Contractele comerciale - izvor de obligatii comerciale

CONTRACTELE COMERCIALE - IZVOR DE OBLIGATII COMERCIALE

Precizari prealabile

In conceptia Codului comercial roman, savarsirea de catre o persoana, indiferent daca are sau nu calitatea de comerciant, a unor fapte de comert are drept rezultat nasterea unor raporturi juridice comerciale.

Raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca si raporturile juridice civile. Avand aceeasi esenta, raporturile juridice comerciale si raporturile juridice civile sunt supuse acelorasi reguli generale care sunt cuprinse in Codul civil. Aspectele particulare ale raporturilor comerciale sunt tratate in Codul comercial roman si in alte legi speciale. Art. 1 C.com precizeaza: "In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune, se aplica Codul civil."

Obligatiile comerciale au ca izvoare actele juridice si faptele juridice. Dintre toate izvoarele obligatiilor comerciale, cel mai important pentru activitatea comerciala ramane contractul.

Reguli speciale privind formarea si executarea obligatiilor comerciale

Reguli privind formarea obligatiilor comerciale

1. Principiul libertatii contractuale

Orice persoana fizica sau juridica isi poate manifesta liber vointa, potrivit intereselor sale, fiind limitata doar de dispozitiile legale care privesc ordinea publica si bunele moravuri.

In privinta incheierii contractelor comerciale, partile isi pot manifesta liber vointa in sensul nasterii, modificarii, transmiterii si stingerii unor drepturi si obligatii, aceasta libertate contractuala fiind expresia drepturilor si libertatilor omului, conform legii fundamentale a statului.

In dreptul comercial principiul libertatii contractuale are o aplicare generala, privind nu numai raporturile contractuale la care participa intreprinzatori particulari, ci si celor la care iau parte regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat.

Principiul libertatii contractuale are anumite consecinte[1] pentru raporturile contractuale la care participa comerciantii.

Ø       Libertatea in exprimarea vointei la incheierea contractului. In privinta contractelor comerciale libertatea de exprimare a vointei la incheierea contractului este determinata de multitudinea contractelor si asigurarea unei rapiditati in perfectarea acestora, deoarece rapiditatea tranzactiilor este o conditie a succesului. Contractul comercial poate fi incheiat, potrivit intereselor partilor in forma scrisa, verbal, telefonic, etc. In cazul formei scrise, vointa partilor se poate exprima intr-un singur inscris (inscrisul unic) sau in mai multe inscrisuri (oferta si acceptarea ofertei). Pentru incheierea contractului nu este necesar ca cele doua manifestari de vointa sa se exprime in aceeasi forma, ele putand imbraca forme diferite (comanda scrisa urmata de executarea obligatiei). Important este ca la incheierea contractului comercial sa existe concordanta in ceea ce priveste vointa partilor.

Ø       Libertatea probelor in litigiile comerciale. Libertatea de exprimare a vointei partilor in materia contractelor comerciale implica si libertatea probelor necesare pentru dovedirea drepturilor subiective izvorate din respectivul contract. Codul comercial roman precizeaza in art. 46, modalitatile prin care se poate face proba obligatiilor comerciale si a liberalitatilor. Astfel, "obligatiile comerciale si liberalitatile se probeaza: cu acte autentice; cu acte sub semnatura privata; cu facturi acceptate; prin corespondenta; prin telegrame; cu registrele partilor; cu martori, de cate ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala si aceasta chiar in cazurile prevazute de art. 1191 C. civ. In fine, prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila.

Ø       Libertatea solutionarii litigiului pe calea arbitrajului comercial. Libertatea contractuala da partilor contractante dreptul de a se a alege calea arbitrajului pentru solutionarea eventualului litigiu dintre ele. Prin adaugarea unei clauze compromisorii, partile pot conveni ca orice litigiu sa fie solutionat pe calea arbitrajului comercial. Regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat isi pot rezolva litigiile in fata instantelor de drept comun.

2. Incheierea contractelor comerciale prin corespondenta.

In raporturile dintre comercianti, mult 929j98j itudinea actelor care se incheie precum si nevoia unor tranzactii rapide impun incheierea contractelor nu numai intre prezenti ci si intre persoane care se gasesc in locuri diferite. Comunicarea dintre aceste persoane se face prin corespondenta, folosind scrisori, telegrame, fax-uri. Avand in vedere acest specific al incheierii contractelor comerciale, Codul comercial a reglementat reguli specifice pentru contractele incheiate intre absenti.

Astfel, art. 35 Cod comercial stipuleaza ca: " Contractul sinalagmatic intre persoane departate nu este perfect daca acceptarea nu a ajuns la cunostinta propuitorului in termenul hotarat de dansul sau in termenul necesar schimbului propunerii si acceptarii dupa natura contractului. Propuitorul insa poate primi ca buna si o acceptare ajunsa peste termenul hotarat de dansul, cu conditia sa incunostinteze indata pe acceptant de aceasta".

Ceea ce trebuie avut in vedere nu este distanta dintre persoanele contractante ci intervalul de timp care se scurge intre manifestarile lor de vointa. Prin urmare unui contract incheiat prin telefon i se aplica regulile incheierii contractelor intre prezenti, deoarece nu se poate vorbi despre absenta uneia din parti. La fel si in cazul in care contractele se incheie prin mandatar, pe baza imputernicirii date de mandant.

    Incheierea contractului intre prezenti ca si incheierea intre absenti presupune cele doua manifestari de vointa: oferta de a contracta si acceptarea ofertei. Aceste doua faze din incheierea contractului au fost tratate in capitolul precedent, atunci cand am vorbit despre contractul civil. In activitatea comerciala exista situatii in care formularea ofertei poate sa fie precedata de anumite discutii si negocieri intre parti.

In ceea ce priveste momentul incheierii contractului comercial, lucrurile stau ca si in cazul contractului civil, facandu-de diferenta intre contractele incheiate intre prezenti si cele incheiate intre absenti. Sistemele privind determinarea momentului incheierii contractului intre absenti au fost de asemenea tratate in capitolul anterior. Codul comercial completeaza Codul civil in materia contractelor incheiate intre absenti. Astfel, Codul comercial a consacrat teoria informarii sau a informatiunii, conform careia contractul este socotiti incheiat in momentul cunoasterii de catre ofertant a acceptarii ofertei. O exceptie de la aceasta teorie a informatiunii este formulata in art. 36 C. Com care precizeaza: " Cand propuitorul cere executarea imediata a contractului si un raspuns prealabil de acceptare nu este cerut si nici chiar necesar, dupa natura contractului, atunci contractul este perfect indata ce partea cealalta a intreprins executarea lui". Deci, in acest caz, nu mai este necesar ca acceptarea sa fie trimisa si sa ajunga la cunostinta ofertantului, pentru perfectarea contractului.

In legatura cu momentul incheierii contractului, o problema deosebita o ridica perfectarea contractului unilateral.

Art. 38 C.com. prevede ca: " In contractele unilaterale propunerea este obligatorie indata ce ajunge la cunostinta partii careia ii este facuta". Aceasta reglementare este o exceptie de la caracterul revocabil al ofertei. In cazul contractului unilateral, oferta de contract devine irevocabila din momentul cand ea a ajuns la cunostinta destinatarului.

Intrucat revocarea ofertei sau acceptarii ofertei poate cauza prejudicii, art. 37 C.com precizeaza ca, daca revocarea ajunge la cunostinta celeilalte parti, dupa ce aceasta intreprinsese executarea contractului, atunci partea care revoca contractul raspunde de daune.

Reguli privind executarea obligatiilor comerciale  

Codul comercial consacra anumite reguli speciale privind executarea obligatiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifica prin considerente care tin de specificul activitatii comerciale.

1. Pretul in obligatiile comerciale

Pretul este un element esential al contractelor sinalagmatice, inclusiv al contractelor comerciale. Potrivit regulilor dreptului comun, pretul trebuie sa fie stabilit in bani, sa fie determinant si sa fie real. Cei care stabilesc pretul pot fi partile contractante sau un tert.

Specificul activitatilor comerciale au impus stabilirea unor reguli speciale privind pretul in obligatiile comerciale. Aceste reguli se refera la pretul curent si la moneda de plata a pretului.

Pretul curent. Pretul curent se refera la pretul real al obiectelor sau marfurilor tranzactionate. Sunt cazuri in care comerciantii nu cunosc pretul la zi al diverselor produse, astfel ca, la incheierea urgenta a unui contract comercial se considera ca s-a avut in vedere pretul curent al produselor tranzactionate. Pretul curent este dat de bursele de marfuri, mercuriale sau orice alte probe care pot stabili o valoare a bunurilor la data si locul incheierii contractului. Aceasta reglementare are la baza art. 40 C.com. care stipuleaza: " Cand urmeaza a se hotari adevaratul pret, sau pretul curent al productelor, marfurilor, transporturilor, navalului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice si al titlurilor industriale, el se ia dupa listele bursei sau dupa mercurialul locului unde contractul a fost incheiat sau, in lipsa, dupa cele ale locului celui mai apropiat sau dupa orice fel de proba". In cazul in care, din diferite motive, nu pot fi folosite aceste criterii legale, legea permite partilor sa determine pretul prin oricare din mijloacele de proba prevazute la art. 46 C.com. Exista produse pentru care pretul este stabilit prin lege, cum ar fi benzina. In materia probelor, instantele au posibilitatea de a admite oricare dintre probele prevazute la art. 40 C.com.

Moneda de plata a pretului. Potrivit art. 410 C.com., daca moneda prevazuta in contract nu are curs legal sau comercial in tara, iar cursul ei nu a fost determinat de partile contractante, plata va putea fi facuta in moneda nationala la cursul de schimb din momentul scadentei si la locul platii, sau la cursul de schimb al pietei celei mai apropiate. Daca in contract s-a prevazut ca plata se va face numai in moneda straina, ea nu va mai putea fi facuta in moneda nationala, ci numai in moneda stipulata in contract.

In privinta conditiilor de plata a pretului trebuie avute in vedere reglementarile privind efectuarea operatiunilor valutare. Potrivit acestor reglementari, pe teritoriul Romaniei incasarile si platile intre rezidenti se realizeaza in moneda nationala (leu), conf. art. 8, alin 1 al Regulamentului nr.1/2004 al B.N.R.[2] cu exceptiile prevazute de lege. Aliniatul 2 al art 8 mentioneaza si categoriile de rezidenti care pot efectua operatiuni in valute convertibile in anumite situatii precizate prin prezentul act normativ. Este vorba despre institutii de credit, persoane juridice care deruleaza contracte internationale, persoane fizice pentru operatiuni intre ele cu caracter incidental, persoane fizice ce desfasoara activitati cu caracter umanitar, persoane fizice sau juridice ce beneficiaza de programe de finantare externa (PHARE, SAPARD), etc.

2. Locul executarii obligatiilor comerciale

Reglementarile in materie de drept civil, cu privire la locul efectuarii platii se regasesc in art. 1104 C. civ., fiind aplicabile si contractelor comerciale. " Plata trebuie a se face in locul aratat in conventie. Daca locul nu este aratat, plata, in privinta lucrurilor certe si determinate, se va face la locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. In orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului."

Codul comercial face si alte precizari in materie, functie de cerintele activitatii comerciale. Art. 59 C.com precizeaza: "Orice obligatie comerciala trebuie sa fie executata in locul aratat prin contract sau in locul care ar rezulta din natura operatiunii, ori din intentia partilor contractante. In lipsa de o clauza expresa, contractul trebuie sa fie executat in locul unde cel ce s-a obligat isi avea stabilimentul sau comercial sau cel putin domiciliul ori resedinta, la formarea contractului. Daca insa urmeaza a se preda un bun determinat, care dupa cunostinta partilor se gasea in alta parte in momentul formarii contractului, atunci predarea se va face in acel loc"

Prin urmare Codul comercial prevede trei locuri diferite unde debitorul isi poate executa obligatia: sediul comercial, domiciliul si resedinta debitorului. Unii autori considera ca, desi legea nu o prevede, normal ar fi ca executarea obligatiei sa fie ceruta de catre creditor mai intai la sediul comercial al debitorului[3].

Se vorbeste si despre un nou principiu, al portabilitatii platii, adica plata sa se faca la domiciliul creditorului, considerandu-se ca, facuta prin banca sau prin posta, plata ar fi mult mai rapida.

3. Regimul juridic al dobanzilor.

In cazul obligatiilor comerciale, ca si in dreptul comun, debitorul datoreaza dobanzi in cazul in care exercita cu intarziere obligatia. In dreptul comercial roman legiuitorul este cel care stabileste o dobanda legala pentru intarziere. Pentru a obtine dobanzile, creditorul nu trebuie sa faca dovada unui prejudiciu, deoarece legea prezuma ca lipsirea creditorului pe o perioada de timp de o anumita suma de bani provoaca indiscutabil un prejudiciu.

Art. 43 C.com stabileste regula potrivit careia "Datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile."

Explicatia regulii curgerii de drept a dobanzilor pentru datoriile comerciale tine de specificul activitatii comerciale. Daca debitorul comercial nu plateste la scadenta suma de bani datorata inseamna ca foloseste el aceasta suma, imbogatindu-se fara justa cauza.

Din art. 43 C.com. se desprind si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca datoriile comerciale pentru a fi purtatoare de dobanda:

Datoria sa fie lichida - dobanzile curg de drept doar in cazul in care cuantumul sumei datorate este precis determinat.

Datoria sa fie platibila in bani - numai daca obligatia are ca obiect plata unei sume de bani debitorul datoreaza dobanzi pentru intarziere in executarea obligatiei.

Datoria sa fie exigibila - numai daca datoria debitorului a ajuns la scadenta si nu a fost executata, debitorul este obligat la plata dobanzilor.

Faptul ca art.43 C.com se refera la "datoriile comerciale", inseamna ca legea se refera numai la obligatiile comerciale ale debitorului, nu si la cele civile. De aceea unii autori[4] considera ca regula curgerii de drept a dobanzilor isi gaseste aplicare numai in cazul in care obligatia privind plata unei sume de bani este comerciala pentru debitor. Daca aceasta obligatie este comerciala numai pentru creditor, dobanzile curg de la data punerii in intarziere a debitorului, in conditiile art. 1088 C. civ.

4. Corelatia dintre dobanzi, daunele-interese si penalitati

De regula, dobanzile nu se pot cumula cu daunele-interese. Potrivit art. 1088 C. civ. " la obligatiile care au de obiect o suma oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, afara de regulile speciale in materie de comert, de fidejusiune si de societate."

Specialistii considera ca dobanzile sunt in realitate daune-interese de intarziere, care se particularizeaza prin aceea ca ele sunt anticipat evaluate de catre legiuitor .

In mod exceptional, dobanzile se cumuleaza cu daunele-interese in trei cazuri prevazute de lege.

Codul comercial , in art. 383, precizeaza ca "mandatarul care schimba destinatia sumelor primite in socoteala mandantului, e dator dobanda la aceste sume din ziua in care le-am primit, deosebit de daune-interese provenind din neindeplinirea mandatului si de orice alta actiune, chiar penala, in caz de dol sau frauda."

In cazul fidejusiunii, C. Civ precizeaza in art. 1669: " fidejusorul are regres si pentru dobanda sumei ce a platit, chiar cand datoria nu produce dobanda, si inca si pentru daune-interese, daca se cuvine."

In sfarsit, in materia societatilor comerciale, art. 65,alin 2 din legea nr. 31/1990 precizeaza: "Asociatul care intarzie sa depuna aportul social este raspunzator de daunele pricinuite, iar daca aportul a fost stipulat in numerar este obligat si la plata dobanzilor legale din ziua in care trebuia sa se faca varsamantul"[6]. Aceeasi este solutia si cand aportul in creante nu este eliberat la scadenta .

In anumite cazuri partile prevad in contractul pe care il incheie o clauza penala, adica o penalitate pe care debitorul obligatiei banesti o va achita creditorului in cazul intarzierii in executarea obligatiei; de exemplu, 1% pentru fiecare zi de intarziere. Problema care se ridica este de a sti daca in astfel de situatie, creditorul poate pretinde de la debitor atat dobanzi, cat si penalitati de intarziere. Prof. dr. Stanciu Carpenaru considera penalitatile sunt in esenta daune-interese pentru intarziere, care sunt anticipat evaluate prin conventia partilor[8]. Fiind tot daune-interese, ca si dobanzile, ele nu se pot cumula cu acestea, deoarece s-ar realiza o dubla reparatie pentru aceeasi abatere de la prevederile contractului. Concluzia este o consecinta logica a prevalentei vointei partilor contractante.

5. Interdictia acordarii termenului de gratie

Termenul de gratie reprezinta aceea perioada de timp acordata debitorului, dupa momentul stabilit pentru executarea obligatiei, in care debitorul mai are posibilitatea sa indeplineasca respectiva obligatie. Daca obligatia nu este executata nici in acest termen de pasuire, instanta judecatoreasca va pronunta rezolutiuna/rezilierea contractului pentru neexecutare, obligandu-l pe debitor si la plata daunelor-interese.

Sediul materiei se regaseste in art. 1021 C. civ. care stipuleaza ca, in cazul unui contract sinalagmatic, daca debitorul nu isi executa obligatia, creditorul are dreptul sa ceara fie executarea pe cale silita a obligatiei, cand acest lucru este posibil, fie rezolutiunea (rezilierea) contractului cu daune-interese. " Desfiintarea trebuie sa se ceara inaintea justitiei, care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate" (art. 1021 C. civ.).

In raporturile comerciale, situatia este reglementata prin art.44 C.com care prevede: "In obligatiunile comerciale, judecatorul nu poate acorda termenul de gratie permis de art.1021 C. civ." Aceasta interdictie isi gaseste fundamentul in exigentele activitatii comerciale.

In raporturile comerciale executarea exacta a obligatiei este o conditie esentiala. Numai astfel poate fi atins scopul avut in vedere de catre creditor la incheierea contractului cu debitorul.

Daca instanta ar acorda termen de gratie unui debitor, intarzierea in executarea obligatiei acestuia ar avea repercusiuni in lant asupra obligatiilor din alte raporturi juridice in care s-ar afla creditorul, ceea ce ar conduce la dezorganizarea activitatii comerciale.

Tot din art. 44 C.com reies si conditiile in care opereaza interdictia legala a acordarii termenului de gratie.

Ø      Obligatia debitorului trebuie sa rezulte dintr-un contract sinalagmatic;

Ø      Contractul trebuie sa prevada un termen de executare;

Ø      Obligatia debitorului sa aiba caracter comercial.

6. Solidaritatea codebitorilor

In raporturile civile, in cazul pluralitatii de debitori, regula generala este ca obligatiile sunt divizibile; fiecare codebitor este tinut pentru partea sa.

Codul comercial reglementeaza aceasta situatie in mod diferit. Art. 42 C.com precizeaza: "In obligatiile comerciale, codebitorii sunt tinuti solidar, afara de stipulatia contrara." Avem de-a face aici cu o prezumtie de solidaritate a codebitorilor, care inseamna ca fiecare debitor este tinut de intreaga datorie, neputand pretinde debitorului sa primeasca o plata partiala.

Aceasta prezumtie de solidaritate vine sa protejeze creditul in materie comerciala, oferind creditorului o garantie a executarii obligatiei de catre debitor. In caz de insolvabilitate a unui debitor, executarea obligatiei va putea fi realizata prin urmarirea celorlalti debitori.

Prezumtia de solidaritate a codebitorilor este o prezumtie relativa. Partile pot inlatura prin conventia lor aceasta solidaritate, stipuland ca obligatia asumata este divizibila.

Rasturnarea prezumtiei de solidaritate se poate dovedi cu orice mijloc de proba prevazut de art. 46 C.com.

In intentia de a-l proteja pe creditor, legiuitorul extinde prezumtia de solidaritate si asupra fidejusorului, adica asupra garantului personal al debitorului. In acest sens Codul comercial precizeaza in art. 42, alin 2: " Aceeasi prezumtie exista si contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garanteaza o obligatie comerciala."

Fidejusorul este persoana care se obliga fata de creditorul altei persoane sa execute obligatia debitorului, daca acesta nu o va executa. Definitia este formulata in art. 1652 C. civ. care precizeaza: "Cel ce garanteaza o obligatie se leaga catre creditor de a indeplini insusi obligatia pe care debitorul nu o indeplineste". In cazul in care exista mai multi fidejusori care garanteaza obligatia debitorului, raspunderea lor este solidara.

O alta situatie intalnita in dreptul comercial este prezumtia de solidaritate a codebitorilor in cazul faptelor de comert unilaterale sau mixte. Faptele de comert unilaterale sau mixte sunt actele juridice sau operatiunile care sunt comerciale numai pentru una din parti, pentru cealalta parte avand caracter civil.

Potrivit art. 56 C.com. "daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractanti sunt supusi legii comerciale cat priveste acest act, afara de cazurile cand legea ar dispune altfel."

In acelasi timp, Codul comercial in art. 42, alin. 3 prevede ca prezumtia de solidaritate nu se aplica pentru necomercianti, pentru operatiuni care, intru cat ii priveste, nu sunt fapte de comert.

Prin urmare, alaturand cele doua prevederi legale, autorii[9] sunt de parere ca legea exclude aplicarea prezumtiei de solidaritate cand codebitorii sunt necomercianti si obligatiile lor au ca temei un act juridic care, in ceea ce-i priveste, nu este fapta de comert.

In acelasi timp, conform acelorasi acte legislative, rezulta ca daca actul este comercial, prezumtia de solidaritate se aplica, chiar daca debitorii sunt necomercianti.

Probele in materie comerciala

1. Notiuni generale privind probele.

Libertatea contractuala presupune si necesita si libertatea probei in litigiile civile si comerciale. Specificul actelor comerciale determina si un specific al conditiilor de proba a drepturilor subiective izvorate din raporturile juridice comerciale.

In conceptia Codului comercial obligatiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de proba admise in dreptul civil. In  privinta acestor probe judecatorul are o mai mare libertate de apreciere, astfel ca unele mijloace de proba admise in dreptul civil cu anumite restrictii, in dreptul comercial pot fi folosite fara nici un fel de limitari.

Pe langa mijloacele de proba consacrate de legea civila, Codul comercial reglementeaza si unele mijloace de proba specifice, impuse de natura operatiilor comerciale.

Sarcina probei in litigiile comerciale, ca si in cele civile, incumba reclamantului, asa cum este prevazut in art. 1169 C. civ.

Pentru o cat mai argumentata discutie pe aceasta tema este necesara o tratare comparativa a probelor in dreptul comun si in dreptul comercial.

2. Probele dreptului comun

Potrivit dreptului comun, dovada actelor si faptelor juridice se poate face prin inscrisuri, martori, prezumtii, marturisirea unei din parti.

Aceste mijloace de proba pot fi in egala masura folosite si pentru dovedirea drepturilor rezultate din raporturile juridice comerciale, in conditiile prevazute de dreptul comercial.

In materia dreptului comun s-a consacrat o clasificare a mijloacelor de proba:

Ø      Proba prin inscrisuri;

Ø      Proba cu martori;

Ø      Alte mijloace de proba.

PROBA PRIN INSCRISURI

Se poate spune despre comercianti ca, din dorinta de a desfasura cat mai repede tranzactii comerciale, nu insista asupra redactarii inscrisurilor, fiind astfel in imposibilitatea de a avea mijloace de proba in eventualele litigii. De aceea, in materie comerciala, inscrisurile au un rol mai redus ca mijloc de dovada, fata de situatiile din dreptul comun.

Exista cazuri in care Codul comercial cere existenta unui inscris , fie ad solemnitatem, fie ad probationem.

Actele juridice pentru care legea cere forma scrisa ad solemnitatem

Cambia este un titlu de credit care incorporeaza un drept de creanta , putand fi valorificat in conditiile legii. Potrivit legii nr. 58 / 1934, cambia trebuie sa imbrace forma scrisa si sa cuprinda elementele expres aratate de lege: 

1.Denumirea de cambie trecuta in insusi textul titlului si exprimata in limba intrebuintata pentru redactarea acestui titlu.

2. Ordinul neconditionat de a plati o suma determinata.

3. Numele aceluia care trebuie sa plateasca (tras).

4. Aratarea scadentei.

5. Aratarea locului unde plata trebuie facuta.

6. Numele aceluia caruia sau la ordinul caruia plata trebuie facuta.

7. Aratarea datei si a locului emiterii.

8. Semnatura celui care emite cambia (tragator).

Titlul caruia ii lipseste vreunul dintre elementele obligatorii nu are valoarea unei cambii, afara de cateva cazuri prevazute in art.2 din lege.

Intrucat obligatia este materializata in scris, dreptul de creanta poate fi pretins numai daca exista inscrisul cambial.

Contractul de societate si statutul societatii se incheie in forma autentica, potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990[10]. Conditia formei autentice este ceruta pentru validitatea actului constitutiv. Art. 56 al aceleiasi legi, prevede ca nulitatea unei societati inmatriculate in Registrul Comertului poate fi declarata de tribunal atunci cand lipseste actul constitutiv sau cand acesta nu a fost incheiat in forma autentica.

Contractul de inrolare a echipajului . Potrivit art. 532 C. Com, contractul de inrolare a unui membru sau a unei persoane in echipajul unui vas trebuie incheiat in scris, legalizat de autoritatea maritima, trecut in registrul oficiului maritim si transcris in registrul vasului.

Contractul de imprumut maritim. Potrivit art. 601 C. Com., contractul de imprumut maritim este contractul incheiat de capitanul unui vas, in temeiul puterilor conferite de lege, prin care el da garantie vasul, navalul, totalitatea sau o parte din marfurile incarcate, cu conditia ca suma imprumutata sa o piarda imprumutatorul daca lucrurile date in garantie ar pieri, iar daca ele ajung cu bine in port, imprumutatorul sa isi primeasca suma imprumutata cu prima convenita de parti.

In cazul nerespectarii formei scrise, contractul echivaleaza cu un simplu imprumut.

Actele juridice pentru care legea cere forma scrisa ad probationem.

Legea comerciala reglementeaza anumite acte juridice a caror forma scrisa este ceruta pentru proba. Aceste acte pot fi dovedite prin inscris si, exceptional, cu martori, dar numai in conditiile prevazute de art. 1191 C. civ.

Contractul de societate in participatie. Societatea in participatie este un contract prin care un comerciant sau o societate comerciala acorda uneia sau mai multor persoane sau societati, o participatie la beneficiile si pierderile uneia sau mai multor operatiuni sau chiar asupra intregului lor comert.

Art. 256 C.com precizeaza: "Asociatiunile in participatiune sunt scutite de formalitatile stabilite pentru societati, dar ele trebuie sa fie probate prin act scris."

Contractul de garantie reala mobiliara se incheie in forma autentica sau prin inscrisuri sub semnatura privata[11]. Deoarece legea nu prevede o sanctiune pentru nerespectarea conditiei formei scrise, putem spune ca forma scrisa nu este ceruta pentru valabilitatea contractului ci pentru proba lui.

Contractul privind vasele comerciale. Contractele avand ca obiect construirea, instrainarea, inchirierea sau gajarea vaselor comerciale, trebuie sa se incheie in forma scrisa, conform art. 491, 493,495 si 557 C.com.

Contractul de consignatie. Potrivit art. 2 din Legea 178/1934, contractul de consignatie, precum si orice conventie privind modificarea sau desfiintarea lui, se pot dovedi numai prin proba scrisa.

Data actelor comerciale.

Precizarile cu privire la data actelor comerciale sunt facute in codul comercial, art.57, care stipuleaza: "Data actelor si a contractelor comerciale trebuie sa arate locul, ziua, luna si anul. Ea poate fi stabilita fata de cei de al treilea, prin toate mijloacele de proba aratate la art. 46. Data aratata in cambie si in orice alte titluri la ordin, precum si girurile lor, se considera adevarata pana la proba contrarie"

PROBA CU MARTORI

Potrivit art. 46 C.com. obligatiile comerciale si liberatiunile se probeaza cu martori, ori de cate ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala, si aceasta chiar in cazurile prevazute in art. 1191 din Codul civil.

Aceasta proba poate fi folosita si pentru dovedirea unui act juridic care are o valoare mai mare de 250 lei. Specialistii in drept considera ca proba cu martori se poate folosi in contra unui inscris, peste ceea ce cuprinde inscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde ca s-ar fi zis inainte, la timpul sau in urma confectionarii inscrisului .

Desi Codul comercial consacra o mai mare libertate in folosirea probei cu martori, totusi instanta judecatoreasca nu este obligata sa admita aceasta proba, la simpla cerere a partii interesate. Respingerea probei cu martori de catre instanta trebuie motivata, deoarece, in caz contrar, hotararea judecatoreasca este casabila.

ALTE MIJLOACE DE PROBA

Obligatiunile si liberatiunile comerciale se probeaza si prin "orice alte mijloace de proba admise de legea civila" (art. 46 C.com). Aceasta inseamna ca in materie comerciala pot fi folosite ca mijloc de proba marturisirea, prezumtia, raportul de expertiza, etc.

Marturisirea. Recunoasterea poate fi folosita ca mijloc de proba in conditiile art. 1204 - 1206 C. civ.

Prezumtiile. Potrivit art.1203 C. civ, prezumtiile care nu sunt stabilite de lege sunt lasate la aprecierea judecatorului. Aceste prezumtii sunt admise numai in masura in care este admisa proba cu martori. Deoarece in materie comerciala proba cu martori este mai extinsa decat in dreptul civil, si prezumtiile au dobandit o extindere corespunzatoare.

Raportul de expertiza. Este cerut de instanta de judecata atunci cand, pentru formularea unei opinii este nevoie de parerea unor specialisti[13]. Valoarea parerii expertilor, cuprinse in raportul de expertiza, este acceasi ca si cea a probei cu martori.

3. Probele specifice dreptului comercial

In materie comerciala se pot si anumite mijloace de proba specifice activitatii comerciale. Art. 46 C.com reglementeaza ca mijloace de proba specifice:

Ø      Facturile acceptate.

Ø      Corespondenta comerciala.

Ø      Telegramele.

Ø      Registrele comerciale.

FACTURILE ACCEPTATE

Factura comerciala este un inscris sub semnatura privata prin care se constata executarea unei operatiuni comerciale. Cea mai des intalnita operatiune comerciala care necesita intocmirea unei facturi este vanzarea-cumpararea: factura se emite de catre vanzator si se trimite cumparatorului. Factura trebuie sa contina mentiuni privind partile implicate, marfa tranzactionata (calitativ si cantitativ), pretul marfii, conditiile de predare, data scadentei. Factura se intocmeste in dublu exemplar, originalul fiind trimis destinatarului o data cu marfa. O data primita si acceptata factura, destinatarul, respectiv cumparatorul, are datoria ca in intervalul scadent sa achite emitatorului (vanzatorului) contravaloarea inscrisa in factura, prin numerar, ordin de plata, CEC etc., pentru a stinge debitul creat.

Ca orice inscris sub semnatura privata, factura comerciala face dovada impotriva emitentului (vanzatorului) si in favoarea destinatarului (cumparatorului). Daca factura este acceptata de catre destinatar, ea face dovada si in favoarea emitentului[14].

Acceptarea facturii poate fi expresa sau tacita. Acceptarea este expresa cand destinatarul semneaza cu mentiunea acceptat pe un exemplar al facturii pe care il remite emitentului. Acceptarea este tacita atunci cand destinatarul actioneaza in directia acceptarii neindoielnice a facturii, emitand un inscris pentru plata sumei stipulate sau revanzand marfa.

Simpla tacere a destinatarului nu poate avea valoarea unei acceptari tacite a facturii.

CORESPONDENTA COMERCIALA

Corespondenta comerciala priveste incheierea contractelor comerciale intre absenti. Incheierea unui contract comercial poate sa rezulte dintr-un schimb de scrisori, adrese, telegrame, note. In acest caz, manifestarile de vointa ale partilor care concura la realizarea acordului de vointa, adica la incheierea contractului, se materializeaza in doua inscrisuri, care cuprind oferta si acceptarea ofertei.

Prin corespondenta comerciala se intelege orice fel de inscrisuri (scrisori, telegrame, note) intervenite intre comercianti in scopul perfectarii, modificarii sau stingerii unor obligatii comerciale[15].

Inscrisurile expediate si primite de un comerciant fac parte din categoria inscrisurilor sub semnatura privata si li se aplica reglementarile legale privind acest gen de inscrisuri.

In dreptul comercial are forta probanta nu numai originalul scrisorii ci si copia ei pastrata in registrul copier (cartea mare), prin care se poate dovedi continutul scrisorii. Aceasta copie poate fi folosita ca mijloc de dovada si in favoarea partii de la care emana. Copia scrisorii nu poate face dovada daca aceasta a fost expediata si primita.

TELEGRAMELE

Telegrama este o comunicare a unei manifestari de vointa transmisa la distanta prin telegraf de catre o persoana (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul oficiului telegrafic. Caracteristica telegramei consta in aceea ca destinatarul primeste un inscris care cuprinde continutul comunicarii, si nu inscrisul original predat de expeditor oficiului telegrafic.

Datorita specificului manifestarii de vointa de la expeditor la destinatar, Codul comercial stabileste anumite conditii in care telegrama poate fi considerata mijloc de proba.

Art. 47 C.com prevede: " Telegrama face proba, ca act sub semnatura privata, cand originalul este subscris de insasi persoana aratata intriu-insa ca trimitatorul ei."

Deci, cu toate ca inscrisul primit de destinatar nu este scris si semnat de expeditor, totusi el are valoarea unui inscris sub semnatura privata, daca inscrisul original poarta semnatura persoanei care este mentionata ca expeditor. Telegrama poate fi contestata de cel impotriva caruia se invoca. De exemplu expeditorul ( paratul) contesta ca ar fi expediat telegrama. Intr-un asemenea caz, pentru ca telegrama sa faca dovada ca inscris sub semnatura privata, destinatarul (reclamant) trebuie sa faca proba ca inscrisul original prezentat la oficiul telegrafic este semnat de expeditor, care este mentionat in aceasta calitate in inscris, sau sa faca dovada ca inscrisul original, desi semnat de o alta persoana, a fost predat oficiului telegrafic ori trimis spre a i se preda, de catre expeditor, care figureaza in aceasta calitate in inscris.

In privinta modalitatilor de identificare a expeditorului si a semnaturii sale, art. 47 C.com prevede: " Daca subscrierea originalului este autentificata de autoritatea competenta, atunci se aplica principiile generale. In caz cand identitatea persoanei care a subscris sau a predat originalul telegramei s-a stabilit prin alte moduri prevazute de regulamentele telegrafo-postale, proba contrarie este admisa".

Prin telegrama se poate transmite si o imputernicire (mandat) sau un consimtamant (manifestare de vointa) pentru care legea prevede forma solemna. Pentru aceasta se cere ca semnatura inscrisului original sa fie autentificata in conditiile legii[16].

Potrivit art. 47 C.com, data telegramelor stabileste, pana la proba contrarie, ziua si ora in care ele au fost intr-adevar expediate de oficiile telegrafice.

Tot prin lege se stabilesc si consecintele unor erori telegrafice. Art. 48 C.com prevede: " In caz de eroare, schimbare sau intarziere in transmiterea unei telegrame, se aplica principiile generale asupra culpei". Culpabil poate fi: expeditorul, destinatarul sau oficiul telegrafic. In cazul in care expeditorul a colationat telegrama, acesta nu mai poate fi in culpa. Raspunderea se angajeaza in conditiile raspunderii civile din dreptul comun.

REGISTRELE COMERCIALE

Legea prevede pentru comercianti obligatia de a tine o evidenta a activitatii comerciale prin intermediul registrelor comerciale. Potrivit Codului comercial si Legii nr. 82/24.12.1991[17], registrele pe care trebuie sa le tina comerciantii sunt: Registrul-jurnal, Registrul-inventar si Cartea mare. Registrele comerciale au, pe langa functiile de cunoastere, evidenta si control a activitatii comerciale si o functie probatorie, putand fi folosite ca mijloc de proba in litigiile dintre comercianti si, in anumite limite, in litigiile dintre comercianti si necomercianti.

In raporturile dintre comercianti, registrele comerciale au o forta probanta diferita, dupa cum acestea au fost tinute cu sau fara respectarea normelor legale in materie.

Art. 50 C. Com prevede: " Registrele comerciantilor tinute in regula pot face proba in justitie intre comercianti, pentru fapte si chestiuni de comert". Registrele comerciale pot fi folosite ca mijloc de proba nu numai in contra comerciantului care le tine, ci si in favoarea acestuia. In cazul in care registrele comerciale sunt opuse unui comerciant care la randul sau, poate invoca propriile registre in care sunt inregistrate operatiunile care fac obiectul litigiului, instanta trebuie sa aprecieze care dintre inregistrari prezinta mai multa incredere.

Registrele comerciale au forta probanta numai daca sunt indeplinite conditiile stabilite de lege, si anume:

Ø      registrele sa fie obligatorii;

Ø      registrele sa fie legal tinute;

Ø      litigiul sa fie angajat intre comercianti;

Ø      litigiul sa priveasca operatiuni sau acte juridice care constituie fapte de comert.

In privinta registrelor comerciale tinute nelegal, art. 52 C.com precizeaza: "Registrele comerciantilor, chiar netinute in regula, fac proba in contra lor", insa nu sunt primite in justitie ca proba in favoarea celui care le-a intocmit.

4. Mijloacele moderne de comunicare si valoarea lor probatorie

Dezvoltarea stiintei si tehnicii in perioada moderna a creat noi mijloace de comunicare care reproduc si transmit la distanta cuvinte sau imagini (telexul, faxul, e-mail-ul) sau de stocare a acestora pe suporti electronici (benzi magnetice, discuri, dischete, microfilme).

Datorita avantajelor pe care le prezinta, asemenea mijloace au patruns si in activitatea comerciala, servind la perfectarea raporturilor juridice si la tinerea evidentei activitatii comerciale.

Doctrina si practica judiciara recenta au sustinut ca imbunatatirea sistemului probator reprezinta o conditie absolut necesara pentru o solutionare obiectiva a litigiilor aflate pe rolul instantelor judecatoresti. In prezent, sistemul probator civil si comercial cuprinde inscrisuri, declaratii de martori, marturisiri, expertize, cercetari la fata locului, prezumtii si altele.

Insa, in conditiile in care desfasurarea celor mai multe activitati include utilizarea mijloacelor electronice, admiterea acestora ca mijloace de proba a devenit indispensabila pentru solutionarea unor litigii. Problema care apare in asemenea situatii este autenticitatea mijloacelor electronice utilizate ca probe, intrucat acestea pot fi usor falsificate de catre specialisti abilitati, fiind necesare, in astfel de situatii, multiple expertize pentru demonstrarea autenticitatii.

Conform Legii nr.455/2001 privind semnatura electronica, datele in forma electronica sunt reprezentari ale informatiei intr-o forma conventionala adecvata crearii, prelucrarii, trimiterii, primirii sau stocarii acesteia prin mijloace electronice. Potrivit aceluiasi act normativ, inscrisul in forma electronica reprezinta o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau altui procedeu similar.

In materie comerciala, de exemplu, sunt des utilizate teleimprimatoarele (telexuri si tele-faxuri), prin intermediul carora pot fi reproduse si transmise la distanta cuvinte si imagini intr-un timp foarte scurt, realizandu-se astfel imperativul celeritatii in afaceri. In legatura cu telexul si telefaxul, Codul civil prevede ca acest gen de comunicare scrisa nu reprezinta un inscris sub semnatura privata, pentru motivul ca nu poarta semnatura originala a emitentului, insa pot fi folosite ca inceput de proba scrisa sau ca prezumtie,in conditiile art.1197 alin.2 si art.1203 C. civ.

In doctrina s-a sustinut ca, cel putin in materie comerciala, telexul sau faxul ar putea fi asimilat sub raport probator cu telegrama, pentru a i se aplica acelasi regim juridic al acesteia, prevazut de art.47-49 C.com. In consecinta, telexul sau faxul poate face dovada in materie comerciala, ca un act sub semnatura privata, daca se poate stabili cu certitudine primirea lui de catre destinatar si autenticitatea textului transmis. Ca o propunere de lege ferenda, este sustinuta necesitatea ralierii la reglementarile internationale comerciale, in sensul prevederii in mod expres, in lege, a comunicarilor prin telex ca mijloc de proba.

Pe de alta parte, suportul electronic nu poate fi incadrat in categoria inscrisurilor sub semnatura privata, nici in situatia in care informatiile stocate sunt transpuse, prin imprimanta, pe hartie, pentru ca un astfel de inscris nu este preconstituit si nu poarta semnatura originala a celui ce s-a obligat. Astfel, in conditiile in care Codul de procedura civila nu ofera un cadru legal pentru aceste mijloace de proba, (desi s-ar impune cu necesitate acest lucru), rezulta ca documentele de natura informatica nu pot fi utilizate ca probe independente, ci doar in coroborare cu alte mijloace de proba, ca inceput de proba scrisa sau ca prezumtie. De asemenea, in categoria inregistrarilor electronice se afla si mesajul transmis prin posta electronica (e-mail).

Propunerea probelor electronice ar trebui sa respecte aceleasi proceduri ca si inscrisurile, anexandu-se, de asemenea, copii certificate de Autoritatea Nationala de Reglementare in Comunicatii. In situatia in care inregistrarea electronica propusa ca mijloc de proba este contestata, instanta ar putea verifica certificatul digital la autoritatea nationala sau ar putea apela la procedura falsului, daca partea careia i se opune documentul electronic sustine ca este fals, urmand a se efectua o expertiza tehnica. In ce priveste valoarea probatorie a inregistrarilor electronice, aceasta urmeaza a fi apreciata in mod liber de catre judecator, ca si in cazul celorlalte mijloace de proba.

In practica insa, realitatea este ca magistratii nu au incredere in sistemele moderne de informare si in inregistrarile electronice, si in consecinta, admiterea acestora ca probe in instanta se intampla destul de rar. Principalul motiv ce sta la baza acestor suspiciuni este acuratetea inregistrarilor electronice, avand in vedere vulnerabilitatea lor la modificari care nu pot fi detectate decat de specialisti. Un alt inconvenient este acela ca judecatorul va trebui sa aprecieze valoarea probatorie a suporturilor informatice atat pe baza legislatiei in vigoare, cat si pe baza elementelor tehnice caracteristice acestora.

Aparitia unei noi reglementari cu privire la aceste mijloace de proba este cu atat mai necesara cu cat, in practica, exista din ce in ce mai multe situatii in care nu sunt intocmite acte scrise, cum este cazul viramentelor, compensatiilor, sau in care datele sunt inregistrate pe benzi magnetice, microfilme, modalitati complet ignorate de procedura civila clasica.

Insa, pana la o interventie a legiuitorului in acest sens, judecatorii au datoria de a pronunta solutii echitabile si, pentru a realiza acest scop, au posibilitatea de a administra acest gen de probe pe cale conventionala, daca nu se incalca, astfel, o dispozitie de ordine publica.

Referitor la problema securizarii autenticitatii datelor inregistrate, autorul considera ca aceasta este o problema tehnica ce poate fi rezolvata usor, in masura in care conditiile prevazute de lege cu privire la semnatura electronica sunt respectate. Astfel, conform art.4 pct.3 din L.nr.455/2001, semnatura electronica reprezinta date in forma electronica, ce sunt atasate sau logic asociate cu alte date in forma electronica si care servesc ca metoda de identificare. Securizarea datelor electronice poate fi comparata cu semnarea unei scrisori si trimiterea acesteia intr-un plic sigilat, deoarece semnatura personalizata confera autenticitate scrisorii, iar plicul sigilat confera confidentialitate din punct de vedere electronic. Confidentialitatea se realizeaza prin codificarea mesajului cu o cheie si un algoritm asociat, astfel incat mesajul nu poate fi accesat decat de destinatarul care detine cheia si algoritmul asociat.

Avand in vedere multiplele avantaje oferite de informatiile electronice, respectiv modul facil de creare, stocare si reproducere, precum si utilizarea acestora pe scara larga, reglementarea noilor mijloace de proba ar produce o evolutie importanta in sistemul juridic romanesc si ar elimina o serie de dificultati in aflarea adevarului.

5. Prescriptia extinctiva in materie comerciala

Reglementarile privind prescriptia extinctiva in materie comerciala sunt cuprinse in Codul comercial, Cartea a IV-a., titlul II - "Despre prescriptie" si in Decretul nr. 167/21.04.1958[19], modificat si completat prin Decretul nr. 218/14.06.1960 . Intrucat aceste dispozitii se refera doar la anumite aspecte particulare, reglementarile Codului comercial sunt completate cu reglementarile Codului civil.

Codul comercial, in art. 945 prevede: " Actiunile derivand din actele care sunt comerciale, chiar numai pentru una din parti, se prescriu pentru toate partile contractante, in conformitate cu dispozitiile legii comerciale"

Termenul general de prescriptie in materie comerciala este de 10 ani in toate cazurile in care nu este stabilita o alta prescriptie printr-o alta lege sau chiar prin Codul comercial. Acest termen trebuie insa considerat modificat o data cu intrarea in vigoare a Decretului nr. 167/1958, care, prin art. 26 prevede termenul general de prescriptie de 3 ani.

Codul comercial stabileste, de asemenea, si termene speciale de prescriptie

Astfel, art. 949 C.com prevede un termen de prescriptie de 5 ani pentru actiunile ce deriva din contractul de societate sau din alte operatiuni sociale sau pentru actiunile ce deriva din cambii sau din cecuri. Ulterior, prin Decretul 167/1958 termenul a fost redus la 3 ani.

Art. 952 prevede: "Se prescriu prin doi ani socotiti din ziua terminarii afacerii, actiunile mijlocitorilor pentru plata dreptului lor de mijlocire".

Art. 956 C.com reglementeaza termenele de prescriptie privind actiunile contra carausului in temeiul contractului de transport: 6 luni daca expedierea s-a facut in Europa, un an daca expedierea s-a facut in tari extra-europene.

Termene de prescriptie in materie comerciala se regasesc si in alte legi.

In materia societatilor comerciale este prevazut, pentru dreptul la actiunea in daune, un termen de 6 luni de la data adunarii generale a actionarilor care a hotarat dizolvarea anticipata a unei societati comerciale pe actiuni (art.33) si un termen de 3 ani pentru restituirea dividendelor fictive (art.67)[21] .

Legea nr. 11/1991 stabileste un termen de prescriptie de un an pentru actiunea in daune pentru prejudiciile cauzate prin fapta de concurenta neloiala[22].

INCEPUTUL PRESCRIPTIEI

Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune, regula aplicandu-se si in materie comerciala. Exista insa si situatii cand momentul inceperii termenului de prescriptie este diferit de regula generala.

In cazul actiunilor derivate din contractul de societate sau din alte operatiuni sociale, prescriptia curge din ziua cand obligatia a ajuns la termen sau din ziua indeplinirii formalitatilor cerute de lege (art. 949, alin. (2), C.com); pentru actiunile derivate din cambie sau cec, prescriptia curge din ziua scadentei sau din ultima zi a termenului prevazut de lege (art. 949 alin (3) C.com).

In cazul actiunii mijlocitorilor, prescriptia incepe sa curga din ziua terminarii afacerii (art. 952 C.com).

In cazul actiunilor contra carausului, termenul de prescriptie curge in mod diferit: in cazul pierderii totale a bunurilor, de la data cand bunurile trebuia sa ajunga la destinatie, in cazul pierderii partiale, avarierii bunurilor si intarzierii, din ziua primirii bunurilor de catre destinatar (art. 956 C.com).

Termenul de prescriptie de un an prevazut de art. 12 din Legea 11/1991 curge de la data la care pagubitul a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca prejudiciul si pe cel care l-a cauzat, dar nu mai tarziu de trei ani de la data savarsirii faptei.

Termenul de prescriptie de sase luni prevazut de art. 33 din legea 31/1990 curge de la data intrunirii AGA care a hotarat dizolvarea anticipata, iar termenul de prescriptie de trei ani prevazut de art. 67 din aceeasi lege curge de la data distribuirii dividendelor.

SUSPENDAREA PRESCRIPTIEI

In materie comerciala, prescriptia se suspenda in conditiile stabilite prin decretul 167/1958, astfel:

Art. 13 din Decretul 167/1958 prevede ca se suspenda cursul prescriptiei cat timp cel impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere sau pe timp cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt in stare de razboi.

Art. 14 din Decret mai precizeaza: " Intre parinti sau tutori si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si aceia pe care ii reprezinta precum si intre orice alta persoana care, in temeiul legii sau a hotararii judecatoresti, administreaza bunurile altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu au fost date si aprobate."

Prescriptia nu curge impotriva celui lipsit de capacitate de exercitiu, cat timp nu are reprezentant legal si nici impotriva celui cu capacitate restransa, cat timp nu are cine sa-i incuviinteze actele.

Prescriptia nu curge intre soti in timpul casatoriei.

Dupa suspendare, prescriptia isi reia cursul, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare, dar nu se va implini totusi inainte de expirarea unui termen de sase luni, socotit de la incetarea cauzei de suspendare.

INTRERUPEREA PRESCRIPTIEI

Conform art. 16 din Decretul 167/1958, prescriptia se intrerupe:

a) prin recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia.

b) prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca, ori la un organ de arbitraj, necompetent;

c) printr-un act incepator de executare.

Prescriptia nu este intrerupta, daca s-a pronuntat incetarea procesului, daca cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat, ori daca cel care a facut-o a renuntat la ea.

Intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se fi ivit imprejurarea care a intrerupt-o.

In obligatiile cambiale, actele de intrerupere a prescriptiei facute impotriva unuia dintre coobliganti, nu produc nici un efect fata de ceilalti coobliganti (art. 946, alin (3) C.com).

6. Practica judiciara privind prescriptia extinctiva

Decizia nr.3/18 ianuarie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva.

Emitent: Curtea Constitutionala a Romaniei.

Publicat in: Monitorul oficial, partea I nr. 208 din 11 martie 2005.

Completul de judecata format din: Ioan Vida - presedinte, Aspazia Cojocaru - judecator, Constantin Doldur - judecator, Acsinte Gaspar - judecator, Kozsokar Gabor - judecator, Petre Ninosu - judecator, Ion Predescu - judecator, Serban Viorel Stanoiu - judecator, Aurelia Popa - procuror, Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva, exceptie ridicata de Societatea Comerciala 'RODATA' - S.A. in Dosarul nr. 18.480/2002 al Tribunalului Bucuresti - Sectia a VI-a comerciala.

La apelul nominal lipsesc partile, fata de care procedura de citare a fost legal indeplinita.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate, aratand ca imprescriptibilitatea nu constituie un principiu constitutional, ea fiind prevazuta in diverse acte normative. Arata ca textul criticat nu contravine prevederilor art. 44 alin. (1) si (2) din Constitutie, deoarece imprescriptibilitatea actiunii in constatarea nulitatii absolute constituie tocmai o modalitate de protectie a dreptului de proprietate. In ceea ce priveste critica de neconstitutionalitate raportata la art. 135, arata ca acest text constitutional nu este incident in cauza.

CURTEA, avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

Prin Incheierea din 16 iunie 2004, pronuntata in Dosarul nr. 18.480/2002, Tribunalul Bucuresti - Sectia a VI-a comerciala a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva, exceptie ridicata de Societatea Comerciala 'RODATA' - S.A. intr-un proces care are ca obiect constatarea nulitatii absolute a unui contract de inchiriere.

In motivarea exceptiei autorul acesteia sustine ca prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 contravin dispozitiilor art. 44 alin. (1) si (2), art. 135 alin. (1) si (2) si art. 136 alin. (5) din Constitutie, deoarece 'creeaza posibilitatea ca orice act juridic sa poata fi atacat oricand, nelimitat in timp'. In opinia autorului exceptiei, in acest fel, pe de o parte, se incalca principiul garantarii si inviolabilitatii proprietatii, aducand atingere securitatii circuitului civil al bunurilor, iar pe de alta parte, se incalca principiul libertatii comertului, prin nesiguranta validitatii actelor juridice incheiate, fara a exista vreun termen de prescriptie privind atacarea acestor acte.

Instanta de judecata considera ca exceptia este neintemeiata. In acest sens arata ca nulitatea absoluta este sanctiunea juridica cea mai grava ce poate lovi un act juridic incheiat cu nerespectarea dispozitiilor legale ce au ca scop ocrotirea unui interes general, astfel ca imprescriptibilitatea unei actiuni in constatarea nulitatii absolute a unui asemenea act juridic este determinata de aceleasi ratiuni. De asemenea, sustine ca prin functia sanctionatorie a nulitatii, operabila nelimitat in timp, se urmareste obligarea partilor ca la incheierea oricaror acte juridice sa respecte dispozitiile legale in vigoare, garantandu-se astfel respectarea legii si, implicit, a proprietatii, libertatii comertului si securitatii circuitului civil.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Guvernul arata ca prin reglementarea regimului juridic al nulitatii absolute, care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea unui act juridic, a unei norme ce ocroteste un interes general, legiuitorul a actionat in sensul protectiei dreptului de proprietate si, in acelasi timp, a stabilitatii circuitului civil. De asemenea, proprietatea si securitatea circuitului civil sunt asigurate si prin efectele pe care legiuitorul le prevede in cazul sanctionarii actelor juridice cu nulitate absoluta. Ca urmare, caracterul imprescriptibil al actiunii in constatarea nulitatii absolute reprezinta o modalitate de protectie a proprietatii, in concordanta cu prevederile constitutionale invocate.

Avocatul Poporului considera prevederile legale criticate ca fiind constitutionale. In acest sens arata ca, prin reglementarea imprescriptibilitatii actiunii in constatarea nulitatii absolute, legiuitorul a urmarit sanctionarea persoanelor care la incheierea actelor juridice nu au respectat dispozitiile legale ce ocrotesc un interes general. De altfel, art. 22 din Decretul nr. 167/1958 prevede ca dispozitiile acestui decret nu se aplica dreptului la actiune privitor la dreptul de proprietate, in aceasta materie fiind aplicabile dispozitiile Codului civil.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

CURTEA, examinand incheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului si Avocatului Poporului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Exceptia are ca obiect prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva, republicat in Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960, prevederi ce au urmatorul continut: 'Nulitatea unui act juridic poate fi invocata oricand, fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie.'

Textele constitutionale invocate sunt cele ale art. 44 alin. (1) si (2), ale art. 135 alin. (1) si (2) si ale art. 136 alin. (5) din Constitutie, a caror redactare este urmatoarea:

- Art. 44 alin. (1) si (2): '(1) Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular. Cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum si prin mostenire legala.';

- Art. 135 alin. (1) si (2): '(1) Economia Romaniei este economie de piata, bazata pe libera initiativa si concurenta.

(2) Statul trebuie sa asigure:

a) libertatea comertului, protectia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie;

b) protejarea intereselor nationale in activitatea economica, financiara si valutara;

c) stimularea cercetarii stiintifice si tehnologice nationale, a artei si protectia dreptului de autor;

d) exploatarea resurselor naturale, in concordanta cu interesul national;

e) refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic;

f) crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regionala in concordanta cu obiectivele Uniunii Europene.';

- Art. 136 alin. (5): 'Proprietatea privata este inviolabila, in conditiile legii organice.'

Analizand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca aceasta este neintemeiata, pentru considerentele ce urmeaza:

Dispozitia legala criticata consacra caracterul imprescriptibil al actiunii si exceptiei in constatarea nulitatii absolute a unui act juridic.

Autorul exceptiei este nemultumit de faptul ca pentru actiunea in constatarea nulitatii unui act juridic nu este prevazut un termen de prescriptie 'rezonabil'. Acest lucru, in opinia sa, aduce atingere securitatii circuitului civil, incalcand, pe de o parte, principiul garantarii si inviolabilitatii proprietatii private, iar pe de alta parte, incalca principiul libertatii comertului, prin 'nesiguranta validitatii actelor juridice incheiate'.

Analizand aceste critici, Curtea observa ca autorul face o confuzie cu privire la doua institutii juridice diferite.

Nulitatea este sanctiunea civila ce intervine atunci cand la incheierea actului juridic nu s-a respectat cel putin una dintre conditiile sale de validitate. In cazul nulitatii absolute este sanctionata nerespectarea unei norme juridice care ocroteste un interes general. Importanta acordata de legiuitor interesului general determina un regim juridic mai sever in cazul actelor incheiate cu nerespectarea normelor ce ocrotesc un astfel de interes.

Prescriptia extinctiva este o institutie juridica cunoscuta de toate ramurile de drept. Pentru dreptul civil ea reprezinta o sanctiune indreptata impotriva pasivitatii titularului dreptului subiectiv, prin care se stinge dreptul sau la actiune in sens material. Imprescriptibilitatea actiunii si exceptiei in constatarea nulitatii absolute rezulta din natura interesului ocrotit, si anume interesul general, incat nu poate exista un raport de subordonare intre cele doua institutii juridice, una sanctionand neexercitarea dreptului material la actiune, iar cealalta, neincheierea valabila a actului juridic civil.

Curtea constata ca textul stabilind imprescriptibilitatea actiunii si exceptiei in constatarea nulitatii absolute consacra o solutie care nu are nici o legatura cu prevederile constitutionale.

De altfel, in jurisprudenta sa, de exemplu in Decizia nr. 427 din 18 noiembrie 2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, Curtea a decis ca imprescriptibilitatea, consfintita, cat priveste drepturile reale, cu titlu de principiu in legislatia civila, nu este consacrata ca atare de Constitutie.

Si, in fine, in jurisprudenta sa, de exemplu in Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, si in Decizia nr. 224 din 7 decembrie 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 76 din 21 februarie 2000, Curtea Constitutionala a statuat ca reglementarea contractului de inchiriere nu priveste regimul proprietati, ci doar raporturile juridice dintre proprietari si chiriasii.

Pentru motivele expuse, in temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALA, in numele legii, a decis: "Respinge exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva, exceptie ridicata de Societatea Comerciala 'RODATA' - S.A. in Dosarul nr. 18.480/2002 al Tribunalului Bucuresti - Sectia a VI-a comerciala. Definitiva si general obligatorie."

Pronuntata in sedinta publica din data de 18 ianuarie 2005[23].

Acesta speta dovedeste ca, desi elaborat in anul 1958, Decretul 167 isi pastreaza actualitatea chiar si in anul 2005, consacrand principii reale, cum ar fi acela ca nulitatea unui act juridic poate fi invocata oricand si de catre oricine, principii ce ocrotesc interese generale in materie comerciala.