Notiunea dreptului civil roman

Notiunea dreptului civil roman

A.           Notiunea de drept in general

Dreptul apare odata cu statul, ca produs al aceleasi dezvoltari sociale.

Existenta statului in epoca moderna se afirma in corelarea sa cu existenta dreptului prin toate cele trei functii ale sale.

Astfel, dreptul ca notiune cu caracter general, ar putea fi definit ca fiind ansamblul de norme sau reguli de conduita, instituite sau sanctionate de catre stat in cadrul functiei legislative si a caror aplicare sau respectare este asigurata prin exercitarea fun 333i85d ctiilor sale: administrativa si judecatoreasca.

B.         Acceptiunile notiunii de drept

In afara de acceptiunea generala, notiunea de drept mai are si alte acceptiuni:

a)        De drept in sens subiectiv; acest sens are in vedere prerogativele recunoscute persoanelor fizice sau juridice in cadrul continutului raporturilor juridice, civile sau de alta natura, care se stabilesc intre ele; de exemplu: dreptul de proprietate,  dreptul de taxe si impozite.

b)       De drept in sens de grupare a normelor juridice, in functie de specificul lor;

c)       De drept in sens national; In societatile moderne, dreptul obiectiv reglementeaza aceleasi relatii sociale patrimoniale si personal nepatrimoniale, dar aceste reglementari difera de la stat la stat, de aici rezultand caracterul national al dreptului.[1]

C.         Divizarea dreptului in drept public si drept privat

Se poate realiza o diviziune a dreptului dupa criteriul intereselor avute, astfel,  in cazurile in care se au in vedere interese generale, putem vorbi despre dreptul public, iar in cazurile in care se au in vedere interese particulare, ne aflam in prezenta dreptului privat.

In cazul in care la raporturile juridice participa statul, ne aflam in prezenta dreptului public.

Fac parte din dreptul public: dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual-penal, dreptul constitutional etc.

Daca raporturile juridice se stabilesc intre particulari, persoanele fizice si juridice, pe baza de egalitate in drepturi (chiar daca participa si statul), ne aflam in prezenta dreptului privat.

Fac parte din dreptul privat dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii etc.

D.            Definitia dreptului civil

Definim dreptul civil roman ca acea ramura care reglementeaza raporturi patrimoniale si nepatrimoniale, stabilite intre persoane fizice si persoane juridice, aflate pe pozitii de egalitate juridica[2].

Din definitia data dreptului civil, putem desprinde si analiza elementele esentiale ale reglementarii sale astfel:

a)        dreptul civil este format din grupari de norme care reglementeaza aspecte comune sau apropiate unele de altele, grupari ce se numesc institutii juridice; astfel putem vorbi despre: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescriptia extinctiva, subiectele dreptului civil, drepturile reale principale, obligatiile civile, contactele civile speciale, dreptul de proprietate intelectuala, succesiuni.

b)       dreptul civil se incadreaza si apartine dreptului unitar al tarii noastre, astfel putem concluziona ca dreptul civil prezinta aceleasi trasaturi esentiale pe care le are dreptul national roman din care face parte;

c)       in ceea ce priveste obiectul reglementarii propriu-zise, retinem ca este format de doua mari categorii de raporturi juridice: patrimoniale si nepatrimoniale;

Este patrimonial acel raport al carui continut poate fi evaluat in bani, adica pecuniar (ex. raportul nascut din contractul de vanzare-cumparare).

Este nepatrimonial acel raport al carui continut nu poate fi evaluat in bani (ex. raportul ce are in continutul sau dreptul la nume)[3].

Dupa felul drepturilor subiective civile care intra in continutul lor, raporturile juridice patrimoniale se impart in:

raporturi juridice civile reale, care au in continutul lor drepturi subiective reale;

raporturi juridice civile obligationale, care au in continutul lor drepturi subiective de creanta;

Raporturile juridice civile nepatrimoniale se impart dupa cum urmeaza:

raporturi care privesc existenta si integritatea subiectelor de drept civil, raporturi care au in continutul lor drepturi personale nepatrimoniale, de exemplu: dreptul la viata, sanatate.

raporturi de identificare; aceste raporturi contin drepturi prin care se individualizeaza subiectele de drept civil. De exemplu: dreptul la nume, denumire, domiciliu, resedinta etc.

raporturi generate de creatia intelectuala, raporturi care au in continutul lor drepturi nepatrimoniale care izvorasc dintr-o opera stiintifica, literara, artistica sau inventie (de exemplu: dreptul la paternitatea operei).

Dupa felul subiectelor se disting trei categorii de raporturi juridice civile:

raporturi juridice civile care se stabilesc intre persoane fizice;

raporturi juridice civile care se stabilesc intre persoane juridice;

raporturi juridice civile care se stabilesc intre persoane fizice si persoane juridice;

d)           In ceea ce priveste subiectele raporturilor de drept civil, acestea sunt persoanele fizice si persoanele juridice. Pentru a fi subiect de drept civil nu este necesara o calitate speciala, fiind suficienta aceea de fiinta umana (persoana fizica) sau aceea de entitate organizata, avand un patrimoniu si un scop determinat (persoana juridica)[4].

In ceea ce priveste pozitia in cadrul raporturilor juridice civile, este de retinut egalitatea lor juridica, nefiind subordonate una alteia.