Participantii la procesul civil

PARTICIPANTII LA PROCESUL CIVIL

Notiunea de participanti la procesul civil

Procesul civil este o notiune care implica, in desfasurarea sa, mai multe persoane. Toate aceste persoane care - intr-o maniera sau alta - isi aduc contributia la desfasurarea procesului civil, pot fi denumite participanti la procesul civil. In sensul larg al cuvantuiul s-ar putea include si cei ce asista la desfasurarea procesului, participarea lor fiind afectiva. Dar acestia nu au nici o contributie la deslusirea raporturilor dintre partile implicate, la luarea vreunei hotarari sau la punerea sa in executare. Participantii la procesul civil au, insa, drepturi si obligatii procesuale bine definite, iar activitatea lor este menita a contribui efectiv la buna desfasurare a procesului. Asa, de pilda, un martor are obligatia de a spune adevarul dar si dreptul de a i se restitui cheltuielile ocazionate de prezenta la instanta, iar declaratia sa tinde la lamurirea situatiei de fapt deduse judecatii. Pe de alta parte, ori de cate ori legiuitorul a considerat necesar ca o persoana sa participe la procesul civil I-a atribuit si o denumire. Putem numi participant la procesul civil acea persoana care contribuie la desfasurarea procesului civil, pozitia sa fiind bine precizata de legile de procedura prin drepturile si obligatiile care ii incumba, precum si prin denumirea specifica ce ii este atribuita.

In raport de pozitia in proces, de drepturile si obligatiile lor, participantii pot fi clasificati in:

- subiectii procesului civil - persoane si organe rara de care procesul nu poate fi conceput, respectiv partile (inclusiv tertii introdusi sau care au intervenit in cauza), judecatorii, procurorul si autoritatea tutelara (atunci cand participarea celor din urma este obligatorie);

- participantii ce contribuie esential la buna organizare si indeplinire a actelor dispuse de judecator: grefieri, aprozi, agenti procedurali, executori judecatoresti, arhivari si registratori, interpreti;

- participanti ce contribuie esential la stabilirea faptelor pe baza carora se pronunta judecatorul: martori si experti; .

- reprezentantii partilor (parinti, tutori, curatori, avocati, mandatari).

Instanta

Cuvantul instanta are diverse semnificatii[1], cele ma importante fiind acelea de complet de judecata si de institutie: statului.

Prin instanta ca si complet de judecata se intelege judecatoru sau judecatorii din completul de judecata, adica acele persoane can conduc intregul proces civil si care solutioneaza cauza dedusa judecatii.

Prin instanta ca si institutie se intelege Inalta Curte de Casatie si Justitie, curte a de apel, tribunalul sau judecatoria pe rolul careia se; afla cauza, respectiv cladirea in care functioneaza si personalul, adica magistratii (inclusiv asistentii judiciari de la Inalta Curte de Casatie si Justitie si personalul auxiliar (grefierul de sedinta si aprodul care indeplinesc actele procedurale si masurile dispuse de judecator, registratorul care primeste cererea de chemare in judecata, arhivarul, etc.)

Partile si reprezentantii lor

Reclamantul si paratul

Institutia procesului civil a luat nastere in scopul rezolvarii situatiilor litigioase, a conflictelor. Atunci cand persoanele implicate in derularea unui raport juridic de drept material au interese

convergente, ele isi armonizeaza reciproc conduitele. Nu de putine ori se ajunge la incheierea unor contracte civile.

Vointele subiectilor raporturilor juridice fiind convergente, nu se justifica interventia unui arbitru. Insa, atunci cand intre doua sau mai multe persoane se naste un litigiu cu privire la o situatie de fapt sau de drept, calea de ultima instanta pentru rezolvarea sa o constituie procesul.

Sunt deduse astfel judecatii litigiile nascute din nerespectarea si pretinsa nerespectare a unui drept, din nerecunoasterea sau exercitarea abuziva a unui drept. Rolul judecatorului este tocmai acela de a concilia interesele contradictorii, iar in lipsa acestei posibilitati, de a dezlega si a impune respectarea legii.

In forma cea mai simpla, procesul civil presupune participarea a doua persoane: una care formuleaza pr 919h77j etentii si una fata de care se formuleaza pretentii. Prima se numeste reclamant, iar ce de-a doua parat. In mod firesc, pozitia lor este tot timpul contradictorie. Reclamantul va incerca prin toate mijloacele permise de lege sa-si dovedeasca pretentiile, iar paratul va adopta o pozitie defensiva, incercand sa dovedeasca netemeinicia pretentiilor celui dintai. Uneori paratul paraseste atitudinea defensiva, formuland pretentii fata de reclamant prin cerere reconventionala, incat se ajunge la un judicium duplex.

Putem afirma, credem noi fara a ne hazarda, ca partile intr-un proces au totdeauna o pozitie contradictorie, chiar daca acest lucru nu se observa de fiecare data la nivelul relatiei procesuale si indiferent daca drepturile afirmate sunt ori nu potrivnice.

In imensa majoritate a cazurilor, procesele civile concrete sunt rezultatul incalcari lor unor drepturi si obligatii ce constituie continutul raporturilor juridice civile, reclamantul fiind persoana ce solicita ca paratul sa aiba o conduita conforma cu obiectul raportului de drept material.

In aceasta situatie ne aflam atunci cand dreptul de proprietate nu este respectat de o persoana, cand prevederile unui contract au fost incalcate, cand persoana indrituita a primi sprijin material de la persoana obligata sa i-l acorde nu primeste acest sprijin, cand unul din

soti isi incalca obligatia de fidelitate, cand o persoana cauzeaza altei a un prejudiciu etc. Titularii drepturilor si obligatiilor vor fi, in toate aceste cazuri, parti ale procesului civil.

Dar adesea partile din procesul civil nu sunt si parti ale raportului civil, material, dedus judecatii. Cazul reglementat expres de lege este acela prevazut de art. 111 C. pr. civ., care consacra posibilitatea purtarii unui proces pentru a se constata existenta sau inexistenta unui drept. De asemenea, este indiscutabil ca persoanele care s-au judecat pentru acordarea de despagubiri intemeiate pe prevederile art. 998 C. civ. ori pentru executarea unui contract, au avut calitatea de parti, desi prin hotarare s-a stabilit ca nici o persoana nu a incalcat prevederile art. 998 C. civ. sau ca intre ele nu a existat un contact.

In fine, exista si alte organe sau persoane care participa la procesul civil avand drepturile si obligatiile unor parti, dar nu sunt subiecte ale unor raporturi juridice deduse judecatii; toata aceasta problematica urmand a fi amplu dezvoltata in paragrafe ulterioare.

Fata de cele expuse putem sa tragem concluzia ca notiunea de parte a unui raport juridic procesual civil este o entitate juridica distincta de cea a raportului juridic de drept civil material. In acelasi timp, notiunea de parte trebuie analizata prin referiri la un raport juridic civil, indiferent daca se invoca existenta sau inexistenta acestuia.

Procesul civil, fiind una dintre modalitatile de solutionare si a litigiilor comerciale, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept administrativ, si intre calitatea de parte a acestor raporturi si calitatea de parte in proces exista o anumita legatura, similara cu cea descrisa succint in alineatul anterior.

Dificultati generate de lipsa unei definitii legale, precum si de inexistenta unui corelari perfecte intre calitatea de parte a unui raport juridic si calitatea de parte in procesul civil au determinat controverse ample intre juristii care au incercat sa defineasca notiunea de parte.

Demersurile in acest sens au nu numai o importanta teoretica, dar si o importanta practica aparte. Conceputul prezinta interes pentru determinarea drepturilor si obligatiilor participantilor procesuali,

precum si in solutionarea unor exceptii de procedura ca: exceptia puterii lucrului judecat, exceptia de litispendenta si, intr-o anume masura, chiar exceptia lipsei de calitate procesuala.

In ce ne priveste, vom incerca sa constituim o definitie, dar numai dupa enumerarea tuturor elementelor ce trebuie avute in vedere si care - credem noi - nu au fost totdeauna suficient subliniate.

a) O 'parte' nu poate avea, ca regula, in procesul civil, o existenta de sine statatoare, independenta total de alta 'parte', existenta procesului fiind conditionata sine qua non de existenta a cel putin doua parti cu interese contrarii. Asadar se poate discuta mai degraba de parti.

In acest sens se pot invoca dispozitiile art.112 C. proc. civ. care reglementeaza continutul actului procedural initiator al procesului civil - cererea de chemare in judecata. Textul mentionat prevede imperativ ca cererea de chemare in judecata trebuie sa cuprinda nqmele partilor. Folosind argumentul per a contrario tragem concluzia ca o cerere care nu cuprinde numele a cel putin doua parti nu poate fi considerata cerere de chemare in judecata (chiar daca are toate celelalte elemente), iar in lipsa unei cereri de chemare in judecata nu avem proces, deci nici 'parte' in proces.

b) Notiunea de parte nu poate fi analizata in afara si independent de afirmarea existentei unui raport juridic civil. Ca regula, partile dintr-un proces civil sunt partile raportului juridic civil, devenit litigios. Articolul 111 C. proc. civ. prevede si posibilitatea ca o persoana sa poata solicita in justitie constatarea inexistentei unui drept, deci a inexistentei unui raport juridic, daca are un interes.

Unele analize au pornit numai de la ideea afirmarii de catre reclamant a unui raport juridic civil si de aceea concluziile au aparut partial eronate. Daca, insa, se are in vedere ca raportul juridic civil poate fi afirmat de oricare din parti si ca tocmai aceasta conduce la declansarea litigiului, atunci se poate formula o definitie cu un grad mai mare de generalitate decat cele anterioare

c) Chiar in situatia in care reclamantul ar invoca nu un drept, ci un simplu interes , interesul respectiv are o natura foarte apropiat fie de cea a unui drept subiectiv, fie de cea a unei obligatii naturale. Sau, din alta perspectiva, trebuie observat ca institutia simplelor interese se intemeiaza in mod indirect pe dispozitiile art.998-999 C civ., texte de lege ce confera unei persoane prerogativa de a solicita repararea prejudiciului pe care i l-a cauzat in orice mod o alta persoana.

d) Nu totdeauna persoana care afirma dreptul il pretinde pentru sine. Uneori persoana care sta in. proces in calitate de parte afirma, pretinde, drepturi ale altora si pentru altii, exemple elocvente in acest sens regasindu-se in atributiile procurorului si in drepturile creditorului chirografar. Alteori, persoana care apare in fata magistratului este doar un reprezentant al persoanei care afirmi

dreptul.

e) Notiunea de parte nu se limiteaza numai la ceea ce se desemneaza prin cuvintele de reclamant sau parat, ci include si persoanele care intervin in procesul deja declansat pentru a afirma aceleasi drepturi sau drepturi conexe.

In raport de cele enuntate credem ca putem formula urmatoarea definitie:

Partile sunt acele persoane cu interese contradictorii ale caror drepturi si obligatii reciproce constituie obiectul procesului civil.

De regula, in procesul civil exista un singur reclamant si un singur parat. Nu putine sunt, insa, situatiile cand in acelasi proces participa mai multi reclamanti, mai multi parati sau mai multi reclamanti si parati. Asemenea situatii se intalnesc in cazul actiunilor derivand din sau implicand obligatii solidare, in solidum sau conjuncte, coproprietatea devalmase ori pe cote-parti, actiunilor

drivand din mostenirea de catre mai multe persoane impreuna a unei anume mase de bunuri, in cazul unor actiuni de dreptul familiei.

In exemplele enuntate este nu numai util, dar uneori chiar necesar, sa se recurga la o forma de participare in proces a mai multor persoane care sa aiba calitatea de parat sau reclamant. Doar astfel se creeaza posibilitatea rezolvarii complete si corecte a litigiilor in care sunt implicate mai multe persoane, se inlatura riscurile unor solutii contradictorii, se asigura respectarea drepturilor procesuale ale tuturor persoanelor implicate, probele se administreaza mai rapid, se evita pronuntarea unor hotarari ineficiente.

Pe calea dreptului pretorian, apoi pe cale de lege, in drept a luat fiinta institutia coparticiparii procesuale. Codul nostru de procedura civila a reglementat-o in art. 47 si 48: "Mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul pricinii este un drept sau o obligatie comuna ori daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza'.

Pot fi coparticipanti si chemati in garantie, titularii dreptului de proprietate asupra bunului detinut de parat in numele lor, intervenientii, persoanele care pot pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul. Credem ca institutia coparticiparii poate fi definita - in functie de cele expuse - ca acea situatie in care mai multe parti participa in procesul civil in aceeasi calitate si afirma acelasi drept sau drepturile afirmate de ele au temei in acelasi fapt sau act juridic.

Tertele persoane

Cadrul in care se desfasoara procesul civil este fixat, initial, de reclamant care, prin cererea de chemare in judecata, indica persoana impotriva careia se indreapta pretentiile sale, respectiv paratul. Hotararea judecatoreasca are a-si produce efectele, in consecinta, numai fata de aceste persoane. Numai in mod exceptional hotararea produce efecte erga omnes (de pilda in materie de stare civila, in materie electorala, in unele cauze de contencios administrativ).

Tertii, in sensul cel mai general al cuvantului, sunt acele persoane care nu au fost implicate in raporturile juridice in discutie,

care sunt straine de procesul pendent intre reclamant si parat. Uneori aceste persoane, ori chiar reclamantul sau paratul, au interesul ca hotararea care se pronunta sa le fie opozabila. Unele dintre ele au posibilitatea de a participa la procesul declansat intre redamant si parat. Odata intrate in proces primesc diverse denumiri, subsumate conceptului atotcuprinzator de 'terte persoane'. 'Tertele persoane' devin in realitate parti, au drepturi si obligatii specifice, au o pozitie contradictorie cu cel putin una din partile initiale, principale, au interese specifice, afirma drepturi subiective proprii.

Se poate spune, in consecinta, ca "tertele persoane' este expresia prin care in dreptul procesual civil se desemneaza acele parti care au intrat in procesul deja inceput intre reclamant si parat, in scopul protejarii unor interese proprii.

Institutia tertelor persoane are o importanta aparte nu numai ca mijloc de proteguire a drepturilor tertilor si chiar a partilor initiale dintr-un proces, ci si ca mijloc eficient de realizare a unei bune administrari a justitiei. Folosirea in practica a diverselor posibilitati oferite de institutia tertelor persoane permite rezolvarea intr-un singur proces a tuturor raporturilor juridice conexe interdependente, preintampina darea unor hotarari contradictorii (deci inutile), realizeaza importante economii de timp si bani.

Codul de procedura civila reglementeaza in Cartea a II-a, titlul I, cap. al III-lea, in mod amanuntit, formele de participare a tertelor persoane la procesul civil. Acestea sunt: interventia (sectiunea 1, art.49-56), chemarea in judecata a altor persoane (sectiunea a II-a, art.57-59), chemarea in garantie (sectiunea a III-a, art.60-63) si aratarea titularului dreptului (sectiunea a IV-a, art.64-66).

Desi codul nu clasifica formele prin care un tert ajunge sa participe la procesul civil, in teoria juridica s-a observat ca art. 49-56 C. pr. civ. reglementeaza forma prin care, in baza vointei sale, tertul devine parte in proces, iar art.57-66 C. pr. civ. reglementeaza formele prin care, in baza vointei unei parti, tertul devine si el parte. S-a facut astfel distinctie intre interventia fortata si interventia voluntara. Utilitatea acestei distinctii fiind mai mult didactica, nu s-au declansat discutii si nu au avut loc dezbateri pe marginea sa.

Cu toate ca nici Codul de procedura civila si nici literatura juridica nu le evidentiaza ca atare, credem ca mai exista doua forme de interventie in proces, si anume chemarea in judecata de catre fidejusorul. parat a persoanei a carei obligatie fata de reclamant a garantat-o si chemarea in proces de catre paratul codebitor al unei obligatii tndivizibile a celorlalti codebitori.

Potrivit art.1662 si 1673 pct.l C.civ., fidejusorul poate sa invoce beneficiul de discutie atunci cand este chemat in judecata de catre creditorul celui pe care la garantat. El va chema, deci, in judecata, alaturi de el, pe acela pe care l-a garantat; aceasta cerere se poate face potrivit art.1663 C.civ.'la cele dintai lucrari indreptate in contra sa", respectiv pana la judecarea in fond in prima instanta a litigiului.

Conditie a participarii in procesul civil a tertului, interesul trebuie sa intruneasca caracteristicile legitimitatii, actualitatii, precum si pe aceea de a apartine persoanei care formuleaza cererea.

Cu privire la actualitatea interesului este de precizat ca cel mai adesea participarea tertilor persoane in procesul civil se realizeaza atunci cand exista doar pericolul ca, in viitor, un drept subiectiv sa fie incalcat. Este indeobste cazul chemarii in garantie, dar si al interventiei principale. Intre scopurile reglementarii diverselor forme de interventie in proces se afla si acela al preintampinarii unor pagube in patrimoniul partilor sau al tertilor; in consecinta de multe ori este suficient ca tertul sa afirme interese eventuale care ar deveni actuale in momentul solutionarii litigiului dintre reclamant si parat.

Atat in cazul cand participarea tertului in proces se realizeaza ca urmare a initiativei sale, cat si in ipoteza in care participarea tertului in proces este rezultatul initiativei uneia din parti, interesul, trebuie sa aiba un caracter personal, sa apartina aceluia care a formulat cererea de interventie. Cum instanta nu poate invoc:a un interes propriu ea nu poate dispune din oficiu introducerea in proces a unui tert, incalcand principiul disponibilitatii actiunii civile; ea poate, cel mult, sa puna in discutill partilor necesitatea introducerii in proces a unui tert.

Caracterul personal al interesului afirmat de tert rezulta expres din dispozitiile art.49 alin.1 C. pr. civ., referitoare la interventie,

'oricine are interes poate interveni [. . .]' Aliniatul al doilea al aceluiasi articol se refera la interesul propriu' al intervenientului, pentru ca ultimul aliniat sa se refere, aparent paradoxal, la 'interesul uneia din parti'. Acest din urma alineat al act. 49 C. pr. civ. nu constituie, insa, expresia abdicarii de la regu1a ca interesul trebuie sa. fie personal. In realitate, prin apararea intereselor unei parti' intervenientul urmareste realizarea uimi interes propriu cum ar fi impiedicarea declansarii unui nou proces in care sa fie 'implicat. De pilda, chiriasul il va sprijini pe subchirias in procesul de evacuare intentat impotriva sa de proprietar pentru: a incerca, sa previna o actiune ulterioara a subchiriasului impotriva sa.

Conditia existentei unui proces civil in curs de judecata intre alte persoane rezulta din intreaga fizionomie a institutiei participarii tertelor persoane in procesul civil. Ea poate fi dedusa, insa, si printr-o simpla analiza a textelor act. 49, 57, 60 si 64 C. pr. civ. Potrivit art. 49 C. pr.civ.oricine are interes poate interveni intr-o pricina ce se urmeaza intre alte persoane, ceea ce inseamna evident, ca interventia se grefeaza pe un proces deja existent. De asemenea, in cuprinsul act. 57 si act. 60 C. pr. civ. se folosesc notiunile de parti, respectiv parte, atunci cand se desemneaza persoana care poate sa cheme in judecata o alta persoana, distinctia facuta in cuprinsul fiecaruia din cele doua articole intre 'parti' si 'persoane' evidentiind existenta prealabila a unui proces. In fine, act. 64 C. pc. civ. prevede expres ca acela care poate arata titularul dreptului trebuie sa fie parat, adica parte in procesul aflat deja pe rolul instantei.

Legatura de conexitate dintre cererea principala si cererea de interventie defineste interdependenta modurilor de solutionare a celor doua cereri. Desi nici o dispozitie procedurala nu prevede aceasta conditie, ea a fost reliefata de teoria juridica. Cerinta legaturii de conexitate e determinata de caracterul incident al formelor de participare a tertelor persoane in procesul civil decurgand din chiar scopul participarii acestora, respectiv solutionarea raporturilor juridice conexe in cadrul aceluiasi litigiu.

Legatura de conexitate aici discutata nu este identica cu aceea la care face referire art.l64 C. pr. civ.[3], desi reglementarile procedurale urmaresc in esenta un singur scop, anume buna administrare a justitiei. Este de observat ca in cazul prevazut de art.164 C. pr. civ. conexitatea se refera la cereri aflate deja pe rolul instantelor, in timp ce conexitatea pe care o analizam se refera la legatura dintre o cerere in curs de judecata si cererea a carei judecare urmeaza a avea loc.

De asemenea, daca in cazul prevazut de art.l64 C. pr. civ.intre cereri, trebuie sa existe o stransa  legatura, in unele din cazurile de interventie obiectivele celor doua cereri pot sa fie identice, iar a alteori pot fi diferite. Cat priveste cauza cererii de interventie poate fi cu totul diferita de cauza cererii principale.

Art.49 alin.(2) C.prc.civ. prevede ca interventia este in interes propriu cand cel care, intervine invoca un drept al sau. Aceasta forma a mai fost denumita interventie principala sau agresiva, prin reglementarea sa urmarindu-se ca tertul interesat sa aiba posibilitatea de asi sustine, la initiativa sa, drepturile subiective pe care partile dintr-un proces si le disputa, contestandu-i-le astfel in mod indirect.

Din punctul de vedere al continutului sau, interventia principala constituie o veritabila actiune civila. Intevenientul urmareste a-si valorifica in justitie un drept propriu, contestat sau nerecunoscut de alte persoane aflate deja in proces iar din punct de vedere formal, cererea de interventiei trebuie sa fie similara unei cereri de chemare in judecata [art.50 alin.(l) C. pr. civ.]. Ea se deosebeste, totusi, de o cerere de chemare in judecata prin aceea ca nu creeaza cadrul procesual, ci il largeste, nu are drept consecinta introducerea in proces si a altei persoane decat petentul insusi, nu se poate referi la alte drepturi decat cele aflate in disputa intre partile initiale, este apta sa creeze un litigiu intre trei

persoane care au, fiecare, interese opuse, contrarii, celorlalte doua.

Definitia data interventiei in general este suficienta pentru a crea imaginea a ceea ce este interventia. Totusi, in teoria procesual civil declansat intre alte persoane, in scopul obtinerii unei hotarari judecatoresti favorabile.' [4]

Cererea de interventie in interes propriu se face in forma prevazuta de lege pentru cerea de chemare in judecata;vatl timbrata in acelasi mod si se va putea formula cel mai tarziu pana la inchiderea dezbaterilor in fata primei instante, iar cu acordul partilor chiar si in apel, pana la inchiderea dezbaterilor.[5] Instanta pronunta o incheiere prin care hotaraste asupra incuviintarii in principiu a cererii. Daca solutia este de admitere cererea de intervntie va fi judecata odata'cu cererea principala, iar numai in cazuri exceptionale, cand judecarea cererii principale ar fi intarziata prin judecarea cereri de interventie, aceasta din urma va fi disjunsa si judecata separat.

Art.49 alin. (3) C. pr. civ.prevede ca interventia este in interesul unei parti cand sprijina numai apararea acesteia. Aceasta forma a mai fost denumita interventie auxiliara sau conservatoare (auxiliara fiind sinonim cu accesorie, iar conservatoare deoarece are un caracter prin excelenta conservator de drepturi).

Spre deosebire de interventia principala, interventia accesorie nu mai poate fi considerata o adevarata actiune civila, desi este una din formele prin care dreptul la actiune se manifesta, una din formele de obiectivare a actiunii. Intervenientul urmareste apararea drepturilor uneia din parti tocmai pentru ca astfel - pe o cale indirecta - isi apara, isi conserva propriile drepturi. Prin formularea cererii, cadrul procesului se largeste doar cu privire la partile participante, fara ca instanta sa aiba a analiza, pe fondul chestiunii, ale raporturi juridice decat cele ce fusesera deduse judecatii ca urmare a cererii principale.

Prin prisma celor expuse, incercam sa definim interventia accesorie ca acea institutie procesuala care confera unui tert interesat in rezolvarea unui litigiu posibilitatea de a interveni in proces pentru apararea drepturilor unei a din parti, in scopul de a-si conserva un drept subiectiv.

Pentru cererea de interventie accesorie nu este prevazuta in mod expres o anumita forma, precum in cazul interventiei principale, dar ea trebuie -sa fie formulata conform cerintelor generale prevazute de art.82 C. pr. civ.si va cuprinde cu necesitate mentiuni privind interesul interventiei si partea careia i se alatura tertul.

Pentru ca nu este o cerere principala, legiuitorul a permis ca interventia accesorie sa fie facuta chiar si in fata instantei de recurs (art.51 C, pr. civ.), desigur, pana la inchiderea dezbaterilor.

Dupa incuviintarea in principiu, potrivit art.52 alin.(3) C. pr. civ., instanta va dispune comunicarea interventiei si, acolo unde este cazul, va acorda termen pentru depunerea eventualelor intampinari.

Intervenientul va lua procedura din starea in care se afla in momentul admiterii interventiei si din acest moment va face el insusi orice act de procedura care nu este potrivnic interesului partii in folosul careia intervine.

Interventia se va judeca odata cu cererea principala, fafa a fi posibila despartirea judecarii lor. Asa cum s-a subliniat, aceasta solutie decurge din faptul ca interventia accesorie nu are ca obiect o pretentie proprie a tertului fata de una din parti, iar pe de alta parte din aceea ca de la regula instituita imperativ prin act. 55 fraza I C.pr.civ. nu este prevazuta decat o singura derogare care priveste interventia principala.[6]

Spre deosebire de solutiile care se pot da cererii de interventie principala, solutionarea cererii de interventie in interesul uneia dintre parti, avand un caracter accesoriu, va fi conditionata in mod direct de solutionarea cererii principale. Chemarea in judecata a altor persoane nu este defmita in mod expres de Codul de procedura civila, dar din analiza dispozitiilor art.57 alin.(l) al acestui act normativ, literatura a definit-o ca acea forma de participare a tertelor persoane in procesul civil care, in scopul preintampinarii unui nou litigiu, confera partilor dreptul de a solicita introducerea in proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul[7].

Pentru consecventa ne simtim obligati a preciza ca definitia este susceptibila de imbunatatiri. Astfel, credem ca o definitie completa trebuie sa aiba urmatorul continut: chemarea in judecata a altor persoane este acea institutie procesua1a care confera partilor dreptul de a solicita introducerea in proces a acelor terte persoane ce ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul, in scopul preintampinarii unui nou litigiu si al conservarii drepturilor subiective ale partilor[8].

Potrivit act. 57 alin.(4) C. pr. civ., cererea de chemare in judecata a altei persoane care ar. putea sa prttjnda aceleasi drepturi ca si reclamantul trebuie motivata si se va comunica celui chemat, cat si partii potrivnice. Desi nu se prevede expres, cererea trebuie sa intruneasca conditiile prevazute de art.82 C. pr. civ., Ea se intocmeste dupa regulile obisnuite ale unei cereri de chemare injudecata

Reclamantul poate formula cererea in fata primei instante si pana la incheierea dezbaterilor, iar pfu:atul o poate formula cel mai tarziu la prima zi de infatisare.

Desi legea nu prevede expres, instanta trebuie sa pronunte o incheiere prin care sa incuviinteze judecarea, cererii de chemare in judecata a altor persoane in cadrul procesual initiat de cererea principala. Prin analogie cu dispozitiile art.52 C. pr. civ.(art.52 C. pr. civ., are valoare de regula generala pentru intreaga institutie a tertelor persoane), este necesar ca judecatorul sa asculte mai intai concluziile partilor si ale celui nou chemat in judecata, iar dupa aceasta va pronunta o incheiere prin care admite in principiu cererea de chemare in judecata a altei persoane[10].

Din momentul incuviintarii cererii in principiu, terta persoana dobandeste calitatea de intervenient in interes propriu (art.58 C. pr. civ.), luand procedura din stadiul in care se afla (art. 53 C. pr. civ.) ca orice intervenient. Acesta inseamna ca noul participant la proces nu va

putea cere refacerea actelor anterioare ci doar, eventual, completarea lor[11].

Pe langa efectele proprii oricarei cereri de introducere in proces a tertelor persoane, act. 59 C. pr. civ. prevede un efect specific cererii aici analizate, anume scoaterea din proces a paratului chemat in judecata pentru o datorie baneasca, atunci cand acesta recunoaste datoria, declara ca voieste sa o execute fata de cel care isi va stabili judecatoreste dreptul si va depune suma datorata la dispozitia instantei. ­

Pentru a se da eficienta acestei dispozitii legale este necesar ca instanta sa pronunte o incheiere interlocutorie in care ia act de sustinerile paratului, de consemnarea sumei datorate si prin care dispune scoaterea paratului din proces. Judecata se va purta in continuare intre reclamant si cel chemat in judecata, denumit in proces intervenient in interes propriu, iar prin sentinta se va dispune plata sumei consemnate de parat la dispozitia instantei catre acela care va dobandi castig de cauza. Desigur, nimic nu impiedica reclamantul si cel chemat in judecata sa stabileasca, de comun acord, cui si in ce masura i se datoreaza suma pe care paratul vrea sa o depuna (consemneze), incat este posibil ca prin hotarare sa se rezolve intregul proces, fara prealabila scoatere din cauza a paratului.

Cererea de chemare in judecata a altor persoane se solutioneaza pe fond o data cu cererea principala, exceptand cazul prevazut de act. 59 C. pr. civ. Solutia data cu privire la cererea de chemare in judecata a tertei persoane va fi strans legata de solutia data in cererea principala, fara ca aceasta sa insemne intotdeauna ca admiterea uneia implica respingerea celeilalte.

Potrivit art.60 C. pr. civ.'partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul cand ar cadea in pretentiuni cu o cerere in garantie sau in despagubire'.

Definim chemarea in garantie ca o institutie juridica procesuala care confera partilor posibilitatea de a solicita introducerea

in proces a persoanelor care ar avea obligatia de garantie sau de despagubire in ipoteza in care ar pierde procesul.

Dispozitiile procedurale limiteaza expres posibilitatea formularii cererii de chemare in garantie la materia drepturilor subiective cu continut patrimonial, cererile in garantie sau in despagubiri fiind improprii apararii drepturilor strict personale. Asadar, in actiunile de stare civila chemarea in garantie este vadit inadmisibila. Pe de alta parte, in materia drepturilor cu continut patrimonial aplicabilitatea institutiei nu cunoaste limitari.

Art.61 alin.(l) C. pr. civ. consacra forma pe care trebuie sa o imbrace cererea de chemare in garantie, anume forma cererii de chemare in judecata. Literatura este unanima, intre altele si de aceea, in a recunoaste caracterul cererii de chemare in garantie de a fi o adevarata actiune[12].

In conformitate cu dispozitiile art.61 C. pr. civ. si pentru argumentele pe care le-am infatisat cu prilejul discutarii termenului in care se poate cere introducerea in cauza a unei alte persoane ce ar putea pretinde aceleasi drepturi, cererea de chemare in garantie va putea fi formulata in acelasi termen ca si cererea formulata in baza art.57 C. pr. civ.[13] O singura mentiune se impune: raporturile juridice aduse in discutie prin cererea principala si prin chemarea in garantie au ca subiect comun fie paratul (cel mai frecvent), fie reclamantul (mult mai rar).

Cel chemat in garantie nu va dobandi automat, prin simpla depunere a cererii, calitatea de parte in proces, ci numai dupa admiterea in principiu a acesteia. Legea nu prevede in mod expres

incheierea de admitere (incuviintare) in principiu in acest caz, dar credem, alaturi de alti autori[14] ca o asemenea incheiere se impune.

Dupa incuviintarea in principiu, chematul in garantie (cu adevarat parat) va putea depune intampinarea si va dobandi toate celelalte drepturi si obligatii ale unei parti.

Cererea de chemare in garantie se solutioneaza o data cu cererea principala, iar atunci cand ar intarzia judecarea cererii principale, instanta poate dispune solutionarea sa separata.

Aratare a titularului dreptului este reglementata de act. 64-66 C. pr. civ.: 'Paratul care detine un lucru pentru altul sau care exercita in numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arata pe acela in numele caruia detine lucrul sau exercita dreptul, daca a fost chemat in judecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului'.

Plecand de la continutul art. 64 C. pr. civ., literatura a definit aratarea titularului dreptului ca acea institutie procesual civila prin care paratul din proces, detinator cu titlu precar, pentru altul, al unui bun imobil sau care exercita altfel un drept real asupra acelui bun, tinde la introducerea fortata in proces a persoanei in numele careia detine bunul sau exercita dreptul[15].

Institutia a fost preluata din procedura civila din Ardeal, din perioada anterioara anului 1948 si introdusa in Codul de procedura civila cu prilejul modificarii din acel an.

Spre deosebire de celelalte modalitati institutionalizate de participare a tertelor persoane la procesul civil, aratarea titularului dreptului este mai rar intalnita in practica.

Cererea trebuie sa indeplineasca conditiile de forma ale oricarei cereri, asa cum se dispune prin art.82 C.pr.civo Pentru largirea cadrului procesual este necesar ca judecatorul sa incuviinteze in principiu cererea.

Una dintre verificarile pe care le face judecatorul inainte de a hotari, in principiu, asupra cererii este aceea a indeplinirii conditiei de depunere o data cu intampinarea sau cel mai tarziu pana la prima zi de infatisare (art.65 C. pr. civ.), depunerea dupa acest termen conducind la respingerea cererii in principiu, fara a se putea dispune si o inregistrare separata a cererii (nu este o actiune veritabila).

Din momentul introducerii tertului in proces, cererea privind aratarea titularului dreptului produce acele efecte comune oricarei cereri de introducere a unuii tert in proces. Ca efecte specifice, potrivit art. 66 C. pr. civ., 'daca cel aratat ca titular recunoaste sustinerile paratului si reclamantul consimte, el va lua locul paratului, care va fi scos din judecata. Cand cel cheIl}at nu se infatiseaza sau tagadneste aratarile paratului, se vor aplica dispozitiile art. 58'.

Drepturile partilor

O enumerare si o analiza exhaustiva a drepturilor procesual civile implica, asa cum s-a subliniat , infatisarea intregii proceduri judiciare. Ne vom limita, de aceea, la a face o prezentare generala a celor mai importante drepturi procesuale ale partilor, cu analizarea unor aspecte ce intereseaza in masura mai mare.

Uneori drepturile in discutie au fost grupate in drepturi comune partilor, drepturi ale reclamantului si drepturi ale paratului[17], alteori nu s-au facut astfel de distinctii .

Pentru sistematizarea analizei vom folosi enumerarea utilizata de V.M.Ciobanu[19]. In acest context precizam si faptul ca ordinea tratarii nu are nici o semnificatie (din punctul nostru de vedere) cu privire la importanta dreptului si ca suntem constienti ca exista diferente intre continutul pe care noi il atribuim unor drepturi si continutul pe care autorul mentionat il atribuie acelorasi drepturi.

Ne vom referi in cele ce urmeaza la dreptul fiecarei parti de a adresa cereri instantei, dreptul de a participa la judecarea pricinii, dreptul la aparare, dreptul de a conduce procesul personal sau prin

reprezentant, dreptul de a recuza, dreptul de a ataca hotararile judecatoresti, dreptul de a pretinde si obtine plata cheltuielilor de judecata, dreptul de a dispune de soarta procesului.

Dreptul fiecarei parti de a adresa cereri instantei poate fi inteles in doua modalitati, si anume ca drept general al unei persoane de a formula cereri in justitie sau ca drept al persoanei care are deja calitatea de parte de a formula cereri in instanta.    

Prima acceptie nu ne-o putem insusi. Desigur, potrivit art. 21 din Constitutia Romaniei, orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime fara ca vreo lege sa poata ingradi exercitarea acestui drept. Acest articol instituie, insa, liberul acces al justitiei ca drept constitutional.

Abia dupa dobandirea calitatii de parte in proces prin formularea actiunii in fata instantei se poate concretiza dreptul de a adresa instantei toate celelalte cereri prevazute de lege procesuala. De altfel, chiar din enunt rezulta ca ne referim la dreptul 'partii' si nu la dreptul unei persoane ce nu are calitatea de parte. In continutul acestui drept sunt cuprinse: dreptul de a solicita suspendarea procesului, stramutarea cauzei, administrarea unei probe, amanarea cauzei, conexarea sau disjungerea cauzelor, introducerea unei alte persoane in proces, etc.

Dreptul de a, participa la judecarea pricinii trebuie inteles in sensul ca partea are acces la toate actele procesuale ale cauzei, ea putand fi prezenta la efectuarea lor, avand dreptul de a lua cunostinta de actele la a caror indeplinire nu a fost de fata si de a participa la sedintele in care se pun concluzii. Chiar daca uneori se dispune ca sedinta de judecata sa fie secreta, nimeni nu poate interzice

participarea partii la aceasta.

Dreptul de a participa la judecata presupune dreptul la citare[20], numai ca urmare a citarii partea avand cunostinta despre existenta unui proces si oferindu-i-se posibilitatea de a-si apara corespunzator drepturile obiective. De altfel, art.89, art.107, art. 304

alin. ( 1) pct.5, art. 317 pct.1 C. pr. civ. s.a.[21] au rolul de a institui obligatia de citare a partii de catre instanta, dar si de a garanta respectarea acestei obligatii a instantei, in acelasi timp drept al partii.

Dreptul la aparare este, poate, cel mai cupririzator drept procesual pe care il au partile. El este consacrat de act. 24 din Constitutie.

Literatura juridica a exprimat punctul de vedere potrivit caruia dreptul de aparare este privit intr-o acceptiune formala si intr-o acceptiune materiala In sens material acesta ar ingloba toate posibilitatile recunoscute de lege in vederea apararii intereselor partilor iar, in sens formal ar desemna posibilitatea legala oferita partilor de a-si angaja un aparator calificat care sa le sustina interesele pe parcursul procesului. Dintr-o perspectiva nu mult diferita s-a sustinut ca in procesul civil dreptul la aparare are o acceptiune larga (totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera partilor posibilitatea de a-si valorifica pretentiile sau de a dovedi netemeinicia pretentiilor adversarilor) si una restransa (posibilitatea de a beneficia de serviciile unui avocat)

In sens material sau in sens larg, dreptul la aparare a fost asimilat uneori cu contradictorialitatea sau invers[24], desi el nu se poate reduce la contradictorialitate. Contradictorialitatea nu este decat una din modalitatile de manifestare a dreptului la aparare. Ca mijloace procedurale prin care se da eficienta dreptului la aparare se pot enunta: obligatia judecatorilor de a hotari numai dupa ce s-a pus in discutie dreptul litigios; obligatia partilor de a se informa reciproc in timp util, asupra celor ce formeaza obiectul judecatii; dreptul partilor de a exercita caile de atac impotriva hotararilor etc.

Cat priveste dreptul la asistenta de catre un avocat, prevazut si de art. 15 din Legea nr. 304/2004, republicata, privind organizarea judecatoreasca, el imbraca trei forme: asistenta, acordarea de

consultatii si reprezentarea. Uneori, atunci cand sunt intrunite conditiile art 74 C. pr. civ., se poate dispune de catre instanta ca un avocat delegat de serviciul. de asistenta juridica sa acorde asistenta juridica gratuita partii.

Dreptul la aparare nu poate fi conceput decat ca subsumand dreptul de a cunoaste toate piesele dosarului si de a efectua copii de pe acestea. Fiind in posesia copiilor de pe inscrisuri, rapoarte de expertiza, incheieri, partea sau reprezentantul sau poate analiza in liniste, in afara instantei, implicatiile de fond si 'procedurale ale fiecarui act pentru a invedera completului de judecata cazuri de nulitate, interpretari de fond favorabile siesi, cereri de probe in scopul lamuririi aspectelor neclare, etc.

Dreptul de a conduce procesul personal sau prin reprezentant este asigurat tuturor partilor in cvasitotalitatea litigiilor civile. Nici o dispozitie legala de principiu nu impune obligativitatea conducerii procesului de catre partea insasi, regula fiind aceea ca judecatorul nu poate limita dreptul partii de a-si numi mandatar si nu o poate obliga sa vina la proces. Art.67 alin.(1) C. pr. civ. reglementeaza, in acest sens, dreptul partii de a-si exercita drepturile procedurale fie personal, fie prin mandatar.

Cu titlu de exceptie, in materia divortului, daca la termenul de judecata in prima instanta reclamantul lipseste nejustificat si se infatiseaza numai paratul, cererea de divort va fi respinsa ca nesustinuta; infatisarea prin mandatar este permisa numai acelui sot care executa o pedeapsa privativa de libertate, este impiedicat sa se prezinte in instanta de o boala grava, este pus sub interdictie sau are resedinta in strainatate.

Dreptul de a recuza pe judecatori (art.27 C. pr. civ.), procurori, asistenti judician, grefieri (art.36 C. pc. civ.) experti (art.204 c. pc. civ.) si interpreti[25] este recunoscut partilor pentru a inlatura suspiciunile cu privire la impartialitatea lor.

Dreptul partilor de a ataca hotarari le judecatoresti s-a nascut din necesitate a realizarii in conditii optime a justitiei, inlaturarii erorilor juridice, a hotarari lor nelegale sau nedrepte (fie ele incheieri, sentinte sau decizii).

Dreptul de a pretinde si obtine plata de la cel cazut in pretentii a cheltuielilor de judecata a fost consacrat prin art. 274 si urm. C. pr. civ., in scopul de a crea partilor posibilitatea recuperarii cheltuielilor efectuate in cursul procesului castigat. In lipsa unei asemenea reglementari o buna parte dintre justitiabili ar renunta la angajarea unor avocati sau chiar la puterea procesului, ceea ce n-ar servi nici justitiei si nici stabilitatii sociale.      .

Dreptul de a dispune de soarta procesului este cea mai vizibila si mai importanta consecinta a principiului disponibilitatii ca principiu al intregului proces civil. Codul de procedura civila reglementeaza in acest sens renuntarea la judecata (art.246), la dreptul pretins (art.247) sau la calea de atac (art.267), recunoasterea pretentiilor reclamantului, fie ea si partiala, posibilitatea incheierii unei tranzactii (art.271-273), suspendarea prin acordul partilor (art.242) si perimarea (art.248). Reglementarile procedurale enuntate creeaza posibilitate a pentru parti de a rezolva litigiul dintre ele fara ca instanta sa cerceteze fondul problemei.

Obligatiile partilor

Asa cum am mai aratat, fiecarui drept al partilor ii corespunde o obligatie a instantei si/sau a celorlalte parti. In ce priveste obligatiile partilor, ele sunt doar trei:

sa isi exercite drepturile procedurale cu buna-credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute;

sa indeplineasca actele de procedura in conditiile, in ordinea si in termenele prevazute de lege;

sa plateasca cheltuielile de judecata suportate de partea care a castigat procesul.

In formularea data prin O.U.G. nr.138/2000, in act. 129 C. pr.civ.alin. (1) s-a mentionat si obligatia partilor de a urmari desfasurarea

si finalizarea procesului. Legiuitorul a urmarit cresterea responsabilitatii partilor, o atitudine mai activa a lor, crearea cadrului principial pentru sanctionarea atitudinii pasive manifestate prin: lipsa nejustificata de la judecata, cereri de amanare a cauzei pentru a lua la cunostinta de actele depuse intre termene la dosar etc. Totodata textul este menit sa asigure cresterea celeritatii judecatii, judecatorii fiind 'atentionati' ca lipsa atitudinii active a partilor trebuie sanctionata prin mijloace procedurale deja existente. Aceasta obligatie era oricum subsumata obligatiei de a indeplini actele procedurale in conditiile, in ordinea si termenele prevazute de lege si reiesea din analiza normelor care sanctioneaza pasivitatea partilor.

Acelasi text legal mentioneaza si obligatia partilor de a-si proba pretentiile si apararile. S-ar putea afimia ca aceasta obligatie nu face decat sa reitereze regulile privind sarcina probei (probatio incumbit actori si in excipiendo reus fit actor). Menirea mentionarii in art. 129 alin. (1) C. pr. civ. a acestei obligatii este, insa, aceea a cresterii interesului partilor pentru desfasurarea procesului, a scaderii rolului activ al judecatorului (fara a dispare totusi).

Art. 129 alin. (1) C. pr. civ., in noua fonnulare, reitereaza si obligatii deja relevate in doctrina si practica judiciara, dar neconsacrate ad literam prin texte de lege, respectiv obligatia de indeplinire a actelor de procedura in conditiile, ordinea si termenele stabilite de lege sau judecator (la randul sau, judecatorul le stabileste in baza unei dispozitii legale) si de exercitare a drepturilor procedurale in conformitate cu dispozitiile art. 723 C. pr. civ. (cu buna-credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege).

Consideram ca art. 129 alin. (1) C. pr. civ., asa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 care a intrat in vigoare la 3.05.2001, nu instituie noi obligatii ale partilor; ofera o noua perspectiva pentru sistematizarea analizei indatoriri lor procesuale ale partilor si constituie premisa pentru precizarea cu claritate, in alineatele urmatoare, a limitelor rolului activ al judecatorului.

Obligatia exercitarii drepturilor procesuale cu buna-credinta si potrivit scopului in vederea caruta au fost recunoscute de lege subzista in legislatia Romaniei de mai multa vreme, fara ca ea sa devina insa un principiu constitutional. Astfel, in art.3 din Decretul nr.3l/l954 privind persoanele fizice si juridice s-a prevazut ca drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit scopului lor economic si social, iar in art.723 C. pr. civ., in forma care i s-a dat in anul 1948, s-a dispus ca drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna-credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege. Abia in constitutia din 1991, in articolul 54, s-a inscris obligatia fundamentala a exercitarii drepturilor si libertatilor constitutionale cu buna-credinta si fara incalcarea. drepturilor si libertatilor celorlalti. In materia dreptului civil si a dreptului procesual civil, aceasta norma constitutionala a venit sa consolideze, sa dea, o noua forta juridica reglementarilor deja existente.

Obligatia in discutie acopera intreaga sfera a procesului civil, nerespectarea ei fiind sanctionata de multe ori prin dispozitii legale exprese.

Obligatia de indeplinire a actelor de procedura in conditiile, in ordinea si in termenele prevazute de lege are menirea de a disciplina procesul civil si de a asigura tuturor partilor posibilitatea unei aparari pe fond corespunzatoare.

Procesul civil ar fi de neconceput in lipsa acestei obligatii a partilor care contribuie esential la disciplinarea activitatii procesuale.

Obligatia de a plati cheltuielile de judecata este consacrata de art. 274 alin.(1) C. pr. civ. ('Partea care cade in pretentiuni va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuieli de judecata').

Asa cum a statuat fostul Tribunal Suprem , 'la baza obligatiei restituirii cheltuielilor de judecata sta culpa procesuala.

Partea din vina carei a s-a purtat procesul trebuie sa suporte cheltuielile facute justificat de partea castigatoare': Este de precizat ca obligatia in discutie nu se intemeiaza cu necesitate pe reaua-credinta a partii, ea se intemeiaza in primul rand pe ideea de raspundere obiectiva[27] pentru cheltuieli pe care prin conduita sa (fie ea si de buna-credinta).partea cazuta in pretentiuni le-a cauzat celeilalte parti.

Reprezentarea

Reprezentarea constituie o institutie a dreptului material si a dreptului procesual: in acelasi timp, reprezentarea in proces fiind o forma particulara a reprezentarii civile. Pentru a desemna reprezentarea. partilor in proces se foloseste  indeobste expresia de reprezentate juridica.

Ca si reprezentarea in genere, reprezentarea juridica poate fi legala ori conventionala, fiecare din cele doua forme dand expresie unor necesitati sociale. Astfel, in cazul minorilor al persoanelor puse sub interdictie, al persoanelor juridice se impune a stabilirea prin norme imperative a persoanei care sa stea in proces in numele si pentru acestia, minorii sau interzisii nefiind capabili sa-si apere singuri interesele si sa conduca procesul, iar persoana juridica fiind o entitate care inglobeaza mai multe persoane (fie ei asociati sau angajati). Uneori insa, persoane - fizice sau juridice - care isi pot conduce singure afacerile judiciare au mai multe preocuparj concomitente incat nu au timpul material necesar pentru a participa la proces, nu au cunostintele de drept necesare solutionarii litigiilor complexe, au domiciliul ori resedinta in localitati mult departate de sediul instantei la care are loc procesul sau, pur si simplu, nu doresc sa stea personal in proces. In toate aceste cazuri, precum si in multe alte situatii,

persoanele fizice sau reprezentantii legali ai persoanelor juridice desemneaza o alta persoana care sa stea in proces in numele lor si pentru ele.

Codul nostru de procedura civila, prin art.67 alin.(l) ('Partile pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar') reglementeaza posibilitatea ca oricare din parti sa stea in judecata printr-o persoana mandatata in acest sens.

Fara a fi obligatorie, reprezentarea conventionala a persoanei fizice in dreptul procesual civil roman este, in principiu, permisa in toate cazurile. In mod exceptional si indiferent daca reprezentantul ar fi'avocat sau nu, reprezentarea conventionala a persoanei fizice nu este permisa in cazul chemarii la interogatoriu si in procesele de divort. Totusi, chiar daca partile au obligatia de a se prezenta personal in instanta la interogatoriu art.223 C. pr. civ. dispune ca partea care are domiciliul in strainatate va putea fi interogata prin cel care o reprezinta in judecata; dar si in aceasta situatie mandatarul nu va raspunde el insusi, ci va transmite interogatoriul scris, iar partea va da raspunsul in cuprinsul unei procuri autentice si speciale. De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 614 C. pr. civ., in fata instantelor de fond partile in procesul de divort trebuie sa se infatiseze personal, lipsa nejustificata a reclamantului fiind chiar sanctionata prin respingerea cererii ca nesustinuta. Si in acest din urma caz s-au prevazut cu titlu de exceptie cateva situatii in care partile pot fi reprezentate, anume acelea cand partea respectiva executa o pedeapsa privativa de libertate, este impiedicata sa vina in instanta de o boala grava, este pusa sub interdictie sau are resedinta in strainatate.

In ceea ce priveste persoana reprezentantului, este de observat ca, in principiu, orice persoana fizica poate avea calitatea de reprezentant al partii in procesul civil. Desigur, reprezentantul va avea deplina capacitate de folosinta si de exercitiu.

Nu pot fi mandatari magistratii, cu exceptia cauzelor in care pledeaza pentru copiii, parintii, sotii si persoanele puse sub tutela ori curatela lor[28] . Aceasta dispozitie urmareste sa protejeze atat tertii, cat si pe insisi magistratii, putand aparea banuieli ca prin relatiile de colegialitate cu ceilalti magistrati ar influenta desfasurarea procesului si solutia data in cauza.

Mandatul judiciar conventional dat unei persoane neavocat confera, ca regula, reprezentantului toate acele puteri cu care doreste sa-l insarcineze mandantul, respectiv part.ea, din proces. Mandantul il poate insarcina pe mandatar doar cu exercitill.l dreptului de chemare in judecata sau cu reprezentarea in judecata (mandatul ad litem), textul art.68 alin.(l) C. pr. civ. facand distinctie expresa intre cele doua modalitati de reprezentare.

Simpla procura generala nu poate justifica reprezentarea judiciara decat atunci cand mandantul nu are domiciliul ori macar resedinta in Romania sau cand mandatar este un prepus al sau. In toate celelalte cazuri, din procura trebuie sa rezulte explicit dreptul mandatarului de a-l reprezenta in judecata pe mandant [art.67 alin.(2) si (3) C. pr. civ.].

Codul de procedura civila limiteaza, cu titlu de exceptie, preptul mandatarului neavocat de a face acte de dispozitie si de a pune concluzii in instanta. Astfel, prin art.69 alin.(l) C. pr. civ. s-a dispus ca mandatarul poate sa faca acte de recunoastere a drepturilor, sa renunte la drept sau la judecata si sa propuna[29] o tranzactie doar daca este imputernicit printr-o procura speciala, iar prin art.68 alin.( 4) C. pr. civ.s-a dispus ca mandatarul neavocat nu poate pune concluzii in instanta decat prin avocat . Dar de la exceptia reglementata de art.68 alin.(4) C. pr. civ.exista mai multe exceptii[31].

Reprezentarea prin avocat este principala forma de aparare a persoanelor fizice in procesul civil. Partile recurg la avocati tocmai pentru ca ei sunt cunoscatori ai dreptului (uneori chiar de exceptie), cunosc modalitatile concrete de punere in practica a regulilor de procedura si practica curenta a instantelor in acele matarii in care legea este mai putin clara.

Desi reprezentarea prin avocat nu este obligatorie, credem ca uneori apare necesar ca in raport de complexitatea cauzei, de importanta dreptului in litigiu pentru persoana respectiva sau de importanta dreptului in litigiu pentru persoana respectiva sau de nivelul instantei sa se impuna instituirea unei obligati de asistare de catre un tert calificat[32], precum in procedura penala. In acest fel s-ar evita consumul inutil de timp si energie nervoasa al judecatorilor unor instante precum instanta suprema sau chiar curtile de apel; s-ar evita, de asemenea, riscul pierderii din nestiinta a unor drepturi precum cele strict personale sau chiar patrimoniale, dar de o valoare cu totul deosebita. Rolul activ al instantei reglemehtat de codul nostru nu este suficient pentru a suplini nestiinta partii din doua considerente: judecatorul nu cunoaste decat acele date care-i sunt oferite in proces, in timp ce partea insasi nu evidentiaza date importante in cauza deoarece nu le cunoaste insemnatatea, iar pe de alta parte trebuie evitat ca judecatorul sa dea sfaturi partii, riscand astfel sa renunte la rolul sau impartial. Si in prezent, in cazurile strict limitativ prevazute de lege, asa cum am detaliat atunci cand am analizat reprezentarea judiciara prin mandatar ne avocat, reprezentarea prin avocat este obligatorie.

Normele pe care le-am analizat nu limiteaza nicidecum dreptul partii de a pune concluzii personal, ci doar dreptul de a pune concluzii prin anumiti reprezentanti. Or, uneori, numai un reprezentant calificat poate asigura realizarea drepturilor partii.

In conformitate cu dispozitiile art. Il din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, republicata, pot fi avocati cetatenii romani care au exercitiul drepturilor civile si

politice, sunt licentiati ai unei facultati de drept sau doctori in drept si nu se gasesc iti. vreunul din cazurile de nedemnitate prevazute de lege . Avocatul justifica dreptul de a reprezenta prin contractul de asistenta juridica incheiat in forma scrisa cu partea sau cu reprezentantul acesteia. Dispozitiile art.68 alin. (1) C. pr. civ., potrivit carora avocatul justifica calitatea de reprezentant printr-o procura cu semnatura certificata potrivit legii avocatilor, nu sunt abrogate nici macar implicit. Ele reprezinta si acum necesitatea ca mandatul avocatului sa indeplineasca doua conditii: sa fie consemnat intr-un act scris si semnatura sa fie certificata conform Legii avocaturii. Or, cele doua conditii se regasesc in Legea nr. 51/1995 care stabileste obligatia incheierii contractului in forma scrisa iar pe de alta parte stabileste ca avocatul se legitimeaza prin imputernicirea avocatiala semnata de partea a carei identitate este atestata de avocat.

Fata de persoana fizica neavocat, reprezentantul avocat are unele drepturi suplimentare. El poate sa puna concluzii in fond la orice instanta. Poate, de asemenea, daca a asistat o parte la judecarea pricinii, sa faca orice acte pentru pastrarea drepturilor supuse unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp, chiar daca nu are mandat in acest sens. Totodata, avocatul poate sa exercite chiar si fara mandat orice cale de atac impotriva hotararii date.

Persoanele juridice pot participa la procesul civil prin organele lor de conducere sau prin reprezentanti conventionali. Calitatea de reprezentant conventional al persoanei juridice o poate avea orice persoana capabila, dar in practica sunt preferati avocatii si jurisconsultii.

Procurorul

Art.131 alin. (1) din Constitutie prevede ca in activitatea judiciara 'Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor'. ­

Participarea procurorului la procesul civil nu este o conditie sine qua non a desfasurarii activitatii de judecata. Totusi, asa cum s-a dispus prin art. 45 C. pr. civ.si prin art. 31 din Legea nr.92/1992, procurorul poate sa participe in anumite conditii la procesul civil, iar in cazuri individualizate participarea sa este obligatorie (de pilda in cauzele privind abandonul de copii, incuviintarea adoptiilor, de solutionarea cererilor de inscriere sau recunoastere a unor persoane juridice de drept privat).

Rolul procurorului in procesul civil este, in esenta, acela de a contribui la o cat mai eficace ocrotire a intereselor publice, a intereselor minorilor si a celor pusi sub interdictie, intreaga sa activitate in procesul civil fiind circumscrisa acestor doua obiective . El beneficiaza de instrumente juridice ce stau, in mod egal, si la indemana partilor, a persoanelor ale caror drepturi sunt puse in discutie in fata judecatorului.

Observand definitia pe care am dat-o notiunilor de parte si de calitate procesuala, putem afirma ca procurorul nu este parte in proces, este un participant cu o pozitie distincta, ale carui drepturi si obligatii coincid uneori cu ale partilor si care are legitimare procesuala activa totdeauna cand un text de lege i-o confera.

Dorim sa subliniem, in cest sens, ca procurorul nu are drepturi si obligatii subiective, de drept material, drepturile si obligatiile sale fiind strict procesuale. De aceea, el nu poate intra in conflict cu unul sau altul dintre subiectii unor raporturi juridice civile decat pe taramul procesului civil, al manifestarii drepturilor procesuale care-i sunt conferite de art.131 alin. (1) din Constitutia Romaniei.

In legatura cu aceasta se impun cateva sublinieri.

Constitutia Romanei din 1991 a consacrat in art.131 alin. (1) rolul Ministerului Public de reprezentant al intereselor generale ale societatii, aparator al ordinii de drept si, respectiv, al drepturilor si libertatilor cetatenesti in acest sens, prin art.129 din legea fundamentala s-a dispus ca Ministerul Public poate exercita, in conditiile legii, caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti. Dispozitiile legale anterioare ori ulterioare adoptarii Constitutiei au conferit, in sensul precizat, atributiuni concrete Ministerului Public, respectiv procurorilor. Atributiile cu caracter general decurg din prevederile Codului de procedura civila si ale Legii nr. 304/2004, republicata, privind organizarea judecatoreasca.

Astfel, prin art. 45 C. pr. civ., asa cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993 s-a dispus ca: Ministerul Public poate introduce orice actiune, in afara de cele strict personale si sa participe la orice proces, in orice faza a acestuia, in cazul in care este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie, precum si in alte cazuri prevazute de lege.

In cazul in care procurorul a pornit actiunea, titularul dreptului la care se refera actiunea va fi introdus in proces. El se va putea folosi, daca va fi cazul, de dispozitiile prevazute in art. 246 si urm. si ale art. 271 si urm. din prezentul cod.

Procurorul poate, in conditiile legii, sa exercite caile de atac si sa ceara punerea in executare a hotararilor . Aceste competente sunt

detaliate, prin art.63 lit. d - g din Legea fir. 304/2004, republicata, privind organizarea judiciara.

Prin legi speciale s-a instituit posibilitatea procurorului de a promova anumite actiuni in materie. civila, de dreptul familiei, de dreptul mulJ,cii, de contencios administrativ[36]. Acestea vin sa dea eficienta prevederilor cu caracter general, inlaturandu-se posibilitatec unor discutii privind calitatea procesuala activa.

Alti participanti

Activitatea procesual civila este de neconceput rara participarea celor deja enumerati. Ea s-ar desfasura insa in conditii mult mai grele, chiar cu dificultati insurmontabile uneori, in lipsa altoI persoane precum martorii, expertii, interpretii, agentii procedurali.

Martorii sunt cei ce pot descrie faptele relevante in proces in conditii de credibilitate mai mare decat a partilor, pe declaratiile lor fiind intemeiate adeseori hotararile judecatoresti.

Expertii vin sa suplineasca - in anumite conditii - lipsa cunostintelor de specialitate ale judecatorului in domenii nejuridice (topografie, criminalistica, contabilitate, etc.), atunci cand aceste cunostinte sunt absolut necesare pentru dezlegarea pricinii. In practica se intalnesc adesea cazuri in care expertii isi depasesc atributiile incercand si o rezolvare in drept a situatiei analizate de ei, dar judecatorul nu este legat de concluziile lor. Mai mult, judecatorul are posibilitatea ca, pe baza unor cunostinte de stricta specialitate, sa inlature motivat insesi concluziile expertilor.

Interpretul este un participant la procesul civil ce se intalneste mai rar in practica instantelor noastre, deoarece cvasitotalitatea litigiilor civile se poarta intre cetatenii romani capabili sa se exprime verbal si in scris in limba romana. Totusi, atunci cand o parte sau un martor nu cunoaste limba romana sau, din cauza unor deficiente fizice sau psihice, nu se poate exprima nici verbal si nici in scris in limba romana, instanta are indatorirea de a apela la o persoana care sa poata transpune limbajul (limba straina, gesturi, mimica) persoanei respective in semnele fonetice sau grafice ale limbii romane.