Dreptul procesual civil- locul sau in sistemul de drept

Dreptul procesual civil- locul sau in sistemul de drept

Definire si caractere

Dreptul procesual civil reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza modul de judecata de catre instantei, judecatoresti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justitiei. precum si modul de executare silita a hotarari/or judecatoresti sau a altor titluri executorii.[1]

Doctrina a retinut ca dreptul procesual civil are urmatoarele caractere: sanctionator, reglementar, formalist, de drept comun..[2]

Caracterul sanctionator al dreptului procesual civil este dat de aceea ca el garanteaza eficacitatea dispozitiilor de drept material care consacra drepturile subiective.

Caracterul reglementar al procesului civil consta in aceea ca vointa partilor si a judecatorului sunt limitate, in ceea ce privest conducerea si desfasurarea procesului, de norme cuprinse in Constitutie si alte legi cu dispozitii - de regula - de ordine publica.

Caracterul formalist al dreptului procesual civil consta il aceea ca actele de procedura sunt supuse unor exigente de forma si unor termene, procedura civila reprezentand o scoala a ordinei si disciplinei, inamic al arbitrarului, un rit.[3]

Caracterul de drept comun al dreptului procesual civil consta in aceea ca normele sale se aplica oricarui litigiu ce nu are o procedur distincta. Mai mult, chiar si in unele cazuri cand exista o procedur distincta, situatiile ce nu sunt reglementate expres de acea procedura

isi gasesc rezolvarea in ultima instanta prin apelarea la normele de drept procesual civil.[4]

Legaturile dreptului procesual civil cu alte ramuri de drept

Dreptul procesual civil s-a nascut din necesitatea aplicarii normelor de drept civil material, a sanctionarii nerespectarii acestora, astfel incat se poate spune ca intre dreptul civil si dreptul procesual civil exis 111b11b ta o legatura intima. Dupa cum s-a afirmat in literatura,[5] legatura dintre dreptul civil material si dreptul procesual civil este expresia legaturii dintre continut si forma, ceea ce inseamna ca in situatia in care raporturile de drept civil nu se realizeaza pe cale

amiabila, realizarea lor prin apelare la o instanta judecatoreasca obliga la respectarea unor conditii privind timpul si forma actelor indeplinite de subiectii raporturilor de drept.

Legatura dintre cele doua ramuri de drept a fost evidentiata in termeni extrem de sugestivi in raportul de prezentare a proiectului Codului de procedura civila, in anul 1865, catre Consiliul de Stat: 'Codicele civil, fara procedura, este ca un corp fara inima, este ca o buna si complecta masina careia ii lipseste puterea motrice'.[6]

O alta ramura cu care dreptul procesual civil se afla in stransa legatura este ramura dreptului constitutional. Dreptul constitutional inglobeaza regulile de drept fundamentale inclusiv in materia procedurii civile. Astfel, Constitutia consacra principiile fara de care nu poate fi conceput procesul civil, respectiv inamovibilitatea judecatorilor, accesul liber la justitie, dreptul de aparare, publicitatea dezbaterilor, independenta judecatorilor si supunerea lor numai legii, etc., iar un capitol intreg (capitolul IV din titlul III) este dedicat in exclusivitate autoritatilor judecatoresti.

Exista legaturi si intre dreptul procesual civil si dreptul procesual penal. Acestea sunt date in primul rand de aspectele care le apropie, respectiv:

- aceleasi instante judecatoresti solutioneaza atat cauzele civile cat si pe cele penale;

- judecatorii pentru procesele penale si pentru procesele civil au aceeasi pregatire, sunt selectionati in acelasi mod, iar o anumita specializare intervenita uneori in practica nu determina incompatibilitatea de a solutiona si o alta categorie de cauze decat aceea in care a intervenit specializarea;

- multe dintre principiile fundamentale ale procesului civil ale procesului penal sunt similare sau chiar identice (de pilda principiile legalitatii, independentei judecatorului si supunerii lui numai fata de lege, rolului activ al judecatorului, publicitatii, etc.);

- etapele parcurse atat de procesul civil cat si de procesul penal sunt asemanatoare: sesizarea, probatiunea, dezbatere deliberarea si pronuntarea hotararii;

- caile de atac sunt aceleasi, diferind, cum este si firesc, doar conditiile de exercitare.

Exista anumite legaturi ale dreptului procesual civil si cu dreptul administrativ, cu dreptul muncii, cu dreptul financiar, e dreptul proprietatii intelectuale. In cadml tuturor ramurilor de drept material anterior mentionate sunt prevazute reguli speciale, distinct privind solutionarea situatiilor litigioase, acestea fiind destinate sa completeze sau sa inlocuiasca unele norme ale dreptului procesual civil in conformitate cu specificul ramurii respective de drept material. Chiar daca pentru unele ramuri de drept s-ar incerca adoptarea unor coduri de procedura distincte, acestea n-ar face decat sa preia principiile constitutionale ale procedurilor jurisdictionale si cea mai mare parte a normelor Codului de procedura civila. In consecinta credem ca propunerile privind elaborarea unor coduri de procedura

administrativa sau fiscala nu apar ca suficient de justificate. Actuala reglementare - desi cu multe imperfectiuni - este mai facil de inteles si de aplicat, legislatia specifica precizand doar nonnele de drept procesual derogatorii de la cele cuprinse in Codul de procedura civila si in Legea privind organizarea judecatoreasca.

Dreptul procesual civil este inclus indeobste in marea diviziune a dreptului public.[8]

Izvoarele dreptului procesual civil

Prin izvoare ale dreptului procesual civil sunt desemnate toate acele acte normative care contin dispozitii ce reglementeaza desfasurarea proceselor generate de litigiile civile, comerciale, de dreptul familiei, de drept administrativ, de dreptul muncii, de drept financiar (fiscal), de drept al proprietatii intelectuale.

- In conformitate cu ierarhia nonnelor juridice, pe primul plan se va situa, desigur, Constitutia Romaniei adoptata in anul 1991 si care cuprinde unele principii fundamentale ale organizarii judecatoresti si ale desfasurarii procesului.[9]

Pe planul urmator se vor situa legile si anume mai intai legile organice, apoi legile ordinare. Cat priveste legile mai este de mentionat ca in conformitate cu art. 11, al. 2 din Constitutie, tratatele si conventiile ratificate de Parlament si promulgate fac parte, din momentul publicarii in Monitorul Oficial, din legislatia interna. Pe de alta parte, art. 20 al. 2 din Constitutie prevede ca, daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale. Asa, de pilda, sunt izvoare ale procedurii civile Pactul international cu privire la drepturile civile si politice ratificat de Romania in anul 1974, Conventia europeana a drepturilor omului ratificata de Romania in anul 1994, Conventia de la Haga privind procedura civila ratificata de Romania prin Decretul nr.81/1971. Au, de asemenea, regimul juridic al legilor, conventiile tratatele de asistenta juridica in materie procesual civila.[10]

Dintre legile organice se detaseaza Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecatoreasca si Codul de procedura civila.

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecatoreasca este rezultatul unei evolutii legislative de la o organizare relativ simpla la o organizare intemeiata pe specializare si pe o distributie mai larga a justitiei in teritoriu. Alaturi de aceasta lege, trebuie mentionate Legea

nr. 30312004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, precum si Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii[12]. Cele trei legi au inlocuit Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecatoreasca si Legea nr. 56/1993 privind Inalta Curte de Casatie si Justitie. Principalele modificari au vizat constituirea si consolidarea independentei si inamovibilitatii judecatorilor, redefinirea rolului si pozitiei Ministerului Public, constituirea completelor de judecata.

Codul de procedura civila a fost elaborat in anul 1865 dupa modelul Codului Cantonului Geneva din 1819 si al celui francez din 1806, tinand seama de necesitatea adaptarii dispozitiilor preluate la realitatile interne. Codul a fost modificat succesiv, urmarindu-se adoptarea unor proceduri din ce in ce mai simple, mai rapi de si mai eficiente.[13] Codul de procedura civila este structurat In sapte carti: competenta organelor judecatoresti (art. 1 - 40), procedura contencioasa (art. 41 - 330⁴), dispozitii generale privitoare la procedurile necontencioase (art. 331 - 339), despre arbitraj (art. 340 ­-371),

despre executarea silita (art. 371¹ - 580⁵), proceduri speciale (art. 581 - 720¹⁰) si dispozitii finale (art. 721 - 735).

Norme de procedura civila se gasesc si in legi ordinare precum Codul civil, Codul comercial, Codul familiei, Codul muncii Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept international privat, Legea nr. 36/1995 privind notarii publici si activitatea notariala[14] Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat .

Practica legislativa a ultimilor 10 - 12 ani a demonstrat ca un important izvor al dreptului procesual civil (ca si al altor ramuri de drept) il constituie ordonantele guvernului, fie ele de urgenta sau simple[16]. De asemenea, nu sunt de neglijat actele normative de punere in aplicare a legilor si ordonantelor, respectiv hotararile de guvern ordinele ministrului justitiei (unele privind norme metodologice , regulamentele si instructiunile ).

In dreptul procesual civil, ca si in alte ramuri de drept, practica judiciara nu constituie izvor de drept.[21] Potrivit art. 4 Cod civil este oprit judecatorului sa se pronunte, in hotarari le pe care le da cu privire la cauzele ce sunt supuse judecatii sale, pe cale de dispozitii generale si de reglementare. Pe de alta parte, art. 125 al. 3 din Constitutie si art. 2 a1. 3 din Legea nr. 303/2004 republicata prevad ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii. Aceasta inseamna ca judecatorul nu este tinut de solutii pronuntate anterior in cauze identice ori similare.

Pe de alta parte, art. 315 al.1 Cod procedura civila dispune ca hotararile pronuntate in recurs asupra problemelor de drept sunt obligatorii pentru judecatorii fondului aceleiasi cauze dupa casare. In aceasta situatie nu practica judiciara este izvor de drept, ci insusi Codul de procedura civila care instituie norme speciale pentru inlaturarea greselilor in aplicarea legii, intre aceste norme fiind si acelea care reglementeaza puterea instantelor de control judiciar de a dispune intr-o cauza determinata cum se aplica legea sau cum trebuie interpretata prin raportare la situatia de fapt dedusa judecatii.

Totusi, o practica judiciara constanta si generala are menirea de a canaliza activitatea judecatorului si de a da o imagine de stabilitate si consecventa a actului de justitie. Din aceste motive, practica judiciara, fara a fi izvor de drept, are si trebuie sa aiba un rol important in adoptarea solutiilor in litigiile civile.

Rolul practicii judiciare trebuie privit si dispozitiilor art. 147 al. 4 din Constitutie (preluat in Legea de organizare si functionare a Curtii Constitutionale), potrivit carora deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii. Dar deciziile Curtii Constitutionale nu reprezinta ceea ce se intelege indeobste prin practica judiciara, aceasta Curte fiind o instanta constitutionala si nu una judecatoreasca.

In fine, un rol oarecum similar celui al deciziilor Curtii Constitutionale il au deciziile pronuntate de inalta Curte de Casatie si Justitie pentru solutionarea recursurilor in interesul legii. Art. 329 din Codul de procedura civila dispune ca aceste decizii sunt obligatorii pentru toate instantele in ceea ce priveste interpretarea legii. Norma de drept mentionata are rolul de a institui un mecanism pentru realizarea mai facila a unei practici unitare. In lipsa acestui text de lege instanta suprema ar judeca fiecare cauza in parte in recurs sau in recurs in anulare pronuntand,. fara indoiala, hotarari identice in probleme de drept identice. Dezavantajul intr-o asemenea situatie ar fi lungirea ciclului cu consecinte negative pentru stabilitatea raporturilor juridice.

Doctrina juridica nu are rolul unui izvor de drept de drept procesual civil. Studiile, cercetarile, analizele efectuate de juristi sunt menite insa sa contribuie la deslusirea pana la ultima consecinta a intentiei reale a legiuitorului si a modului de aplicare a legii la fiecare raport juridic in parte. Numai un judecator cu o buna pregatire doctrinara, teoretica va gasi rapid si facil solutiile legale pentru rezolvarea unui litigiu ce i-a fost dedus judecatii.

Specificul normelor de drept procesual civil

Normele de procedura civila reglementeaza modul de judecata a cauzelor civile si punerea in executare a titlurilor executorii. Ele pot fi clasificate dupa natura raporturilor pe care le reglementeaza (adica dupa obiectul lor), dupa intinderea campului de aplicare si dupa caracterul conduitei pe care o prescriu, clasificarea fiind utila nu numai din punct de vedere didactic, dar si pentru a distinge cele mai generale reguli ale procesului civil ori pentru gasirea tuturor intelesurilor lor.

Dupa obiectul lor se disting norme de organizare judecatoreasca, norme de competenta si norme de procedura propriu­zisa.

Normele de organizare judecatoreasca reglementeaza organizarea si functionarea instantelor si parchetelor, statutul magistratilor, organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, compunerea completelor de judecata (inclusiv recuzarea, abtinerea, incompatibilitatile).

Normele de competenta reglementeaza atributiile instantelor judecatoresti, distinctia fata de atributiile altor organe cu activitate jurisdictionala si distribuirea categoriilor de pricini intre diferitele instante judecatoresti.

Normele de procedura propriu - zisa reglementeaza regulile de urmat in vederea solutionarii unor litigii, activitatea instantelor pentru rezolvarea unor cereri ce nu um1aresc stabilirea de drepturi potrivnice altor persoane si regulile prin care creditorul isi poate realiza drepturile contestate atunci cand debitorul impotriva caruia are un titlu executoriu nu-si executa de bunavoie obligatiile.[22]

Dupa intinderea campului de aplicare se disting norme  generale si norme speciale.

Normele generale sunt acelea care se aplica in toate cazurile si in orice materie, daca legea nu are dispozitii contrarii. In procedura civila, normele generale se regasesc in Codul de procedura civila.

Normele speciale sunt aplicabile numai intr-o anumita materie, expres stabilita, fiind derogatorii de la normele cu caracter general. Ele se regasesc in alte acte normative decat Codul de procedura civila.

Dintr-un alt punct de vedere, trebuie observat ca normele sunt generale sau speciale numai prin raportarea unora la altele, astfel incat o norma poate fi generala fata de alta si speciala fata de o a treia. De pilda normele care stabilesc competenta tribunalelor in litigi ile de contencios administrativ sunt generale fata de cele care stabilesc

competenta curtilor de apel in aceeasi materie si speciale in raport d cele care stabilesc competenta generala a judecatoriilor.'

Este important a stabili care dintre normele in discutie la un moment dat sunt generale si care sunt speciale pentru ca normell specia le se aplica cu prioritate fata de cele generale, iar daca norma speciala tace se aplica prin completare norma generala.

Dupa caracterul conduitei pe care o prescriu normele de procedura civila pot fi'imperative sau dispozitive.

Normele imperative impun o actiune sau o abstentiune. Partile nu se pot abate de la ele nici chiar cu incuviintarea instantei, sub sanctiunea decaderii, nulitatii absolute sau a perimarii. Incalcare normei imperative poate fi invocata de orice parte, de procuror sau de instanta din oficiu si in orice stare a pricinii.

Normele dispozitive suplinesc vointa partilor, respectiv se aplica atunci cand partile nu au stabilit o anumita conduita in ace: privinta. Derogarile de la conduita prevazuta de ele este sanctionata cu nulitatea relativa, iar partile opuse celor ce au incalcat normei supletive pot renunta la invocarea incalcarii lor; singurele persoane care pot invoca incalcarea acestor norme sunt cele care dovedesc un interes, iar nerespectarea termenului prevazut pentru invocarea incalcarii conduce la decaderea din dreptul de a invoca o asemenea incalcare.

Normele de organizare judecatoreasca si normele de competenta sunt imperative, in timp ce normele de procedura propriu zise pot fi atat imperative cat si dispozitive.[23]

Ca oricare alte norme de drept, nomele de procedura au o anumita aplicabilitate in timp si spatiu sau chiar in functie de anumite categorii de persoane.

In ceea ce priveste aplicarea normelor de procedura in timp, principiul este perfect exprimat prin adagiul latin tempus regit actum care inseamna ca actele de procedura sunt supuse legii in vigoare la data intocmirii sau indeplinirii lor. Norma de procedura nu are caracter retroactiv[24] si nici nu ultraactiveaza; ea se aplica din momentul intrarii in vigoare.

In prezent actiunea normelor de procedura civila in spatiu pune probleme numai atunci cand in raportul juridic litigios exista un element de extraneitate. In toate celelalte situatii, legea romana se aplica tuturor persoanelor din Romania si faptelor sau actelor savarsite ori indeplinite in Romania si care au generat litigii.[25]

Aplicarea normelor de procedura asupra persoanelor are loc sub imperiul principiului egalitatii inscris in articolul 16 din Constitutie. Totusi, articolul 163 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept privat international prevede ca cetatenii straini beneficiaza de scutiri sau reduceri de taxe si alte cheltuieli de procedura, precum si de asistenta juridica gratuita, in aceleasi conditii cu cetatenii romani doar daca statul ai carui cetateni sunt asigura aceleasi conditii cetatenilor romani.