Marturisirea

Marturisirea

216. Notiune. Marturisirea (confessio) este recunoasterea de catre o persoana a unei imprejurari, act sau fapt, pe care o alta persoana isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca efecte juridice impotriva autorului ei

Marturisirea are natura unui act juridic unilateral, care il obliga pe autor independent de acceptarea partii adverse. Ea are caracter personal, deci trebuie sa emane numai de la titularul dreptului ("insas 717i86h i partea prigonitoare") sau de un mandatar imputernicit printr‑o procura speciala "spre a face marturisire" [art. 1206 alin. (2) C.civ.].

In fine, marturisirea este irevocabila, pentru ca nu poate fi retrasa de autorul ei, cu exceptia situatiei in care acesta va dovedi ca recunoasterea sa "decurge dintr‑o eroare de fapt" potrivit art. 1206 alin. (2) ultima parte (non fatetur qui errat nisi ius ignoravit). Eroarea de drept a declarantului nu produce efecte in aceasta materie, ea nu este o cauza de retractare a marturisirii, pentru ca o asemenea eroare nu aduce nicio atingere adevarului faptului marturisit.

217. Clasificare. Potrivit art. 1204 C.civ. "se poate opune unei parti marturi­sirea ce a facut sau inaintea inceperii judecatii, sau in cursul judecatii". Legea distinge astfel intre marturisirea extrajudiciara si cea judiciara.

Marturisirea extrajudiciara este facuta in afara judecatii procesului in care se foloseste (extra iudicium) si poate fi scrisa sau verbala.

Marturisirea extrajudiciara scrisa trebuie sa indeplineasca, de regula, condi­tiile cerute pentru actele autentice sau sub semnatura privata (in lipsa acestora, poate constitui un inceput de dovada scrisa).

Legea avertizeaza ca marturisirea extrajudiciara verbala (facuta, de exemplu, intr‑o conversatie) nu poate fi folosita ca dovada "cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori" (art. 1205 C.civ.). Aceasta conditie impiedica elu­da­rea dispozitiilor legale care stabilesc conditiile de admisibilitate ale probei cu martori, de vreme ce marturisirea extrajudiciara verbala trebuie atestata de martori.

Pe de alta parte, dupa structura marturisirea poate fi:

a) simpla (o recunoastere fara rezerve sau adaosuri a pretentiilor reclaman­tului);

b) calificata (o recunoastere initiala, la care se adauga aspecte noi strans legate de faptul pretins si concomitente cu el, care ii schimba urmarile juridice);

c) complexa (recunoasterea faptului pretins, dar si sustinerea unor imprejurari ulterioare care il anihileaza).

218. Forta probanta. In prezent, marturisirea nu mai este considerata "regina probelor" (probatio probatisima; confessio omnium probationum maxima est), iar forta ei probanta este lasata la aprecierea suverana a judecatorului, dar pastreaza practic o incontestabila putere doveditoare.

Potrivit art. 1206 alin. (2) (prima parte) marturisirea "nu poate fi luata decat in intregime impotriva celui care a marturisit". In prezent se considera ca regula indivizibilitatii marturisirii nu este imperativa, asa incat judecatorul poate diviza marturisirea calificat ori complexa, folosind numai partea care este sustinuta si de alte probe si care poate fi in favoarea ori impotriva celui care a marturisit