Clasificarea actelor juridice civile

Clasificarea actelor juridice civile

Actul juridic este un concept general rezultat printr‑un proces de abstractizare si generalizare a caracterelor comune diferitelor acte, pe care le subsumeaza. Clasificarea actelor juridice civile este necesara pentru o mai buna intelegere a acestei institutii. Exista mai multe criterii de clasificare a actelor juridice civile, insa aici le vom prezenta pe cele mai importante.

15. Actele juridice unilaterale, bilaterale si multilaterale Clasificarea acte­lor juridice civile in aceste grupe se face in functie de criteriul numarului partilor. Mai intai, actul juridic civil unilateral este actul care incorporeaza o singura vointa (este rezultatul unei singure vointe), precum: testamentul, oferta, promisiunea publica de recompensa, acceptarea succesiunii, renuntarea la o mostenire, denuntarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.

Dupa cum trebuie sau nu sa fie comunicate (pentru a produce efecte juridice), actele juridice civile unilaterale, la randul lor, se pot clasifica in acte supuse comunicarii (oferta) si acte nesupuse comunicarii (testamentul).

Actul juridic civil bilateral este acel act care este rezultatul unui acord de vointa a doua parti . Intra in aceasta categorie contractul, considerat pe buna dreptate specia cea mai importanta a actului juridic civil.

In fine, actul juridic civil multilateral este rezultatul manifestarii de vointa (acordului) a trei sau mai multe parti (contractul de societate).

Clasificarea actelor juridice civile in unilaterale, bilaterale si multilaterale prezinta importanta juridica pe mai multe planuri:

- pe planul aprecierii valabilitatii actului juridic, pentru ca in fiecare dintre ele se verifica si apreciaza numarul corespunzator de vointe;

- pe planul regimului juridic diferit pe care il au viciile de consimtamant; dupa cum vom vedea, dolul atrage anulabilitatea numai daca provine de la cocon­trac­tant [art. 960 alin. (1) C.civ.], iar eroarea, pentru a fi viciu de consimtamant, trebuie sa fie cunoscuta de cocontractant;

- se considera ca actul juridic unilateral este izvor de drepturi subiective civile numai in cazurile expres prevazute de lege;

- pe planul caracterului lor revocabil sau irevocabil, se admite ca actele bila­terale pot fi revocate (numai) de comun acord de catre parti (mutuus consensus - mutuus dissensus), iar actele unilaterale sunt, de regula, irevocabile, in sensul ca autorul nu poate reveni asupra lor printr‑un act simetric de vointa (prin exceptie, exista acte unilaterale revocabile: testamentul).

In fine, este important a retine ca interesul acestei clasificari tine si de deli­mitarea actelor unilaterale sau bilaterale de contractele unilaterale sau bilaterale. Am vazut ca actul unilateral este manifestarea de vointa a unei singure parti, insa contractul unilateral este un act bilateral care da nastere la obligatii numai in sar­cina uneia dintre parti, cealalta avand numai drepturi, cum este cazul con­tractului de donatie

16. Problema actului juridic civil unilateral ca izvor de drepturi subiec­tive civile si obligatii civile. In doctrina noastra problema considerarii actului juridic unilateral ca izvor de drepturi subiective civile si obligatii civile a primit solutii diferite. Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului (drept administrativ, drept finan­ciar) unde actul juridic unilateral are o larga aplicabilitate, in dreptul civil locul principal il ocupa contractul (actul juridic de formatie bi sau multilaterala).

Mai intai, s‑a considerat ca manifestarea de vointa unilaterala nu poate genera drepturi si obligatii. Se are in vedere faptul ca legea civila nu contine o dis­­po­­zitie cu caracter de principiu in aceasta materie, ci doar reglementari dis­parate care recunosc unele efecte ale actului unilateral de vointa. Se arata in acest sens ca legiuitorul a retinut in Codul civil forma cea mai frecventa si cea mai importanta in care vointa unei persoane intervine in stabilirea relatiilor sociale, aceea a intalnirii ei cu vointa unei alte persoane si a contopirii celor doua vointe intr‑un acord de vointa. Asadar, actul juridic unilateral este o notiune nu numai straina legiuitorului roman, dar si fara aplicabilitate practica. Astfel, se poate concepe ca o persoana, prin propria sa vointa, sa creeze obligatii in sarcina sa, insa nu poate sa existe un debitor fara a exista in acelasi timp si un creditor, ori o persoana nu poate sa faca creditor, prin vointa sa unilaterala, o alta persoana fara acceptarea acesteia. Preluandu‑se anumite sustineri din doctrina franceza se afirma ca exemplele invocate de sustinatorii vointei unilaterale generatoare de drepturi si obligatii (tes 838b14i tament, stipulatia pentru altul, oferta de a contracta etc.), nu pot constitui aplicatii ale unui principiu, deoarece ele pot fi explicate si fara ajutorul unei teorii care sa consfinteasca obligativitatea actului juridic unilateral

Intr‑o opinie majoritara se admite ca actul unilateral constituie izvor de obligatii in cazurile expres prevazute de lege . Se arata astfel ca actul juridic unilateral, desi nu e prevazut intr‑o norma cu caracter principial, are o valoare juridica proprie. Nuantand aceasta idee se arata ca o obligatie se poate naste fie din vointa debitorului, iar in acest sens s‑a spus ca "interventia creditorului pentru a face sa devina irevocabil dreptul sau nu are nicio inraurire cu privire la validitatea obligatiei pe care si‑o asuma debitorul si care isi are sorgintea doar in vointa unilaterala a acestuia" si vorbim astfel de angajamentul unilateral, fie prin vointa exclusiva a creditorului ca in cazul ,,gestiunii de afaceri in care obligatiile geratului isi au izvorul in actul unilateral de vointa a gerantului, care a actionat din proprie initiativa, fara stirea geratului, in sarcina caruia a creat obligatii in acest mod". S‑a subliniat ca trebuie sa se faca o distinctie intre ,,operatiunea creatoare de obligatii care poate sa aiba ca autor o singura persoana (cea care isi ia angajamentul) si efectul operatiunii care presupune neindoielnic prezenta a doua persoane, anume a debitorului si a creditorului

Ceea ce este caracteristic pentru actul unilateral de vointa ca izvor de drepturi si obligatii este faptul ca simpla si unica vointa de a se angaja juridic manifestata de catre o persoana este suficienta pentru a da nastere unor drepturi si obligatii, fara a fi necesara o acceptare din partea altui subiect de drept . In plus, se admite ca odata ce vointa unilaterala a fost manifestata, ea devine irevocabila, autorul nemaiavand dreptul sa o retracteze.

Construirea unei teorii generale a actului juridic unilateral ca izvor de drepturi si obligatii civile este dificila, avand in vedere ca acest act nu produce intot­deauna efecte similare. In general, jurisprudenta este reticenta sa admita ca actul juridic unilateral are aceasta semnificatie juridica, iar in doctrina unele cazuri de acte unilaterale apreciate ca izvoare de drepturi si obligatii sunt controversate. Exista unanimitate insa in a aprecia ca de lege ferenda acesta trebuie sa devina un astfel de izvor.

Se considera ca sunt acte unilaterale producatoare de efecte juridice civile: testa­mentul; acceptarea si renuntarea la o mostenire; promisiunea publica de recompensa; promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un concurs; oferta de a contracta; confirmarea unui act anulabil; oferta de purga; recunoasterea unui copil din afara casatoriei

17. Consideratii privind contractul in dreptul roman. Potrivit lui Ulpian (De Pactis, II, 14) Pactio est duorum pluriumve in idem consensus - un pact sau o conventie este consimtamantul comun a doua sau mai multe persoane intr‑unul si acelasi scop. La inceput, in vechiul drept roman, obligativitatea contractului rezulta din formalitatile si solemnitatile efectuate cu ocazia incheierii acestuia. Nu acordul de vointa este elementul esential al contractului, ci formalitatile cerute pentru intocmirea lui. Formele si ritualele primitive atrageau atentia parti­lor asupra importantei si consecintelor actului incheiat, usurinta cu care acestea puteau fi folosite ca probe in cazul unui litigiu si modul in care usurau sarcina jude­catorului in solutionarea cauzei^[9]. Primele forme contractuale se caracte­ri­zeaza printr‑un riguros si excesiv formalism: nexum, stravechi contract de impru­mut, se realiza per aes et libram; contractul verbal se incheia prin pronuntarea unor cuvinte solemne, iar contractul literal prin anumite inscrieri facute in regis­trul creditorului (codex) cu incuviintarea debitorului. Pe masura dezvoltarii relatiilor sociale care implica si o crestere a raporturilor comerciale, caracterizate printr‑o rapida circulatie a bunurilor, solemnitatile contractuale incep sa stanje­neasca tot mai mult evolutia acestora. Vechile forme contractuale dispar treptat, pentru ca spre finele Republicii sa apara contractele ,,neformale": contractele reale care se formeaza prin simpla remitere a lucrului (re) si contractele consen­suale ce se incheiau prin simplu consimtamant (solo consensu). In epoca imperiala asistam la elaborarea progresiva a teoriei generale a contractelor, formalismul primitiv este depasit, elementul esential al contractului il constituie acum acordul de vointa. Apar contractele ,,nenumite" pentru a raspunde unor nevoi sociale si economice noi.

Sintetizand, in dreptul roman existau patru categorii de contracte, in functie de modul de formare. Contactele ce se formeaza verbis, cand pentru perfectarea lor trebuie intrebuintate anumite cuvinte solemne, se formeaza litteris, cand sunt necesare mentiuni in termeni solemni in registre speciale, se formeaza re, cand se cere un element real, transmiterea lucrului, si, in fine, se formeaza solo consensu, cand simplul consimtamant este suficient pentru producerea obligatiilor civile, fara adaugarea vreunui element aditional, asa cum se intampla in cazul contrac­tului de vanzare, locatiune, societate si mandat. Este cazul sa spunem aici ca dintre contactele verbis cel mai frecvent utilizat era stipulatiunea, asa incat juris­con­sultii romani, pornind de la acesta, au stabilit cea mai mare parte din regulile privitoare la obligatiuni , motiv pentru care il vom prezenta succint in continuare.

Denumirea de stipulatio deriva din cuvantul stipulum care inseamna firmum, adica tare, ferm, avand in vedere ca stipulatia este forma cea mai potrivita pentru a da tarie legala conventiei partilor . Intr‑o alta opinie, etimologia cuvantului ar veni din limba greaca unde inseamna ,,libatiune", ceea ce explica si faptul ca dupa incheierea contractului exista obiceiul de a se face libatii, obicei pastrat pana astazi daca avem in vedere ca dupa incheierea unui tranzactii importante partile (mai ales taranii) obisnuiesc ,,sa bea adalmasu/aldamasu", una dintre ele oferind bautura (si o gustare) pentru ca afacerea sa fie profitabila. Gaius arata in acest sens ca, desi cuvantul spondeo deriva din greceste, el nu poate fi folosit de peregrini, nici chiar de greci

Potrivit lui Gaius, in legea 1, 7, D., De obligationibus et actionibus: Verbis obligatio contrahitur ex interrogatione et responsu cum quid dari fierive nobis stipulatio (Obligatiile verbis se contracta prin intrebare si raspuns, cand stipu­lam sa ni se dea sau sa ni se faca ceva). Persoana care urmeaza sa devina creditor (stipulator) intreba pe viitorul debitor (promissor) daca se obliga sa execute o anumita prestatie: Spondesne mihi centum dare? (Te obligi sa‑mi dai 100?). Spondeo (Ma oblig), raspundea debitorul.

Stipulatia avea ca obiect o suma de bani, un lucru (un sclav, un animal etc.) sau un fapt oarecare (ridicarea unei constructii, pictarea unui tablou etc.). Potrivit lui Iustinian (Institutii, 3, 15, 7): Non solum res stipulatum deduci possunt, sed etiam facta, ut stipulemur aliquid fieri, vel non fieri (Nu numai lucrurile corporale pot forma obiectul unei stipulatii, dar si fapte, precum daca stipulam sa ni se faca sau sa nu ni se faca ceva) . Potrivit jurisconsultului Paul: ,Facere oportere, et hanc significationem habet, ut abstineat quis ab eo facto, quod contra conventionem fieret, et curaret, ne fiat (A fi dator a face are si sensul de a se abtine de la faptul stabilit prin conventie si de a ingriji ca sa nu se faca). De regula, arata Iustinian (Institutii, 19 De inutilibus stipulationibus, principium, 1, 2, 22), toate lucrurile susceptibile a cadea in proprietatea noastra pot face obiectul unei stipulatii, fie ele mobile sau imobile - Omnis si quis rem quae dominio nostra subjicitur, in stipulationem deduci potest, sive illa mobilis, sive soli sit. Dar daca cineva a stipulat un lucru care nu exista sau nu poate exista in natura, stipulatia va fi nula (At si quis rem quae in rerum natura non est, aut esse non potest, dari stipulatus fuerit, veluti Stichum, qui mortuus sit, quem vivere credebat, aut hippocentaurum qui esse non posit, inutilis erit stipulatio). Tot nula va fi stipulatia daca cineva stipuleaza un lucru sacru sau religios pe care il crede, de drept, profan ori un lucru public afectat in mod perpetuu uzului poporului roman, precum un teatru sau un om liber pe care il crede serv (Idem iuris est si rem sacrum aut religiosam, quam humani iuris credebat, vel publicam, quae usibus populi perpetuo exposita sit, ut forum vel theatrum, vel liberum hominem, quem servum esse credebat). De asemenea, nimeni nu poate stipula un lucru pentru cazul in care va fi al sau (Item nemo rem suam futuram, in eum casum quo sua sit, stipulatur). Pe de alta parte, cand cineva se obliga sa faca ceva, faptul trebuie sa fie licit si moral. Astfel, potrivit lui Iustinian: Quod turpi ex causa promissum est, veluti si quis homicidium vel sacrilegium se facturam promittat, non vale (Ceea ce se promite in virtutea unei turpe cauze, de exemplu daca cineva promite ca va comite un omor sau un sacrilegiu, nu are nicio valoare). De asemenea, nimeni nu poate stipula un lucru pentru cazul cand va fi al sau (Item nemo rem suam futuram, in eum casum quo sua sit, stipulatur).

Pentru ca o stipulatie sa fie valabila se cereau sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

1) intrebarea creditorului sa fie urmata de raspunsul debitorului;

2) intrebarea si raspunsul nu puteau fi date decat oral, asa incat mutii si surzii nu puteau incheia o stipulatie;

3) intrebarea trebuia sa fie urmata imediat de raspuns si de aceea nu se putea incheia intre absenti;

4) raspunsul trebuia sa fie conform cu intrebarea; daca se stipula 10, iar debitorul promite mai putin, stipulatia nu era valabila, cel putin la inceput.

In dreptul postclasic, formalitatile stipulatiei se atenueaza foarte mult. In anul 472 d.H. imparatul Leon stabileste ca orice stipulatie este valabila, indiferent de cuvintele folosite, daca vointa partilor de a se obliga este exprimata cu claritate

Stipulatia consta, asadar, la inceput, intr‑o intrebare verbala venita de la viitorul creditor si un raspuns congruent, de asemenea verbal, venit de la viitorul debitor. Potrivit lui Gaius (paragraful 92 din Comentariul III al Institutiilor sale), erau intrebuintate urmatoarele expresii: dari spondes? spondeo; dabis? dabo (da‑vei, da‑voi); promittis? promitto (promiti, promit); fidepromittis? Fide­promitto (pe credinta ta promiti, pe credinta mea promit); fideiubes? fideiubeo (pe credinta ta ordoni, pe credinta mea ordon); facies? facio (vei face, voi face). Daca la inceput numai cetatenii romani puteau folosi aceste cuvinte, numai in limba latina, pentru a stipula, treptat s‑a admis ca se pot folosi si alte limbi. Problema inca era controversata in timpul lui Ulpian, dar opinia acestuia, care prevala, era ca pot fi folosite si alte limbi. Oricum, spondes, spondeo raman a fi folosite numai de cetatenii romani. Daca la inceput s‑a cerut ca intrebarea si raspunsul sa fie in aceeasi limba, treptat se accepta ca intrebarea sa fie intr‑o limba, iar raspunsul in alta limba, cu conditia ca partile sa inteleaga, personal sau prin interpret, la ce se obliga. Se admite, potrivit lui Ulpian (legea 1, 2, De verbo­rum obligationibus), ca la intrebarea viitorului creditor, debitorul sa raspunda numai quidni, adica de ce nu? Aceasta solemnitate a stipulatiei, aceasta intrebare urmata de un raspuns congruent, este un formalism absolut normal in vechiul drept roman, dar el are ratiunea sa de a fi si in timpul lui Ulpian si Papinian (in secolul III d.H.) si mai tarziu. Solemnitatea atrage atentia partilor ca este vorba de un contract, de ceva serios, iar nu de simple incercari de a contracta si le indeamna la prudenta, dar ii permite si judecatorului sa decida clar ca in asemenea situatii exista vointa sigura de a contracta, ceea ce va fi mai greu in con­tractele consensuale.

Trebuie sa observam ca solemnitatea stipulatiei, forma intrebarii si a raspun­sului, se pastreaza si astazi in cazul incheierii casatoriei, cand fiecare dintre soti trebuie sa fie prezent si sa raspunda personal la intrebarea directa privind incheie­rea casatoriei. Este adevarat ca acum intrebarea va fi adresata de un functionar al sta­tului care are atributii in acest sens, iar nu de viitorii soti direct. Pe de alta parte, este cazul aici a arata ca solemnitatea stipulatiei constand in raportul complex dintre intrebare si raspuns, nu este atat de departe de raportul dintre oferta de a contracta si acceptarea ofertei in dreptul modern. Si astazi se cere ca oferta sa fie ferma si neechivoca, precisa si completa (iata ca exista si aici solemnitate), iar acceptarea trebuie sa fie pura si simpla, neindoielnica si sa nu fie tardiva. Raportul dintre oferta si acceptarea ofertei, reglementat astazi in acesti termeni, aminteste de seriozitatea si solemnitatea celui mai vechi mod de a se angaja juridic printr‑o manifestare de vointa folosit in dreptul roman, stipulatia. Daca intrebarea vechiului creditor trebuia urmata de raspunsul debitorului, in dreptul roman, astazi oferta de a contracta trebuie urmata de acceptarea acesteia pentru a se incheia un contract. Daca intrebarea trebuia urmata imediat de un raspuns atunci, acum acceptarea trebuie sa nu fie tardiva, adica sa vina cat mai repede, oricum nu inainte ca oferta sa fie revocata sau sa devina caduca. Daca raspunsul trebuia sa fie conform cu intrebarea, acum acceptarea ofertei trebuie sa concorde cu oferta; destinatarul trebuie sa accepte integral oferta, fara a formula rezerve sau a propune modificari, pentru ca altfel el nu accepta, ci face o noua oferta; acceptarea trebuie sa fie intr‑un raport de congruenta cu oferta, intocmai ca raspunsul cu intrebarea in cazul stipulatiei. In concluzie, pastrand proportiile, intrebarea din cadrul stipulatiei poate fi oferta de astazi, iar raspunsul, acceptarea ofertei care duce la incheierea contractului modern

Nu se poate incheia o stipulatie decat daca ambele parti contractante vorbesc si aud, asa incat nu poate stipula mutul, surdul, infantele si nici absentul. In dreptul roman prin infante, infans se intelege copilul care nu a implinit 7 ani. Dar problema care poate sa apara este ca un copil poate sa vorbeasca inainte de a implini 7 ani. Explicatia consta in faptul ca se cerea ca cel ce se obliga, nu doar sa vorbeasca in sensul ca "pronunta cuvinte", ci sa inteleaga sensul acestora, "sa inteleaga angajamentul pe care si‑l asuma", sa vorbeasca intr‑un mod inteligent . Dar de ce 7 ani? Exista, in primul rand, credinta, potrivit scolii filosofice stoice ai carei adepti erau jurisconsultii romani clasici, Ulpian, Papinian, Paul si altii, ca in viata omului din 7 in 7 ani intervin transformari importante pe plan fizic si inte­lectual . Pe de alta parte, logodna se putea incheia in dreptul roman incepand de la 7 ani. Potrivit lui Ulpian (Legea 2 - De sponsalibus, Cartea XXIII, Zitlul 1): Spon­salia dicta sunt a spondendo, nam moris fuit veteribus stipulari, et spon­dere, sibi uxores futuras (Sponsaliile se numesc astfel de la spondendo, caci era obiceiul la stramosii nostri ca barbatul sa stipuleze de la femeie ca‑i va fi sotie, si aceasta sa promita, intrebuintand verbul - prin excelenta intrebuintat in materie de stipulatiuni - spondere). Mai mult, Modestinus arata: In sponsalibus contra­hendis aetas contrahentium definita non est, ut in matrimonio: quapropter et a primordio aetatis sponsalia effici possunt; si modo id fieri ab utraque persona intelligatur, id est si non minores quam septem annis (La incheierea logodnei nu s‑a fixat o varsta ca pentru incheierea casatoriei, de aceea inca din inceputul varstei se pot face logodne; numai ambele parti sa inteleaga ce fac, adica sa nu fie minore sub sapte ani). Asadar, pentru incheierea casatoriei exista o limita de varsta, 14 ani pentru baieti si 12 ani pentru fete, dar pentru logodna, fara a exista o limita de varsta, se impunea ca partile sa fi implinit 7 ani, sa inteleaga ce vorbesc.

Se cere ca intrebarea sa fie urmata imediat de un raspuns congruent. De aceea, cel care a intrebat pe debitor, dar a plecat inainte de a i se raspunde, face o stipulatie inutila. Stipulatia nu se poate incheia, cum am mai spus, intre absenti, de aceea cel care intreaba trebuie sa fie in acelasi loc cu cel care raspunde si sa auda raspunsul, si cel care raspunde sa fie de fata cu cel care intreaba si sa auda intrebarea. Ce se intampla daca exista un interval de timp intre intrebare si raspuns? In acest sens se arata (Legea 137, Principium, Cartea 1): Continuus actus stipulantis et promittentis esse debet, ut tamen aliquod momentum naturae intervenire possit; et cominus responderi stipulanti oportet: caeterum si post interrogationem aliud acceperit nihil proderit quamvis eadem die spopondisset (Actul stipulatorului si al promisorului trebuie sa fie continuu, putand fi un interval de timp intre ele: si trebuie sa se raspunda in prezenta stipulatorului; iar daca dupa stipulatiune stipulantul a intreprins altceva, nu‑i va folosi la nimic intrebarea, desi i se va raspunde in aceeasi zi). In acelasi sens, jurisconsultul Iulian (Cartea 22 a Digestelor) arata: Duo rei sine dubio ita constitui possunt, ut temporis ratio habeatur, intra quod uterque respondeat. Modicum tamen inter­vallum temporis, item modicus actus, qui modo contrarius obligationi non sit, nihil impedit quominus duo rei sint. Fideiussor quoque interogatus inter duorum reorum responsa, si responderit, potest videri non impedire obligationem reorum: quia nec longum spatium interponitur, nec is actus qui contrarius sit obligationi (Doi codebitori coreali se pot constitui, fara indoiala, astfel incat sa existe o trecere de timp intre raspunsurile lor. Caci un interval modic si un act de mica insemnatate, care sa nu fie contrar obligatiei, nu impiedica sa se constituie doi debitori coreali. Chiar si un fideiusor poate fi intrebat de stipulatorul comun intre raspunsurile celor doi debitori coreali, si sa raspunda in interval, fara sa impiedice crearea obligatiei; pentru ca nu se interpune un spatiu lung si nici acest act al fideiusiunii nu este contrar obligatiei codebitorilor principali). In fine, se arata ca: Si ex duobus qui promissuri sinit, hodie alter, alter posterea die spo­pon­derit non esse duos reos: ac ne obligatum quidiem intelligi eum qui postera die responderat, cum actor ad alia negotia discesserit, vel promissor, licet peractis illis responderit (Daca dintre doi care trebuiau sa promita, unul ras­punde astazi, altul a doua zi, nu se constituie doi codebitori corelai si nici nu se considera obligat cel ce a raspuns a doua zi: mai ales cand reclamantul sau promisorul, s‑a ocupat cu alte acte in acest interval, desi dupa ce le‑a terminat a raspuns la intrebarea stipulatorului).

Am aratat ca raspunsul trebuie sa fie verbal. In locul verbului din intrebare se poate folosi ca raspuns si expresia ,,de ce nu", stipulatia fiind valabila. Daca la intrebarea verbala se raspunde altfel decat prin vorbe, cum ar fi, spre exemplu, prin scrisoare, nuntiu, printr‑un semn, chiar daca cel care a intrebat este de fata (prin dare din cap) nu exista stipulatie, nu avem o obligatie verbis contractata.

In fine, am aratat ca stipulatia este un contract verbal care se formeaza printr‑o intrebare si un raspuns congruent. La inceput se folosea numai limba latina, treptat s‑a admis si limba greaca, pentru ca, in final, sa fie admisa orice limba. Daca cineva intrebat pur si simplu, raspunde ca va da daca se va face un anume lucru, se considera ca el nu se obliga. De asemenea, daca este intrebat ca va da in ziua a cincea a lunii, iar el raspunde ca va da la ide, nu se obliga, pentru ca nu a raspuns cum a fost intrebat. De cate ori se adauga sau se scoate ceva din obli­gatie, este evident ca obligatia este viciata, cu exceptia situatiei in care stipu­latorul adera la modificarea facuta de promisor in raspunsul sau, cand se consi­dera ca s‑a incheiat alta stipulatie. Daca intrebarea este pentru zece, iar raspunsul este ca se va da douazeci, obligatia este contractata pentru zece. Invers, daca intrebarea este pentru douazeci, iar raspunsul este ca se va da zece, obligatia este contractata pentru zece.

Treptat solemnitatea stipulatiei cade in desuetudine, ea poate fi folosita si de peregrini, verbul spondere ramanand a fi folosit o vreme numai de cetatenii romani, pentru ca imparatul Leon, preluand intr‑o constitutie ceea ce se admisese deja de catre responsa prudentium, sa dispuna ca orice stipulatie este valabila, indiferent de cuvintele folosite. Inca din timpul imparatilor Septimiu Sever si Antoniu Caracalla partile puteau intocmi un inscris in care se constata ca intre ele fiind de fata s‑a contractat o anume obligatie, si, chiar daca in inscris nu se prevedea ca acea obligatie este contractata sub forma stipulatiunii, se prezuma pana la proba contrara ca au contractat o stipulatie

18. Actele juridice civile cu titlu oneros si actele juridice civile cu titlu gra­tuit Clasificarea actelor juridice civile in acte juridice cu titlu oneros si acte juri­dice cu titlu gratuit se face in functie de scopul urmarit cu prilejul incheierii lor.

Actul juridic civil cu titlu oneros este actul in care (prin care), in schimbul unui folos patrimonial procurat, se urmareste, obtinerea unui alt folos patrimo­nial. Definind contractul oneros (specie importanta a actului juridic civil), art. 945 C.civ. arata: "Contractul oneros este acela in care fiecare parte voieste a‑si procura un avantaj" (s.n). Intra in aceasta categorie: contractul de vanzare‑cum­parare, contactul de antrepriza, contractul de locatiune, contractul de renta viagera, imprumutul cu dobanda etc.

Actul juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procura un folos patrimonial, fara a se urmari obtinerea altui folos patrimonial in schimb. In acest sens art. 946 C.civ. precizeaza: ,,Contactul gratuit sau de binefacere este acela in care una din parti voieste a procura, fara echivalent, un avantaj celeilalte" (s.n.). Intra in aceasta categorie: donatia, comodatul, imprumutul fara dobanda, mandatul gratuit, etc.

La randul lor, actele cu titlu oneros se subdivid in doua categorii: comutative si aleatorii. Actul comutativ este actul cu titlu oneros in care partile cunosc ori pot cunoaste de la inceput - din momentul incheierii actului - existenta si intinderea obligatiilor ce le revin. Este comutativ, exempli gratia, contractul de vanzare‑cumparare, intrucat atat vanzatorul, cat si cumparatorul cunosc ab initio intinderea obligatiilor ce le revin (cu privire la lucrul vandut si cu privire la pret etc.). Actul aleatoriu este actul cu titlu oneros in care partile au in vedere posibilitatea unui castig ori riscul unei pierderi, de care fac sa depinda existenta sau intinderea obligatiilor . Sunt acte aleatorii: renta viagera, asigurarea, jocul de loto‑pronosport, contractul de intretinere etc.

Pe de alta parte, actele juridice cu titlu gratuit (dupa cum atrag sau nu dimi­nuare patrimoniului celui care se obliga) se subdivid in: liberalitati (actele prin care cel ce executa prestatia la care s‑a obligat isi diminueaza patrimoniul, asa cum este donatia) si acte dezinteresate (cele care nu implica diminuarea patrimo­niului partii care se obliga, cum sunt: imprumutul fara dobanda, mandatul gratuit etc.). Aceasta distinctie prezinta interes in privinta formei actului (liberalitatile sunt acte solemne, cele dezinteresate nu) si in materie succesorala (liberalitatile sunt supuse reductiunii si raportului , actele dezinteresate nu).

Clasificarea actelor juridice civile dupa scopul urmarit prezinta importanta teoretica si practica din mai multe puncte de vedere:

- functioneaza reguli diferite in privinta capacitatii partilor;

- in privinta conditiilor de forma, legea civila este mai exigenta cu actele cu titlu gratuit decat cu cele oneroase;

- regimul viciilor de consimtamant difera de la o categorie la alta;

- in privinta raspunderii, deosebirile constau in aceea ca la actele cu titlu oneros raspunderea este mult mai severa decat in cazul actelor cu titlu gratuit;

- actiunea pauliana (revocatorie) este mult mai usor de intentat in cazul actelor cu titlu gratuit decat in cazul actelor cu titlu oneros

- in materie succesorala exista reguli diferite pentru cele doua categorii de acte intr‑o serie de privinte.

19. Acte juridice civile constitutive, translative si declarative Clasificarea actelor juridice civile in acte constitutive, translative si declarative se realizeaza avand la baza criteriul efectelor produse.

Actul juridic civil constitutiv este actul care da nastere unor drepturi subiec­tive (si obligatii civile) noi, inexistente anterior ca atare. Intra in aceasta categorie actul prin care se constituie o ipoteca ori un drept de uzufruct (ori alt dezmem­bramant al dreptului de proprietate

Actul juridic civil translativ este actul prin care se stramuta un drept de la un titular la altul (dintr‑un patrimoniu in altul). Intra in aceasta categorie, exempli gratia, contractul de vanzare‑cumparare, (prin care dreptul de proprietate se transmite de la vanzator la cumparator) ori cesiunea de creanta etc.

In fine, actul juridic civil declarativ este acela prin care se definitiveaza (conso­lideaza) drepturi preexistente. Intra in aceasta categorie, de exemplu, partajul (imparteala), tranzactia, actul confirmativ.

Aceasta clasificare a actelor juridice civile este importanta, mai ales, pe planul sta­bilirii momentului de la care se produc efectele. Astfel, actele juridice civile consti­tutive si translative isi produc efectele numai din momentul incheierii, pentru viitor (ex nunc), iar efectele actelor juridice declarative se produc atat pentru viitor, cat si pentru trecut (ex tunc). De aici o serie intreaga de consecinte juridice:

- numai in cazul actelor translative partea care a primit dreptul are calitatea de succesor (avand‑cauza), iar nu si in cazul actelor declarative;

- numai actele juridice civile translative pot constitui just titlu pentru uzu­capiunea de scurta durata (10 pana la 20 de ani), pe cand cele declarative nu pot avea aceasta semnificatie juridica . In acest sens art. 1897 alin. (1) C.civ. dispune: "Justa cauza este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc." (s.n.).

- in general, numai actele juridice translative (contactele sinalagmatice) sunt supuse rezolutiunii pentru neexecutare, iar nu si cele declarative.

20. Acte juridice civile de conservare, de administrare si de dispozitii Distinctia intre actele civile de conservare, de administrare si de dispozitie se face in functie de criteriul importantei (al gravitatii) lor in raport cu un bun sau un patrimoniu.

Actul juridic de conservare are ca efect preintampinarea pierderii unui drept subiectiv civil. El este o masura al carei scop il constituie pastrarea acelui drept subiectiv civil in patrimoniul unei persoane. Fata de cheltuielile pe care le presupune, actul de conservare este intotdeauna avantajos, in sensul ca presupune o cheltuiala mica fata de valoarea dreptului ce urmeaza a fi salvat (conservat). Sunt considerate acte de conservare: intreruperea unei prescriptii prin intentarea unei actiuni in justitie, inscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somatia, punerea pecetilor (art. 278 si 441 C.proc.civ.) etc.

Actul juridic civil de administrare (iar nu actul administrativ) este actul prin care se infaptuieste punerea in valoare (normala exploatare) a unui bun ori a unui patrimoniu. Trebuie facuta distinctia, impusa chiar de lege , intre actul de admi­nistrare a unui bun singular si actul de administrare a unui patrimoniu. Daca priveste un bun (ut singuli) actul de administrare are semnificatia unui act de punere in valoare a bunului respectiv, fara a fi nevoie de instrainarea lui. Daca priveste un patrimoniu, actele de administrare pot cuprinde chiar instrainarea unor bunuri, in asa fel incat acestea sa poata fi considerate ca acte necesare, ca masuri de folosire (de exploatare) normala a patrimoniului.

Sunt considerate acte de administrare: perceperea, incasarea si folosirea fructelor si veniturilor, actul prin care este inchiriat un bun in anumite conditii , contractul de asigurare a unui bun, actul care priveste efectuarea unor reparatii de intretinere etc.

In fine, actul juridic civil de dispozitie are ca rezultat iesirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Intra in aceasta categorie: van­zarea‑cumpararea, donatia (acte translative), gajul, ipoteca (acte constitutive) etc.

Impartirea actelor juridice civile in acte de conservare, de administrare si de dispozitie prezinta importanta pe mai multe planuri:

- in materia capacitatii civile, regimul juridic difera in raport de felul actului;

- in materia reprezentarii legale si conventionale;

- in materia efectelor fata de terti ale desfiintarii si rezolvarii unui act juridic;

- in materia acceptarii mostenirii;

- in materia dreptului de proprietate comuna cu privire la aplicarea regulii unanimitatii (calificarea unui act dupa criteriul gravitatii atrage sau nu aplicarea acesteia

21. Acte juridice civile consensuale, solemne si reale. Impartirea actelor juridice civile in acte consensuale, reale si solemne se face dupa modul de incheiere (dupa criteriul formarii lor valabile).

Dupa cum vom vedea in dreptul nostru functioneaza regula consensualitatii acte­lor juridice civile, regula potrivit careia, pentru formarea valabila a unui act juri­dic este suficienta manifestarea de vointa. Astfel, actele juridice civile con­sen­suale care se incheie prin simpla manifestare de vointa a celor implicati, consti­tuie regula. Sunt consensuale: vanzarea‑cumpararea, mandatul, schimbul etc.

Actul solemn este acela pentru a carui incheiere valabila se pretinde pe langa manifestarea de vointa respectarea unor cerinte de forma, prevazute expres de lege, forma fiind considerata o conditie de valabilitate. Din acest motiv se spune ca in cazul actelor juridice solemne, forma este ceruta ad validitatem ori ad solem­nitatem. Intra in aceasta categorie: donatia, testamentul etc.

In fine, actul real ia nastere valabil numai daca manifestarea de vointa este insotita de predarea (remiterea) lucrului (care constituie obiectul actului). Intra in aceasta categorie: imprumutul, gajul cu deposedare, depozitul, contractul de transport de marfuri etc.

Interesul juridic al acestei clasificari priveste urmatoarele aspecte:

- nerespectarea conditiilor de forma atrage nulitatea absoluta a actului solemn, dar nu afecteaza (prin ipoteza) actele consensuale ori pe cele reale;

- in cea ce priveste proba lor, regimul este diferit in cazul celor trei categorii de acte;

- modificarea actului solemn se poate face cu respectarea formei impuse de lege, problema care nu se pune pentru celelalte acte.

22. Acte juridice civile intre vii si acte juridice civile pentru cauza de moarte Aceasta clasificare are la baza criteriul momentului in care actele juri­dice civile isi produc efectele.

Actul juridic civil intre vii (inter vivos) este actul ale carui efecte se produc fara a fi conditionate de moartea autorului sau autorilor lui. In aceasta categorie intra marea majoritate a actelor juridice civile, care sunt incheiate, de regula, pentru ca efectele sa se produca imediat, in timpul vietii celor care isi manifesta vointa.

Actul juridic civil pentru cauza de moarte (mortis causa) este actul de esenta caruia este faptul ca isi produce efectele numai dupa moartea autorului, el fiind incheiat tocmai in considerarea mortii. Sunt socotite astfel de acte: testamentul, asigurarea asupra vietii.

Observand ca aceasta clasificare se aplica actelor incheiate de persoane fizice, importanta ei juridica se concretizeaza in:

- in privinta regulilor privind capacitatea, actele de mortis causa sunt supuse unor conditii restrictive, atat in ceea ce priveste capacitatea de a dispune, cat si de a primi

- pe planul formei in care trebuie sau pot fi incheiate, actele de mortis causa sunt de regula acte solemne.

23. Acte juridice civile pure si simple si acte juridice afectate de moda­litati. Distinctia intre actele juridice civile pure si simple si cele afectate de modalitati are la baza criteriul legaturii lor cu modalitatile.

Actul civil pur si simplu este actul juridic care nu poate fi afectat de modalitati (termen, conditie sau sarcina). Intra in aceasta categorie: casatoria, recunoasterea de filiatie, actul de optiune succesorala etc.

Actul juridic afectat de modalitati este actul care cuprinde modalitati. Se poate distinge intre acte juridice civile considerate esentialmente afectate de moda­litati (contractul de imprumut, contractul de intretinere, contractul de asigu­rare etc) si acte juridice care pot sau nu sa fie afectate de modalitati.

Aceasta clasificare prezinta importanta juridica atat in privinta valabilitatii actelor juridice (lipsa modalitatii poate conduce la ineficacitatea actului, cel mai adesea, sub forma nulitatii), cat si in privinta producerii efectelor juridice

24. Acte juridice civile principale si acte juridice civile accesorii Clasi­ficarea actelor juridice civile in principale si accesorii tine seama de raportul dintre ele (dupa cum actul are sau nu o existenta juridica proprie).

Actul juridic civil principal (regula) este actul care are o existenta de sine sta­tatoare, independenta, in sensul ca soarta lui nu depinde de un alt act al partilor.

Actul juridic civil accesoriu este actul care nu are o existenta de sine stata­toare, asa incat soarta lui juridica depinde de soarta unui act juridic civil prin­cipal. Intra in aceasta categorie: ipoteca conventionala, gajul etc.

Importanta distinctiei se vadeste in materia aprecierii valabilitatii si eficacitatii actelor juridice civile. In plus, in privinta raportului dintre actul principal si actul accesoriu se considera ca accesoriul urmeaza soarta juridica a principalului (acce­sorium sequitur principalem). Desfiintarea sau incetarea, din orice cauza, a actului principal atrage si desfiintarea sau incetarea actului accesoriu. Jurispru­denta a statuat, spre exemplu, ca desfiintarea contractului de imprumut (prin rezolutiune) atrage si stingerea contractului de ipoteca prin care s‑a garantat obli­­gatia de restituire a sumei de bani imprumutate

25. Actele juridice civile cauzale si actele juridice civile abstracte. Aceasta clasificare se face in functie de raportul actelor juridice civile cu cauza in sens de scop.

Actul juridic cauzal este actul a carui valabilitate implica valabilitatea cauzei, in sensul ca nu sunt detasate de cauza (scopul) lor, in asa fel incat, daca scopul este ilicit, imoral sau lipseste, actul este nul. Asadar, analiza valabilitatii actului cauzal poate pune in discutie valabilitatea cauzei (ca element esential al actului). Se poate sustine ca aceasta categorie constituie regula in materia actelor juridice civile.

Actul juridic civil abstract este actul a carui valabilitate este detasata (nu depinde) de valabilitatea cauzei. Aparitia acestei categorii de acte a fost deter­minata de nevoia de celeritate a circuitului civil in anumite domenii, ceea ce a eliminat posibilitatea punerii in discutie a valabilitatii cauzei. Este cazul titlurilor de valoare, in situatia carora actul juridic (negotium) care da nastere unor drep­turi este inseparabil de inscrisul constatator (instrumentum), in sensul ca inscri­sul incorporeaza creanta. Astfel, posesorul actual al titlului de valoare la purtator poate pretinde restituirea sumei reprezentata de acesta, indiferent de orice alta imprejurare

Aceasta clasificare prezinta interes in materia probei cauzei si a valabilitatii actului juridic civil.

26. Actele juridice civile strict personale si actele care pot fi incheiate si prin reprezentant. Impartirea actelor juridice civile in aceste doua categorii se face in raport de modalitatea incheierii actelor juridice.

Actul juridic civil strict personal este actul juridic care nu poate fi facut decat personal, nu si prin reprezentare. Intra in aceasta categorie: testamentul, casa­toria, recunoasterea paternitatii ori maternitatii (acte juridice nepatrimoniale) etc.

Regula este insa ca un act juridic civil poate fi incheiat personal, dar si printr‑un reprezentant (ales).

Aceasta clasificare prezinta importanta juridica daca avem in vedere urmatoa­rele aspecte:

- actele strict personale constituie exceptia, iar celelalte regula, de unde rezulta ca normele care reglementeaza acte strict personale sunt de stricta inter­pretare (exceptio este strictisiame interpretationis), aceste acte fiind numai cele reglementate expres de lege;

- in materia capacitatii de a incheia acte exista reguli diferite;

- valabilitatea actelor juridice strict personale se apreciaza numai in raport cu persoana care il incheie, iar la aprecierea actului incheiat prin reprezentant, de regula, se are in vedere si persoana acestuia.

27. Acte juridice civile numite si acte juridice civile nenumite. Clasifi­carea se face in raport de faptul daca legea le reglementeaza si le da o denumire.

Actele juridice civile numite (sau tipice) sunt actele carora legea le asigura reglementarea juridica si le acorda o denumire. Intra in aceasta categorie acte reglementate in Codul civil, precum: contractul de vanzare‑cumparare, schimbul, contractul de locatiune, contractul de societate, contractul de mandat, comodatul, dar si acte reglementate prin legi speciale: sponsorizarea , voluntariatul (Legea nr. 195/2001) etc.

Actul juridic civil nenumit (atipic) este actul caruia legea nu‑i consacra o reglementare proprie si o denumire. Intra in aceasta categorie, spre exemplu, contractul de intretinere . Aceasta categorie de acte da expresie principiului libertatii actelor juridice civile, considerandu‑se ca orice operatiune juridica este posibila (atata timp cat legea nu o interzice expres).

In principal, clasificarea actelor juridice civile in tipice si atipice, prezinta importanta in privinta stabilirii regulilor aplicabile actelor nenumite, pentru ca in aceasta privinta, lipsind o reglementare anume, se aplica regulile generale, iar nu regulile celui mai apropiat act juridic numit . Se considera ca partile unui act nenumit trebuie sa amanunteasca, mai ales, clauzele referitoare la drepturile dobandite si obligatiile asumate.

De mentionat ca exista in prezent o tendinta de reglementare (de numire) a actelor juridice nenumite care inregistreaza o aplicare practica importanta (spon­so­rizarea, contractul de leasing, contractul de franciza etc.)

28. Acte juridice civile cu executare imediata si acte juridice civile cu executare succesiva Aceasta are la baza criteriul modului de executare a actelor juridice civile.

Actele juridice cu executare imediata (dintr‑o data, instantanee, uno ictu) sunt actele a caror executare implica o singura prestatie savarsita de debitor. Intra in aceasta categorie, de exemplu, darul manual, vanzarea‑cumpararea unui bun cand, pe loc, se plateste pretul si se preda bunul etc.

Actele juridice civile cu executare succesiva sunt actele a caror executare se realizeaza din mai multe prestatii succesive (esalonate in timp). Intra in aceasta categorie, de exemplu, contractul de renta viagera, donatia cu sarcina intretinerii (donatio sub modo) etc.

Clasificarea are importanta din urmatoarele puncte de vedere:

- daca din culpa debitorului, obligatiile sale n‑au fost executate, sanctiunea este rezolutiunea (desfiintarea si pentru trecut, ex tunc), in cazul actelor de exe­cutare dintr‑o data, si rezilierea in cazul actelor cu executare succesiva (desfiin­tarea actului numai pentru viitor, ex nunc);

- nulitatea actului juridic civil cu executare dintr‑o data produce efecte si pentru trecut (ex tunc), facand sa se considere ca actul n‑a existat niciodata, pe cand in cazul actului cu executare succesiva, se produc efecte numai pentru viitor (ex nunc);

- aceasta clasificare ne ajuta sa deosebim nulitatea de rezolutiune si reziliere;

- problema suspendarii executarii pe perioada in care, din motive de forta majora, executarea este imposibila apare numai in cazul actelor cu executare succesiva.

29. Acte juridice civile patrimoniale si acte juridice civile nepatri­mo­niale. Aceasta clasificare se face dupa criteriul continutului actului juridic civil. Astfel, actul juridic patrimonial are un continut ce poate fi evaluat in bani. Actul juridic nepatrimonial este actul al carui continut nu este susceptibil a fi evaluat in bani.

Importanta acestei clasificari se vadeste in materia efectelor nulitatii, cand, anulandu‑se actul nepatrimonial, nu se pune problema ,,restituirilor".

30. Acte juridice civile subiective si acte juridice conditie Clasificarea actelor juridice civile in acte subiective si acte conditie are la baza criteriul rolului vointei partilor in stabilirea continutului lor.

Actul juridic civil subiectiv este acel act in care vointa partilor are un rol deter­minant, in sensul ca partile, prin vointa lor, ii stabilesc continutul, in limitele dreptului obiectiv. Se considera ca majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intra in aceasta categorie.

Actul juridic civil conditie este actul in care partile isi manifesta vointa ca regu­lile ce dau regimul juridic unei anumite institutii juridice sa le devina apli­cabile si in care vointa partilor are doar rolul de a accepta sau nu regulile respec­tive, nu si de a se abate de la ele, datorita caracterului lor imperativ. Intra in aceasta categorie: casatoria, adoptia etc.

Impartirea actelor juridice civile in acte subiective si acte‑conditie isi vadeste importanta in materia valabilitatii actelor juridice, cu deosebirea in privinta aprecierii conditiilor de valabilitate