Capacitatea de folosinta a persoanei fizice

CAPACITATEA DE FOLOSINTA A PERSOANEI FIZICE

NOTIUNEA CAPACITATII DE FOLOSINTA A PERSOANEI FIZICE SI CARACTERELE JURIDICE ALE ACESTEIA

Capacitatea de folosinta a persoanei fizice reprezinta o componenta a capacitatii civile care rezida in aptitudinea individului de a avea drepturi si obligatii de natura civila.

Sunt incidente dispozitiile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.

Sediul materiei se gaseste in Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 32/1954 decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului international privind drepturile civile si politice ale omului, Decretul nr. 47/1990, referitor la Conventia internationala privind drepturile copilului etc.

Persoana fizica are capacitatea juridica generala, car este compusa din suma capacitatilor de ramura. Astfel fiind, printre aceste capacitati de ramura, persoana fizica va avea si capacitatea civila. Ea este compusa din capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Capacitatea de folosinta prezinta urmatoarele caractere juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea si universalitatea.

INCEPUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA

Data nasterii reprezinta data inceputului capacitatii de folosinta, conform dispozitiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954. In mod exceptional, in ce priveste drepturile copilului, acesta este socotit ca exista de la data conceptiei, cu conditia sa se nasca viu (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 si art. 654 din Codul civil in materie succesorala).

Conform art. 61 din Codul familiei, timpul legal al conceptiunii este perioada cuprinsa intre a 300-a si a 180-a zi dinaintea nasterii copilului. Deci termenul de conceptie este de 121 de zile, cuprins intre momentele precizate.

Pentru a-si gasi aplicarea exceptia privind dobandirea capacitatii de folosinta din momentul conceptiunii este necesar sa fie intrunite cumulativ doua conditii:

sa fie vorba numai despre drepturile, iar nu si despre obligatiile copilului;

copilul sa se nasca viu (legea romana nu impune si conditia potrivit careia copilul sa fie viabil ci numai sa se nasca viu). Este suficient sa se detecteze existenta aerului in alveolele pulmonare prin proba docimaziei, pentru a se dovedi imprejurarea ca acel copil s-a nascut viu si ca a respirat macar o singura data.

Conform dispozitiilor art. 61 din Codul familiei, legiuitorul a avut in vedere doua prezumtii:

Prezumtia gestatiei celei mai lungi (de 300 de zile) si a gestatiei celei mai scurte (de 180 de zile);

Prezumtia ca era posibila conceptiunea copilului in oricare dintre zilele intervalului de timp cuprins intre a 300-a si a 1780-a zi anterioara nasterii acestuia.

Prima prezumtie este o prezumtie absoluta, in cea de a doua este o prezumtie relativa.

CONTINUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA

Continutul capacitatii de folosinta implica existenta laturii active - aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile - si a laturii pasive - aptitudinea omului de a avea obligatii civile.

Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este determinat de mai multe elemente. Avem in vedere cadrul legislativ al unui stat la un moment dat care configureaza drepturile si obligatiile civile, largind sau restrangand sfera acestora limitele, restrictiile capacitatii de folosinta stabilite prin continutul actelor normative; reglementarile actelor normative in materia dreptului civil, dar si in materia altor ramuri ale dreptului, care au tangenta cu configurarea capacitatii de folosinta.

INCETAREA CAPACITATII DE FOLOSINTA

Capacitatea de folosinta inceteaza la moartea persoanei, conform dispozitiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954. Legea are in vedere doua situatii, si anume moartea constatata fizic, direct prin examinarea cadavrului uman si ipoteza persoanei disparute, caz in care moartea nu poate fi constatata fizic, direct, fiind necesara declararea judecatoreasca a mortii.

In cazul mortii fizic constatate, data mortii este cea inscrisa in actul medical constatator al decesului, iar in ipoteza mortii declarate judecatoresti data mortii rezulta din hotararea judecatoreasca declarativa de moarte definitiva si irevocabila, in cuprinsul careia se mentioneaza care este data mortii persoanei.

In ce priveste declararea judecatoreasca a mortii, sediul materiei este reprezentat de art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 si de art. 36-43 din decretul nr. 32/1954.

Declararea judecatoreasca a mortii constituie o institutie juridica, ce grupeaza ansamblul normelor juridice care urmaresc tocmai aceasta finalitate. Totodata, declararea judecatoreasca a mortii reprezinta si un mijloc juridic de determinarea a momentului incetarii capacitatii de folosinta. Exista atat o necesitate sociala de a determina moartea persoanei disparute cat si o necesitate a familiei celui disparut de a se reglementa situatia juridica a acestuia.

Conform art. 16 din decretul nr. 31/1954, declararea judecatoreasca a mortii trebuie precedata de declararea judecatoreasca a disparitiei sau, intr-o situatie speciala, de exceptie, aceasta se poate face fara ca anterior sa se fi urmat procedura declararii judecatoresti a disparitiei.

Declararea judecatoreasca a disparitiei are valoarea unei conditii de fond necesare pentru a se trece la declararea mortii persoanei in discutie.

Persoana care lipseste de la domiciliu poate fi declarata disparuta printr-o hotarare judecatoreasca daca a trecut 1 an de la momentul ultimelor stiri din care rezulta sa persoana era in viata. Termenul de 1 an se calculeaza fie de la data stabilita prin probe ca fiind data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era in viata ori de la data ultimei zi a lunii sau a anului calendaristic in care sunt cunoscute stiri din care rezulta ca persoana era in viata.

Pentru declararea judecatoreasca a disparitiei, cererea trebuie adresata instantei de la ultimul domiciliu al persoanei disparute. Dupa primirea cererii instantei dispune ca organele primariei si ale politiei sa culeaga informatii cu privire la persoana in cauza.

Cererea se afiseaza la ultimul domiciliu al persoanei disparute si la primarie.

Daca este cazul, se va dispune sesizarea autoritatii tutelare.

Dupa trecerea a 45 de zile de la afisarea cererii se fixeaza termen, cu citirea partilor. Participarea procurorului este obligatorie, iar judecata se face ascultand concluziile acestuia.

Hotararea judecatoreasca de declarare a disparitiei, dupa ce a ramas definitiva, se afiseaza timp de 30 de zile la avizierul instantei si la primaria ultimului domiciliu al persoanei disparute.

Prin hotararea de declarare a disparitiei nu se pune problema mortii persoanei. Pronuntarea acesteia este numai o procedura legala necesara a se putea trece la declararea judecatoreasca a mortii.

Poate fi declarata moarta, prin hotarare judecatoreasca, persoana cu privire la care a fost pronuntata o hotarare de declarare a disparitiei, daca de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata au trecut 4 ani.

Hotararea judecatoreasca declarativa de moarte nu poate fi pronuntata daca nu au trecut 6 luni de la data afisarii extrasului de pe hotarare prin care s-a declarat disparitia.

Rezulta ca, pentru declararea judecatoreasca a mortii trebuie sa existe o hotarare de declarare a disparitiei, definitiva si irevocabila, de la data ultimelor stiri cu privire la existenta persoanei sa fi trecut cel putin 4 ani; de la data afisarii extrasului de pe hotararea declarativa a disparitiei sa fi trecut cel putin 6 luni.

Exista si posibilitatea ca declararea judecatoreasca a mortii sa nu fie precedata de procedura declararii judecatoresti a disparitiei.

In conformitate de dispozitiile art. 16 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, atunci cand persoana a disparut intr-o imprejurare exceptionala, care indreptateste a se presupune decesul (legea prevede exemplificativ: fapte de razboi, accidente de cale ferata, naufragiu si altele asemanatoare) iar de la data imprejurarii disparitiei persoanei a trecut cel putin un an, aceasta poate fi declarata moarta, fara a se mai declara in prealabil disparitia sa.

Declararea judecatoreasca a mortii se face dupa aceeasi procedura ca si declararea judecatoreasca a disparitiei.

Data mortii este aceea stabilita, conform imprejurarilor, in hotararea judecatoreasca declarativa de moarte. Daca probe rezulta ultima zi in care s-a produs imprejurarea in care a avut loc disparitia aceasta va fi mentionata in hotarare, iar in ipoteza in care, fata de probele administrate, nu poate fi determinata ziua imprejurarii in care a avut loc disparitia, termenul de 1 an se va socoti fie de la sfarsitul lunii in care s-a produs imprejurarea in care a avut loc disparitia, fie de la sfarsitul anului calendaristic, atunci cand nu se poate stabili nici luna, daca hotararea declarativa de moarte nu a fost precedata de o hotarare judecatoreasca declarativa a disparitiei.

Este posibila rectificarea datei mortii, daca se dovedeste ca adevarata o alta data.

Daca persoana declarata moarta este in viata, se poate solicita oricand anularea hotararii judecatoresti declarative de moarte.

In acest scop, trebuie formulata o actiune in anularea hotararii declarative de moarte, pe care o poate face orice persoana interesata si, in primul rand, cel care a fost declarat mort si a reaparut.

Competenta de solutionare revine instantei care a pronuntat hotararea declarativa de moarte. Instanta va judeca de urgenta cauza, cu ascultarea concluziilor procurorului.

Prin hotararea judecatoreasca de anulare a hotararii declarative de moarte, persoana este considerata a fi in viata) se inlatura lipsa capacitatii de folosinta a acesteia si se pune problema restituirii bunurilor care au trecut la prezumtivii mostenitori.

In ce priveste raporturile juridice dintre persoana care a reaparut si mostenitorii acesteia, care vor restitui bunurile in functie de buna sau de reaua lor credinta si raporturile juridice dintre persoana care a reaparut si subdobanditorii unor bunuri din succesiune, vom prezenta in continuare cateva aspecte.

Cu privire la subdobanditori, solutia va avea in vedere buna sau reaua lor credinta si natura actului, care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Subdobanditorul de buna credinta si cu titlu oneros nu este obligat sa inapoieze bunurile.