Obligatiile comerciale

OBLIGATIILE COMERCIALE

Raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca si raporturile juridice civile. Avand aceeasi esenta, raporturile juridice comerciale si raporturile juridice civile sunt supuse acelorasi reguli generale, care sunt cuprinse in Codul civil. Dar, intre cele doua categorii de raporturi juridice exista si anumite deosebiri. Aspectele particulare ale raporturilor juridice comerciale sunt reglementate prin norme speciale cuprinse in Codul comercial, Cartea I, Titlul V, "Despre obligatiile comerciale in general".

Intrucat regulile generale care guverneaza raporturile juridice comerciale sunt cele prevazute de Codul civil pentru obligatiile civile, in cele ce urmeaza vor fi examinate numai regulile speciale consacrate de Codul comercial.

A. Regulile speciale privind formarea si executarea obligatiilor comerciale

1. Regulile privind formarea obligatiilor comerciale

1.1. Principiul libertatii contractuale

In privinta incheierii contractelor, partile isi manifesta liber vointa in sensul nasterii, modificarii, transmiterii si stingerii unor drepturi si obligatii. Libertatea manifestarii vointei partilor contractante se defineste ca o libertate contractuala si constituie o expresie a drepturilor si libertatilor omului.

Libertatea contractuala consta in dreptul unei persoane de a incheia orice contract, cu orice partener si cu clauzele pe care partile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publica si bunele moravuri.

In dreptul comercial, principiul libertatii contractuale are o aplicare generala; el priveste nu numai raporturile contractuale la care participa intreprinzatorii particulari (comercianti individuali ori societati comerciale), ci si a celor la care iau parte regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat.

Orice contract, in sensul de operatiune juridica (negotium), se incheie in mod valabil prin simplul acord de vointa, indiferent de forma de manifestare a vointei partilor contractante.

In privinta contractelor comerciale, libertatea de exprimare a vointei la incheierea contractului este determinata de multitudinea contractelor si de necesitatea asigurarii unei celeritati in perfectarea acestora. Pentru comerciant, rapiditatea incheierii tranzactiilor reprezinta o conditie a succesului in activitatea comerciala.

Contractul comercial  se incheie, potrivit intereselor partilor, in forma scrisa (scrisoare, telex, fax), verbal, telefonic, etc.

In cazul formei scrise, vointa partilor se poate exprima intr-un singur inscris (inscrisul unic) sau in mai multe inscrisuri (oferta si acceptarea ofertei).

Libertatea de exprimare a vointei partilor la incheierea contractului are drept corolar libertatea probelor in dovedirea drepturilor subiective izvorate din contractul comercial.

Obligatiile comerciale si liberatiunile pot fi dovedite cu mijloacele de proba admise in dreptul comun (in anumite cazuri, chiar fara restrictiile impuse in dreptul comun), precum si prin mijloace de proba specifice (facturi acceptate, corespondenta comerciala, registrele comerciale etc.).

Libertatea contractuala se exprima si prin dreptul partilor contractante de a alege calea arbitrajului pentru solutionarea eventualului litigiu dintre ele. Intr-adevar, in chiar contractul pe care il incheie, partile pot prevedea o clauza (clauza compromisorie) prin care convin ca orice litigiu ivit in executarea contractului sa fie solutionat pe calea arbitrajului comercial.

Pentru a proteja pe consumatori, prin Legea nr.193/2000 au fost stabilite reguli speciale privind incheierea contractelor intre comercianti si consumatori.

Prin consumator, legea intelege orice persoana fizica sau grupuri de persoane fizice, constituite in asociatii care incheie un contract inafara activitatii lor autorizate profesionale sau comerciale.

1.2. Regulile speciale privind incheierea contractelor comerciale

In raporturile de drept civil, in mod obisnuit, contractul se incheie prin discutii directe intre partile contractante.

In raporturile dintre comercianti, multitudinea contractelor care se incheie si exigentele celeritatii afacerilor impun, cel mai adesea, incheierea contractelor intre persoane care se gasesc in locuri diferite, iar comunicarea intre ele se realizeaza prin corespondenta, folosindu-se scrisoarea, telegrama, telexul ori, mai nou, telefaxul etc..

Avand in vedere acest specific al incheierii contractelor comerciale, Codul comercial a reglementat, prin art.35-39, anumite reguli speciale care guverneaza incheierea contractului intre absenti.

Avand in vedere ca ofertantul si destinatarul ofertei se afla in locuri diferite si, din aceasta cauza, intre cele doua manifestari de vointa se scurge un anumit interval de timp, se pune problema de a sti care este momentul realizarii acordului de vointa si deci al incheierii contractului.

Potrivit art.35 C. com., contractul sinalagmatic nu se considera incheiat "daca acceptarea nu a ajuns la cunostinta propuitorului". Deci, contractul este socotit incheiat in momentul cunoasterii de catre ofertant a acceptarii ofertei (teoria informatiunii).

Contractul se considera incheiat in momentul cunoasterii de catre ofertant a acceptarii ofertei numai daca acceptarea a ajuns la cunostinta ofertantului in termenul stabilit prin oferta sau, daca nu s-a stabilit un asemenea termen, in termenul necesar schimbului ofertei si acceptarii, dupa natura contractului.

Prin O.G. nr.130/2000 au fost stabilite anumite reguli speciale privind incheierea si executarea contractelor la distanta intre comerciantii care furnizeaza produse sau servicii si consumatori.

Prin contract la distanta, ordonanta intelege contractul incheiat intre un comerciant si un consumator, in cadrul unui sistem de vanzare organizat de comerciant, care utilizeaza in mod exclusiv, inainte si la incheierea contractului, una sau mai multe tehnici de comunicare la distanta.

2. Regulile privind executarea obligatiilor comerciale

Codul comercial consacra anumite reguli speciale privind executarea obligatiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifica prin considerente care tin de specificul activitatii comerciale: asigurarea creditului, a celeritatii executarii obligatiilor etc..

Exigentele activitatii comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind pretul in obligatiile comerciale. Aceste reguli se refera la determinarea pretului si moneda platii.

2.1. Adevaratul pret sau pretul curent

In anumite cazuri, datorita modificarii pretului marfurilor sau a urgentei executarii obligatiilor, partile nu sunt in masura sa stabileasca pretul in contractele comerciale pe care le incheie. In asemenea cazuri, se considera ca partile contractante au avut in vedere adevaratul pret al marfurilor sau pretul curent al acestora.

Daca, la incheierea contractelor comerciale, partile nu au stabilit pretul, ci au avut in vedere adevaratul pret sau pretul curent, acesta va fi pretul din listele 616g67g bursei sau mercurialelor de la locul unde s-a incheiat contractul, respectiv ale locului cel mai apropiat.

In privinta conditiilor de plata a pretului, trebuie avute in vedere reglementarile privind efectuarea operatiunilor valutare. Potrivit acestor reglementari, pe teritoriul Romaniei, incasarile si platile intre rezidenti se realizeaza in moneda nationala (leu) cu exceptiile prevazute de lege.

2.2. Regimul juridic al dobanzilor

In obligatiile comerciale, ca si in dreptul comun, in cazul intarzierii in executarea unei obligatii banesti debitorul datoreaza dobanzi.

Codul comercial stabileste regula potrivit careia "datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile".

Deci, in privinta obligatiilor comerciale avand ca obiect sume de bani, debitorul se afla de drept in intarziere din momentul cand obligatia devine exigibila. In consecinta, dobanzile legale curg de la data scadentei obligatiei.

Dobanzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenta, chiar daca nu au fost stabilite prin contract scris intre parti.

In prezent, dobanda este reglementata prin O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti.

Ordonanta consacra dreptul partilor de a stabili prin vointa lor cuantumul dobanzii. Art.1 dispune: "partile sunt libere sa stabileasca in conventii rata dobanzii pentru intarzierea in plata unei obligatii banesti".

Pentru cazul cand partile nu au prevazut in contract cuantumul dobanzii, se va plati dobanda legala.

Potrivit art.3 din ordonanta, in materie comerciala dobanda legala se stabileste la nivelul dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei.

In relatiile de comert exterior, dobanda legala este de 6% pe an, atunci cand s-a stipulat plata in moneda straina, iar legea aplicabila este legea romana.

In privinta dobanzilor percepute sau platite de Banca Nationala a Romaniei, banci, de Casa de Economii si Consemnatiuni si de Ministerul Finantelor, ele se stabilesc prin reglementari specifice.

In anumite cazuri, partile prevad in contractul pe care il incheie o clauza penala, adica o penalitate pe care debitorul obligatiei banesti o va achita creditorului in cazul intarzierii in executarea obligatiei; de exemplu, 1% pe fiecare zi de intarziere.

Problema care se pune este a sti daca, in acest caz, creditorul poate obtine de la debitor, atat dobanzile, cat si penalitatea de intarziere.

Raspunsul este negativ. Penalitatile sunt in esenta daune-interese pentru intarziere, care sunt anticipat evaluate prin conventia partilor contractante. Fiind tot daune-interese de intarziere, ca si dobanzile, ele nu se pot cumula cu acestea, deoarece s-ar realiza o dubla reparatie pentru aceeasi abatere de la prevederile contractului.

Deci, in caz ca partile au stipulat in contract o penalitate de intarziere in executarea obligatiei banesti, creditorul are dreptul numai la plata penalitatilor, nu si la plata dobanzilor. Concluzia este o consecinta logica a prevalentei vointei partilor contractante.

2.3. Interdictia acordarii termenului de gratie

In obligatiile comerciale, judecatorul nu poate acorda termenul de gratie permis de art.1021 din Codul civil.

Aceasta interdictie isi gaseste fundamentul in exigentele activitatii comerciale.

Numai prin executarea la termen a obligatiei, creditorul realizeaza scopul avut in vedere la incheierea contractului cu debitorul.

2.4. Solidaritatea codebitorilor

Art.42 C.com. prevede: "in obligatiile comerciale, codebitorii sunt tinuti solidar, afara de stipulatie contrara".

In privinta obligatiilor comerciale, legea instituie o prezumtie de solidaritate a codebitorilor. Intrucat codebitorii sunt prezumati obligati solidar, fiecare debitor este tinut de intreaga datorie, neputand pretinde creditorului sa primeasca o plata partiala.

Prezumtia de solidaritate a codebitorilor reglementata de Codul comercial este menita sa protejeze creditul. Ea inlatura dificultatile pe care le implica diviziunea datoriei, conferind creditorului o garantie eficace a executarii obligatiei de catre debitori. Creditorul poate urmari pe oricare dintre ei pentru intreaga datorie.

Codul comercial nu se multumeste cu solidaritatea codebitorilor, ci extinde prezumtia de solidaritate si asupra fidejusorului, adica asupra garantului personal al debitorului. In acest sens, art.42 alin.(2) C.com. prevede: "aceeasi prezumtie exista si in contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garanteaza o obligatie comerciala".

Legea exclude aplicarea prezumtiei de solidaritate, cand codebitorii sunt necomercianti si obligatiile lor au ca temei un act juridic care, in privinta lor, nu este fapta de comert.

3. Probele in materie comerciala

Specificul obligatiilor comerciale determina si un anumit specific al conditiilor de proba a drepturilor subiective izvorate din raporturile juridice comerciale.

Potrivit art.46 C.com., obligatiile comerciale si liberatiunile se probeaza: cu acte autentice; cu acte sub semnatura privata; cu facturi acceptate; prin corespondenta, prin telegrame; cu registrele partilor; cu martori, de cate ori instanta judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala, si aceasta chiar in cazurile prevazute de art.1191 C.civ.. In fine, prin orice mijloace de proba admise de legea civila.

3.1. Probele dreptului comun

Potrivit dreptului comun, dovada actelor si faptelor juridice se poate face prin inscrisuri, martori, prezumtii, marturisire, expertiza etc. (art.1170 C.civ.).

Mijloacele de proba ale dreptului comun sunt admise si pentru dovedirea drepturilor rezultate din raporturile juridice comerciale. Aceste mijloace de proba pot fi folosite in conditiile prevazute de Codul comercial.

a) Proba prin inscrisuri

In anumite cazuri, Codul comercial cere existenta unui inscris, fie ad solemnitatem, fie ad probationem. In aceste cazuri, actele juridice trebuie sa fie incheiate in forma scrisa prevazuta de lege, deoarece proba lor se poate face numai prin inscrisuri.

b) Proba cu martori

Potrivit art.46 C.com., obligatiile comerciale si liberatiunile se probeaza cu martori ori de cate ori instanta judecatoreasca considera ca trebuie sa admita proba testimoniala, si acesta chiar in cazurile prevazute de art.1191 C.civ..

Cum se poate observa, in materie comerciala proba cu martori se poate folosi fara restrictiile stabilite de art.1191 C.civ.. Aceasta proba poate fi folosita si pentru dovedirea unui act juridic care are o valoare mai mare de 250 lei. Mai mult, proba cu martori se poate folosi in contra unui inscris, peste ceea ce cuprinde inscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde ca s-ar fi zis inainte, la timpul sau in urma confectionarii inscrisului.

Deci, potrivit legii, proba cu martori este admisibila in drept, iar instanta judecatoreasca are libertatea sa aprecieze, in conditiile concrete ale litigiului, concludenta acestei probe.

3.2. Probele specifice dreptului comercial

In materie comerciala se pot folosi anumite mijloace de proba specifice activitatii comerciale. Art.46 C.com. reglementeaza ca mijloace de proba specifice: facturile acceptate, corespondenta, telegramele si registrele comerciale.

a) Facturile acceptate

Factura comerciala este un inscris sub semnatura privata prin care se constata executarea unei operatiuni comerciale.

Factura trebuie sa cuprinda anumite mentiuni care se bazeaza pe actul juridic incheiat de partile contractante. Mentiunile facturii privesc partile, marfa (cantitate si calitatea acesteia), pretul marfii, conditiile de predare etc.

Intocmita in dublu exemplar, factura se trimite destinatarului odata cu marfa. Destinatarul va restitui emitentului duplicatul facturii acceptate, in conditiile legii.

Ca orice inscris sub semnatura privata, factura comerciala face dovada impotriva emitentului (vanzatorului) si in favoarea destinatarului (cumparatorului).

Dar, daca factura este acceptata de catre destinatar, ea face dovada si in favoarea emitentului. Deci, desi nu emana de la destinatar, factura acceptata face dovada impotriva destinatarului.

Factura face dovada in legatura cu existenta actului juridic si cu executarea operatiunii care constituie obiectul ei.

Cat priveste acceptarea facturii, ea poate fi expresa sau tacita.

Acceptarea facturii este expresa cand destinatarul semneaza cu mentiunea "acceptat" pe un exemplar al facturii, pe care il restituie emitentului. Acceptarea este expresa si in cazul cand destinatarul confirma factura printr-o scrisoare, telegrama etc.

Acceptarea facturii este tacita in cazul cand ea rezulta din manifestari de vointa neindoielnice care atesta vointa de a accepta factura: de exemplu, revanzarea marfii, emiterea unei cambii pentru plata pretului etc. Simpla tacere a destinatarului nu poate avea valoarea unei acceptari tacite a facturii. Nu excludem insa posibilitatea ca partile, prin contractul incheiat, sa convina ca tacerea destinatarului constituie acceptare, daca intr-un anumit termen de la primirea facturii, destinatarul nu face nici o obiectie.

b) Corespondenta comerciala

Prin corespondenta comerciala se intelege orice fel de inscrisuri (scrisori, telegrame, note) intervenite intre comercianti in scopul perfectarii, modificarii sau stingerii unor obligatii comerciale.

Inscrisurile expediate si primite de comerciant, care constituie corespondenta comerciala, fac parte din categoria inscrisurilor sub semnatura privata. Aceasta inseamna ca lor li se vor aplica regulile stabilite de lege referitor la proba prin inscrisurile sub semnatura privata.

c) Telegramele

Telegrama este o comunicare a unei manifestari de vointa transmisa la distanta prin telegraf de catre o persoana (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul oficiului telegrafic.

Caracteristica telegramei consta in faptul ca destinatarul primeste un inscris care cuprinde continutul comunicarii, iar nu inscrisul original predat de expeditor oficiului telegrafic.

Telegrama face proba, ca act sub semnatura privata, cand originalul este subscris de insasi persoana aratata intr-insa ca trimitatorul ei.

d) Registrele comerciale

Registrele pe care trebuie sa le tina comerciantii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar si registrul cartea mare.

Registrele au, pe langa functiile de cunoastere, evidenta si control al activitatii comerciale, si o functie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de proba in litigiile dintre comercianti.

In raporturile dintre comercianti, registrele comerciale au o forta probanta diferita, dupa cum aceste registre au fost legal tinute ori au fost tinute fara respectarea dispozitiilor legale.

Daca registrele au fost tinute cu respectarea prescriptiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de proba nu numai in contra comerciantului care tine aceste registre, ci si in favoarea acestuia.

Daca registrele pe care comerciantii sunt obligati a le avea nu sunt tinute cu respectarea prescriptiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de proba numai in contra comerciantului caruia ii apartin, nu si in favoarea sa.

3.3. Mijloacele moderne de comunicare si valoarea lor probatorie

Dezvoltarea stiintei si tehnicii in perioada moderna a creat noi mijloace de comunicare care reproduc si transmit la distanta cuvinte sau imagini (telexul si telefaxul) sau de stocare a acestora pe suporti electronici (discurile sau benzile magnetice, microfilmele, etc.).      

Datorita avantajelor pe care le prezinta, asemenea mijloace au patruns si in activitatea comerciala, servind la perfectarea raporturilor juridice si la tinerea evidentei activitatii comerciale.

a) Comunicarile prin telex si telefax

Cele doua mijloace de comunicare au particularitati proprii.

Cu toate ca procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeste un inscris (denumit telex, respectiv fax), care cuprinde continutul comunicarii, iar nu inscrisul original redactat si semnat de expeditor. Sub acest aspect, situatia este asemanatoare telegramei. In consecinta, forta probanta a telexului sau faxului, ar putea fi cea a telegramei, adica forta probanta a inscrisului sub semnatura privata, daca sunt indeplinite conditiile art.47 C.com..

b) Inscrisurile sub forma electronica

Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al inscrisurilor sub forma electronica.

Cat priveste forta probanta a acestui inscris,  legea prevede ca inscrisul in forma electronica caruia i s-a incorporat, atasat sau i s-a asociat logic o semnatura electronica extinsa, bazata pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv si generata cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnaturii electronice, este asimilat, in ceea ce priveste conditiile si efectele sale, cu inscrisul sub semnatura privata (art. 5 din lege).

4. Prescriptia extinctiva in materie comerciala

Prescriptia extinctiva in materie comerciala este guvernata de dispozitiile Codului comercial si cele ale Decretului nr.167/1958.

Dispozitiile Codului comercial privesc numai anumite aspecte ale prescriptiei in materie comerciala.

In Codul comercial sunt stabilite unele termene de prescriptie; termenul general de prescriptie (art.947) si anumite termene speciale de prescriptie (art.949 si art.956), precum si dispozitii prin care se reglementeaza inceperea prescriptiei in anumite cazuri specifice activitatii comerciale (art.949, art.952 si art.953), suspendarea si intreruperea prescriptiei (art.946).

In prezent, toate dispozitiile Codului comercial privitoare la prescriptie trebuie interpretate in lumina Decretului nr.167/1958, care reprezinta legea generala in materia prescriptiei extinctive.

In aplicarea reglementarii Decretului nr.167/1958 asupra prescriptiei, in materie comerciala trebuie sa se tina seama ca, de la data intrarii in vigoare a decretului, au fost abrogate, cu unele exceptii, toate dispozitiile legale contrare. In acest sens, art.26 din Decretul nr.167/1958 prevede: "pe data intrarii in vigoare a decretului de fata, se abroga orice dispozitii legale contrare prezentului decret, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin decretul de fata". Se intelege, art.26 din decret se refera si la dispozitiile Codului comercial privitoare la prescriptie.

Potrivit Codului comercial, termenul general de prescriptie in materie comerciala este de 10 ani. In prezent, acest termen trebuie considerat ca modificat prin intrarea in vigoare a Decretului nr.167/1958. In temeiul art.26 din decret, de la data intrarii in vigoare a decretului, termenul general de prescriptie in materie comerciala s-a redus la 3 ani.

Avand in vedere reglementarea actuala a prescriptiei extinctive, termenul de 3 ani este termen general de prescriptie, atat in materie civila, cat si in materie comerciala.

Codul comercial stabileste si anumite termene speciale de prescriptie:

- art. 949 C.com. prevede un termen de prescriptie de 5 ani, care, in temeiul art.26 din Decretul nr.167/1958, a fost inlocuit cu termenul de 3 ani. Acest termen de prescriptie priveste actiunile care deriva din contractul de societate sau din alte operatiuni sociale, precum si actiunile privind cambia si cecul;

- art. 952 C.com. stabileste un termen de prescriptie de 2 ani pentru actiunile mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor. Acest termen se mentine in vigoare;

- art. 956 C.com. reglementeaza termene de prescriptie privind actiunile contra carausului in temeiul contractului de transport; 6 luni, daca expedierea a fost facuta in Europa; un an, daca expedierea s-a facut in tari extraeuropene.

B. Contractele comerciale speciale

1. Contractul de vanzare-cumparare comercial

1.1. Comercialitatea contractului de vanzare-cumparare

Vanzarea-cumpararea comerciala este asemanatoare vanzarii-cumpararii civile. Intr-adevar, si intr-un caz si in altul, este vorba de un contract prin intermediul caruia se transmite proprietatea unui lucru in schimbul unui pret.

Trasatura caracteristica a cumpararii si vanzarii comerciale o constituie intentia de revanzare; cumpararea este facuta in scop de revanzare sau inchiriere, iar vanzarea este precedata de o cumparare facuta in scop de revanzare.

1.2. Definitia si caracterele juridice ale contractului

Contractul de vanzare-cumparare comerciala este acel contract prin care o parte (vanzatorul) se obliga sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun catre cealalta parte (cumparatorul), care se obliga sa plateasca o suma de bani drept pret.

Din definitia data, rezulta si caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare comerciala; contractul este bilateral, cu titlu oneros, comutativ, consensual si translativ de proprietate.

1.3. Conditiile de validitate a contractului

Ca orice contract, contractul de vanzare-cumparare, pentru a fi valabil incheiat, trebuie sa indeplineasca anumite conditii: consimtamantul, capacitatea, obiectul si cauza (art.948 C.civ.).

Intrucat problemele generale privind conditiile de validitate ale contractului de vanzare-cumparare comerciala sunt aceleasi ca si cele ale contractului de vanzare-cumparare civila, vom retine numai unele aspecte care intereseaza activitatea comerciala.

Contractul de vanzare-cumparare comerciala poate avea ca obiect lucrurile mobile corporale sau incorporale, lucrurile prezente ori viitoare, lucrurile determinate sau determinabile.

Asa cum am aratat, bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de vanzare-cumparare comerciala; actele de vanzare-cumparare privind aceste bunuri sunt acte juridice civile.

Pentru incheierea contractului de vanzare-cumparare, partile trebuie sa cada de acord nu numai asupra lucrului vandut, ci si asupra pretului, care este obiectul prestatiei cumparatorului.

Potrivit legii, pretul vanzarii trebuie sa fie determinat sau, cel putin, determinabil.

Un contract care cuprinde un pret determinabil este perfect valabil. In acest sens, art.60 C.com. prevede: "Vanzarea pe un pret nedeterminat in contract este valabila daca partile au convenit asupra unui mod de a-l determina in urma".

1.4. Efectele contractului de vanzare-cumparare comerciala

Prin incheierea sa in conditiile legii, contractul de vanzare-cumparare comerciala produce anumite efecte juridice.

Principalul efect al contractului de vanzare-cumparare il constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la vanzator la cumparator.

Totodata, din contractul de vanzare-cumparare se nasc anumite obligatii in sarcina partilor in legatura cu lucrul vandut si pretul vanzarii.

a) Transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor de la vanzator la cumparator

In privinta transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului vandut si a riscurilor, Codul comercial cuprinde putine dispozitii care se refera la situatii specifice activitatii comerciale. In consecinta, transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor in contractul de vanzare-cumparare comerciala este guvernata de regulile generale stabilite in Codul civil si regulile specifice prevazute de Codul comercial (art.1 C.com.).

Codul civil instituie regula potrivit careia transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vandut de la vanzator la cumparator opereaza de drept, din chiar momentul incheierii contractului (art.1295 C.civ.).

Odata cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit de la vanzator la cumparator si riscurile (art.971 C.civ.). Deci, in caz de pieire fortuita a lucrului vandut, chiar inainte de predare, riscul va fi suportat de catre cumparator.

Regula transmiterii de drept a proprietatii in contractul de vanzare-cumparare opereaza numai daca sunt indeplinite urmatoarele conditii: contractul sa fie valabil incheiat; vanzatorul sa fie proprietarul lucrului; lucrul vandut sa fie un bun individual determinat.

In cazul in care lucrul vandut consta in anumite bunuri determinate generic, transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor opereaza in momentul individualizarii bunurilor. Pana la individualizare, riscurile sunt suportate de vanzator.

In Codul comercial este reglementata transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor in anumite situatii speciale. Aceste situatii privesc contractele de vanzare-cumparare comerciale al caror obiect il formeaza bunurile determinate generic.

Transmiterea proprietatii si a riscurilor in cazul bunurilor determinate generic care circula de pe o piata pe alta prin intermediul carausului opereaza in momentul predarii bunurilor catre caraus, in vederea transportului.

Contractul de vanzare-cumparare privind bunurile care se transporta pe apa cu aratarea vasului cu care se efectueaza transportul este considerat un contract incheiat sub conditia suspensiva a sosirii vasului in portul de destinatie. Aceasta insemna ca daca bunurile pier fortuit in cursul transportului, deci inainte de indeplinirea conditiei (sosirea vasului la destinatie), riscurile sunt suportate de catre vanzator (art.1018 C.civ.). Acesta nu va avea dreptul la plata pretului, dar nici nu va putea fi obligat sa predea alte bunuri si nici sa plateasca despagubiri.

Codul comercial reglementeaza si consecintele avarierii marfurilor in cursul transportului. Potrivit art.66 C.com., aceste consecinte sunt diferite: avariile intamplate in timpul calatoriei atrag rezolutiunea contractului, daca marfurile sunt atat de deteriorate, incat nu mai pot servi scopului pentru care fusesera destinate; daca avariile nu fac marfurile improprii intrebuintarii, cumparatorul este tinut sa le primeasca in starea in care se vor afla la sosire, insa cu o scadere de pret corespunzatoare.

b) Obligatiile partilor

b¹) Obligatiile vanzatorului

Vanzatorul are doua obligatii: sa predea lucrul cumparatorului si sa raspunda pentru lucru, adica sa il garanteze pe cumparator in privinta lucrului dobandit.

Obligatia de a preda lucrul vandut este reglementata prin dispozitiile Codului civil.

In anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vandut poate fi considerat esential de catre cumparator sau de ambele parti (de exemplu, lucrul vandut il constituie o cantitate de brazi pentru pomul de iarna).

Deoarece termenul este considerat esential, predarea lucrului trebuie sa se efectueze la termenul convenit de partile contractante.

Obligatia de garantie a vanzatorului are un dublu aspect: garantia linistitei folosinte a lucrului, adica obligatia de garantie contra evictiunii, si garantia utilei folosinte a lucrului, adica obligatia de garantie contra viciilor lucrului.

Vanzatorul raspunde pentru evictiunea totala sau partiala a lucrului, precum si pentru sarcinile care greveaza lucrul vandut si care nu au fost declarate la incheierea contractului.

In absenta oricarei dispozitii in Codul comercial, conditiile cerute pentru existenta obligatiei si efectele garantiei contra evictiunii sunt cele prevazute de art.1337-1351 C.civ.

Codul comercial cuprinde putine dispozitii privind obligatia de garantie a vanzatorului pentru viciile lucrului vandut. Aceste dispozitii sunt derogatorii de la dispozitiile generale ale Codului civil.

Potrivit art.70 C.com., in contractul de vanzare-cumparare comerciala, vanzatorul raspunde nu numai pentru viciile ascunse, ca in materie civila, ci si pentru viciile aparente.

Raspunderea vanzatorului pentru viciile aparente priveste bunurile care se transmit de pe o piata pe alta. Deci, legea are in vedere cazurile cand cumparatorul nu preia direct bunurile de la vanzator, ci de la caraus. El poate sa constate viciile aparente ale bunurilor numai la primirea efectiva a bunurilor in cauza.

Cumparatorul trebuie sa aduca la cunostinta vanzatorului viciile aparente constatate, in termen de doua zile de la primirea bunurilor. Legea permite prelungirea acestui termen cand el nu este suficient pentru cunoasterea viciilor aparente, datorita conditiilor exceptionale in care s-ar afla lucrul vandut ori insusi cumparatorul.

Potrivit legii, dupa expirarea termenului, cumparatorul nu mai poate reclama viciile aparente ale bunurilor primite.

In privinta viciilor ascunse, Codul comercial reglementeaza numai termenul inauntrul caruia cumparatorul trebuie sa aduca la cunostinta vanzatorului viciile ascunse ale bunurilor. Acest termen este tot de doua zile, socotit de la descoperirea viciilor. Si in acest caz, expirarea termenului decade pe cumparator din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vandut.

Conditiile si efectele raspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului vandut sunt cele prevazute de Codul civil si Decretul nr.167/1958.

Prin O.G. nr.21/1992 privind protectia consumatorilor a fost instituit un nou cadru juridic al asigurarii calitatii produselor si serviciilor.

Consumatorii au dreptul de a pretinde agentilor economici remedierea sau inlocuirea gratuita a produselor obtinute, precum si despagubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficientelor constatate in cadrul termenului de garantie sau de valabilitate.

Termenul de garantie este definit ca limita de timp, stabilita de producator, in cadrul careia produsul achizitionat trebuie sa-si pastreze caracteristicile calitative prescrise, iar cumparatorul are dreptul la remedierea sau inlocuirea gratuita a acestuia, daca deficientele nu-i sunt imputabile.

Termenul de valabilitate priveste anumite produse care pot fi folosite numai intr-un anumit termen (produse alimentare, farmaceutice, cosmetice). El este definit ca o limita de timp stabilita de producator, in care produsul poate fi consumat si in care acesta trebuie sa-si mentina caracteristicile calitative prescrise, daca au fost respectate conditiile de transport, manipulare, depozitare si consum.

Consumatorul (cumparatorul) care constata in termenul de garantie anumite deficiente ale produselor are dreptul sa ceara agentului economic (vanzator) remedierea sau inlocuirea produselor ori restituirea pretului.

In cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere inlocuirea produselor sau restituirea pretului.

Dupa expirarea termenului de garantie, consumatorii pot pretinde remedierea sau inlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse aparute pe durata medie de utilizare a acestora.

O atare raspundere este exclusa pentru produsele pentru care exista un termen de valabilitate.

Viciile ascunse sunt deficiente calitative ale unor produse, care, existand in momentul predarii, nu au fost cunoscute si nici nu puteau fi cunoscute de catre consumator prin mijloacele obisnuite de verificare.

Durata medie de utilizare a produselor este intervalul de timp, stabilit in documentele tehnice normative sau declarat de catre producator ori convenit de parti, in cadrul caruia produsele, altele decat cele cu termen de valabilitate, trebuie sa-si mentina caracteristicile calitative prescrise, daca au fost respectate conditiile de transport, manipulare, depozitare si exploatare.

In cazul cand apar vicii in cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul (cumparatorul) are dreptul sa pretinda agentului economic (vanzator) remedierea sau inlocuirea produselor, daca acestea nu mai pot fi folosite potrivi scopului pentru care au fost realizate.

Termenul de prescriptie pentru reclamarea viciilor ascunse este de 6 luni, afara de cazul cand viciile au fost ascunse cu viclenie.

Termenul incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, dar numai daca acestea au fost descoperite in cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

b²) Obligatiile cumparatorului

Fiind un contract bilateral, contractul de vanzare-cumparare da nastere la obligatii si in sarcina cumparatorului. Potrivit Codului civil, principala obligatie a cumparatorului este aceea de a plati pretul vanzarii (art.1361). Pe langa aceasta obligatie, cumparatorul are si obligatia de a primi lucrul vandut si, in anumite cazuri, obligatia de a suporta cheltuielile vanzarii.

Obligatia de plata a pretului este principala obligatie a cumparatorului. Cumparatorul datoreaza pretul prevazut in contract.

O actualizare a pretului este posibila.

Cat priveste criteriul de actualizare a pretului, el nu poate fi decat coeficientul cresterii inflatiei pe perioada intarzierii in executarea obligatiei, iar nu cursul leu/dolar.

Potrivit legii, cumparatorul datoreaza, pe langa pretul vanzarii, si dobanda pretului in caz de intarziere la plata.

S-a decis ca repararea integrala a prejudiciului cauzat prin nerestituirea sumei de bani datorate se realizeaza prin actualizarea ei cu indicele inflatiei la care se adauga dobanda legala.

Cumparatorul are si obligatia de a lua in primire lucrul vandut.

Luarea in primire a lucrului vandut se face la data si locul convenite de parti in contract.

1.5. Consecintele nerespectarii obligatiilor contractuale

Obligatiile partilor trebuie executate in stricta conformitate cu clauzele contractului. Nerespectarea obligatiilor contractuale produce consecintele reglementate de Codul civil si Codul comercial.

Potrivit legii, in cazul cand una dintre parti nu isi executa obligatiile asumate, cealalta parte este indreptatita sa uzeze de exceptia de neexecutare, sa ceara rezolutiunea contractului ori sa ceara executarea obligatiei in cauza.

a) Rezolutiunea contractului

Cerintele activitatii comerciale reclama existenta unor reguli speciale privind rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare comerciala.

Potrivit art.67 C.com., cand mai inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una din parti a oferit celeiIalte predarea lucrului vandut sau plata pretului si aceasta nu isi indeplineste la termenul fixat obligatiunea sa, atunci contractul se considera desfiintat in favoarea partii care isi executase obligatiunea sa.

Prin urmare, rezolutiunea contractului se produce de drept (ope legis) cand o parte ofera executarea, iar cealalta parte nu isi executa obligatia sa.

Astfel, daca in contract s-a stabilit un termen de predare a lucrului cu plata pretului la acelasi termen, contractul se desfiinteaza in cazul cand, inainte de implinirea termenului, cumparatorul ofera pretul, iar vanzatorul nu preda lucrul la termenul convenit.

Tot astfel, contractul se desfiinteaza in cazul cand inainte de indeplinirea termenului convenit pentru predarea lucrului si plata pretului, vanzatorul ofera lucrul iar cumparatorul nu plateste pretul la termenul stabilit.

Un alt caz de rezolutiune a contractului reglementat de Codul comercial priveste rezolutiunea pentru expirarea termenului esential. Nerespectarea termenului esential atrage rezolutiunea de drept a contractului in favoarea partii in folosul careia s-a stipulat termenul esential.

b) Executarea coactiva

Intrucat executarea pe cale silita, in conditiile dreptului comun, nu satisface cerintele de executare prompta a obligatiilor din contractul de vanzare-cumparare comerciala, Codul comercial a reglementat un mijloc mai eficient de executare, cu participarea partii interesate in obtinerea executarii obligatiei. Acest mijloc de executare este denumit in doctrina executare coactiva.

Daca vanzatorul nu isi executa obligatia de predare a lucrului, cumparatorul are dreptul "a face sa se cumpere lucrul de catre un ofiter public insarcinat cu asemenea acte". Deci, cumparatorul are dreptul sa-si procure bunul de pe piata prin intermediul unui agent oficial.

In cazul in care la cumpararea efectuata prin intermediul agentului oficial s-a platit un pret mai mare decat cel convenit prin contract, cumparatorul are dreptul sa pretinda diferenta de la vanzator.

Cand cumparatorul nu isi executa obligatia de a lua in primire bunul, vanzatorul are dreptul, fie sa depuna bunul la o casa acreditata de comert pe socoteala si cheltuiala cumparatorului, fie sa vanda bunul.

Daca pretul la care s-a vandut bunul este mai mic decat cel prevazut in contract, vanzatorul are dreptul sa pretinda diferenta de la cumparator.

2. Contractul de mandat comercial

2.1. Notiunea si caracteristicile mandatului comercial

Ca structura, mandatul comercial se aseamana cu mandatul civil. Dar, mandatul comercial are o functie deosebita, aceea de a mijloci afaceri comerciale.

Contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract in temeiul caruia o persoana (mandatarul) se obliga sa incheie in numele si pe seama altei persoane care i-a dat imputernicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comert.

2.2. Conditiile de validitate a contractului de mandat comercial

Pentru a fi valabil incheiat, contractul de mandat comercial trebuie sa indeplineasca conditiile cerute pentru orice contract: consimtamantul, capacitatea, obiectul si cauza (art.948 C.civ).

Intrucat problemele generale privind aceste conditii sunt aceleasi ca si cele ale mandatului civil, vom retine numai unele aspecte care intereseaza activitatea comerciala.

Contractul de mandat comercial se incheie prin acordul de vointa al mandantului si mandatarului.

Comerciantul care nu voieste sa primeasca insarcinarea mandantului are obligatia ca, in cel mai scurt termen posibil, sa il instiinteze pe mandant despre refuzul sau.

Totodata, legea obliga pe comerciant sa pastreze bunurile care i s-au expediat si sa le conserve pe cheltuiala mandantului, pana ce acesta va putea sa ia masurile necesare.

Contractul de mandat are ca obiect "tratarea de afaceri comerciale" (art.374 C.com). Deci, obiectul contractului de mandat il constituie actele juridice care, potrivit legii, sunt fapte de comert. Aceste acte juridice trebuie sa fie fapte de comert pentru mandant. Cel mai adesea, actele juridice care se incheie in baza mandatului privesc vanzarea-cumpararea de marfuri.

2.3. Efectele contractului de mandat comercial

a) Obligatiile partilor

Din contract rezulta anumite obligatii pentru mandatar, care actioneaza in numele si pe seama mandantului.

Mandatarul are obligatia sa execute mandatul. Aceasta obligatie consta in incheierea actelor juridice cu care a fost imputernicit de mandant.

Avand in vedere ca, in activitatea comerciala este necesara o mai mare libertate de actiune a mandatarului, depasirea imputernicirii este considerata permisa, daca este in interesul mandantului.

Mandatarul este tinut sa isi indeplineasca obligatiile cu buna-credinta si diligenta unui bun proprietar. El trebuie sa respecte clauzele contractului si instructiunile primite.

Mandatarul are obligatia sa aduca la cunostinta tertului cu care incheie actul, imputernicirea in temeiul careia actioneaza.

Mandatarul are obligatia sa il instiinteze pe mandant despre executarea mandatului (art.382 C.com).

Mandatarul are obligatia sa plateasca dobanzi la sumele de bani cuvenite mandantului (art.380 C.com). In cazul in care in executarea mandatului, a incasat anumite sume de bani cuvenite mandantului, mandatarul este obligat sa le remita acestuia ori sa le consemneze pe numele mandantului.

Nerespectarea obligatiei atrage curgerea dobanzilor in favoarea mandantului. Mandatarul va plati dobanzi din ziua in care era dator a le trimite sau a le "consemna".

Din contractul de mandat rezulta si obligatii in sarcina mandantului care a dat imputernicirea mandatarului.

Mandantul este obligat sa puna la dispozitia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului.

Mandantul are obligatia sa plateasca mandatarului remuneratia datorata pentru executarea mandatului.

Mandantul are obligatia sa restituie cheltuielile facute de mandatar pentru executarea mandatului. Prin cheltuieli de executare a mandatului legea intelege sumele de bani avansate de mandatar pentru indeplinirea mandatului (art.1547 C.civ.), precum si despagubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia indeplinirii mandatului (art.1549 C.civ).

Se intelege ca mandantul va suporta aceste cheltuieli numai in masura in care mandatarul a actionat potrivit imputernicirii primite si nu i se poate retine nici o culpa in indeplinirea mandatului.

b) Privilegiul mandatarului

In scopul protejarii intereselor mandatarului, legea ii confera un privilegiu special, prin care i se garanteaza satisfacerea drepturilor sale banesti de catre mandant.

Prin acest privilegiu i se garanteaza mandatarului plata sumelor de bani pe care le datoreaza mandantul cu titlu de retributie, cheltuieli facute cu executia mandatului, despagubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia indeplinirii mandatului etc.

Privilegiul se exercita asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le detine pentru executarea mandatului sau care se gasesc la dispozitia sa, in magazinele sale ori in depozitele publice, sau pentru care el poate proba prin posesia legitima a politei de incarcare (documentul de transport) ca i-au fost expediate (art.387 C.com.).

In cazul in care bunurile mandantului au fost vandute de mandatar, potrivit mandatului, privilegiul poarta asupra pretului [art.387 alin.(4) C.com.].

Pentru a exercita dreptul de garantie, mandatarul trebuie sa ii notifice mandantului sumele de bani pe care acesta le datoreaza, cu somatia de a fi achitate in termen de cinci zile.

3. Contractul de comision

3.1. Notiunea si caracterele juridice ale contractului de comision

Esenta contractului de comision este cuprinsa in art.405 C.com care prevede: "comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar in socoteala comitentului". Contractul de comision este un contract prin care o parte, numita comisionar, se obliga pe baza imputernicirii celeilalte parti, numita comitent, se incheie anumite acte de comert, in nume propriu, dar pe seama comitentului, in schimbul unei remuneratii, numita comision.

Avand in vedere elementele care il definesc, contractul de comision apare ca o varietate a mandatului comercial; contractul de comision este un mandat comercial fara reprezentare.

Deosebirea dintre cele doua contracte priveste structura lor; in cazul mandatului, mandatarul are un drept de reprezentare, si deci el incheie actele juridice in numele si pe seama mandantului; in cazul contractului de comision, comisionarul nu beneficiaza de dreptul de reprezentare si, in consecinta, el incheie actele juridice in nume propriu, dar pe seama comitentului.

Din definitia data contractului de comision rezulta caracteristicile acestui contract: contractul este bilateral, cu titlu oneros si consensual.

Conditiile de validitate a contractului de comision

Contractul de comision este valabil incheiat daca sunt indeplinite conditiile cerute de art.948 C.civ., pentru orice conventie: consimtamantul, capacitatea, obiectul si cauza.

Ca orice contract, contractul de comision se incheie prin acordul de vointa al partilor.

In cazul in care comisionarul nu voieste sa primeasca insarcinarea comitentului, el este tinut sa indeplineasca obligatiile prevazute de art.376 C.com. (sa il instiinteze pe comitent de refuzul sau, sa conserve bunurile primite din partea comitentului etc.).

Contractul de comision are ca obiect "tratarea de afaceri comerciale" (art.405 C.com.). Deci, actele juridice pe care comisionarul le incheie cu tertii trebuie sa fie fapte de comert.

Efectele contractului in raporturile dintre comitent si comisionar

Intrucat in temeiul contractului de comision, comitentul il imputerniceste pe comisionar sa incheie anumite acte juridice pe seama comitentului, intre parti se nasc obligatii asemanatoare celor izvorate din contractul de mandat in raporturile dintre mandant si mandatar.

Din contractul de comision rezulta anumite obligatii pentru comisionar.

Comisionarul este obligat sa execute mandatul incredintat de comitent. In baza imputernicirii primite, comisionarul este obligat sa incheie actele juridice stabilite de comitent.

Comisionarul este tinut sa indeplineasca toate actele pe care le reclama realizarea operatiunii comerciale cu care a fost imputernicit de comitent; comisionarul-vanzator primeste de la comitent marfurile ce urmeaza sa fie vandute si incaseaza pretul de la terti, iar comisionarul-cumparator primeste bunurile si face plata pretului catre terti.

In executarea mandatului, comisionarul este obligat sa se conformeze instructiunilor comitentului.

Comisionarul este obligat sa dea socoteala asupra indeplinirii mandatului primit. In temeiul acestei obligatii, comisionarul este tinut sa-l informeze pe comitent asupra mersului operatiunilor si a imprejurarilor de natura sa modifice imputernicirea primita.

Intrucat contractul cu tertul este incheiat de comisionar in nume propriu, dar in seama comitentului, drepturile dobandite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este in realitate stapanul afacerii. Tot astfel, obligatiile asumate de comisionar prin contractul incheiat  cu tertul se rasfrang asupra comitentului.

Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul contractului incheiat de comisionar si tert, ca si riscurile, se transmit direct de la comitent la tert si invers, de la tert la comitent.

Comitentul este tinut sa isi indeplineasca obligatiile cu buna-credinta si diligenta unui profesionist.

Contractul de comision da nastere unor obligatii in sarcina comitentului.

Comitentul are obligatia sa plateasca remuneratia (comisionul) cuvenita comisionarului. Pentru indeplinirea obligatiei privind incheierea actelor juridice care au facut obiectul insarcinarii primite, comisionarul este indreptatit sa primeasca o remuneratie.

Comitentul este obligat la plata remuneratiei din momentul in care comisionarul a incheiat actele juridice cu tertii, chiar daca nu au fost executate inca obligatiile rezultate din actele juridice incheiate.

3.4. Efectele executarii contractului de comision fata de terti

In baza imputernicirii primite, comisionarul incheie acte juridice in nume propriu. Deci, in contractul incheiat intre comisionar si tert, comisionarul este parte contractanta si, in consecinta, el are calitatea de debitor sau creditor, dupa caz, fata de tert. In acest sens, art.406 C.com. prevede: "Comisionarul este direct obligat catre persoana cu care a contractat ca si cum afacerea ar fi fost a sa proprie".

Rezulta ca prin incheierea contractului intre comisionar si tert nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice intre comitent si tert. De aceea art.406 alin.(2) C.com. dispune: "Comitentul nu are actiune in contra persoanelor cu care a contractat comisionarul si nici acestea nu au vreo actiune contra comitentului".

Pentru nerespectarea obligatiilor din contractul incheiat intre comisionar si tert, raspunderea apartine partii contractante in culpa. Aceasta inseamna ca pentru nerespectarea obligatiei de catre tert nu va raspunde comisionarul, ci tertul.

Comisionarul este raspunzator fata de comitent pentru incheierea actelor juridice cu tertul, nu si pentru executarea lor.

In mod exceptional, comisionarul va raspunde pentru nerespectarea obligatiilor de catre tert in cazul in care, in contractul de comision s-a stipulat o obligatie de garantie a executarii din partea comisionarului. Este vorba de clauza "star del credere" (garantia solvabilitatii).

In schimbul garantiei executarii obligatiilor, comisionarul are dreptul la o remuneratie speciala.

4. Contractul de garantie reala mobiliara

In scopul sporirii eficientei garantiei executarii obligatiilor civile si comerciale, prin Legea nr.99/1999 a fost adoptata o noua reglementare privind garantiile. In Titlul VI al legii se reglementeaza regimul juridic al garantiilor mobiliare.

De la data intrarii in vigoare a acestei reglementari se abroga art.478-489 din Codul comercial, Titlul XIV "Despre gaj". Aceasta insemna ca, in prezent, in materie comerciala nu mai exista garantia gajului, ea fiind inlocuita cu garantia reala mobiliara.

Noua reglementare este de sorginte americana si cuprinde 105 articole, ceea ce permite a considera aceasta reglementare ca un adevarat cod al garantiilor reale mobiliare.

Prin noua reglementare se instituie un sistem unitar privind constituirea, inregistrarea si executarea garantiei.

Bunurile care fac obiectul garantiei s-au diversificat, iar prin consacrarea garantiei fara deposedare se elimina consecintele antieconomice ale gajului traditional.

Publicitatea si ordinea de preferinta a garantiei sunt asigurate printr-un sistem transparent, care foloseste mijloace moderne de evidenta.

In sfarsit, in conditiile noii reglementari, valorificarea garantiei se realizeaza printr-o procedura de executare privata, care asigura o mai mare operativitate si eficienta.

Potrivit art.1 din lege, garantiile reale mobiliare reglementate de aceasta lege sunt destinate sa asigure indeplinirea unei obligatii civile sau comerciale nascute din orice contract incheiat intre persoanele fizice sau juridice.

De remarcat ca domeniul de aplicare al acestei reglementari este mult mai larg decat cel al reglementarii gajului comercial.

Legea reglementeaza contractul de garantie reala mobiliara, adica un contract incheiat anume pentru garantarea executarii obligatiilor.

Dar, noua lege reglementeaza si alte garantii reale mobiliare rezultate din anumite acte juridice, care nu sunt incheiate special pentru garantarea executarii obligatiilor. De aceea, aceste garantii ar putea fi denumite garantii reale mobiliare asimilate.

Notiunea si caracterele juridice ale contractului de garantie reala mobiliara

Contractul de garantie reala mobiliara este contractul in temeiul caruia debitorul unei obligatii constituite in favoarea creditorului o garantie reala asupra unor bunuri mobile sau drepturi in scopul asigurarii executarii obligatiei asumate (art.14 din lege).

Prin contractul de garantie se naste un drept real care confera creditorului un drept de preferinta si un drept de urmarire.

Creditorul este indreptatit sa-si satisfaca creanta cu obiectul garantiei inaintea altor creditori ale caror garantii reale sau drepturi afectate garantiei au un grad de prioritate inferior [art.9 alin.(2) din lege].

Daca debitorul a dispus de bunul sau dreptul afectat garantiei, in cazul in care nu isi indeplineste obligatia garantata, creditorul are posibilitate sa isi exercite dreptul asupra bunului afectat garantiei, care se gaseste in posesia unui tert, precum si asupra produselor acestuia [art.23 alin.(2) din lege].

Din definitia data rezulta caracterele juridice ale contractului; contractul este bilateral, cu titlu oneros, accesoriu si solemn.

Contractul de garantie reala are valoarea unui titlu executoriu (art.17 din lege). Aceasta insemna ca in cazul cand debitorul nu va indeplini obligatia garantata, creditorul va putea sa execute garantia in temeiul contractului, investit cu formula executorie, in conditiile legii.

4.2. Constituirea garantiei reale mobiliare

Contractul de garantei reala mobiliara se incheie intre partile contractante, avand ca obiect bunurile prevazute de lege si cu respectarea formalitatilor de publicitate instituite de lege.

Partile contractante sunt denumite de lege debitor si creditor (art.19 din lege).

Debitorul (garantul) este persoana obligata sa aduca la indeplinire obligatia garantata printr-o garantie reala mobiliara.

Creditorul (persoana garantata) este persoana in favoarea careia s-a constituit garantia reala.

Prin lege sunt reglementate bunurile care formeaza obiectul garantiei reale, precum si obligatiile garantate.

Art.6 din lege instituie principiul potrivit caruia se considera cuprinse in domeniul de aplicare al legii toate bunurile mobile, corporale sau necorporale.

Bunurile care constituie obiectul garantiei pot fi proprietatea debitorului sau a altei persoane. Pe durata contractului de garantie, debitorul are dreptul de a administra bunul si a dispune de el si produsele sale (inchiriere, vanzare, constituirea unei alte garantii etc.).

Prin contractul de garantie mobiliara se poate garanta indeplinirea oricarei obligatii civile sau comerciale nascute din orice contract incheiat intre persoanele fizice sau juridice.

Contractul de garantie se incheie in forma autentica sau prin inscris sub semnatura privata si trebuie semnat de catre debitor.

Forma scrisa a contractului este impusa de lege pentru a se putea realiza conditia publicitatii contractului.

Dreptul real de garantie al creditorului rezultat din contractul de garantie este opozabil tertilor numai prin indeplinirea formalitatii de publicitate reglementate de lege.

De regula, conditia publicitatii se considera indeplinita din momentul inscrierii avizului de garantie reala la Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare (art.29 din lege).

In anumite cazuri, publicitatea se realizeaza si prin alte metode (art.30 din lege).

4.3. Efectele contractului de garantie reala mobiliara    

Contractul de garantie reala mobiliara da nastere la drepturi si obligatii, atat pentru debitor, cat si pentru creditor.

Drepturile si obligatiile debitorului privesc bunul care face obiectul garantiei.

Pe durata contractului de garantie, debitorul care detine bunul afectat garantiei are dreptul sa administreze bunul si chiar sa dispuna de el in orice mod (vanzare, inchiriere, constituirea altei garantii, etc.), precum si de fructele bunului.

In cursul duratei contractului de garantie, debitorul care are posesia bunului afectat garantiei este obligat sa intretina bunul si sa il foloseasca ca un bun proprietar.

Drepturile si obligatiile creditorului se refera la bunurile garantiei.

In calitatea sa de titular al unui drept de garantie reala, creditorul este in drept sa verifice bunul afectat garantiei aflat in posesia debitorului, fara sa afecteze activitatea acestuia.

Daca debitorul nu isi indeplineste obligatia garantata, creditorul are dreptul, in temeiul garantiei, sa intre in posesie sau sa retina bunul afectat garantiei si dreptul de a-l vinde pentru a obtine plata obligatiei garantate.

In cazul cand obligatia garantata a fost indeplinita, creditorul care a intrat in posesia bunului are obligatia sa il restituie debitorului.

4.4. Executarea garantiei reale mobiliare

Daca debitorul nu indeplineste obligatia garantata, creditorul are dreptul sa aleaga, pentru satisfacerea creantei sale, intre a initia procedura de executare reglementata de Codul de procedura civila sau de a executa garantia reala in conditiile prevazute de art.62 si urm. din lege.

In vederea satisfacerii creantei sale, creditorul are dreptul sa ia in posesie bunul afectat garantiei, in mod pasnic sau cu ajutorul executorului judecatoresc.

Creditorul are dreptul sa ia in posesie, in mod pasnic, bunul care constituie obiectul garantiei sau produsele realizate din valorificarea acestuia, precum si inscrisurile care constata dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului.

In cazul cand nu este posibila intrarea in posesia bunului in mod pasnic, creditorul trebuie sa apeleze la executorul judecatoresc.

Odata intrat in posesia bunului, creditorul va proceda la vanzarea lui (art.69 din lege).

Inainte de vanzare, creditorul trebuie sa notifice vanzarea catre debitor si ceilalti creditori care si-au inscris un aviz de garantie fata de acelasi debitor si cu privire la acelasi bun, precum si catre proprietarul bunului, daca o alta persoana este proprietarul acestuia.

Debitorul, creditorul sau proprietarul bunului poate face opozitie la vanzarea bunului, in termen de 5 zile de la primirea notificarii.

Nerespectarea formalitatilor notificarii atrage dupa sine nulitatea vanzarii si raspunderea pentru pagubele cauzate.

Cat priveste modalitatea vanzarii, ea este cea prevazuta in contractul de garantie. In absenta unei clauze in contract, creditorul trebuie sa vanda bunul "intr-o maniera comerciala rezonabila", care sa asigure obtinerea celui mai bun pret.

Suma de bani obtinuta din vanzarea bunului va fi distribuita de creditor in ordinea stabilita de lege (plata cheltuielilor privind conservarea, luarea in posesie si vanzarea bunului, plata dobanzilor si a creantei garantate care are primul rang de prioritate chiar daca aceasta nu a devenit exigibila).

Prin lege sunt reglementate si caile de executare a garantiilor reale avand ca obiect alte bunuri (sumele depuse in cont la banca, titlurile negociabile etc.).

Exemple de subiecte

Regimul juridic al dobanzilor in raporturile comerciale;

Solidaritatea codebitorilor;

Facturile acceptate ca mijloc de proba in raporturile comerciale;

Prescriptia extinctiva in materie comerciala;

Executarea coactiva;

Privilegiul mandatarului;

Efectele contractului de comision in raporturile dintre comitent si comisionar;

Efectele executarii contractului de comision fata de terti;

Efectele contractului de garantie reala mobiliara;

Executarea garantiei reale mobiliare.