Notiuni generale despre probe: definirea notiunii de proba

Notiuni generale despre probe

Definirea notiunii de proba

In literatura juridica si in practica juridica, notiunea de proba este folosita cu mai multe sensuri.

Intr-un prim sens, prin proba se intelege actiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau imprejurarilor care au dat nastere conflictului dintre partile in litigiu; privita din acest sens, notiunea de proba este legata de ideea de sarcina a probei.

Intr-un al doilea sens, prin proba se intelege mijlocul prin care, in cauzele supuse judecatii, se poate ajunge la stabilirea adevarului; in acest sens, notiunea de proba se refera la mijloacele de probatiune judiciara admise de lege: inscrisurile, depozitiile martorilor, marturisirea uneia dintre parti, cercetarea la fata locului.

Intr-un al treilea sens, prin notiunea de proba se intelege rezultatul actiunii de probatiune judiciara; din acest punct de vedere se spune ca proba este completa sau incompleta, convingatoare sau neconvingatoare.

In mod obisnuit, notiunea de proba e folosita in cel de-al doilea sens, adica in intelesul de mijloace de probatiune judiciara.

In literatura juridica se mai vorbeste si de un alt inteles al notiunii de proba, si anume acela de fapt probator, adica un fapt material care, odata dovedit printr-un mijloc de proba, este utilizat, la randul sau, pentru a stabili existenta sau neexistenta unui alt fapt material, determinant in solutionarea pricinii.  Din acest punct de vedere, faptele se impart in:

Fapte principale( facta probanda sau res probantae) care constituie raportul litigios dedus judecatii si care trebuie dovedite;

Fapte probatorii( facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la dovedirea exiistentei sau inexistentei raportului litigios.s

Importanta probelor in procesul civil

Avand de rezolvat un conflict intre doua parti cu interese contrarii, instanta de judecata trebuie sa cunoasca adevaratele raporturi dintre parti, drepturile si obligatiile acestora, precum si sa stabileasca faptele si imprejurarile care au dat nastere conflictului.

Afirmatiile, recunoasterile sau negarile partilor au, in cadrul unui proces civil, impotanta lor. Acestea singure nu pot forma convingerea intima a judecatorului asupra fondului cauzei, pentru ca fiecare parte litiganta afirma, recunoaste sau neaga ceea ce-i convine  pentru a-si aduce castig de cauza.

De aceea, stabilirea adevarului si justa solutionare a fiecarei cauze civile nu se poate face decat pe baza de probe.

Daca judecatorul cunoaste sau se presupune ca ar cunoaste legea, el este insa strain de adevaratele raporturi dintre parti. Probele sunt mijloacele cu ajutorul carora se poate ajunge la stabilirea existentei sau neexistentei actelor si faptelor de care depinde recunoasterea drepturilor sau intereselor ce formeaza obiectul neintelegerii dintre partile aflate in litigiu.

Importanta probelor in cadrul procesului civil se releva si cu ocazia controlului judiciar. Numai daca se sprijina pe dovezi intemeiate si apreciate ca atare, hotararile pronuntate de instantele inferioare vor rezista controlului exercitat de instantele ierarhic superioare; in caz contrar hotararile in care din probele administrate nu se poate trage o concluzie justa sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fara a avea dovezi suficiente, in urma administrarii de noi probe in apel, pot fi desfiintate. Daca solutia data in cauza este rezultatul unei greseli grave de fapt, decurgand dintr-o apreciere eronata a probelor administrate, sau rezultatul omisiunni instantei de a se pronunta asupra unei dovezi administrate, care este hotaratoare pentru dezlegarea pricinii, in recurs, asemenea hotarari pot fi casate.

s G. Boroi " Administrarea dovezilor, in Codul de procedura civila comentat si ordonat"; Editura All; Bucuresti 1994; p 254

Obiectul probei

Prin obiect al probei se intelege ansamblul actelor si faptelor ce urmeaza a fi stabilite intr-o anumita cauza pentru ca aceasta sa poata fi just solutionata.

Obiect al probatiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificatia judiciara din care se poate deduce nasterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase.

Din principiul ca in fata instantei trebuie dovedite numai faptele si imprejurarile care au dat nastere litigiului dintre parti, rezulta ca normele de drept nu pot constitui obiect al probatiunii judiciare. Aplicare normelor de drept la faptele stabilite este in sarcina judecatorului care cunoaste sau este presupus ar cunoaste legea.

Partile au dreptul sa indice, sa discute sau sa interpreteze legea, insa prin acestea ele nu fac act de probatiune judiciara, ci participa numai la pregatirea materialului pe baza caruia judecatorul isi va indeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept in cazul supus judecatii.

De aici trebuie retinut faptul ca normele de drept se invoca si se interpreteaza dar nu se probeaza.

Numai in mod exceptional cand in fata unei instante judecatoresti se invoca existenta si se cere aplicarea unei legi straine, partea care cere acest lucru trebuie sa faca dovada existentei si cuprinsul acestei legi.¹

In procesul civil, faptele care trebuie sa fie dovedite sunt fie fapte materiale, fie fapte psihologice.

Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizeaza cum ar fi: cauzarea unui prejudiciu unei persoane prin vatamarea corporala; distrugerea unei cladiri, ranirea unui animal; sau cauzarea unui prjudiciu ca rezultat a unei inundatii, cutremur, furtuna.

Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse de rezultatul lor. De exemplu: dolul, reaua credinta, vointa de a vatama, etc.

I. Nestor Principiul jura novit curia in cazul aplicarii legii straine,  in "Studii si cercetari juridice" p. 293

In ceea ce priveste obiectul probatiunii judiciare se face deosebirea intre faptele pozitive si cele negative.

In ceea ce priveste faptele negative se sustine ca nu ar putea forma obiect al probatiunii judiciare, pentru ca proba negativa este imposibila. Dar aceasta sustinere nu este exacta. Faptele negative pot si trebuie sa fie dovedite prin proba faptelor pozitive contrarii. Se poate dovedi, de exemplu, ca o anumita persoana, intr-o anumita zi si la o anumita ora, nu se afla intr-un anumit loc, deoarece se gasea intr-altul. In unele cazuri, insasi legea este aceea care prevede necesitatea dovedirii faptelor negative, cum ar fi cazul disparitiei unei persoane, unde se cere a se face dovada ca timp de un an de la data ultimelor stiri acea persoana nu a mai dat nici un semn de viata( art.16 din Decretul 31/1954).

Ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedefinite. Aceste fapte nu pot fi dovedite nu pentru faptul ca sunt negative, ci pentru ca sunt nedefinite si probarea lor ar necesita dovedirea unei serii nesfarsite de fapte pozitive, ceea ce este practic  imposibil. De exemplu, nu se poate dovedi ca o anumita persoana n-a fost niciodata intr-o anumita localitate, pentru ca ar trebui sa se dovedeasca zi cu zi, ca acea persoana s-a aflat intr-o alta localitate.

Acelasi lucru este valabil si pentru faptele pozitive nedefinite. Nu se poate cere si nu se poate face dovada ca o anumita persoana si-a trait viata intr-un anumit oras pe care nu l-a parasit niciodata.

Sarcina probei

Conform Codului Civil, in privinta sarcinii probei, acesta dispune ca: " cel ce face o propunere in fata judecatii trebuie sa o dovedeasca".

Pentru ca in procesul civil ambele parti fac afirmatii in vederea dovedirii sau apararii drepturilor si intereselor lor, rezulta ca sarcina probelor este obligatorie atat pentru reclamant cat si pentru parat.

In materia probelor sarcina reclamantului este mai grea decat cea a paratului. Daca reclamantul nu-si dovedeste afirmatiile, i se va respinge actiunea ca fiind neintemeiata, pentru ca ceea ce nu s-a dovedit este considerat ca nu exista. Daca reclamantul nu si-a dovedit nici una din afirmatiile sale, paratul se poate situa numai pe pozitia negarii, fara a fi tinut sa dovedeasca ceva. De exemplu, atat timp cat reclamantul sustine ca l-a imprumutat pe parat cu o suma de bani, dar nu a facut dovada afirmatiilor sale, paratul poate nega existenta creantei. Daca reclamantul a facut dovada imprumutului, paratul este obligat sa iasa din activitatea negarii si sa se apere sau sa-si dovedeasca afirmatiile facute.

De retinut este faptul ca sarcina probei revine mai intai reclamantului si dupa ce acesta si-a dovedit afirmatiile sau l-a determinat pe parat sa faca unele afirmatii, sarcina probei revine si paratului.

La randul sau, reclamantul poate combate apararile sau afirmatiile paratului, facand noi afirmatii pe care este obligat a le dovedi.

In concluzie, sarcina probei se imparte intre reclamant si parat, si trece de la unul la altul, in functie de atitudinea adoptata.

Exceptii de la regula sarcinii probei

De la regula potrivit careia partea care a facut o afirmatie in fata instantei de judecata trebuie sa o dovedeasca, exista unele exceptii:

a)           Cand legea scuteste complet pe una din parti de sarcina probei. Acest caz se refera la scutirea de proba a partii care invoca in favoarea sa o prezumptie legala relativa. Articolul 1202 C.Civ. prevede: " Prezumtia legala dispensa de orice dovada pe acela in favoarea careia a fost facuta". Deci beneficiarul unei prezumtii legale relative este in mod practic dispensat de sarcina probei, oricare ar fi pozitia lui in proces. Daca partea potrivnica vrea sa stabileasca prezumtia stabilita de lege este obligata sa administreze proba contrarie.

b)           Cand legea trece sarcina probei pe seama partii care nu a facut nici o afirmatie. Acest caz se refera la proba in cadrul actiunii in contestarea recunoasterii paternitatii precum si la situatia litigiilor de munca. Articolul 58 al(2) C.fam. prevede: "daca recunoasterea este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitatii este sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sai". Desi in cadrul procesului mama copilului, copilul recunoscut sau descendentii sai au calitatea de reclamanti, acestia nu sunt obligati sa probeze vreo ceva, urmand ca autorul recunoasterii, iar in cazul decesului mostenitorii sai, desi parat in proces, fara sa fi fost nimic probat impotriva sa, trebuie sa probeze adevarul recunoasterii sale. In cazul litigiilor de munca privind contestatia impotriva deciziei de desfacere a contractului de munca, precum si contestatia impotriva dispozitiei de imputare, sarcina probei este rasturnata, deoarece dovada temeiniciei si legalitatii masurii luate ii revine unitatii parate.

Conditiile de admisibilitate a probelor

Pentu a se dovedi faptele si imprejurarile care le-au dat nastere, in cauzele civile nu pot fi folosite decat acele mijloace de proba care intrunesc conditiile de admisibilitate impuse de lege. Aceste conditii sunt:

Legalitatea probei implica urmatoarele cerinte:

a)      Proba sa fie prevazuta de legea procesuala in vigoare la data incuviintarii administrarii ei. De exemplu, in sistemul nostru probator actual, legea nu mai prevede ca mijloc de proba juramantul religios al partilor. In ceea ce priveste proba actelor juridice, solutia difera dupa cum forma solemna este ceruta de lege ad validatem sau numai ad probationem. In cazul ad validatem, daca in momentul incheierii actului juridic legea cerea, pentru validitatea lui, forma solemna si ea nu a fost indeplinita, actul juridic e lovit de nulitate, iar aceasta nu se acopera prin faptul ca o lege noua nu ar mai cere forma solemna; daca in momentul incheieri actului juridic legea cerea doar acordul de vointa al partilor, o lege noua care ar impune forma solemna nu afecteaza validitatea actului juridic. In aceasta situatie, legea noua se aplica numai daca desfiinteaza cerinta ad probaionem (impusa de legea veche) si ingaduie mijloace de proba noi.

b)      Proba sa nu fie inadmisibila in cauza in care se judeca sau pentru faptele care urmeaza a fi dovedite sau contradovedite. De exemplu, desi e prevazut de lege, in procesele de divort mijlocul de proba al interogatoriului cu privire la motivele de divort este inadmisibil (articolul 612 alin.ultim C.Proc.Civ.); in procesele al caror obiect este de o valoare mai mare de 250 lei, este inadmisibila proba cu martori a actelor juridice(art. 1191 C. civ)

Pertinenta probei. In fata instantei nu pot fi administrate decat acele probe care au legatura cu obiectul procesului si folosesc instantei la solutionarea cauzei. De aceea se spune ca o proba este perinenta atunci cand are legatura cu obiectul procesului.

Verosimilitatea probei. Verosimilitatea probei inseamna ca faptele ce urmeaza a fi dovoedite trebuie sa fie cu putinta si sa nu contrazica legile naturii. Deci, proba ceruta trebuie sa tinda la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute.

Concludenta probei. Concludenta probei inseamna stransa ei legatura cu faptele si imprejurarile cauzei, puterea ei doveditoare menita a forma convingerea judecatorului despre existenta sau inexistenta faptului probat. Concludenta probei implica intotdeauna si pertinenta ei; o proba concludenta este intotdeauna si pertinenta, iar pertinenta unei probe nu presupune neaparat si concludenta ei.² De exemplu, proba ca anumite bunuri mobile au fost date in depozitul unei persoane este o proba concludenta in actiune deponentului pentru restituirea acelor bunuri. Faptul ca deponentul era sau nu si proprietar asupra acelor bunuri constituie un aspect al pertinentei care poate fi prezumat si nu al concludentei probei depozitului.

Aprecierea probelor este operatiunea mentala facuta de catre instanta pentru a determina puterea probanta si valoarea fiecarei probe in parte, precum si al tuturor probelor impreuna.

Este de remarcat ca toate probele se apreciaza liber.

Asigurarea probelor

Asigurarea probelor se poate cere:

o       Pe cale principala, deci inainte de a exista judecata asupra fondului sau;

o       Pe cale incidentala, in timpul judecatii.

Tribunalul Sprem Sectia civila, dec, nr. 570/1973, in C.D. 1973, p 100

Conventii asupra probelor

Prin conventii asupra probelor se inteleg acele acorduri de vointa prin care partile se abat, deroga, de la normele legale ale probatiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie in cursul unui proces civil.

Desi nu exista o reglementare oficiala a acestei materii, exista totusi izolat o dispozitie legala in Codul Civil, art.1191, al 3, in acest sens.