatii. Este cazul actiunilor in constatare negative si al actiunilor promovate de procuror, autoritatea tutelara, parintele care solicita desfacerea adoptiei, etc.

Calitatea procesuala poate fi definita astfel ca legitimarea unei persoane de. a sta in procesul civil in temeiul insusirii sale de a fi titular al dreptului sau obligatiei dedtise judecatii sau in temeiul unei dispozitii exprese a legii.

In mod constant si unanim, literatura si practica judiciara au facut distinctie intre calitatea procesuala activa si calitatea procesuala pasiva; de regula s-a recunoscut calitate procesuala activa celui indreptatit sa reclame, iar calitate procesuala pasiva celui in contradictoriu cu care se poate analiza fondul litigiului. Cu alte cuvinte, calitate procesuala activa are titularul dreptului litigios, iar calitate procesuala pasiva au titularul obligatiei sau cel ce nu respecta, nu recunoaste un drept al reclamantului. Exista, totusi, o categorie de procese in care partile au concomitent calitate procesuala activa si calitate procesuala pasiva,. respectiv procesele de partaj. In cadrul actiunii in imparteala subiectii acesteia au dubla calitate de reclamanti si parati, fiind indiferent care dintre coindivizari are initiativa promovarii actiunii. De asemenea, in cazul formularii unei cereri reconventionale, partile au calitati procesuale duble, dar acestea se dobandesc ca urmare a formularii a doua cereri distincte si nu a unei singure cereri, deosebirea de situatii fiind de esenta.

Problema calitatii procesuale nu se pune, insa, in exclusivitate cu privire la fondul dreptului dedus judecatii. Ea se pune adesea si in legatura cu dreptul de a ataca hotarari le judecatoresti si chiar hotararile arbitrale.[37] In practica s-a decis in mod constant ca cel ce nu a fost parte in proces nu poate ataca hotararea judecatoreasca (desigur, cu exceptia procurorului si a persoanelor care au solicitat sa intervina in proces, dar instanta le-a respins cererea) .

Calitatea procesuala a unor autoritati si persoane

Daca rezolvarea problemei existentei ori inexistentei calitatii procesuale in cazul persoanelor ale caror drepturi si obligatii sunt reciproce este relativ simpla, in cazul tuturor celorlalte persoane sunt necesare unele precizari.

Trebuie mentionat mai intai ca in literatura s-a folosit termenul de legitimare procesuala extraordinara (activa sau pasiva) pentru a desemna acele situatii in care calitatea procesuala nu este legata de existenta unui drept subiectiv (legitimare procesuala activa) si a obligatiei corelative (legitimare procesuala pasiva).

Legitimare procesuala extral rdinara activa pot avea procurorul, alte autoritati, creditorii, iar legitimare procesuala extraordinara pasiva pot avea parintii, institutorii, artizanii, comitentii, persoanele care au obligatia de garantie in temeiul Legii DT. 22/1969, fidejusorul.

Procurorul nu are drepturi si obligatii subiective, de drept material, drepturile si obligatiile sale fiind strict procesuale. De aceea, el nu poate intra in conflict cu unul sau altul dintre subiectii raporturilor juridice civile decat pe taramul procesului civil, al exercitarii drepturilor procesuale ce-i sunt conferite de articolul 131 din Constitutie.

Chiar daca participa la procesul civil pentru a-si exercita atributiile conferite de Constitutie si de legile subordonate acesteia, declansand uneor:i activitatea judiciara, procurorul nu este pmie in proces; el este un participant cu regim special, avand cvasitotalitatea drepturilor procesuale si toate obligatiile procesuale ale partilor.

Fiind imposibil ca procurorul sa cunoasca toate situatiile concrete de nerespectare a dispozitiilor de ordine publica ale legii civile si pe cele ce ocrotesc interesele enuntate de articolul 131 din Constitutie, prin legi speciale s-a acordat legitimare procesuala activa, in situatii anume determinate, si altor autoritati publice precum

primarul[41], autoritatea tutelara , comisiile judetene pentru protectia copilului .

In scopul protejarii creditorilor impotriva neglijentei sau relei­credinte a debitorilor lor, celor dintai li s-a recunoscut dreptul de a exercita toate drepturile si actiunile debitorilor lor, afara de cele exclusiv personale sau sa ceara anularea actelor vic1ene ale debitorilor lor.[44] Creditorii mai justifica legitimarea procesuala activa in cererile de infiintare a popririi, respectiv atunci cand solicita indisponibilizarea, in mainile unui tert a bunurilor mobile datorate de acesta din urma debitorilor lor.

Pentru a proteja persoanele impotriva faptelorsavarsite de cele mai multe ori fara vinovatie, de catre persoane rara discernamant, rara capacitate de exercitiu, s-a instituit obligatia ca prejudiciile produse in aceste conditii sa fie acoperite de cei care trebuiau sa supravegheze, sa indrume, sa creasca, sa educe pe cei ce au produs

prejudiciile.[45] Este evident ca intre persoana care acopera prejudiciul si cel prejudiciat nu exista raporturi obligationale delictuale, astfel ca cea dintai s-a considerat ca are o legitimare procesuala extraordinara pasiva. In cadrul raspunderii pentru altul s-a recunoscut legitimare procesuala extraordinara pasiva si fidejusoruiui si persoanelor care au obligatia de: garantie pentru gestionari in temeiul articolelor 28 si 30.din Legea nr. 22/1969.

Transmiterea calitatii procesuale

Transmiterea calitatii juridice procesuale poate fi definita ca trecerea calitatii procesuale a unei persoane cu legitimare procesuala asupra altei persoane care nu avea legitimare procesuala, ca urmare a transmiterii drepturilor sau obligatiilor ce confera legitimare procesuala.[48] Transmiterea calitatii procesuale poate avea loc in temeiul legii (transmisiune legala) sau in baza unui acord de vointa (transmisiune conventionala) si poate privi totalitatea drepturilor si obligatiilor procesuale (universala) sau o parte a acestora (cu titlu universal sau cu titlu particular).

Transmisiunea legala a calitatii juridice procesuale a persoanei fizice se realizeaza prin succesiune, mostenitorii care au acceptat succesiunea preluand pozitia procesuala a autorului lor in toate litigiile patrimoniale. Cand in litigiu se afla raporturi juridice intuitu personae,

drepturi strict personale, transmisiunea legala nu este posibila[49]. In cazul persoanelor juridice calitatea juridica procesuala se transmite persoanei sau persoanelor juridice rezultate' prin reorganizare, respectiv prin comasare (absorbtie sau fuziune) ori diviziune, in functie de modul in care au fost distribuite drepturile litigioase ca urmare a reorganizarii.

Transmisiunea conventionala a calitatii jl.iridice procesuale este posibila in trei situatii, reglementarile legale fiind de natura a-l ocroti pe creditor prin limitarea - in unele cazuri - a incheierii de conventii cu privire la drepturile aflate in litigiu. Prima situatie este aceea a cesiunii de creanta, cesionarul dobandind calitate procesuala activa rara sa fie necesar acordul debitorului. Cea de-a doua situatie este aceea a remiterii (preluarii, cesiunii) datoriei, tertul putand sa preia datoria si sa dobandeasca calitate procesuala pasiva numai cu acordul creditorului, iar cea de-a treia situatie este aceea a vanzaI'ii bunului litigios, cumparatorul dobandind calitatea procesuala a vanzatorului.

Transmisiunea calitatii juridice este universala atunci cand toate drepturile si obligatiile unei persoane cu legitimare procesuala trec asupra altei persoane in toate procesele la care aceasta participa. Situatia apare in cazul succesiunii persoanelor fizice si reorganizarii prin fuziune a persoanelor juridice.

Transmisiunea calitatii juridice este cu titlu universal atunci cand o catime din drepturile si obligatiile unei persoane cu legitimare procesuala trec asupra altei persoane in procesele la care aceasta participa. Situatia apare in cazul succesiunii persoanelor fizice, mostenitorii care nu au iesit din indiviziune formand un consortiu procesual.

Transmisiunea calitatii juridice este cu titlu particular atunci cand anumite drepturi si obligatii ale unei persoane cu legitimare procesuala trec asupra altei persoane. Situatia apare totdeauna in cazul transmiterii conventionale si adesea in cazul mostenirii ab intestat.

Afirmarea unui drept

Conditia afmnarii unui drept este in acelasi timp o conditie de exercitiu a actiunii civile si o conditie pentru ca o persoana sa fie parte in procesul civil. Nu se poate sustine ca aceasta conditie se refera la existenta dreptului, judecata fiind aceea. care urmeaza sa stabileasca daca dreptul afirmat exista ori nu, hotararea clarificand incertitudinea provocata prin afirmatiile contradictorii ale partilor din litigiu.[50]

Intr-o modalitate sau alta, toti juristii recunosc ca fiecare actiune ,este in legatura cu un drept subiectiv civil. Argumente in sprijinul acestei alegatii constituie chiar dispozitiile articolului 41 ('Orice persoana care are folosinta drepturilor civile poate sa fie parte in judecata.') si 109 din Codulul de procedura civila ('Oricine pretinde un drept impotriva unei alte persoane trebuie sa faca o cerere inaintea instantei competente').

Cele deja enuntate ar putea duce la concluzia ca numai cel ce reclama, pentru a putea sta in judecata, trebuie sa afinne un drept; dar si cel chemat in judecata trebuie sa afinne acelasi drept ori macar sa afirme inexistenta dreptului in patrimoniul reclamantului, abia de aici decurgand conflictul ce impune interventia justitiei. Daca cel chemat in judecata sustine ca dreptul afirmat de reclamant nu se afla in patrimoniul sau, el nu va avea calitate procesuala pasiva. In situatia actiunilor reale paratul are posibilitatea legala a indicarii titularului dreptului litigios, urmand ca procesul sa se poarte intre reclamant si cel indicat de parat

Uneori in justitie se disputa si modul de realizare a unor asa­ zise simple interese, care nu pot fi determinate prin atribuirea unor nume distinctive. De pilda, sotia care nu este in nevoie primeste o prestatie periodica, cu caracter de regularitate, din partea sotului, acesta asigurandu-I un nivel de viata mai ridicat, chiar voluptual. Acela care l-a ucis poate fi obligat la aceeasi prestatie periodica fata de sotia supravietuitoare.

Dreptul la asemenea prestatie nu decurge din existenta unui drept subiectiv al sotiei in raport cu sotul sau, ci din interesul sotiei de a-si mentine acelasi nivel de trai. In ultima instanta, sotia are un drept subiectiv, acela la despagubiri, intemeiat pe dispozitiile articolului 998 din Codul civil, cel ce l-a ucis pe sotul sau producandu-i o paguba. Un drept identic il are si copilul din afara casatoriei care a fost, insa, intretinut de sotul mamei.

Asadar invocarea simplelor interese inseamna, in ultima analiza, afirmarea unui drept la dezdaunari, afirmarea existentei unui raport civil delictual. De altfel, dreptul subiectiva si fost definit ca 'orice interes particular pe care vointa individuala (sau colectiva) il poate impune ca fiind conform cu nonna de drept (interesul social) sau cel putin ca nefiind in contradictie cu acea norma'[53]

Inainte de a trece la cercetarea existentei sau inexistentei dreptului aflat in litigiu, judecatorul va analiza daca acesta intruneste conditiile necesare pentru a putea fi luat in discutie; respectiv legalitatea si actualitatea, acestea concentrand tot ceea ce trebuie verificat cu privire la dreptul afirmat intr-un proces civil.[54]

Dreptul subiectiv afirmat in procesul civil trebuie sa fie recunoscut si ocrotit de lege, adica sa nu contravina actelor normative, ordinii publice si bunelor moravuri. Legalitatea dreptului trebuie privita din doua puncte de vedere: al existentei sale ca atare si al modului de exercitare, respectiv dreptul trebuie sa fie recunoscut sau neinterzis de lege si sa nu fie exercitat in mod abuziv[55].

Ca regula, pentru a se bucura de protectia actiunii in justitie, dreptul subiectiv trebuie sa fie actual, adica sa nu fie afectat de modalitati (supus unui termen sau unei conditii suspensive).

Aceasta conditie se refera la situatiile in care se cere in justitie realizarea dreptului, nu si atunci cand se cere a se constata doar existenta sa.

Faptul ca un anumit drept subiectiv este afectat de un termen sau de o conditie suspensiva nu inseamna ca partea interesata este oprita a face cereri in justitie in legatura cu acest drept.

Autonomia actiunii civile fata de dreptul subiectiv, dublata de libertatea neconditionata a exercitiului ei, ii da dreptul partii interesate sa sesizeze instanta in orice moment. Insa, ' in cazul cand cererea ar fi introdusa fara ca dreptul sa fie actual, adica mai inainte de implinirea termenului sau conditiei, actiunea poate fi paralizata prin exceptia de prematuritate invocata de parat'.

De altfel, in practica recenta, actiunea in stabilirea paternitatii este insotita, in acelasi proces, de actiunea pentru obligarea la plata pensiei de intretinere, cea din urma avand un caracter accesoriu.

Dar drepturile civile subiective afectate de modalitati nu sunt complet lipsite de ocrotire juridica. Aceasta idee constituie fundamentul articolului 110 din Codul de procedura civila[58] si al articolului 10 16 din Codul civil.

Afirmarea unui interes

Interesul este cel mai puternic mobil al actiunilor omenesti; inainte de a actiona omul isi pune totdeauna intrebarea: qui prodest?

Ca orice activitate umana, activitatea judiciara este initiata si intretinuta de interesul persoanei care a declansat-o. Desi Codul de procedura civila nu prevede expres ca interesul este una din conditiile generale ale actiunii civile, articolele 49, 111 si 399 din acest cod fac referiri la interes ca o conditie fara de care nu se pot promova anumite actiuni.

Notiunea de interes in materia dreptului este folosita in doua acceptiuni: interes judiciar si interes juridiceste proteguit. Interesul juridiceste proteguit se confunda adesea cu dreptul subiectiv, vadeste scopul final (moral sau material) al subiectului raportului juridic, in timp ce interesul judiciar defineste scopul, folosul practic imediat pe care il are o persoana pentru punerea in miscare a procedurii judiciare si obtinerea unei hotarari judecatoresti.

Din punct de vedere al interesului trebuie analizate nu numai cererile de chemare in judecata, dar si toate celelalte cereri care se formuleaza de parti pe parcursul desfasurarii procesului civil (cererea de probe, invocarea unor exceptii, etc.). Putem spune ca toate formele procedurale care alcatuiesc continutul actiunii trebuie sa indeplineasca conditia interesului, iar in masura in care promovarea oricarei forme procedurale nu asigura partii care a recurs la ea nici un folos practic este lipsita de interes si urmeaza a fi sanctionata ca atare.

Interesul judiciar poate fi afirmat si sustinut doar daca indeplineste cumulativ conditiile de a fi legitim, personal, nascut si actual.

Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept si cu regulile de convietuire sociala. Aceasta presupune, pe de o parte, afirmarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, iar pe de alta parte ca exercitiul dreptului subiectiv sa fie facut in conformitate cu scopul sau economic si social. Se evidentiaza astfel, o data in plus, legatura indisolubila dintre interesul judiciar si dreptul afirmat in justitie.

Sub aspectul recunoasterii legale a interesului, o analiza apare ca inutila, discutia putand fi purtata pe aceleasi coordonate ca in cazul drepturilor subiective. Se impune doar o scurta precizare cu privire la conformitatea interesului cu scopul economic si social pentru care este recunoscut dreptul subiectiv promovat prin actiune. Interesul de a sicana paratul nu justifica o actiune, fie ea fondata chiar pe un drept recunoscut de lege.         

Interesul trebuie sa fie personal, aceasta cerinta evocand atat calitatea de titular al dreptului litigios, cat si calitatea procesuala de reclamant.

Sunt, insa, situatii cand cel ce sta in proces nu are un interes personal. Asa de pilda este cazul acelor actiuni pentru care legea recunoaste legitimare procesuala si altor persoane decat titularilor drepturilor si obligatiilor. In ceea ce priveste procurorul, autoritatea tutelara, comisiile pentru protectia copilului, alte autoritati desemnate . prin lege sa apere interesele unor categorii de persoane sau interesele generale ale societatii, apare cu evidenta ca nu pot invoca un interes personal al lor, ci un interes al celor pe care ii apara.

Legea romana prevede si un caz in care celui ce solicita judecatorului sa dea o hotarare nu numai ca nu i se cere sa justifice un interes personal, dar chiar i se interzice aceasta. Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25/1997, 'adoptia se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului'.

Asadar cerinta justificarii unui interes personal in formularea unei cereri are caracter cvasigeneral, urm,and a fi analizata de la caz la caz, in functie de natura dreptului si de dispozitiile legale ce il ocrotesc.

Ca regula, interesul de a actiona in justitie se considera ca exista si a devenit actual din momentul incalcarii dreptului a carui proteguire se cere. Totusi, in situatiile reglementate de articolul 110 din Codul de procedura civila si articolul 1016 din Codul civil, desi dreptul subiectiv nu a fost incalcat ori nu a

devenit actual, interesul de a actiona in justitie poate deveni actual. In aceeasi ordine de idei mai trebuie mentionat ca in cazul actiunilor in constatare se cauta doar a se inlatura stari de nesiguranta, a se consolida drepturi actuale neinca1cate, iar in cazul asigurarii de dovezi se doreste a se preconstitui probe pentru o situatie deja litigioasa ce nu a fost dedusa inca judecatii; reclamantul trebuie sa dovedeasca interesul de a promova actiune a si actualitatea lui, respectiv contestarea drepturilor sale.

Interesele eventuale nu dau dreptul de a actiona in justitie, ele constituind simple expectative si fiind asimilate mai degraba unor interese pur teoretice; or instantele judecatoresti sunt institutii a caror menire este de a rezolva situatii practice nu de a analiza situatii ipotetice, posibile interese, de a se substitui institutiilor academice sau universitare.

Clasificarea actiunilor

Precizari prealabile

Formele concrete sub care actiunea civila se poate infatisa in practica sunt foarte numeroase, o cunoastere cat de cat sistematizata a acestora impunand clasificarea lor in functie de anumite criterii. Pe langa importanta teoretica, clasificarea actiunilor prezinta si o deosebita importanta practica: prin clasificare se indica, fara a mai fi nevoie si de indicarea altor notiuni, o serie de aspecte tehnice privitoare la desfasurarea judecatii, cum ar fi: determinarea competentei instantelor de judecata, caracterul subsidiar al unor actiuni fata de alte actiuni,

finalizarea rezultatului obtinut pe calea executarii silite, etc.

Desi asa cum am precizat, actiunea este un ansamblu de mijloace procesuale, clasificarea actiunilor are in vedere doar unul din acestea, cererea de chemare in judecata. [62]

Actiunile sunt clasificate, in general, dupa urmatoarele criterii: scopul material urmarit de reclamant, natura dreptului ce se valorifica prin actiune si calea procedurala aleasa de parte pentru apararea dreptului sau.

Clasificarea actiunilor in functie de scopul material urmarit

de reclamant

Scopul material urmarit de reclamant este obiectivul acestuia, consolidarea dreptului sau subiectiv, constituirea unui asemenea drept, recunoasterea sau realizarea lui. In functie de acest criteriu se disting actiuni in realizarea dreptului, actiuni in constatare si actiuni in constituire de drepturi.

Actiunile in realizarea dreptului mai sunt numite si actiuni in adjudecare; prin intermediul lor reclamantul, care se pretinde a fi titularul unui drept subiectiv, solicita instantei sa-I oblige pe parat la respectarea dreptului sau, iar daca acest lucru nu este posibil - la despagubiri pentru prejudiciul suferit.

In aceasta categorie intra cele mai multe actiuni intalnite in practica: actiunea in revendicare, actiunile posesorii, actiune a in predarea unei sume de bani, actiunile prin care se cere executarea

obligatiilor contractuale, actiunile privind prestatia intretinerii in! rude, etc.

Actiunile in realizarea dreptului au urmatoarele trasaturi:

- prin ele. se afirma un drept subiectiv al carui obiect constituie un bun mat_rial sau alt interes referitor la patrimoniul cel care reclama;

- prin ele se pretinde ca restabilirea sau valorificarea dreptul afirmat sa. se faca in, mod direct, dupa caz, prin restituirea bunuh efectuarea lucrarii, etc. sau prin, echivalent;   

- prin ele se pretinde ca instanta sa il oblige pe paratsa dea, faca sau sa nu faca ceva in folosul reclamantului, iar hotararea sa fie susceptibile de aducere la indeplinire pa calea executarii silite.

Actiunle in constatare mai sunt numite si actiuni recunoastere sau in, confirmare si sunt reglementate de articolul 111 din Codul de procedura civila[64]. Prin aceste actiuni reclamant solicita instantei doar ,sa constate existenta unui drept al sau contest sau nerecunoscut de parat ori sa constate inexistenta unui drept, paratului care i-ar fi opozabil siesi. Fata de actiunile in realizan dreptului, actiunile in constatare, au un scop mai limitat, nu urmaresc punerea in executare a hotararii, astfel incat hotarari le nu sunt susceptibile de executare silita, nu constituie titluri executori Totodata, ele au un caracter subsidiar fata de actiunile in realizare dreptului, putand fi promovate doar daca partea nu poate cel realizarea dreptului. In fine, o alta caracteristica a actiunilor in constatare este aceea ca ele nu pot avea ca obiect constatarea unt situatii de fapt, pentru aceasta existand alte mijloace procesual precum asigurarea dovezilor, actiunea penala, actiune a in realizat pentru a carei solutionare este necesara stabilirea faptelor, etc.

In practica, actiunile in constatare au fost folosite pentr stabilirea calitatii de mostenitor, a cotelor indivize (cand reclamant:

nu a urmarit si incetarea starii de indiviziune), a dreptului de proprietate comuna al sotilor, declararea simulatiei.[65]

Actiunile in constituire de drepturi (constitutive sau transformatoare de drepturi) sunt acelea 'prin care reclamantul solicita

aplicarea legii la anumite fapte si date pe care le invoca, pentru a deduce consecintele }uridice ce se impun, in vederea crearii unor situatii juridice noi.[66] Ele se refera, in general, la starea si capacitatea persoanelor, avand, in consecinta, urmatoarele caractere principale:

- sunt actiuni cu caracter strict personal;

- asupra obiectului lor nu se poate tranzactiona;

- hotarari le produc efecte numai pentru viitor si nu permit renuntarea la beneficiul lor.[67] Doar in mod exceptional unele hotarari isi produc efectele pentru trecut, cum ar fi de pilda hotararile de stabilire a filiatiei fata de parintele din afara casatoriei.

Intra in categoria actiunilor in constituire de drepturi actiunile privind divortul, stabilirea filiatiei desfacerea adoptiei, punerea sub interdictie, constatarea decesului, etc.

Clasificarea actiunilor in functie de natura dreptului a carui

valorificare se urmareste

Aceasta clasificare se intemeiaza pe impartirea clasica a drepturilor subiective in drepturi reale si drepturi de creanta (personale)[68], iar pentru o detaliere completa s-a realizat si o subclasificare in functie de obiectul dreptului subiectiv ce se apara prin actiune.

Cele doua mari categorii de actiuni sunt actiunile reale si cele personale. Acestora li se adauga actiunile mixte, respectiv cele prin care se apara concomitent un drept real si un drept personal.

Corespunzator drepturilor reale distingem actiuni reale respectiv acelea destinate apararii drepturilor reale (dreptul de proprietate si ezmembramintele sale). Acestea sunt posesorii (care tind numai la pastrarea sau redobandirea faptului material a posesiunii) sau petitorii (care tind a dovedi ca reclamantul are un diep real, rezultatul redobandirii posesiunii, servitutii; etc. fiind numai (consecinta a recunoasterii dreptului real), mobiliare (cand dreptul rea are ca obiect un bun mobil) sau imobiliare' cand dreptul real are ca obiect un bun imobil). Dat fiind faptul ca drepturile reale sunt limitata ca numar, actiunile reale au aceeasi caracteristica.

Uneori chiar legea stabileste ca o actiune este reala, chiar daca ea are o alta natura. Astfel, articolul 1368 din Codul civil stipuleaza ca actiunea in rezolutiunea vanzarii[69] este reala. Daca am face abstractie de existenta articolului 1368 din Codul civil am considera actiunea in rezolutiunea vanzarii fie o actiune personala (ca oricare alta actiune in rezolutiunea unui contract), fie o actiune mixta (daca se cere, alaturi de rezolutiunea contractului si predarea bunului, a obiectului vanzarii).

Fie si numai din acest exemplu rezulta ca actiunile mixte tind sa valorifice drepturi care au aceeasi cauza generatoare sau care se afla intr-o stransa conexiune. Ele reprezinta in ultima analiza cumulul necesar a doua actiuni: una reala si una personala.[70]

Actiunile personale sunt nelimitate ca numar, asa cum sunt nelimitate si drepturile de creanta. Sunt astfel de actiuni: actiunea proprietarului impotriva locatarului pentru plata chiriei, a celui indreptatit la primirea intretinerii impotriva celui ce este dator sa i-o presteze, actiunea in restituirea unui imprumut, actiunea in repararea prejudiciilor cauzate prin fapta ilicita a unei persoane, etc. Ca si actiunile reale sau mixte, si aceste actiuni pot fi mobiliare (cand dreptul personal valorificat este mobil prin natura sa, prin determinarea legii[71] sau prin anticipatie ) sau imobiliare (cand dreptul personal valorificat are ca obiect bunuri imobile prin natura lor , prin) destinatie sau prin obiectul la care se aplica

Distinctia intre diferitele categorii de actiuni, indeosebi intre cele reale si personale este utila sub aspectul determinarii competentei instantelor, a calitatii procesualesi a termenului de prescriptie a acttllIlii. Din punct de vedere al competentei, este de observat, ca actiunile personale se solutioneaza - de regula - de instanta domiciliului paratului, actiunile rea1e imobiliare se solutioneaza, de regula, de instanta in raza careia, se afla imobilul, iar pentru solutionarea actiunilor mixte este. reglementata. o competenta alternativa. Cat priveste calitatea procesuala, aceasta se determina in actitmile personale pril1 analiza raportului obligational, de creanta, subiectele acestuia avandsi calitatea de parti in procesul civil, iar in cazul actiunilor reale este necesara numai determinarea titularului dreptului real pentru ,ca subiect pasiv poate fi orice detinator al bunului.

Clasificarea actiunilor in functie de calea procedurala aleasa pentru apararea dreptului subiectiv

Potrivit acestui criteriu actiunile se impart in principale, accesorii si incideniale. Actiunile principale au o existenta de sine statatoare. Alaturi de ele se pot formula actiuni a caror rezolvare depinde in toate cazurile de rezolvarea actiunii principale (de pilda, incredintarea copilului minor unuia din parinti ca urmare a desfacerii casatgriei sau cererea de partaj a bunurilor comune intemeiata pe divortul sotilor) sau actiuni care pot aveasi o existenta de sine statatoare (cum ar fi, de pilda, cererile de interventie despre care vom face necesarele precizari in capitolul urmator). Aceste. actiuni se numesc accesorii, respectiv incidentale.

Clasificarea este necesara deoarece:

- din punct de vedere al competentei, actiunile accesorii si incidentale urmeaza actiunea principala;

- din punct de vedere al posibilitatii de formulare, unele pot fi numai principale (actiunea in tagada paternitatii), iar altele nume accesorii (cererea sotului ca in caz de divort sa i se incuviinteze sa poarte in continuare numele dobandit prin casatorie);

- din punct de vedere al cailor de atac actiunile accesorii si incidentale urmeaza regimul actiunii principale.