Proba raportului juridic civil

PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

SECTIUNEA I

NOTIUNI GENERALE DESPRE PROBA

Daca partile participante la un raport juridic civil isi indeplinesc obligatiile asumate, nu se pune problema probelor, deoarece drepturile subiective exista separat de dovada lor. Atunci cand intre aceste parti apare o neintelegere, un litigiu, fie referitor la existenta, fie referitor la continutul raportului juridic, se pune problema dovedirii lor cu ajutorul probelor.

Notiunea de proba si sediul reglementarii

Termenul de proba este similar celui de dovada si poate avea trei intelesuri:

- in sensul larg al notiunii, prin proba se intelege operatiunea de prezentare in fata instantei de judecata a mijloacelor de convingere prin care se urmareste dovedirea existentei unui anumit raport juridic. In acest sens, notiunea de proba este sinonima cu cea de probatiune judiciara, sens in care a proba (a dovedi) inseamna a stabili realitatea unei afirmatii, a demonstra ca ea corespunde adevarului.  

- intr-un al doilea sens, mai restrans, prin proba se intelege mijlocul prevazut de lege prin intermediul caruia se stabileste existenta unor drepturi subiective si a unor obligatii corelative, care intra in continutul unor raporturi juridice. In acest sens, prin probe intelegem toate mijloacele de convingere admise de lege: proba prin inscrisuri, proba cu martori, marturisirea, prezumtiile, expertiza, cercetarea la fata locului si probele materiale.

- in cel de-al treilea sens, prin proba se desemneaza rezultatul obtinut prin folosirea mijloacelor de proba, adica in ce masura acestea au contribuit la formarea convingerii judecatorului cu privire la stabilirea adevarului in cauza.

Materia probelor este reglementata in primul rand de Codul civil, care stabileste in art.1169 admisibilitatea si forta doveditoare a patru mijloace de proba inscrisurile, marturia, marturisirea si prezumtiile, precum si sarcina probei. Codul de procedura civila reglementeaza alte trei mijloace de proba - expertiza, cercetarea la fata locului si probele materiale, precum si modul de administrare a probelor (art.167-225 si art. 235-241).

1.2. Obiectul probei

Obiectul probei il constituie actele juridice (ex.: un contract) si faptele juridice (ex.: un cutremur de pamant) generatoare de drepturi subiective civile si de obligatii corelative. Faptele ce urmeaza a fi dovedite pot fi de ordin material - cele care se exteriorizeaza (actiuni omenesti sau evenimente ale naturii) sau de ordin psihologic - cele care nu se exteriorizeaza decat prin finalitatea lor (inselaciunea, reaua-credinta).

In principiu, nu pot constitui obiectul probei

1. legile, deoarece se prezuma ca sunt cunoscute de toata lumea din momentul publicarii lor in Monitorul Oficial;

2. faptele constatate de lege (prezumtiile legale), judecatorul neputand admite impotriva lor proba contrarie (ex.: prezumtia timpului legal al conceptiei prevazuta de art. 61 C. fam.);

3. faptele necontestate, adica acele imprejurari asupra existentei carora partile din proces sunt de acord, le recunosc in mod tacit.

4. faptele negative indefinite, adica acele imprejurari cu caracter indefinit care nu s-au produs. Uneori, chiar legea impune dovada unor fapte negative determinate. De exemplu, art. 53 alin. 1 C. fam. prevede prezumtia de paternitate, potrivit careia copilul nascut in timpul casatoriei are drept tata pe sotul mamei. Art. 54 C. fam. prevede ca paternitatea poate fi contestata daca este imposibil ca sotul mamei sa fie tatal copilului. Aceasta proba este posibila numai prin dovedirea unor fapte pozitive determinate, de exemplu, sotul mamei ar putea sa faca dovada ca in perioada de conceptie a copilului a fost plecat in strainatate, avand un contract de munca cu durata determinata. Astfel, este inlaturata prezumtia de paternitate stabilita de art. 53 C. fam., probandu-se in mod indirect ca in perioada de conceptie a copilului sotul mamei nu a putut convietui cu aceasta.

5. faptele stabilite de instanta penala nu pot face obiectul probei in instanta civila, nici pentru confirmarea lor, nici pentru infirmarea lor.

Faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietatii lor. In cazul faptelor cunoscute personal de catre judecator, acesta trebuie sa se bazeze in hotararea sa pe probele administrate in cauza.

Sarcina probei

Potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca. Asadar, sarcina probei revine in primul rand reclamantului Paratul poate formula aparari in fata pretentiilor reclamantului, afirmatii pe care, la randul sau, trebuie sa le dovedeasca. Exista si cazuri in care paratul este cel care trebuie sa preia initiativa probei, cum ar fi situatia in care el dobandeste calitatea de reclamant, formuland o cerere reconventionala. Daca reclamantul ridica obiectii la cererea paratului, va fi randul sau sa-si dovedeasca afirmatiile. In concluzie, sarcina probei in cadrul unui proces civil trece de la o parte la cealalta, in functie de afirmatiile pe care fiecare dintre ele le face. Potrivit art. 129 alin. 5 C. proc. civ., daca partile nu solicita unele dovezi, judecatorul, in virtutea rolului sau activ, va ordona dovezile pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se impotrivesc.

Cazuri de rasturnare (intervertire) a sarcinii probei

- cand legea stabileste ca sarcina probei revine partii care nu a facut nici o afirmatie. Astfel, potrivit art. 58 alin. 2 C. fam., daca recunoasterea de paternitate este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitatii este in sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sai. Asadar, in aceasta situatie nu cel recunoscut, mama acestuia sau descendentii sai trebuie sa faca dovada, desi au calitatea de reclamanti, ci autorul recunoasterii (paratul), fara sa se fi facut vreo proba impotriva sa, trebuie sa dovedeasca ca recunoasterea de paternitate corespunde cu realitatea.

- in cazul unor litigii de munca (contestatia impotriva deciziei de desfacere a contractului de munca si contestatia impotriva deciziei de imputare), sarcina probei revine angajatorului (paratului) impotriva caruia este formulata pretentia, care va trebui sa dovedeasca ca masura luata este legala si temeinica, si nu angajatului (reclamantului), care pretinde contrariul.

1.4. Conditiile generale de admisibilitate a probei

Conditiile generale de admisibilitate a probei sunt urmatoarele:

1. proba trebuie sa fie legala, adica sa nu fie oprita de lege. Astfel, nu se permite folosirea interogatoriului in dovedirea motivelor de divort.

2. proba trebuie sa fie verosimila, adica sa tinda la dovedirea unor fapte reale, demne de a fi crezute si sa nu duca la concluzii absurde, imposibile, care ar contrazice evidenta si legile naturii;

3. proba trebuie sa fie utila, adica sa nu fie ceruta pentru dovedirea unor fapte incontestabile sau a unor imprejurari prezumate absolut 717j95h de lege. De exemplu, este inutil ca paratul sa faca dovada dreptului sau de proprietate asupra unui imobil, din moment ce reclamantul a dovedit deja dobandirea imobilului respectiv prin uzucapiune.

4. proba trebuie sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul litigiului, cu alte cuvinte sa existe o legatura directa intre faptele de dovedit si imprejurarile care fac obiectul procesului. Asadar, daca proba ceruta de parti este straina de obiectul litigiului, ea va fi respinsa ca nepertinenta

5. proba trebuie sa fie concludenta, adica sa fie de natura a duce la solutionarea litigiului.

Orice proba concludenta este si pertinenta, dar nu orice proba pertinenta este si concludenta. De exemplu, pentru a dovedi existenta unui prejudiciu cauzat prin savarsirea unei fapte ilicite, una dintre parti solicita dovada existentei unor relatii de convietuire care s-au deteriorat si au generat intre parti litigiul respectiv. In aceasta situatie, proba are legatura cu pricina, este pertinenta, dar nu si concludenta, deoarece nu rezolva litigiul dintre parti referitor la prejudiciul produs.

Conventiile asupra probelor sunt acele acorduri de vointa ale partilor cu privire la posibilitatea lor de a deroga, in cadrul procesului aflat in curs de desfasurare sau in cadrul unui proces viitor, de la normele legale ale probatiunii judiciare. In principiu, partile pot incheia conventii asupra probelor, neexistand nici un text de lege prohibitiv in acest sens. Doctrina si jurisprudenta au ajuns la concluzia ca aceste conventii ale partilor in materie de probe sunt posibile daca nu se incalca dispozitiile imperative ale legii, ordinea publica sau bunele moravuri si nu se ingreuneaza dovada raporturilor juridice dintre parti.

SECTIUNEA II

PROBA PRIN INSCRISURI

2.1. Notiunea de inscris

Inscrisul reprezinta acea declaratie sau consemnare a partilor realizata cu orice fel de scriere legala sau conventionala, cu orice mijloc de imprimare, pe orice fel de material, cu privire la faptele sau actele juridice din care izvorasc raporturile juridice dintre parti Sediul materiei il constituie art. 1171-1190 C. civ.

Asadar, declaratia partilor poate fi materializata sub forma unui inscris prin scriere cu mana, prin dactilografiere, litografiere, tehnoredactare sau imprimare cu mijloace tehnice pe hartie, carton, piele, lemn, metal, sticla, panza, material plastic, etc. In literatura juridica, unii autori3 au asimilat cu inscrisurile declaratiile partilor inregistrate pe discuri, pe casete audio sau video.

Dintre mijloacele de proba, inscrisurile sunt cele mai importante, deoarece atesta manifestarea de vointa a partilor in momentul incheierii actului juridic, pastreaza consimtamantul partilor nealterat, inaintea aparitiei unui eventual litigiu, avand calitatea de a conserva proba mai usor, odata cu trecerea timpului.

2.2. Clasificarea inscrisurilor

I. In functie de scopul urmarit de parti in momentul intocmirii lor (de a-si constitui sau nu un mijloc de proba

a. inscrisuri preconstituite,  intocmite cu scopul de a servi drept dovada a existentei raportului juridic dintre parti, in eventualitatea unui litigiu (ex.: inscrisul autentic, inscrisul sub semnatura privata).

b. inscrisuri nepreconstituite, pe care partile nu le intocmesc cu intentia de a servi ca mijloc de proba a raporturilor juridice dintre ele (ex.: corespondenta obisnuita, mentiunile creditorului pe inscrisul constatator al creantei sale).

Inscrisurile preconstituite pot fi supuse, la randul lor, unor subclasificari

In raport de scopul urmarit de parti:

a. inscrisuri originale, intocmite de parti sau de un organ competent pentru a constata incheierea, modificarea sau stingerea unui raport juridic intre parti;

b. inscrisuri recognitive, intocmite de parti cu scopul de a inlocui un inscris original disparut, pe cale de a se pierde ori de a se distruge

c. inscrisuri confirmative, intocmite de parti cu scopul de a confirma un act juridic anulabil.

2. In raport de forta lor doveditoare, inscrisurile preconstituite se impart in inscrisuri autentice si inscrisuri sub semnatura privata.

II. In functie de criteriul semnaturii:

a. inscrisuri semnate - inscrisul autentic, inscrisul sub semnatura privata;

b. inscrisuri nesemnate - toate celelalte categorii de inscrisuri (ex.: registrele casnice, diferitele bilete si tichete).

III. Dupa cum se evidentiaza sau nu puterea lor doveditoare:

a. inscrisurile a caror putere doveditoare este prevazuta de lege (ex.: inscrisul autentic, inscrisul sub semnatura privata, copiile de pe inscrisurile originale, registrele comerciale, registrele si hartiile casnice, mentiunile facute de creditor pe titlurile de creanta, rabojurile);

b. inscrisurile a caror putere doveditoare este lasata la aprecierea instantei de judecata din care fac parte toate celelalte inscrisuri (corespondenta obisnuita, diferitele bilete si tichete).

IV. In functie de raportul dintre ele:

a. originale;

b. copii, acestea putand fi duplicate sau copii legalizate. Copiile vor fi crezute doar sub rezerva confruntarii lor cu originalul, neavand o forta doveditoare proprie. Daca originalul nu mai exista, duplicatele sunt asimilate cu originalul numai in cazul inscrisurilor autentice.

2.3. Inscrisul autentic

Conform art. 1171 C. civ., actul autentic este cel facut cu solemnitatile cerute de lege de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut.

Pentru a ne afla in prezenta unui inscris autentic trebuie indeplinite in mod cumulativ urmatoarele conditii:

- inscrisul sa fie intocmit in forma prevazuta de lege;

- inscrisul sa fie intocmit de un functionar public (judecator, notar public, delegat al starii civile, reprezentant diplomatic);

- functionarul public sa fie competent atat din punct de vedere material, cat si din punct de vedere teritorial.

In lipsa oricareia dintre aceste conditii, inscrisul respectiv este lovit de nulitate absoluta.

In concluzie, inscrisul autentic este acel inscris intocmit si autentificat catre un functionar public competent.

Din categoria inscrisurilor autentice fac parte: hotararile judecatoresti, actele de stare civila, actele administratiei publice, actele incheiate de reprezentantele diplomatice si oficiile consulare, inscrisurile autentice notariale.

Uneori, legea impune incheierea anumitor acte juridice ad validitatem (pentru valabilitatea lor) in forma autentica. De exemplu, donatia, constituirea unei ipoteci, instrainarile de terenuri trebuie intocmite, potrivit legii, in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute a actului juridic respectiv. Chiar daca legea nu impune incheierea unui act juridic in forma autentica, deseori partile recurg la ea, datorita fortei doveditoare a actului autentic, intocmit de altfel special pentru a putea servi ca mijloc de proba in eventualitatea unui litigiu.

Inscrisul autentic prezinta urmatoarele avantaje

- se bucura de o prezumtie de autenticitate si validitate, astfel incat posesorul lui nu trebuie sa faca nici o dovada, proba contrara urmand sa fie facuta de cel care contesta actul

- are putere executorie, fara a mai fi necesara desfasurarea unui proces;

- data intocmirii inscrisului este valabila pana la inscrierea in fals si, in acelasi timp, este opozabila erga omnes.

In ceea ce priveste forta probanta a inscrisului autentic, trebuie precizat ca functionarul public abilitat sa intocmeasca acte autentice face, in primul rand, o serie de constatari personale, cum ar fi prezenta si identitatea partilor, semnarea actului de catre parti, data si locul intocmirii actului, imprejurarea ca actul a fost citit in fata partilor si ca acestea au declarat ca actul reprezinta vointa lor. Toate aceste mentiuni cu privire la ceea ce functionarul public a constatat prin propriile sale simturi fac dovada pana la inscrierea in fals, daca actul intocmit se incadreaza in sfera de imputernicire a agentului instrumentator. In caz contrar, mentiunile respective pot fi contestate. In al doilea rand, functionarul public mentioneaza in cuprinsul actului declaratiile partilor, a caror realitate nu o poate verifica. Aceste mentiuni cu privire la imprejurari pe care functionarul public nu le-a constatat personal fac dovada numai pana la proba contrara.

Inscrisul incomplet din cauza necompetentei functionarului sau din lipsa formelor legale va fi valabil doar ca un inscris sub semnatura privata, daca este semnat de parti. In situatia persoanelor nestiutoare de carte, intocmirea actului in forma autentica este ceruta pentru proba actului si nu pentru valabilitatea sa. In acest caz, notarul va trebui sa mentioneze in procesul-verbal de autentificare declaratia partii ca nu poate semna si ca partea a semnat prin luarea amprentei digitale.

2.4. Inscrisul sub semnatura privata

Deoarece numarul actelor juridice pentru valabilitatea carora legea cere forma autentica este restrans, majoritatea actelor juridice civile imbraca forma inscrisurilor sub semnatura privata. Spre deosebire de inscrisul autentic inscrisul sub semnatura privata nu este definit de lege. Inscrisul sub semnatura privata este acel inscris intocmit si semnat de parti, fara interventia unui organ al statului.

In principiu, singura conditie ceruta pentru valabilitatea acestui inscris este semnatura autorului sau autorilor. Asadar, persoanele nestiutoare de carte nu pot intocmi inscrisuri sub semnatura privata. De asemenea, semnatura nu poate fi inlocuita nici prin dactilografiere, litografiere, imprimare, nici prin parafa sau sigiliu. Ea nu trebuie sa cuprinda toate elementele numelui din actul de nastere, fiind suficient sa fie semnatura obisnuita a autorului (chiar prescurtata). In mod obisnuit, semnatura se aseaza la sfarsitul inscrisului, dar poate fi asezata si pe marginea acestuia (daca textul acopera intreaga pagina), important fiind sa se inteleaga ca autorul isi asuma intreg continutul inscrisului. Daca autorul actului face adaugiri in cuprinsul acestuia sau inlatura anumite cuvinte care schimba continutul inscrisului, el trebuie sa le confirme prin semnatura. Daca exista doi sau mai multi autori ai inscrisului, acestia pot semna concomitent, dar si succesiv, la date diferite.

In ceea ce priveste continutul inscrisului, acesta poate fi scris de una dintre parti, de ambele parti sau de un tert. Continutul poate fi dactilografiat sau imprimat in orice limba sau chiar intr-un limbaj conventional.

Nu este obligatoriu ca inscrisul sa fie datat, cu exceptia testamentului.

In mod exceptional, Codul civil a instituit pentru anumite inscrisuri conditii suplimentare de forma:

1. formalitatea multiplului exemplar priveste actele sinalagmatice (bilaterale), care trebuie intocmite in atatea exemplare originale, cate parti cu interese contrare sunt (art. 1179 C. civ.), pe fiecare exemplar fiind necesar sa se mentioneze numarul exemplarelor intocmite. Scopul acestei reguli consta in asigurarea posibilitatii partilor de a detine fiecare cate un exemplar al conventiei incheiate, care, eventual, sa poata fi folosit ca mijloc de proba, in cazul in care cealalta parte nu isi indeplineste obligatia asumata.

Literatura juridica4 si practica judiciara au precizat ca formalitatea multiplului exemplar nu este necesara in urmatoarele situatii:

- daca partile nu au interese contrare (ex.: in cazul contractului de societate, in care interesul este comun);

- in cazul in care unicul exemplar intocmit a fost dat spre pastrare unui tert, care il pune la dispozitia partilor;

- in cazul inscrisului autentic nul, valabil insa ca inscris sub semnatura privata, a carui existenta si valabilitate pot fi usor dovedite, daca se afla in pastrarea organului de stat care l-a intocmit;

- in cazul in care actul bilateral este constatat printr-o hotarare judecatoresca;

- daca partile recunosc in mod expres inscrisul sau daca una dintre parti nu se opune la folosirea in instanta a unicului exemplar al inscrisului de catre partea potrivnica.

2. in cazul inscrisurilor ce constata obligatii unilaterale al caror obiect il formeaza o suma de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, art. 1180 C. civ. prevede conditia scrierii lor in intregime de debitor sau a adaugirii mentiunii 'bun si aprobat' la sfarsitul actului, cu precizarea in cifre si litere a sumei de bani si a catimii' lucrurilor, urmata de semnatura.

Scopul acestei conditii il constituie protejarea debitorilor care, acordand semnaturi 'in alb', permit creditorului ce completeaza inscrisul sa mentioneze o suma de bani mai mare sau o cantitate mai mare de bunuri. Potrivit art. 1181 C. civ., daca exista o neconcordanta intre suma prevazuta in cuprinsul actului si cea din dreptul formulei 'bun si aprobat', debitorul va fi obligat la suma cea mai mica, cu exceptia cazului in care se dovedeste contrariul.

Daca regula multiplului exemplar si formula 'bun si aprobat' nu sunt respectate, sanctiunea este nevalabilitatea inscrisului respectiv ca inscris sub semnatura privata, acesta putand fi eventual folosit ca un inceput de dovada scrisa.

o conditie speciala, ceruta in cazul testamentului olograf, este ca acesta sa fie scris in intregime, datat si semnat de mana testatorului.

Puterea doveditoare a inscrisului sub semnatura privata este stabilita de regulile prevazute in art. 1176-1178 C. civ., astfel:

- daca inscrisul este recunoscut de cel caruia i se opune, el are aceeasi putere doveditoare ca si inscrisul autentic intre parti si avanzii lor cauza;

- cel caruia i se opune inscrisul are obligatia de a si recunoaste semnatura sau de a o tagadui

- avanzii - cauza pot declara ca nu cunosc semnatura autorului lor, nefiind obligati sa o recunoasca sau sa o tagaduiasca;

- daca una din parti nu recunoaste semnatura sa pe inscris sau succesorii sai declara ca nu o cunosc, instanta de judecata este obligata sa verifice autenticitatea inscrisului si a semnaturii prin procedura 'verificarii de scripte' sau printr-o expertiza grafologica.

In concluzie, daca inscrisul sub semnatura privata si semnatura au fost recunoscute, el va face dovada intocmai ca si inscrisul autentic in ceea ce priveste realitatea semnaturii - adica pana la inscrierea in fals, iar sub aspectul declaratiilor partilor, pana la proba contrara.

Daca data inscrisului sub semnatura privata este mentionata in cuprinsul inscrisului, ea va face dovada intre parti, ca si celelalte mentiuni din cuprinsul inscrisului, pana la proba contrara. Fata de terti, data inscrisului nu are aceasta putere doveditoare, ca o masura de protectie a legiuitorului pentru terti fata de partile care ar putea sa treaca o data falsa in inscris. De aceea, fata de terti, data inscrisului va fi opozabila numai din ziua cand a devenit o data certa, in una din urmatoarele imprejurari (art. 1182 C. civ.):

- din ziua in care inscrisul a fost prezentat la o autoritate publica

- din ziua in care a fost inscris intr-un registru public;

- din ziua in care a fost trecut intr-un act intocmit de un functionar public, de exemplu intr-un proces-verbal de inventariere, de punere de sigilii

- din ziua decesului unuia dintre semnatarii actului.

Alte inscrisuri

a. Registrele comerciale

Registrele comerciale sunt prevazute ca mijloace de proba de art. 1183-1184 C. civ. si de art. 50-56 C. com. si cuprind marturisirile extrajudiciare scrise ale comerciantilor cu privire la operatiunile inscrise in ele.

Registrele comerciale nu pot fi invocate ca probe impotriva persoanelor care nu au calitatea de comerciant, ci fac dovada impotriva comerciantului care le tine. Cel care le invoca nu poate diviza cuprinsul registrelor, in sensul ca nu poate folosi din aceste registre doar ceea ce-i este favorabil si sa inlature partea care ii este potrivnica.

b. Registrele, cartile si hartiile casnice

Aceste inscrisuri sunt probe nepreconstituite, care cuprind insemnari ale persoanelor in legatura cu activitatea lor curenta. Din aceasta categorie fac parte diferite registre, carti, condici, caiete, carnete, documente sau chiar foi volante, pe care persoanele obisnuiesc sa mentioneze actele si faptele juridice care le intereseaza (ex.: un imprumut, plata unei datorii).

Potrivit art. 1185 C. civ., registrele, cartile si hartiile casnice nu pot fi folosite ca mijloc de proba de cel care le-a scris, dar pot fi folosite impotriva lui, atunci cand cuprind primirea unei plati sau cand contin mentiunea expresa ca insemnarile au fost facute pentru a tine loc de titlu in favoarea creditorului.

Aceste mijloace de proba pot fi folosite atat de creditor, cat si de debitor, iar faptul la care se refera insemnarea respectiva poate fi combatut prin orice mijloc de proba, avand in vedere ca registrele, cartile si hartiile casnice au puterea doveditoare a unei marturisiri extrajudiciare5.

c. Mentiunea facuta de creditor pe titlul de creanta

Potrivit dispozitiilor art. 1186 C. civ., orice mentiune a creditorului facuta 'in josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanta' poate fi folosita ca mijloc de proba, chiar nesemnata si nedatata, daca din ea rezulta liberarea debitorului. Are aceeasi putere doveditoare mentiunea creditorului pe spatele, pe marginea sau in josul duplicatului unui act sau chitanta, insa numai daca duplicatul se afla in posesia debitorului.

Impotriva mentiunilor facute de creditor se poate face dovada contrara, prin orice mijloc de proba.

d. Rabojurile

Rabojurile sunt un mijloc de proba preconstituit, folosit in trecut, in mediul rural, de persoane nestiutoare de carte, reprezentat prin materializarea vointei pe doua bucati de lemn. Fiecare din parti isi marcheaza prestatia sa periodica printr-o crestatura realizata pe partea sa din raboj. In momentul alaturarii celor doua parti ale rabojului, daca crestaturile partilor se potrivesc, conform art. 1187 C. civ., proba este completa. In caz contrar, proba va fi facuta numai pana la concurenta numarului cel mai mic de crestaturi care se potrivesc.

Daca numai reclamantul prezinta bucata sa din raboj, paratul sustinand ca a pierdut bucata sa, dovada va fi facuta numai de crestaturile reclamantului, considerandu-se ca paratul se afla in culpa, cu exceptia cazului in care se face dovada fraudei reclamantului.

Crestaturile respective nu vor mai avea putere doveditoare daca paratul afirma ca partile nu au preconstituit vreun raboj, mai putin in cazul in care reclamatul probeaza ca paratul a avut partea sa din raboj.

e. Telegramele

Telegramele pot fi considerate ca inscrisuri sub semnatura privata daca originalul este semnat de persoana precizata ca expeditor sau daca se probeaza ca originalul a fost prezentat la oficiul telegrafic pentru expediere de catre persoana care figureaza ca expeditor.

f. Scrisorile

Scrisorile pot fi inscrisuri sub semnatura privata, daca cuprind o marturisire a autorului, care sa indeplineasca conditiile unui astfel de inscris. Ele pot fi folosite ca mijloace de proba in masura in care nu sunt confidentiale, iar persoana care le prezinta in fata instantei trebuie sa fi ajuns in posesia lor in mod licit.

Scrisorile reprezinta in acelasi timp si o marturisire extrajudiciara scrisa, fiind lasate la libera apreciere a judecatorului. Daca scrisoarea nu intruneste conditiile unui inscris sub semnatura privata, ea va putea fi folosita eventual ca un inceput de dovada scrisa.

g. Inceputul de dovada scrisa

Este definit de art. 1197 alin. 2 C. civ. ca fiind 'orice scriptura a aceluia in contra caruia s-a format petitia sau a celuia ce el reprezinta si care scriptura face a fi de crezut faptul pretins

Asadar, pentru a ne afla in prezenta unui inceput de dovada scrisa trebuie indeplinite trei conditii

- trebuie sa existe un mijloc de proba in forma scrisa, dar care sa nu intruneasca nici conditiile inscrisului autentic si nici conditiile inscrisului sub semnatura privata. De exemplu, un act autentic neintocmit in conformitate cu legea, un inscris sub semnatura privata nesemnat, intocmit fara respectarea regulei multiplului exemplar sau fara mentiunea 'bun si aprobat'. De asemenea, tot ca un inceput de dovada scrisa este considerat si refuzul uneia din parti de a se prezenta la interogatoriu sau o recunoastere partiala facuta in fata instantei.

- inscrisul trebuie sa provina de la partea careia i se opune sau macar sa aiba semnatura acesteia. Conditia este indeplinita si in cazul in care inscrisul provine de la reprezentantul uneia din parti sau de la mostenitorii acesteia

- prin continutul acestui inscris, faptul pretins trebuie sa apara ca verosimil. De exemplu, indeplineste aceasta conditie scrisoarea prin care debitorul isi cere scuze fata de creditor pentru neachitarea datoriei. Aceasta ultima conditie depinde de continutul concret al inscrisului si este lasata la aprecierea judecatorului.

Inceputul de dovada scrisa nu poate fi folosit ca mijloc de proba decat daca este completat cu alte probe, de regula cu declaratii ale martorilor.

h. Inscrisul in forma electronica

Este definit de art. 4 din Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica astfel: 'o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar".

Semnatura electronica reprezinta 'date in forma electronica care sunt atasate sau logic asociate cu alte date in forma electronica si care servesc ca metoda de identificare'.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 455/2001, inscrisul in forma electronica este asimilat, in ceea ce priveste conditiile si efectele sale, cu inscrisul sub semnatura privata, daca are incorporata, atasata sau asociata o semnatura electronica extinsa, care trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa fie bazata pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv si sa fie generata cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnaturii electronice.

In ceea ce priveste forta doveditoare a inscrisului in forma electronica caruia i s-a incorporat, atasat sau asociat o semnatura electronica, daca acesta este recunoscut de cel caruia i se opune, va avea intre semnatarii lui si intre reprezentantii acestora acelasi efect ca si inscrisul autentic (art. 6 din Legea nr. 455/2001). Daca una dintre parti nu recunoaste inscrisul sau semnatura, instanta va trebui sa dispuna verificarea acesteia printr-o expertiza tehnica de specialitate.

Daca legea cere forma scrisa ca o conditie de proba sau de validitate a actului juridic constatat prin inscrisul in forma electronica, aceasta conditie va fi indeplinita daca inscrisului in forma electronica 'i s-a incorporat, atasat sau asociat logic o semnatura electronica extinsa, bazata pe un certificat calificat si generata prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnaturii' (art. 7 din Legea nr. 455/2001).

In afara acestora, in categoria 'alte inscrisuri' pot fi incluse si copiile dupa inscrisuri (art. 1188 C. civ.), actele recognitive (art. 1189 C. civ.) si actele confirmative (art. 1190 C. civ.).

SECTIUNEA III

PROBA CU MARTORI

3.1. Notiunea de marturie

Termenul de martor isi are originea in grecescul 'martyros', adica cel care face dovada credintei sale. Proba cu martori mai este cunoscuta si sub denumirea de proba testimoniala, de la latinescul 'testis'

Trebuie precizat faptul ca nu martorul constituie mijlocul de proba, ci depozitia pe care el o face in fata instantei de judecata.

Proba cu martori (marturia sau proba testimoniala) este relatarea orala, in fata instantei de judecata, facuta de catre o persoana straina de proces, care are cunostinta in mod personal despre anumite fapte trecute si edificatoare in solutionarea unui litigiu

Din definitia data probei cu martori, se desprind doua trasaturi specifice ale acesteia.

- relatarea martorului trebuie sa fie facuta oral, in fata instantei de judecata. Declaratiile in forma scrisa sau chiar in forma autentica ale unor presoane straine de proces nu au caracterul unor marturii, deoarece instanta si partile trebuie sa poata adresa intrebari martorilor pentru a lamuri adevaratul sens al relatarilor acestora si pentru a putea fi convinse de sinceritatea lor.

- martorul trebuie sa relateze instantei doar acele date si imprejurari pe care le-a receptionat personal, cu propriile sale simturi. Nu pot fi primite de instanta relatarile despre fapte 'auzite' de la alte persoane (marturie indirecta). In schimb, poate fi primita de instanta relatarea unor imprejurari cunoscute de la o anumita persoana, prezenta la producerea faptului, deoarece in acest caz sursa relatarilor martorului este determinata (marturie secundara sau mediata).

3.2. Persoane care nu pot depune marturie

In masura in care are cunostinta despre imprejurarile cauzei, in principiu orice persoana poate depune marturie. De regula, nu pot depune marturie in procesele civile, persoanele prevazute de art. 189 C. proc. civ.:

- rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv

- sotul, chiar daca este despartit

- interzisii judecatoresti si persoanele incapabile in general

- persoanele condamnate pentru marturie mincinoasa

In privinta rudelor si a afinilor, mai putin a descendentilor, art. 190 C. proc. civ. prevede exceptia posibilitatii de ascultare a acestora ca martori in litigiile referitoare la starea civila si in cele de divort.

Potrivit art. 191 C. proc. civ., urmatoarele persoane sunt scutite de a depune marturie:

- persoanele care indeplinesc anumite functii (functionarii publici);

persoanele obligate prin lege la pastrarea secretului profesional (slujitorii cultelor, medicii, farmacistii, avocatii, notarii publici);

persoanele care, prin raspunsurile lor, s-ar expune pe ei insisi sau si-ar expune sotul, sotia, rudele sau afinii pana la gradul al treilea la o pedeapsa penala sau la dispretul public.

3.3. Reguli de admisibilitate a probei cu martori

In ceea ce priveste admisibilitatea probei cu martori, Codul civil nu prevede nici o ingradire referitor la faptele juridice stricto-sensu. Asadar, se poate dovedi cu martori producerea unui accident, a unui cutremur, neexecutarea unei obligatii contractuale, viciile de consimtamant. Exista insa fapte naturale care, de regula, se dovedesc numai cu inscrisuri, cum sunt cele referitoare la starea civila a unei persoane (nasterea sau decesul). Aceste evenimente se dovedesc, in principiu, cu actele sau cu certificatele de stare civila si numai in mod exceptional cu alte mijloace de proba.

Referitor la dovada cu martori a actelor juridice, art. 1191 C. civ. prevede doua interdictii

- interdictia de a proba cu martori actele juridice cu o valoare mai mare de 250 de lei Deoarece legea nu permite dovada cu martori in cazul actelor cu o valoare mai mare de 250 de lei, per a contrario, dovada cu martori este admisibila pentru actele cu o valoare mai mica de 250 de lei (daca o prevedere speciala nu impune intocmirea actului in forma scrisa pentru a putea fi dovedit). Actele cu o valoare mai mare de 250 de lei urmeaza sa fie dovedite cu alte mijloace de proba (acte autentice sau acte sub semnatura privata). Se impune cu necesitate ca intr-o viitoare reglementare, valoarea de 250 de lei, in prezent nesemnificativa, sa fie inlocuita cu o valoare mai mare.

- interdictia de a proba cu martori impotriva sau peste cuprinsul unui inscris. Prin aceasta se protejeaza continutul inscrisului care consfinteste manifestarea de vointa a partilor. Nu este permis a proba cu martori ca inscrisul ar cuprinde prevederi inexacte, cum ar fi un alt termen decat cel real pentru executarea obligatiei, un alt pret decat cel stabilit de parti sau ca partile ar fi modificat verbal conventia lor constatata prin inscris (de exemplu, ca partile au prevazut o dobanda despre care nu se face vorbire in inscris, ca au modificat verbal termenul de executare a obligatiei uneia din parti Din moment ce partile au ales sa si manifeste vointa in forma scrisa, in cazul in care doresc sa aduca modificari conventiei, acestea trebuie sa imbrace tot forma scrisa.

Dispozitiile art. 1191 C. civ. au caracter supletiv, de aceea partile pot stabili, prin vointa lor, posibilitatea de a dovedi cu martori existenta conventiei dintre ele si a conditiilor in care aceasta s-a incheiat8.

De asemenea, in legatura cu cea de-a doua restrictie in literatura9 si practica judiciara s-au precizat urmatoarele:

- restrictia se aplica doar inscrisurilor preconstituite

- restrictia nu priveste viciile de consimtamant, cauza falsa, ilicita sau imorala, obiectul ilicit, deoarece acestea sunt situatii de fapt, care pot fi dovedite cu orice mijloc de proba, chiar si in cazul in care actul a fost costatat printr-un inscris autentic

- restrictia nu priveste situatia in care este necesara lamurirea intelesului exact al unor clauze obscure, echivoce. In acest caz nu se pune problema dovedirii impotriva sau peste cuprinsul unui inscris, ci a explicitarii continutului acestuia.

- restrictia nu se aplica in cazul stabilirii unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin inscris, ulterioare incheierii lui, si care sunt moduri de executare sau de stingere a obligatiilor (ex.: plata, compensatia, remiterea de datorie), daca operatiunile respective, luate separat, pot fi probate cu martori;

- restrictia se refera doar la partile participante la incheierea actului, deoarece numai ele puteau sa si preconstituie un inscris, nu si la tertele persoane, care pot folosi orice mijloc de proba (inclusiv proba cu martori) pentru a face dovada contrara a clauzelor inserate in cuprinsul inscrisului.

De la regulile prevazute in art. 1191 C. civ., exista si exceptii, cand proba cu martori este admisibila, indiferent de valoarea actului, precum si impotriva sau peste cuprinsul inscrisului:

a. conform art. 1197 C. civ., cand exista un inceput de dovada scrisa

b. conform art.1198 C. civ. cand creditorului nu i-a fost cu putinta a si procura o dovada scrisa despre obligatia ce pretinde sau a conserva dovada luata, precum

- la obligatiile care se nasc din cvasicontracte, din delicte sau cvasidelicte;

- la depozitul necesar, in caz de incendiu, ruina, tumult, sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii in ospataria unde trag;

- la obligatiile contractate in caz de accidente neprevazute, cand nu era cu putinta partilor de a face inscrisuri;

- cand creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovada scri­sa dintr-o cauza de forta majora neprevazuta.

Avand in vedere ca literatura juridica a apreciat enumerarea din art. 1198 C. civ. ca fiind enunciativa, jurisprudenta10 a adaugat la situatiile enumerate mai sus si imposibilitatea morala de a intocmi un inscris, care ar exista in cazul raporturilor dintre rude apropiate, afini, prieteni. De asemenea, practica judiciara a stabilit admisibilitatea probei cu martori pentru a dovedi actele incheiate in targuri, piete neorganizate, pentru a proba depunerea obiectelor de imbracaminte in cluburi, sali de sport si alte locuri in care nu exista un serviciu de garderoba organizat sau in cazul efectuarii de mici reparatii la domiciliu, precum si in cazul unor evenimente neprevazute (ex.: inundatii, incediu), in toate aceste situatii existand o imposibilitate materiala de a preconstitui un inscris.

De la regulile prevazute de art. 1191 C. civ. mai exista exceptii si in domeniul dreptului comercial si al dreptului familiei. Astfel, in dreptul comercial, proba cu martori este admisibila, in principiu, fara restrictii, indiferent de valoarea actului ce trebuie dovedit, precum si impotriva sau peste cuprinsul unui inscris. Totusi, regulile prevazute de art. 1191 C. civ. se vor aplica si in materie comerciala, atunci cand legea comerciala prevede intocmirea unui inscris pentru dovedirea actelor juridice comerciale (art. 55 C. com.). In domeniul dreptului familiei, regulile prevazute de art. 1191 C. civ. nu se aplica referitor la dovada bunurilor proprii ale sotilor, art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 prevazand ca dovada acestor bunuri se poate face prin orice mijloc de proba.

Puterea doveditoare a marturiei este lasata la aprecierea instantei de judecata. Marturia va trebui apreciata de judecator in raport de sinceritatea relatarilor martorilor si de modul in care aceasta se integreaza in ansamblul celorlalte mijloace de proba administrate in cauza.

SECTIUNEA IV

MARTURISIREA

4.1. Notiunea de marturisire si caracterele juridice ale marturisirii

Marturisirea reprezinta recunoasterea de catre una din parti a unui fapt pe care adversarul ei isi intemeiaza o pretentie sau o aparare, declaratie de natura a produce efecte juridice impotriva autorului ei

Marturisirea (recunoasterea) nu trebuie confundata cu marturia, care este o relatare a unei terte persoane si nu a uneia din parti.

Caracterele juridice ale marturisirii sunt urmatoarele

1. este un act juridic unilateral, ale carui efecte se produc independent de manifestarea de vointa a celeilalte parti;

2. este un act juridic irevocabil, putand fi revocata doar daca a fost facuta din eroare de fapt (art. 1206 alin. 2 C. civ.);

3. trebuie sa emane de la o persoana care poate dispune de drepturile sale si care are discernamant in momentul respectiv. Nu pot marturisi minorii, interzisii judecatoresti precum si persoanele capabile, dar lipsite temporar de discernamant (cei aflati in stare de betie, hipnoza).

4. este un act juridic personal, neputand fi facuta decat de partea impotriva careia isi va produce efectele sau de un mandatar cu procura speciala. Avocatul uneia din parti, avand un mandat general, nu poate face o recunoastere in numele partii ale carei interese le apara. Art. 220 C. proc. civ. prevede o exceptie de la caracterul personal al marturisirii, prevazand ca pot fi chemati la interogatoriu ocrotitorii legali pentru a face o marturisire valabila, insa numai pentru actele incheiate de ei in calitate de reprezentanti legali ai incapabililor.

5. trebuie sa fie expresa, nu pote fi dedusa din tacerea partii.

In mod exceptional, potrivit art. 225 C. proc. civ., refuzul nejustificat de a raspunde la interogatoriu sau neprezentarea la interogatoriu pot fi considerate de instanta ca o recunoastere sau ca un inceput de dovada scrisa. De asemenea, potrivit art. 174 C. proc. civ., refuzul unei persoane de a prezenta instantei un inscris aflat in posesia sa poate fi considerat ca o recunoastere a faptului ca inscrisul cuprinde cele pretinse de cealalta parte.

4.3. Clasificarea marturisirii

I. In functie de locul unde este facuta:

a. marturisire judiciara, facuta in fata instantei de judecata in cursul procesului in care este folosita ca mijloc de proba. Ea poate fi spontana, daca este facuta din initiativa partii sau provocata in instanta prin intermediul interogatoriului.

b. marturisire extrajudiciara, facuta in afara instantei care judeca litigiul. Asadar, marturisirea va fi extrajudiciara atunci cand este facuta in fata unei instante necompetente, in fata procurorului, dar si cea facuta intr-o scrisoare, la starea civila sau intr-un testament. Marturisirea extrajudiciara poate fi orala sau scrisa. Cea orala nu poate fi folosita ca mijloc de proba decat in cazurile in care este permisa dovada cu martori, cu care sa se poata proba ca una dintre parti a facut o marturisire orala extrajudiciara (art. 1205 C. civ.). Marturisirea extrajudiciara scrisa se dovedeste cu inscrisul in care este cuprinsa, forta ei doveditoare fiind cea a inscrisului si putand fi combatuta cu aceleasi mijloace de proba folosite pentru combaterea inscrisului.

II. In raport de continutul acesteia:

a. marturisire simpla, cand una dintre parti recunoaste integral pretentiile celeilalte parti (ex.: paratul recunoaste ca a primit o suma de bani cu titlu de imprumut de la reclamant si nu a restituit-o) ;

b. marturisire calificata, cand una dintre parti, pe langa recunoasterea pretentiilor adversarului, mai adauga si alte imprejurari anterioare sau concomitente, legate de faptul pretins, care  schimba consecintele juridice ale recunoasterii (ex.: paratul recunoaste ca a primit o suma de bani de la reclamant, dar nu cu titlu de imprumut, ci ca plata pentru prestarea unor servicii);

c. marturisirea complexa, cand una dintre parti recunoaste pretentiile celeilalte, la care adauga o imprejurare posterioara legata de faptul pretins, care anihileaza efectele recunoasterii (ex.: paratul recunoaste ca a primit o suma de bani cu titlu de imprumut de la reclamant, dar precizeaza ca a restituit-o).

In legatura cu aceasta clasificare se pune problema indivizibilitatii marturisirii. Potrivit art. 1206 alin. 2 C. civ., marturisirea calificata sau complexa 'nu poate fi luata decat in intregime impotriva celui care a marturisit'. Aceasta prevedere a generat in literatura juridica puncte de vedere diferite, in ceea ce priveste caracterul marturisirii de a putea fi sau nu divizata. Potrivit unei opinii12, se aplica in continuare indivizibilitatea marturisirii, fapt ce nu contravine rolului activ al judecatorului si nici principiului liberei aprecieri a probelor de catre judecator, nefacand decat sa-l ajute pe acesta in aflarea adevarului, prin posibilitatea sa de a primi sau de a inlatura marturisirea. Intr-o alta opinie , s-a sustinut ca regula indivizibilitatii marturisirii nu este obligatorie pentru judecator, deoarece indivizibilitatea marturisirii este subordonata principiului rolului activ al judecatorului.

In ceea ce priveste admisibilitatea marturisirii, acest mijloc de proba este admisibil in toate cauzele, cu precizarea ca ea va fi permisa numai in privinta drepturilor de care o parte poate sa dispuna si numai daca legea nu prevede in mod expres inadmisibilitatea marturisirii. De exemplu, este inadmisibila marturisirea pentru dovedirea faptelor invocate in materie de divort.

4.3. Forta probanta a marturisirii

Referitor la forta probanta a marturisirii, anterior anului 1950, marturisirea judiciara era considerata 'regina probelor', avand cea mai mare putere doveditoare. Dupa adoptarea Decretului nr. 205/1950, marturisirea a devenit o proba obisnuita, fiind lasata la libera apreciere a instantei14. Astfel, judecatorul va trebui sa verifice sinceritatea si veridicitatea ei in raport cu celelalte probe administrate in cauza, avand urmatoarele posibilitati: sa o foloseasca ca pe o proba deplina, ca pe o proba ce poate fi combatuta prin dovada contrara, ca pe un inceput de dovada scrisa, dupa cum aceasta poate fi si inlaturata, daca se va ajunge la concluzia ca ea nu corespunde adevarului

SECTIUNEA V

PREZUMTIILE

5.1. Notiunea de prezumtie

Prezumtiile sunt definite de art. 1199 C. civ. ca fiind 'consecintele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut

In literatura juridica15, prezumtiile au fost definite ca fiind acele rationamente logice pe care legea sau judecatorul le face pentru a stabili existenta unei anumite imprejurari, pornind de la faptele cunoscute, care prin legatura pe care o au in inlantuirea logica cu altele, dau posibilitatea stabilirii unor fapte necunoscute

Prezumtiile constituie un mijloc de proba indirect, deoarece pentru cunoasterea existentei unui fapt necunoscut se apeleaza la existenta unui fapt cunoscut, aflat intr-o stransa legatura cu primul, incat din existenta faptului cunoscut se deduce existenta faptului necunoscut.

5.2. Clasificarea prezumtiilor

I. In functie de autorul lor:

a. prezumtii legale, pe care legea le stabileste in mod expres si limitativ, neputand fi extinse pe cale de analogie. Potrivit art. 1202 C. civ., 'prezumtia legala dispensa de orice dovada pe acela in favoarea caruia este facuta' si 'nici o dovada nu este primita impotriva prezumtiei legalein afara numai de cazurile cand legea a permis dovada contrarie'.

Prezumtiile legale pot fi subclasificate, in functie de forta lor probatorie:

prezumtii legale absolute, impotriva carora nu este permisa proba contrara. Fac parte din aceasta categorie prezumtia autoritatii de lucru judecat (este lucru judecat atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti), prevazuta de art. 1201 C. civ. si prezumtia timpului legal al conceptiei, prevazuta de art. 61 C. fam.

2. prezumtiile legale relative, care pot fi combatute prin proba contrara. Ele reprezinta regula in materie de prezumtii si sunt mai numeroase decat prezumtiile legale absolute. Fac parte din aceasta categorie prezumtia comunitatii de bunuri a sotilor, prezumtia de paternitate a copilului din casatorie, prezumtia de proprietate comuna a zidului sau gardului care desparte doua imobile vecine.

b. prezumtiile simple (judecatoresti, ale omului) sunt deductii logice ale judecatorului cu privire la existenta unor fapte necunoscute, plecand de la fapte cunoscute, aflate intr-o conexiune stransa cu primele. Conform art. 1203 C. civ. prezumtiile simple sunt 'lasate la luminile si intelepciunea magistratului'. De exemplu, se prezuma ca un chirias a platit chiria pe toate lunile din urma, daca a pastrat chitanta de plata a chiriei doar pe ultima luna16.

Prezumtiile simple sunt nelimitate ca numar si pot fi deductive sau inductive. Sunt deductive acele concluzii particulare trase dintr-o concluzie generala si sunt inductive concluziile generale desprinse dintr-o serie de concluzii particulare.

Prezumtiile simple sunt permise atunci cand este permisa si proba cu martori, cu exceptia cazurilor in care actul este atacat pentru frauda, dol sau violenta. Prezumtiile simple sunt des folosite de jurisprudenta in litigiile privind stabilirea paternitatii copilului din afara casatoriei, in cele referitoare la incredintarea copiilor minori unuia dintre parinti.

Forta doveditoare a prezumtiilor simple este lasata la libera apreciere a judecatorului, iar caracterul lor este unul relativ, putand fi combatute prin proba contrara.

SECTIUNEA VI

EXPERTIZA

6.1. Notiunea de expertiza

Expertiza este mijlocul de proba la care recurge instanta de judecata, daca este necesara lamurirea unor imprejurari de fapt, pentru care se cer cunostinte de specialitate, pe care judecatorul nu le poseda, ci niste specialisti numiti experti, ce isi exprima opinia pe baza cunostintelor acumulate si a cercetarilor facute asupra cazului concret Este reglementata in art. 201-214 C. proc. civ.

Expertul este persoana straina de litigiu, care isi exprima parerea asupra unor imprejurari de fapt indicate de instanta, intemeindu-se pe cunostinte de specialitate. Ei pot fi recuzati in aceleasi conditii si pentru aceleasi motive ca si un judecator, conform art. 204 si art. 24-27 C. proc. civ.

6.2. Tipuri de expertiza

Expertizele se pot efectua in urmatoarele domenii de activitate

expertize medico-legale (ex.: - de determinare a varstei, sexului, filiatiei; - pentru punerea unei persoane sub interdictie judecatoreasca; - pentru stabilirea discernamantului; - pentru stabilirea capacitatii de munca);

expertize tehnice (ex.: - pentru stabilirea valorii, a vechimiii bunurilor sau a starii lor de functionare; - expertiza topografica prvind intinderea terenurilor; - expertiza in constructii; - expertiza tehnica a accidentelor de circulatie);

expertize contabile (ex.: pentru determinarea situatiei economico-financiare);

expertize criminalistice ale scrisului (ex.: pentru stabilirea unui fals);

expertize artistice (ex.: pentru stabilirea autenticitatii operelor de arta).

In general, expertiza este facultativa, dar in urmatoarele cazuri, aceasta este obligatorie, sub sanctiunea nulitatii hotararii judecatoresti18:

expertiza medico-legala psihiatrica referitoare la discernamantul persoanei, in procesul de punere sub interdictie judecatoreasca;

expertiza medico-legala pentru determinarea varstei si sexului copilului, in procesul de inregistrare tardiva a nasterii.

6.3. Efectuarea expertizei

Una din partile in litigiu sau judecatorul poate propune si incuviinta efectuarea expertizei. Potrivit art 301 C. proc. civ., instanta numeste comisia formata din 1 sau 3 experti de pe listele aflate la tribunal prin incheiere, indicand obiectul expertizei, intrebarile la care trebuie sa raspunda expertii, data depunerii raportului de expertiza si onorariul cuvenit expertului. Partea care a solicitat expertiza este obligata ca, in termen de 3 zile de la numirea expertului, sa depuna suma stabilita ca onorariu.

Expertiza se poate efectua in instanta, cand expertii nu au nevoie de cercetari mai ample, parerile lor consemnandu-se intr-un proces-verbal, conform art. 207 C. proc. civ., sau in afara instantei, daca expertii au nevoie de timp pentru cercetari, constatarile lor consemnandu-se intr-un raport de expertiza care se inainteaza instantei in termenul stabilit de ea. Daca pentru efectuarea expertizei, este necesara deplasarea si cercetarea in teren, expertul este obligat sa convoace partile la locul respectiv. Raportul trebuie depus cu cel putin 5 zile inainte de termenul de judecata pentru ca partile sa-l cunoasca si eventual sa faca obiectiuni, conform art. 207 C. proc. civ. Raportul de expertiza poate fi discutat in contradictoriu de parti in fata instantei de judecata.

Daca instanta nu este lamurita pe deplin de expertiza facuta, ea poate dispune intregirea ei printr-un supliment de expertiza sau efectuarea unei noi expertize numite contraexpertiza, potrivit art. 212 C. proc. civ. Daca doua expertize sunt contradictorii se va retine una ori se vor inlatura ambele, dar nu se vor putea combina.

Expertiza se poate efectua si prin comisie rogatorie, cand implica cercetari intr-o alta localitate, mai indepartata de sediul instantei de judecata.

6.4. Forta probanta a expertizei

In ce priveste forta probanta a expertizei, aceasta este lasata la libera apreciere a instantei de judecata, judecatorul nefiind legat de concluziile expertilor19. Totusi, cand el le inlatura, trebuie sa motiveze decizia. Constatarile expertului retinute de instanta fac dovada pana la inscriere in fals.

SECTIUNEA VII

CERCETAREA LA FATA LOCULUI

7.1. Notiunea de cercetare la fata locului

Cercetarea la fata locului este mijlocul de proba cu ajutorul caruia instanta constata in mod direct, la fata locului, situatia unui obiect, cand aceasta imprejurare are importanta pentru rezolvarea litigiului Este reglementata in art. 215-217 C. proc. civ. si se utilizeaza in procesele privind spatiul locativ, granituiri ale terenurilor, drepturile de servitute sau degradarile de imobile.

Efectuarea cercetarii la fata locului

Probele materiale sunt cercetate de instanta la sediul sau ori prin deplasarea ei la fata locului, daca acestea nu pot fi aduse in instanta datorita volumului sau greutatii. Acest mijloc de proba se incuviinteaza de instanta, la cererea unei parti sau din oficiu, fixand un termen pentru efectuarea ei, pentru care se citeaza partile. Rezultatul se consemneaza intr-un proces-verbal, care se depune la dosarul cauzei, impreuna cu eventualele schite realizate, putand fi discutata in contradictoriu de parti in fata instantei de judecata.

Cheltuielile de deplasare pentru efectuarea cercetarii la fata locului sunt suportate de partea care a cerut acest mijloc de proba sau de partea in interesul careia se face. Cercetarea la fata locului se poate efectua si printr-o comisie rogatorie de catre o alta instanta decat cea care judeca litigiul, cand obiectul procesului este situat intr-o alta localitate.

Unii autori considera ca cercetarea la fata locului si expertiza nu sunt veritabile mijloace de proba, ci doar mijloace tehnice de valorificare a probelor materiale, care reprezinta obiecte ce, prin aspectul lor exterior, calitatile lor speciale, semnele sau urmele ramase pe ele, ar putea prezenta interes probatoriu. Probele materiale sunt mai putin utilizate in procesul civil, spre deosebire de cel penal, motiv pentru care nu sunt reglementate expres de Codul de procedura civila21.

Bibliografie:

1. Apetrei I., Drept civil. Partea generala, Ed. Venus, Iasi, 2005;

2. Beleiu Gh., Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2003;

3. Boroi G., Drept civil. Partea generala. Persoanele, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002;

Poenaru E., Drept civil. Teoria generala. Persoanele, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002;

5. Rauschi St., Popa Gh., Rauschi St., Drept civil. Teoria generala. Persoana fizica. Persoana juridica, Ed. Junimea, Iasi, 2000;

6. Ungureanu O., Manual de drept civil. Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999;

7. Andrei Petru P., Apetrei I., Drept civil. Partea generala. Persoana fizica, Ed. Ankarom, Iasi, 1998;

8. Dogaru I., Elementele dreptului civil, Ed. Sansa, Bucuresti, 1998;

9. Lupan E., Introducere in dreptul civil, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 1998;

Pop T., Drept civil roman. Teoria generala, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1993;

11.Cosmovici P.M., Introducere in dreptul civil, Ed. All Beck, Bucuresti, 1993;

12. Ionascu A., Probele in procesul civil, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969;

13. Ionascu T., Tratat de drept civil, Partea generala, vol. I, Ed. Academiei, 1967;

14. Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica;

15. Codul civil.

16. Codul de procedura civila.