Caractere generale statut si competente

CARACTERE GENERALE

STATUT SI COMPETENTE

A vorbi despre caracterele generale ale Comunitatilor inseamna a trata problemele relative la statutul si competentele acestora.

Tin de statutul Comunitatilor chestiunile referitoare la modul de instituire, aderarea sub aspectul conditiilor de fond si de forma, pierderea calitatii de membru al Uniunii si personalitatea juridica.

In realizarea scopului pentru care au fost create, Comunitatile dispun de largi competente de control si actiune, competentele de tip statal si de tip international, precum si de competente specifice.

In ceea ce priveste caracterele generale ale Comunitatilor putem spune ca trei trasaturi fundamentale le definesc; sunt organizatii internationale, organizatii regionale deschise si organizatii regionale specializate.

Ele se deosebesc fundamental de toate organizatiile internationale de tip clasic printr-o structura institutionala si juridica originala si prin faptul ca se fundamenteaza pe o integrare economica.

Sectiunea I

ORGANIZATIE INTERNATIONALA

Denumirea de Comunitati, respectiv de Uniune implica  aratarea naturii acestei constructii juridice.

Denumirea arata ca statele care fac parte recunosc existenta unei solidaritati si accepta ca unele dintre competentele lor, ce tin de probleme de interes comun sa revina organizatiei stabilita intre ele, daca aceasta este mai eficienta si mai profitabila, in raport cu ceea ce ar putea realiza fiecare stat in parte.

Contrar federatiilor sau confederatiilor care isi au intotdeauna izvorul in Constitutie - act de drept intern - Comunitatile s-au nascut ca si orice alta organizatie internationala, avand la baza tratate semnate de reprezentantii cu depline puteri ai statelor fondatoare, tratate ratificate si intrate in vigoare dupa principiile clasice ale dreptului tratatelor.

Sub aspect formal, crearea Comunitatilor nu a putut fi decat rezultatul tehnicii oferite de dreptul international. Indiferent de particularitatile pe care le prezinta Comunitatile, ele sunt inainte de toate organizatii internationale.

Nevoia de a da constructiei comunitare o cat mai mare suplete, cat si pentru a evita eventuale esecuri s-a impus regula ratificarii separate a celor trei tratate. Uniunea Europeana se bazeaza pe cele trei Comunitati care isi au temeiul in cele trei Tratate constitutive. Denumirea de Comunitati desemneaza o fuziune institutionala a organelor prin care isi realizeaza functiile specifice ce decurg din tratate.

In ceea ce priveste durata pentru care au fost create Comunitatile observam ca in timp ce Tratatele constitutive CEE si CEEA contin dispozitia expresa privind incheierea lor pe o perioada nelimitata in timp, in mod paradoxal Tratatul CECO prevede o durata limitata de 50 de ani pentru care a fost incheiat. Aceasta dispozitie intra in contradictie cu scopul sau.

In aceste conditii, pentru a lamuri caracterul limitat sau nelimitat in timp al Comunitatilor s-a pus, in mod evident, problema interpretarii dispozitiilor tratatelor.

Interpretarea s-a realizat cu ocazia fuziunii organelor comunitare, indeosebi in anul 1965, AUE facand de asemenea referiri la interpretarea tratatelor in sensul caracterului nelimitat in timp al constructiei europene.

Caracterul nelimitat in timp rezulta din obiectivele si finalitatea celor trei Comunitati si este in concordanta cu acestea, iar evolutia in timp in sensul unificarii organelor, a transformarii Comunitatilor intr-o Uniune sustin pe deplin caracterul nelimitat in timp al structurilor create si a tratatelor pe care se bazeaza.

Asadar Comunitatile, respectiv Uniunea Europeana reprezinta un organism international constituit dupa toate regulile dreptului international public.

Limitarea sa geografica la teritoriul Europei ii da caracterul de organism international regional.

Sectiunea a II-a

ORGANIZATIE REGIONALA DESCHISA

Uniunea Europeana reprezinta o organizatie regionala deschisa, iar acest caracter se analizeaza in raport de conditiile de aderare, de posibilitatile pierderii calitatii de membru, cat si in raport de relatiile cu tertii.

In ceea ce priveste conditiile de aderare, acestea se refera la doua aspecte distincte: conditii de forma si procedura si conditii de fond.

Vom analiza caracterul de organizatie regionala deschisa tratand in mod succesiv problemele aratate.

A.    Aderarea: Conditii de f 818c22i orma, procedura si fond

Tratatele constitutive ale celor trei Comunitati Europene contin dispozitii exprese privind aderarea. De aceste norme au beneficiat in 1973 Danemarca, Irlanda si Marea Britanie, in 1981 Grecia si in 1986 Spania si Portugalia.

Tratatele constitutive au fost modificate ulterior prin Actul Unic European si Tratatul de Maastricht, inclusiv cu norme privind aderarea de care au beneficiat Austria, Finlanda si Suedia.

Privind cronologic reglementarile comunitare putem spune ca Tratatele constitutive de la Paris si Roma precizeaza in termeni generali conditiile de forma si procedura, fara referiri la conditiile de fond. De aceea putem spune ca pana in anul 1994 conditiile de forma si procedura sunt reglementate, de principiu, prin actele constitutive, iar conditiile concrete ale procedurii de aderare au fost elaborate cu ocazia diverselor aderari. Pana la intrarea in vigoare a Tratatul de Maastricht conditiile de fond au fost precizate doar in practica, mai ales de catre Comisie.

Principiile generale ale procedurii de aderare sunt precizate de Tratatul CECO art.98, Tratatul CEE art.237 si Tratatul CEEA art.205. Cele trei tratate prevad obligativitatea unei cereri de aderare din partea statului solicitant, adresata Consiliului care decide cu unanimitate de voturi dupa primirea avizului din partea Comisiei.

Actul Unic European a instituit si obligativitatea obtinerii avizului Parlamentului European dat cu majoritate absoluta de voturi, inainte ca organul decizional sa se pronunte asupra aderarii.

In privinta restului dispozitiilor privind procedura de aderare Tratatul de la Paris contine reglementari distincte fata de la Tratatele de la Roma. Conform CECO, Consiliul fixeaza cu unanimitate de voturi conditiile de aderare. Dobandirea calitatii de membru este un act unilateral al Comunitatii, statul solicitant avand doar posibilitatea de acceptare a conditiilor impuse. Dupa semnare actul de aderare intra in vigoare in momentul depunerii sale pe langa Guvernul francez care este depozitarul Tratatului CECO. Depunerea actului de aderare la Paris se face dupa ce a fost ratificat. Aceste dispozitii sunt particulare CECO, dar obligatorii intrucat aderarea la UE inseamna aderarea la cele trei Comunitati pe care se bazeaza Uniunea si respectarea actelor fundamentale ale acestora.

Tratatele de la Roma au prevazut procedura negocierii conditiilor de aderare si a transformarilor de realizat in perioada tranzitorie, de acomodare a ordinii social-economice si politice din statul aderant cu cea deja existenta in UE. Negocierile se poarta in Consiliu, pe de o parte de catre statele deja membre si pe de alta parte de statul solicitant, cu participarea Comisiei.

Comisia nu este parte semnatara a actului. Ea participa la negocieri pentru a asigura eficienta acestora, fiind posibil esecul discutiilor datorita atitudinii ostile a unui stat deja membru. In aceste conditii, Comisia prezinta propuneri asupra problemelor ce trebuie luate in discutie si solutionate in cursul negocierilor, fiind un moderator al dezbaterilor dintre parti, in ultima instanta incercand sa gaseasca o solutie de conciliere a intereselor in prezenta. Ne sunt prezente in memorie divergentele dintre Spania si Norvegia datorate conflictelor de interese vis-a-vis de pescuitul in Marea Nordului si rolul deosebit jucat de Jacques Delors1 ca mediator in cauza.

Actul de aderare se semneaza pe de o parte de statele deja membre, reunite in Consiliu si statul aderant. Ele intra in vigoare dupa ratificarea de catre toate partile contractante, conform procedurilor nationale de ratificare a acordurilor internationale.

Pornind de la experienta celor 40 de ani de actiune, Tratatul de la Maastricht (TM) a adus noi reglementari in privinta procedurii de aderare. In titlul VII - Dispozitiile finale, la art.O se reiau regulile de forma si procedura prevazute in Tratatele de la Roma, cu modificarile AUE si adaptate la noul stadiu de dezvoltare a Comunitatilor, iar pe de alta parte in art.F al Titlului I - Dispozitii comune sunt prevazute norme de fond ale aderarii la UE. Pana la TM conditiile de fond nu au fost reglementate la nivel de tratate.

Bazele juridice ale negocierilor privind admiterea unui stat ca membru UE sunt date de art.O al TM. Cat priveste conditiile si criteriile de admitere ele sunt date de dispozitiile art.F si art.O ale TM completate cu precizarile facute in practica cu ocazia diverselor aderari.

In lumina acestor dispozitii, un stat solicitant trebuie sa indeplineasca trei conditii fundamentale: sa aiba o identitate europeana, sa fie un stat de drept democratic si sa respecte drepturile omului. Asa dupa cum se arata intr-un document de lucru al Parlamentului European, pana in prezent nu exista o definitie oficiala a termenului "european", el inglobeaza elemente geografice, istorice si culturale care contribuie la identitatea europeana.

Uniunea Europeana este un organism regional de integrare economica si din perspectiva acestei vocatii fundamentale factorul economic este hotarator in rezolvarea cererii de aderare. Pentru a fi admis statul solicitant trebuie sa aiba o economie de piata competitiva si care sa functioneze corect, luandu-se in considerare rata inflatiei, deficitul bugetar si datoria publica, existenta unui insemnat sector al economiei private si a unui cadru juridic si administrativ adecvat in sectorul public si privat. El trebuie sa detina o economie de piata reala si solida, care sa faca fata in conditii de concurenta pietei unice europene.

O alta conditie prealabila o constituie recunoasterea si transpunerea in practica a intregului "acquis" comunitar, adica a intregului castig, a intregii dobandiri comunitare in timp, respectiv toate drepturile si obligatiile Uniunii si ale cadrului institutional. Statul solicitant trebuie sa respecte continutul, principiile si obiectivele politice ale tratatelor comunitare, sa accepte si sa respecte jurisdictia si jurisprudenta Curtii de Justitie; sa respecte declaratiile si deciziile Comunitatilor, acordurile internationale si acordurile statelor membre privind Comunitatile.

Statul candidat trebuie sa recunoasca si sa accepte finalitatea politica a UE ce decurge din realizarea in timp a obiectivelor comunitare.

Procedura de aderare se compune din doua mari aspecte: o procedura comunitara desfasurata la nivelul a trei institutii: Consiliu, Comisie si Parlamentul European, cat si o procedura intre state, adica intre statele membre si statul candidat.

Procedura comunitara este deschisa de adresarea cererii de aderare, Consiliului. Acesta hotaraste asupra deschiderii procedurii si cere Comisiei sa prezinte consecintele politice, economice, juridice si institutionale ale aderarii statului candidat. In acest sens Comisia va elabora un aviz provizoriu pe baza caruia Consiliul va decide cu unanimitate de voturi inceperea negocierilor pentru aderare.

Negocierile se deschid cu ocazia unei conferinte interguvernamentale la care participa membrii Consiliului si statul candidat la nivelul ministrilor de externe si reprezentanti ai Comisiei. Consiliul nu poate delega functia de negociere nici unei alte Institutii. El poate doar sa ceara Comisiei sa stabileasca impreuna cu statul candidat categorii de probleme si propuneri de solutionare a acestora. Cat priveste politica externa si de securitate comuna, cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne solutiile se propun de presedintele Consiliului.

In acest stadiu al negocierilor Comisia va verifica impreuna cu statul candidat corespondenta legislatiei comunitare cu cea a statului solicitant. Eventualele divergente sesizate de Comisie vor fi solutionate la nivelul Consiliului.

Interventia Comisiei in aceasta faza a negocierilor are un caracter tehnic. Ea se finalizeaza cu un proiect de aviz comun inaintat  Comitetului Reprezentantilor Permanenti (COREPER). La acest nivel, proiectul de aviz este analizat si in raport de propriul material elaborat de un grup de lucru special constituit de Consiliu, iar COREPER va adopta un aviz comun al statelor membre UE asupra negocierilor.

Reunit la nivel ministerial, Consiliul va finaliza negocierile. In aceasta faza acordul provizoriu realizat anterior la nivelul COREPER poate fi confirmat sau se pot purta renegocieri asupra problemelor la care s-au exprimat rezerve, ori exista divergente. Consiliul constata inchise negocierile pe diferite capitole de probleme, determina intentiile si obiectivele politice si conditiile generale ale negocierilor. In acest moment Comisia va elabora avizul definitiv asupra cererii de aderare si a rezultatului negocierilor.

Va fi elaborat un proiect de tratat de aderare, care impreuna cu anexele parte la tratat va cuprinde toate adaptarile tehnice pentru perioada de tranzitie cat si eventuale derogari temporare.

Acest act va fi transmis spre dezbatere Parlamentului European. Pentru a se obtine avizul Parlamentului trebuie intrunita majoritatea absoluta de 314 voturi din numarul total de 626 de membri ai PE.

Ultima etapa a procedurii de aderare o constituie luarea hotararii cu unanimitate de voturi de catre Consiliu. Abtinerea sau votul impotriva are ca efect respingerea cererii de aderare. Drept de vot au numai membrii Consiliului. Hotararea Consiliului este un act international, dar si ultima etapa a procedurii comunitare de admitere in UE.

Procedura intre state este greu de demarcat de cea comunitara. Procedura intre state se refera la faptul ca negocierile, sub aspect politic se desfasoara intre statele deja membre reunite in Consilii si statul candidat. Comisia este doar un mediator al negocierilor.

Consiliul are o natura juridica dubla, atat de conferinta interguvernamentala datorita nivelului la care se reuneste, cat si de Institutie datorita rolului si atributiilor sale. In faza negocierilor aderarii Consiliul se prezinta ca o conferinta interguvernamentala, in celelalte momente ale procedurii comunitare se manifesta ca Institutie.

Semnarea si ratificarea tratatului tin in exclusivitate de procedura intre state. UE ca persoana juridica nu este parte la tratat, ci doar statele deja membre si statul aderant. Ratificarea se face dupa toate regulile dreptului international public, conform procedurilor constitutionale ale fiecarui stat parte la tratat. Statele deja membre adopta procedura ratificarii parlamentare, iar statul aderant ratificarea prin referendum.

Cat priveste natura juridica a actelor ce intervin in procedura de aderare la UE distingem acte interne si acte internationale. Sunt acte interne comunitare avizul Comisiei, avizul Parlamentului European s.a. Sunt acte internationale actele privind conditiile de aderare si adaptare a tratatelor, hotarari luate in Consiliu de statele membre si cel solicitant, tratatul de aderare, actul final al conferintei s.a. Negocierile se angajeaza la nivelul politic de reprezentare internationala a unui stat.

Uniunea Europeana se bazeaza pe cele trei Comunitati, iar acestea se bazeaza pe vointa comuna a statelor ce le compun. De aceea tratatul de aderare este un act international intre statele deja membre si statul aderant.

Experienta precedentelor extinderi ale UE arata ca din momentul depunerii cererii si pana la aderarea propriu-zisa trec de obicei mai multi ani (zece ani pana la 23 luni).

In perspectiva anilor 2000 vor fi discutate cererile de aderare formulate de statele central-europene. Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a luat decizia politica a purtarii tratativelor simultan pentru a se acorda sanse egale tarilor candidate.

Aceste negocieri complexe reprezinta o tehnica in exclusivitate comunitara si care asigura, printre altele succesul acestei structuri institutionale deosebit de pragmatice.

Odata dobandita calitatea de membru, ea este aproape ireversibila.

Uniunea Europeana cunoaste doar statutul de stat membru, conform caruia toate statele au aceleasi drepturi si obligatii.

Sunt organizatii internationale care cunosc si calitatea de membru cu statut special (de ex.UNESCO, OMS) sau care admit existenta membrilor de plin drept si a celor cu drepturi restranse.

In ceea ce priveste UE exista doua posibilitati: ori esti membru si te afli in interiorul ei, ori esti strain si te afli in afara ei, oricare ar fi relatiile statului respectiv cu UE.

In afara UE se afla toate statele care beneficiaza de statutul de asociere (prevazut de art.238 CEE).

Acelasi Tratat instituie la art.131 un regim special de asociere de care beneficiaza doar tarile si teritoriile care au relatii particulare cu statele membre (DOM, TOM, adica Departamentele dincolo de mare sau Teritoriile dincolo de mare) regim special de asociere care are semnificatia extinderii jurisdictiei UE si asupra unor teritorii aflate geografic in afara Europei. Azi intra in aceasta categorie speciala: Guadelupa, Guiana, Martinica si Reunion, teritorii aflate sub jurisdictia Frantei si cunoscute ca Departamentele de dincolo de mare (DOM), cat si alte teritorii.

B.     Pierderea calitatii de membru

Tratatele nu contin nici o dispozitie privind retragerea sau excluderea din Comunitate, ceea ce inseamna ca nu au avut in vedere aceasta posibilitate.

Tacerea tratatelor este interpretata in sensul imposibilitatii de denuntare unilaterala a actelor constitutive de catre un stat membru.

Coroborand acest aspect cu cel al duratei nelimitate, jurisprudenta a interpretat ca apartenenta la Comunitati este definitiva. Aceasta regula corespunde insusi scopului asumat. Integrarea regionala implica in mod necesar ca statele se angajeaza ireversibil "intuitu personnae", altfel orice constructie comunitara ar fi lipsita de finalitate, iar posibilitatea unei retrageri ar pune in pericol insasi existenta Uniunii. Fara aceasta regula Franta nu ar fi semnat Tratatele daca Germania ar fi putut sa denunte unilateral actele constitutive.

De-a lungul istoriei au existat si perioade de criza datorate pozitiei obstructioniste a unor state, fie in forma refuzului de a vota sau de a parasi tratativele (Franta in anii '60), fie in forma solicitarii de a renegocia aderarea (Marea Britanie in anul 1974). Aceste atitudini s-au dovedit a fi mai mult forme de presiune exercitata de state asupra Comunitatii, decat intentii reale de retragere.

Practica ne arata ca nu putem insa absolutiza regula dobandirii ireversibile a calitatii de membru. Doua exemple sunt in acest sens.

Primul este cazul Groenlandei. Dobandind in anul 1979 un statut de autonomie interna fata de Danemarca, al carui teritoriu fusese s-a pus problema apartenentei acestui stat nou aparut la CE. In urma referendum-ului, Groenlanda a hotarat in anul 1984 retragerea din Comunitate. Actul de retragere a fost negociat si semnat in anul 1985 de Danemarca pentru teritoriul iesit de sub jurisdictia sa si de celelalte state membre reunite in Consiliu. Dupa 1985 Groenlanda a primit statutul de asociere special, incadrandu-se in situatia teritoriilor de dincolo de mare.

Al doilea este cazul insulelor Saint-Pierre si Miquelon considerate teritoriu francez. Redobandindu-si regimul avut initial, de teritorii dincolo de mare, nu a mai fost nevoie de negocierea unui tratat de retragere, Franta notificand unilateral organelor comunitare noul statut al insulelor si redobandirea de catre acestea a regimului de asociere speciala prevazut de art.131 CEE. Aceste doua cazuri particulare confirma regula ireversibilitatii aderarii "intuitu personnae" la UE.

Proiectul Tratatului modificator din 2007 prevede procedura suspendarii participarii, in sensul ca la propunerea motivata a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei, pentru incalcarea grava si repetata a dispozitiilor art.  ce ocrotesc valorile Uniunii, cu majoritate calificata, prin decizie, Consiliul poate dispune suspendarea exercitarii dreptului de vot pe o perioada determinata, prin aceeasi procedura operand si revoarea masurii.

Proiectul Tratatului modificator prevede si procedura retragerii unui stat din Uniune, cu  posibilitatea aderarii sale ulterioare.

C.    Relatiile UE cu alte organizatii internationale

Uniunea Europeana intretine relatii stranse cu celelalte organizatii regionale si internationale, amintind in acest sens raporturile particulare cu Uniunea Europei Occidentale in materie de securitate regionala, in lumina Tratatului de la Maastricht si a Tratatului de la Amsterdam, raporturile dintre UE si UEO devenind tot mai stranse si de importanta crescuta.

Pe plan regional UE participa activ la programele Consiliului Europei, fiind cunoscut faptul ca ia parte la lucrarile acestui organism paneuropean independent de statele membre. Raporturile UE cu Consiliul Europei sunt reglementate prin protocoale anexa la Tratate.

In domeniul economic UE are raporturi stranse cu  OCDE (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica), masurile luate de acest organism economic fiind in consens cu directiile integrarii economice comunitare. Ea a fost membra GATT, iar in prezent este membra a Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), alaturi de SUA manifestandu-se ca "actorii" principali ce orienteaza reglementarile schimburilor internationale in toate domeniile.

Din anul 1994 Uniunea Europeana impreuna cu AELS au realizat o zona de liber schimb cunoscuta sub denumirea de Spatiul Economic European (SEE). Incurajand politica de dezvoltare regionala, in ultimul deceniu UE a sustinut crearea unor forme de cooperare economica europeana, cum ar fi CEFTA si Cooperarea Economica la Marea Neagra.

Sectiunea a III-a

ORGANIZATIE REGIONALA SPECIALIZATA

A.    Personalitatea juridica

Caracterul de organism regional specializat este strans legat de personalitatea juridica a Comunitatilor.

Personalitatea juridica este expres prevazuta si conferita prin Tratatele constitutive, ea comportand doua aspecte: unul intern si altul extern.

Sub aspect extern sau international Comunitatile sunt persoane juridice de drept international, persoane juridice de drept public.

Fiecare dintre Comunitati este dotata cu propria sa personalitate juridica. Organele proprii nu au personalitate juridica, cu exceptia celor care intra in relatii directe cu tertii.

In raporturile sale externe Comunitatile sunt reprezentate de Consiliu si Comisie in baza Tratatelor de la Roma si de fiecare dintre cele patru organe, dupa atributiile acestora, in baza Tratatului de la Paris.

In raport cu statele membre, cu alte state sau organizatii internationale, Comunitatile sunt persoane de drept public, dotate cu deplina capacitate juridica.

Pe teritoriul fiecarui stat membru, Comunitatilor li se recunoaste cea mai larga capacitate juridica data de fiecare din legislatiile nationale.

In aceste conditii, ele pot dobandi si instraina bunuri mobile si imobile, valori de orice fel, isi pot asuma obligatii si pot dobandi drepturile recunoscute persoanelor juridice, pot sta in justitie. Bunurile, fondurile, averile si operatiile fac obiectul unei protectii particulare reglementata prin Protocolul asupra privilegiilor si imunitatilor.

Sub aspect intern, asa cum s-a aratat in precedent, ele pot intra in raporturi juridice cu statele membre, cu persoane juridice si persoane fizice resortisanti ai statelor membre, bucurandu-se de protectie juridica speciala pe teritoriul oricarui stat membru.

Ca subiecte de drept privat pot incheia acte juridice de orice natura, pot angaja personal salariat etc.

Membrii Institutiilor, functionarii si agentii care reprezinta Comunitatile se bucura de privilegii si imunitati doar pentru actele exercitate in calitate oficiala (Protocol art.12).

Curtea de Justitie intr-o hotarare interpretativa data la cererea Comisiei si a Consiliului a decis in 1971 ca, in ceea ce priveste personalitatea juridica, aceasta vizeaza in primul rand personalitatea internationala a Comunitatilor.

B.     Continutul specializarii

Continutul specializarii este determinat pe de o parte de domeniul sectorial al celor doua Comunitati CECO si CEEA, iar pe de alta parte de imprejurarea ca toate trei sunt organizatii economice ce au in vedere in primul rand realizarea unei piete comune intre ele.

Mai trebuie precizat ca acest criteriu al naturii economice, a scopurilor lor nu trebuie absolutizat, in prezent ele avand in vedere si scopuri care exced economicului si anume: mediu inconjurator, cultura, sport, politica externa, justitie penala, securitate s.a.

Facem aceste referiri avand in vedere atat Actul Unic European, cat mai cu seama Tratatul de la Maastricht si Tratatul de la Amsterdam.

Aceste scopuri denumite de multe ori in Tratate ca fiind subsidiare se circumscriu principiului general al constructiei comunitare de satisfacere in conditii cat mai bune a unui interes comun.

C.    Competente

Originalitatea constructiei comunitare consta printre altele in competentele de care dispun Comunitatile, in modul de atribuire a competentelor nationale si a celor comunitare. Toate acestea particularizeaza UE de oricare alta organizatie internationala regionala.

Dupa caracterul lor le putem clasifica in competente de control si de actiune.

In ceea ce priveste prima categorie Tratatele confera Comunitatilor o competenta generala de a controla respectarea obligatiilor asumate de catre statele membre. In principiu Comisia "vegheaza la aplicarea dispozitiilor tratatelor" (art.155 CEE). In masura in care ea apreciaza ca un stat are lipsuri in privinta respectarii obligatiilor asumate, in baza Tratatului de la Paris, ea va putea constata aceste lipsuri sau in temeiul Tratatelor de la Roma va declansa procedura speciala privind constatarea lipsurilor. In ambele situatii Curtea de Justitie se va pronunta asupra cazului dedus judecatii si va da o hotarare obligatorie pentru state.

Tot in categoria competentelor de control se inscrie si dreptul de autorizare pe care il au Institutiile, cel mai frecvent Comisia, drept in temeiul caruia se pot aproba sau refuza statelor membre cereri prin care se solicita derogari de la obligatiile asumate (art.226 CEE).

Competentele de actiune sunt cele mai importante si numeroase si privesc masurile pe care Comunitatile le pot lua in vederea realizarii scopurilor pentru care au fost create. Ele sunt prezentate de Tratate sub forma obiectivelor, scopurilor de atins (art.1 CEEA si art.2 CECO si CEE) si a categoriilor de actiuni ce trebuie intreprinse in acest sens (art.2 CEEA si art.3 CECO si CEE). In mare, continutul art.2 si 3 CEE a fost prezentat . Sunt competente economice si sociale, ce corespund caracterul specializat al Comunitatilor.

Dupa natura lor, le putem grupa in competente de tip international si competente de tip statal sau interne.

Sunt competente de tip international cele care privesc dreptul de a culege toate informatiile si de a face toate verificarile necesare pregatirii materialelor care vor sta la baza luarii unor hotarari (art.103 CEE). Aceste competente de informare si consultare le intalnim si la organizatiile de cooperare (de ex.Consiliul Europei, ONU).

In cadrul acestei categorii de competente distingem si puterile acordate Comunitatilor de a coordona politicile si comportamentele statelor membre. In realizarea acestor competente organele pot emite trei categorii de acte deosebit de importante si anume

-recomandari - acte ce se prezinta sub forma unor invitatii de a urma o anumita conduita si care nu au caracter obligatoriu pentru state. De regula recomandarile sunt formulate de Comisie, iar uneori de Consiliu. Tot in categoria recomandarilor intra si avizele date de Comisie.

-directive - acte care obliga statele membre, ca in raport cu legislatia proprie sa adopte anumite masuri care au ca finalitate integrarea, inclusiv sub aspectul coordonarii legislatiilor nationale. De exemplu directiva privind TVA a obligat statele membre, ca in functie de organele competente, prin lege sau acte ale guvernului sa adopte un regim unitar privind taxa pe valoarea adaugata.

-deciziile - acte cu caracter obligatoriu si individual emise de Consiliu sau Comisie, prin care se iau masuri fata de un stat sau de o persoana fizica sau juridica comunitara.

Sunt acte de tip international si cele in exercitarea competentelor de control, aceste acte putand fi obligatorii sau simple recomandari facute statelor membre.

In ceea ce priveste categoria competentelor de tip statal sau intern avem in vedere acele situatii in care Comunitatile isi exercita puterile direct asupra resortisantilor, comportandu-se asemenea statului. Intra in aceasta categorie:

-regulamentele care sunt acte ce contin norme generale si nu personale ce se aplica direct persoanelor fizice si persoanelor juridice ce apartin statelor membre;

-hotararile Curtii de Justitie, in masura in care ii privesc pe particulari intra tot in aceasta categorie;

-deciziile cu caracter obligatoriu prin care resortisantii pot fi obligati la sanctiuni pecuniare sau nu;

-actele de gestiune administrativa directa ale Institutiilor sunt tot acte interne, intrucat Comunitatile se comporta ca si statul in raport cu persoanele juridice sau fizice de pe teritoriul lor.

Comunitatile pot incheia cu tarile terte acorduri internationale prin care sunt create direct drepturi sau obligatii pentru particularii acestor tari, norme care au caracterul de drept pozitiv in cadrul UE, fiind si ele acte interne.

Toate aceste categorii de acte sunt particulare acestui organism regional, nu le vom regasi in nici o legislatie nationala si mai mult la nici un alt organism international. Categoriile de competente si de acte proprii Comunitatilor reprezinta unul din aspectele importante ale originalitatii constructiei europene.

Comunitatile ca si celelalte organisme internationale nu dispun precum statul de competente nelimitate, ci numai de acelea care le-au fost atribuite prin Tratatele constitutive. Competentele atribuite se circumscriu notiunii de integrare, respectiv de realizare a unei piete comune si de apropiere progresiva a politicilor economice ale statelor membre.

In realizarea scopului pentru care au fost create, Comunitatile dispun practic si de competente functionale care corespund puterilor si mijloacelor de actiune acordate in acest sens .

Particularitatea constructiei comunitare consta in faptul ca nu intalnim o atribuire generala de competente (ca in cazul altor organisme internationale), ci avem competente specifice prevazute expres in Tratatele constitutive, competentele subsidiare create prin actele de modificare a tratatelor constitutive si competente implicite create de Curtea de Justitie in aplicarea si interpretarea dispozitiilor tratatelor.

Doctrina comunitara precizeaza "competentele atribuite Comunitatilor sunt subordonate principiului specializarii, conditie de validitate pentru orice persoana juridica" .

O problema deosebit de importanta de lamurit este cea a raportului dintre competentele nationale si cele comunitare. Analizand dispozitiile Tratatelor, continutul hotararilor date de Curtea de Justitie, in lamurirea acestei probleme retinem urmatoarele reguli ce se degaja din ansamblul surselor de drept comunitar;

-conform principiului atribuirii competentelor, toate competentele care nu au fost atribuite Comunitatilor raman rezervate statelor (art.36 si 223 CEE). Asadar in aceste domenii

statele isi conserva in integralitate puterile "fara ca efectul util al Tratatului sa fie in mod major diminuat si finalitatea sa compromisa"18;

-in general competentele atribuite Comunitatilor sunt competente concurente in sensul art.72 din Legea fundamentala a Germaniei, care printr-o norma constitutionala a rezolvat astfel raportul dintre competentele nationale si cele comunitare.

-statul isi rezerva dreptul de a legifera sau de a-si asuma angajamentele conventionale cu state terte atata timp si in masura in care autoritatile comunitare nu au intervenit inca in domeniul respectiv. Numai exercitiul efectiv al competentelor comunitare exclude progresiv competenta nationala. Aceasta solutie este singura compatibila cu atribuirea de competente si de natura a inlatura riscul unui vid juridic rezultat dintr-o carenta legislativa a Comunitatilor;

-sunt cateva domenii in care competentele sunt exclusive ale Comunitatilor, Curtea de Justitie statuand ca intra in aceasta categorie: politicile comerciale comune, masurile de conservare a resurselor biologice ale marii, in cadrul politicilor comune de pescuit. In aceste domenii masurile luate de state sunt supuse autorizarii si controlului comunitar, masurile nationale referindu-se doar la aplicarea deciziilor comunitare.

O alta problema importanta si care intregeste regimul competentelor comunitare este cea a naturii acestora. In acest sens Curtea de Justitie a avut de lamurit doua aspecte: suntem in fata unui transfer de competente sau a unei atribuiri, acest act este temporar sau denifitiv?

In ceea ce priveste raportarea la factorul timp, Curtea a decis ca atribuirea competentelor este ireversibila si definitiva,

fiind strans legata de durata existentei constructiei comunitare si de conceptul de integrare.

Raspunzand la prima chestiune Curtea de Justitie a aratat ca suntem in prezenta unui adevarat transfer de competente de la statul membru catre Comunitati, "un transfer operat de state, de la ordinea de drept interna in beneficiul ordinei de drept comunitare care antreneaza o limitare definitiva a drepturilor lor suverane"19.

Chiar daca suntem in prezenta unui act de transfer de competente, statul nu si-a pierdut capacitatea de reglementare, in foarte rare cazuri competenta de reglementare fiind exclusiv comunitara, iar de regula capacitatea de reglementare a statului a ramas concurenta cu cea conferita UE.

Aceasta solutie este singura compatibila cu atribuirea de competente, pe diferite categorii de actiune, lasand alegerea si data in functie de oportunitatea si amploarea interventiei comunitare20.

Pronuntandu-se asupra raportului dintre competentele comunitare si cele ale statelor, Curtea de Justitie a statuat: "chiar daca Comunitatea nu si-a exercitat competenta de mai mult timp, statele membre trebuie sa mentina sau sa ia in cadrul national masuri apropiate. Chiar daca ele isi exercita in continuare propriile competente, acest exercitiu nu este discretionar. Ele fiind delegate prin prevederile generale ale tratatelor si principiile dreptului comunitar, trebuie sa adopte dispozitii nationale care sa nu aduca atingere liberei circulatii" .

Referindu-se la raportul dintre competentele statale si comunitare, Curtea de Justitie a precizat de asemenea ca "printre altele, actiunea statelor membre este subordonata principiului inscris in art.5 CEE, in sensul ca trebuie sa evite sa impiedice actiunea comunitara si sa faca mai dificila interventia sa ulterioara prin masuri interne. Exercitiul competentelor comunitare nu trebuie sa faca mai dificila elaborarea unei politici comune. Statele trebuie sa fie precaute, ca prin reglementari interne sa nu compromita realizarea acordurilor comune" .

Intr-o alta hotarare, in aceeasi materie, instanta comunitara a subliniat si faptul ca "de cele mai multe ori ne gasim in situatia in care CE au inceput exercitarea competentelor intr-un domeniu dat, dar sunt departe de a-l fi epuizat. Statul poate oricand sa intervina in acest domeniu, cu respectarea tratatelor, a principiilor generale si a obligatiei de cooperare, adica fara sa puna in pericol obiectivele si functionarea regimului instaurat" .

Observam ca doctrina si practica subliniaza caracterul competentelor comunitare de a fi concurente cu cele ale statului, iar cat priveste actul de atribuire sau transfer de competente s-a exprimat si opinia ca "putem vorbi de un transfer sub conditie suspensiva a exercitiului comunitar.

Pretinsul transfer de competente, pentru stat reprezinta mai putin o veritabila desesizare si mai mult o exercitare in comun a competentelor, in cadrul unei structuri internationale" .

Tratand despre competentele comunitare, in literatura de specialitate s-a aratat ca, in cadrul atribuirii de competente facuta de tratate, "mai curand, decat de un transfer de competente putem vorbi de crearea de competente comune state-comunitati"25.

Pentru a lamuri pe deplin caracterul competentelor comunitare suntem nevoiti sa aratam daca acestea sunt identice, ca natura juridica cu cele ale statului.

Daca actul national este si ramane intotdeauna un act de autoritate, in sensul ca el reprezinta o norma de conduita instituita si sanctionata de autoritatea suprema reprezentativa a poporului si unica putere legiuitoare - Parlamentul, actul comunitar este si ramane un act negociat, de natura conventionala, rezultatul acordului de vointa al statelor membre, reunite in Consiliu.

In sustinerea caracterului negociat, conventional al actului comunitar aducem urmatoarele argumente:

-actul comunitar este adoptat de Consiliu, ca reuniune a statelor membre, la nivelul de reprezentare a acestora pe plan international, in limitele conferite reprezentantilor desemnati ai statelor; puterile lor decurg din suveranitatea nationala, echivalenta cu plenitudinea competentelor de reglementare ca act de autoritate iar actul adoptat este un act international incheiat pe cale conventionala;

-in procedura de aderare la UE se foloseste in mod expres termenul de negociere (Tratatul de la Maastricht, titlul I, art.F) a conditiilor aderarii; doctrina comunitara subliniind natura juridica de act conventional, negociat a actului de aderare la UE;

-UE ca organizatie internationala este un subiect de drept derivat care exista in limitele si dispune de competentele negociate si astfel conferite de statele membre, ea are o autoritate derivata si secundara in raport cu autoritatea statelor membre; puterea de reglementare de care se bucura este rezultatul acordului tarilor membre, doar acestea dispun singure de putere proprie de reglementare;

-UE ca organizatie internationala nu dispune de suveranitate proprie, aceasta fiind un element constitutiv al statului, iar actul de autoritate un atribut exclusiv al suveranitatii de stat;

-in timp ce actul national este un act de autoritate a puterii politice constituita in stat, actul comunitar este un act intre state, in limitele competentelor comunitare, conferite tot de state, doar acestea dispunand de capacitate proprie si atotcuprinzatoare de reglementare.

Prin competentele conferite de state Comunitatilor Europene, in timp s-a creat o ordine de drept comunitara, proprie UE si integrata in ordinea de drept a statelor membre.

Sectiunea a IV-a

ORGANIZATIE CU O STRUCTURA

INSTITUTIONALA SI JURIDICA ORIGINALA

Uniunea Europeana se caracterizeaza printr-o structura institutionala si juridica originala, deosebindu-se in acest sens de organizatiile internationale de tip clasic. Aceasta structura particulara i-a asigurat succesul.

Din prezentarea evolutiei istorice a Comunitatilor s-a vazut deja ca o structura quadripartida particularizeaza Comunitatile.

Ea nu corespunde principiului clasic al separatiei puterilor, ci din contra cele patru Institutii reprezinta un corp dinamic, care in functionalitatea lor raspund intereselor in prezenta si asigura realizarea finalitatii Uniunii.

Consiliul compus din reprezentantii guvernelor reprezinta interesele statelor membre si corespunde intr-o oarecare masura organelor clasice ale organismelor internationale. Se deosebeste fundamental prin procedura de deliberare (de regula se cere votul cu majoritate calificata sau simpla si nu cu unanimitate) si prin puterile proprii de decizie, fara a mai fi necesara ratificarea actelor sale de catre statele membre. Acesta este un veritabil element de integrare.

Parlamentul, compus initial din delegati ai Parlamentelor nationale, dupa 1979 din deputati alesi direct de electoratul statelor membre reprezinta interesul poporului.

Alegerile directe pentru Parlamentul European reprezinta un alt element de integrare, asigurandu-i o legitimitate particulara fata de alte Institutii asemanatoare (de ex.Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei). Fiind rezultatul unor alegeri directe, el poate reprezenta in acest mod vointa electoratului Uniunii, care legitimeaza puterea de control si de decizie proprie.

Comisia cea mai originala Institutie europeana si exprima interesul Comunitatilor. Este independenta de orice autoritate statala si dispune de putere de decizie si control. In realitate este motorul intregii constructii comunitare, garantul respectarii Tratatelor si al integrarii. Fara indoiala ca nu mai gasim acest tip de organ la nici o alta organizatie internationala.

Curtea de Justitie reprezinta interesul dreptului. Ea nu se prezinta ca o jurisdictie internationala, ci ca o jurisdictie interna, investita de Comunitati cu toate componentele necesare realizarii dreptului si care coopereaza cu jurisdictiile nationale, asigurand o interpretare si aplicare uniforma a dreptului comunitar.

Acestei structuri quadripartite Tratatul de la Maastricht i-a adaugat a cincea Institutie. Consiliul European se prezinta sub forma unei conferinte la nivelul sefilor de state si de guverne, organ suprem al Uniunii ce are rolul de a defini politica generala a Uniunii, luand cele mai importante hotarari ce privesc existenta si evolutia ei.

Aceasta structura institutionala constituie un veritabil sistem in care echilibrul este realizat prin modul de atribuire a competentelor, un sistem dinamic in care se regasesc laolalta interesele statelor membre, ale cetatenilor si ale Uniunii, guvernat de respectarea dreptului.

In ceea ce priveste structura juridica ea este data de existenta unei jurisdictii proprii realizata de Curtea de Justitie si Tribunalul de prima instanta, de existenta unui sistem de reguli autonome continute in Tratate si in restul actelor  comunitare, ce formeaza un sistem coerent. Primordialitatea dreptului comunitar si aplicarea lui directa sunt trasaturi ce particularizeaza structura juridica a Uniunii Europene.

Sectiunea a V-a

ORGANIZATIE BAZATA PE INTEGRARE ECONOMICA

Comunitatile se particularizeaza prin faptul ca sunt bazate pe un mod particular de integrare economica. Crearea unei piete comune, care prin implicatiile sale este susceptibila de a realiza integrarea.

Cele trei Comunitati au fost create pentru a realiza si gestiona o piata unica intre ele, atat sectoriala - carbune, otel, energie atomica, cat si generalizata.

O piata comuna se poate defini ca o arie geografica unica, substitutiva diversitatii de piete nationale care au fuzionat si care este guvernata de aceleasi reguli ale economiei de piata.

Ea presupune disparitia tuturor piedicilor in calea liberei circulatii a produselor in interiorul acestei arii geografice unice si aplicarea unor reguli de concurenta unice.

Suprimarea barierelor vamale si a tarifelor nationale si aplicarea unui tarif vamal comun in raporturile dintre statele membre si statele terte deosebesc fundamental uniunea vamala specifica pietei comune de zonele de liber schimb. In cadrul acestora din urma produsele circula liber, dar fiecare stat isi pastreaza propriul regim vamal, pe care il aplica in mod suveran fata de produsele de import sau export.

Eliminarea tuturor taxelor si a contigentarilor cu masuri protectioniste precum si eliminarea tuturor discriminarilor de natura publica sau privata, bazate pe nationalitate sunt caracteristice pietei comune.

Toate acestea au si atras stabilirea celor patru libertati in interiorul pietei comune: libera circulatie a persoanelor, a serviciilor, a capitalurilor si a bunurilor, libertati care asigura reala si efectiva integrare economica.

Stabilirea unei piete unice calificata de AUE ca o piata interna a CE este data de cele patru libertati: libera circulatie a produselor, a capitalurilor, a serviciilor si persoanelor, astfel cum prevede art.2 CEE, mijlocul principal de atingere a finalitatii tratatelor, dezvoltarea armonioasa si echilibrata a activitatii economice in tarile CE.

Pentru a se atinge acest obiectiv, art.3CEE prevede urmatoarele mijloace:

1.eliminarea intre statele membre a drepturilor de vama si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea produselor, ca si a oricaror masuri echivalente;

2.eliminarea intre statele membre a obstacolelor la libera circulatie a produselor, capitalurilor, persoanelor si serviciilor;

3.masuri corespunzatoare privind intrarea si circulatia persoanelor in interiorul unei piete unice si interne;

Aceste masuri priveau stabilirea unei economii de piata bazata pe aceleasi reguli privind concurenta economica si eliminarea obstacolelor izvorate din reglementarile diferite si cu caracter protectionist ale statelor membre.

El a reprezentat un proces indelungat realizat in principal in perioada 1958-1986, continua pentru unele sectoare economice.

Cat priveste libera circulatie a produselor si capitalurilor observam un proces indelungat si complex, ultima din cele patru libertati realizandu-se in forma sa complexa abia in ultimul deceniu, iar acest proces nu este terminat si nici nu a cuprins intreaga arie a pietei unice sub toate mecanismele pe care le implica libera circulatie a capitalurilor.

In urma Consiliului European de la Bruxeelles din 2 mai 1998, 11 state (fara Marea Britanie, Suedia si Danemarca, care nu au inteles sa adere, cat si Grecia, care a negociat aderarea ulterior, de la 1 ianuarie 2001 devenindu-i opozabil, iar din 2002 aplicandu-se efectiv Tratatul Euro) au fixat paritatile celor 11 monede nationale intre ele, infiintand o BCE menita sa asigure functionarea unei politici monetare unice.

Uniunea Economica si Monetara (UEM) si moneda unica nu puteau fi realizate daca intre statele membre nu s-ar fi stabilit o libera circulatie a banilor, a capitalurilor.

Libera circulatie a persoanelor si a bunurilor nu se poate realiza fara libera circulatie a capitalurilor; adica in oricare din statele membre un agent economic (societate comerciala) trebuie sa aiba posibilitatea sa investeasca, indiferent de nationalitatea sa (se au in vedere numai resortisantii comunitari).

Libera circulatie a capitalurilor implica eliminarea oricaror discriminari de tratament intre agentii economici, in functie de nationalitatea sau sediul acestora.

In ceea ce priveste capitalurile, pornind de la Acordul de la Bretton Woods (care a creat in 1944 FMI) tratatele disting intre plati curente si transfer de capital, fiecare dintre ele primind reglementari comunitare distincte.

Curtea de Justitie (CJCE) a facut distinctia dintre plati curente si transfer de capital astfel: platile curente reprezinta un transfer de devize care constituie o contraprestatie intr-un contract dat; transferul de capital reprezinta operatiuni financiare care au ca obiect plasarea si investirea unei sume (capital) si nu remunerarea unei prestatii.

Pentru UE platile curente au fost liberalizate din 1 ianuarie 1962; de ele depinde libera circulatie a produselor si serviciilor.

Tratatul CEE, cu modificari, interzice restrictii la platile curente intre statele membre sau statele membre si statele terte.

Cu toate acestea statele membre, in cazuri exceptionale puteau sa adopte masuri care sa inlature libera circulatie.

In prezent, odata cu intrarea in faza a doua a UEM (moneda unica si o politica financiar-bancara unica), aceste masuri exceptionale au fost inlaturate.

Pentru UE transferul de capitaluri a cunoscut o liberalizare progresiva si prudenta si acest proces este strans legat de libertatea stabilirii intreprinderilor in spatiul CE.

Libertatea investirii capitalului s-a liberalizat abia in 1990, fiind si prima etapa a UE si de stabilire a monedei unice.

Integrarea economica a inceput sub forma realizarii uniunii vamale ce este de esenta liberei circulatii a produselor. Prima din cele patru libertati (libera circulatie a produselor) se bazeaza pe existenta unei uniuni vamale, eliminarea restrictiilor cantitative la schimburile de marfuri si masuri cu efect echivalent in reglementarile interne ale statelor membre.

Uniunea vamala (UV) este reglementata de art.9-29 tratat CEE.

UV semnifica faptul ca intre UE si statele terte exista un tarif vamal comun, calificat ca un tarif exterior si comun; in prezent el este reglementat de un cod vamal comunitar in vigoare din 1992.

UV, pe de alta parte reprezinta interdictia drepturilor de vama si a taxelor echivalente cu drepturile de vama intre statele membre. Aceasta interdictie are in vedere astfel orice serviciu pecuniar care priveste marfurile, la intrarea si iesirea din tara.

Drepturile de vama, la export au fost suprimate la1.01.1962, iar la import la 1 iulie 1968.

Realizarea UV presupune si interzicerea restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent. In acest sens se au in vedere ansamblul regulilor si masurilor administrative care exclud total sau partial importul pentru unul sau mai multe produse, considerate din punct de vedere al masurii sau al calitatii lor.

Curtea de Justitie (CJCE) a precizat ca aceasta libertate priveste limitarile cantitative la importul sau exportul de marfuri, realizate prin reglementari statale directe sau indirecte.

Statele membre trebuie sa se abtina de la orice masuri de contingentari ale produselor originare din UE.

Aceste masuri au fost aplicate la export din ianuarie 1962, iar la import din ianuarie 1970.

Art.35 CEE admite derogari de la aceste interdictii, aratand ca "pentru motive de ordine publica, moralitate publica, securitate publica, protectia vietii si sanatatii oamenilor, animalelor sau culturilor vegetale, protectia unei comori nationale, avand o valoare artistica, istorica sau arheologica sau pentru protectia proprietatii industriale sau comerciale pot fi stabilite interdictii sau restrictii la importul, exportul sau tranzitul marfurilor".

Aceste derogari privesc protejarea unui interes neeconomic si se aplica oricaror bunuri.

Cel mai des intalnim aceste derogari in domenii cum sunt: telecomunicatii nationale, publicitate televizata, cultura, bauturi si alte domenii alimentare legate de asigurarea sanatatii publice.

Libera circulatie a capitalurilor si produselor se realizeaza continuu prin apropierea legislatiilor nationale.

Cat priveste libera circulatiei a persoanelor si serviciilor, ea presupune, pentru resortisantii statelor membre, dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul comunitar, dreptul de sejour intr-un stat membru, altul decat statul de origine, de a se bucura de aceleasi drepturi si obligatii ca si resortisantii statului pe teritoriul caruia se afla, de a avea acces la activitatea economica, a statului pe teritoriul caruia se afla, altul decat cel de origine.

Aceasta libertate implica accesul la munca salariata, cat si la activitati nesalariate, care privesc atat indivizii cat si societatile comerciale, in cadrul libertatii de a-si stabili sediul si de a-si desfasura activitatea si libertatea prestarii serviciilor in spatiul comunitar.

Tratatul CEE a stabilit pentru statele membre obligatia de a elimina restrictiile la libera circulatie a persoanelor, de a inlatura, din legislatiile nationale, prevederile care restrangeau accesul la diferite activitati in beneficiul nationalilor si care impuneau strainilor alte conditii decat nationalilor pentru desfasurarea diferitelor activitati.

Libertatea circulatiei persoanelor si serviciilor s-a realizat in perioada 1961-1993.

Tratatul de la Amsterdam a luat act de incheierea acestui proces de tranzitie.

Aceasta libertate este guvernata de principiul egalitatii de tratament, libera circulatie a salariatilor, libertatea de a se stabili si libera circulatie a serviciilor.

Principiul liberei circulatii a persoanelor se fundamenteaza pe cel al egalitatii de tratament prevazut de art.6 CEE: "In aplicarea dispozitiilor prezentului tratat se interzice orice discriminare pe motiv de nationalitate".

Egalitatea de tratament presupune ca in fiecare stat membru strainul comunitar sa fie asimilat nationalului, adica resortisantului altui stat sa i se asigure drepturile si obligatiile de care se bucura nationalul.

Sunt avute in vedere urmatoarele drepturi:

1-dreptul de reunire a familiei, de care beneficiaza sotul/sotia si copii pana la 21 de ani sau cei aflati in intretinerea celui care cere reunirea familiei; priveste dreptul copiilor de a avea acces la invatamantul general;

2-dreptul la pregatire profesionala (recunoscut dupa 1985) ce priveste dreptul la formare profesionala, inclusiv studii si pregatire pentru o meserie; este sustinut de politici comunitare de formare profesionala, prin programe specializate;

3-egalitatea de remunerare, avantaje fiscale si sociale, protectie sociala si protectie juridica identica (se au in vedere cazurile de accidente auto in care strainii comunitari au dreptul la aceleasi indemnizatii ca si nationalii, cat si reglementarea asigurarilor).

De aceste drepturi nu se bucura strainii care nu apartin statele membre UE.

Libera circulatie a salariatilor prevazuta prin art.48-51 tratatul CEE.

A primit aplicare directa dupa 1968 si s-a realizat pe baza regulamentelor adoptate de Consiliu privind eliminarea permisului de lucru pentru resortisantii comunitari, accesul la un loc de munca in aceleasi conditii de prioritate ca si pentru nationali si tratament identic cu nationalii in ceea ce priveste ansamblul conditiilor de munca: salarizare, concediere, somaj, securitate sociala, formare profesionala, drepturi sindicale, avantaje fiscale si sociale.

Aceasta libertate priveste si exercitarea unor sporturi cu caracter profesionist si a inlaturat reglementarile organizatiilor internationale sau europene in materie (cazul Bosman, CJCE 15 decembrie 1995).

Constituie exceptie de la aceasta libertate locurile de munca in administratia publica. Art.48.4 CEE exclude locurile de munca ce au o legatura cu activitati specifice administratiei publice, pentru ca este vorba de exercitiul puterii publice si priveste raspunderea si protejarea intereselor generale ale statului.

Aceste derogari privesc functiile specifice statului si colectivitatilor asimilate: forte armate, politie, alte forte de ordine, magistratura, diplomatia, administratia fiscala, locuri de munca din ministere generale sau regionale, banci centrale.

Libertatea de a se stabili priveste societatile comerciale, relativ la infiintarea si functionarea acestora.

Se au in vedere activitatile nesalariate: infiintarea de societati comerciale, desfasurarea activitatii comerciale in aceleasi conditii pentru toate societatile comerciale nationale sau ale unui stat comunitar, egalitate de tratament comercial, inclusiv dreptul de a sta in justitie in conditii egale.

Exceptie fac activitatile ce comporta exercitiul autoritatii publice.

Discutii sunt legate de activitatile profesionale care participa la exercitiul unei functii publice: avocati, notari si executori judecatoresti.

Libertatea activitatilor nesalariate priveste si recunoasterea diplomelor. In timp s-a ajuns la o recunoastere mutuala, cu reglementari distincte pe sectoare de activitate.

Din anul 1988 exista un sistem general de recunoastere a diplomelor.

Accesul la profesii este subordonat posesiei unei diplome sau poate fi legat si de experienta profesionala, pe domenii de activitate.

In aceasta privinta si in prezent exista deosebiri de reglementari, mai ales cand se cere experienta profesionala legata de o perioada indelungata de timp, onorabilitate, dovezi de sanatate psihica sau fizica, conditii de moralitate, lipsa condamnarilor penale, prestarea unui juramant etc.

Libera circulatie a serviciilor are in vedere serviciul inteles drept prestatii oferite in mod normal in schimbul unei remuneratii, in masura in care nu sunt intrunite dispozitiile liberei circulatii a bunurilor, capitalurilor si persoanelor.

Aceasta libertate priveste fie persoana care se deplaseaza pentru a presta serviciul, fie chiar serviciul prestat care strabate granitele (emisiuni televizate).

Se realizeaza in principal prin armonizarea legislatiilor nationale, pentru a se permite ca orice resortisant UE sa aiba acces la orice serviciu comunitar.

Principalele domenii de armonizare legislativa in prezent sunt sectorul bancar si asigurari, transporturi, telecomunicatii, audiovizual, piete publice.

Integrarea economica are importante implicatii juridice si politice, ea presupunand armonizarea sistemelor nationale de drept si elaborarea unor politici comune in cele mai diverse domenii cum sunt comert, transporturi, mediu, agricultura, protectie sociala, combaterea terorismului, politica externa s.a.

Integrarea economica este suportul integrarii sociale, juridice si politice, ceea ce si-au si propus statele membre de la elaborarea primelor principii (Planul Schumann) si pana la realizarea Uniunii Europene "realizarea unei uniuni din ce in ce mai stransa intre popoarele europene".

Toate mutatiile intervenite in evolutia Comunitatilor dovedesc ca pornind de la o integrare economica bazata pe o solidaritate de fapt se poate ajunge la o integrare politica.

Fisier

Piata unica a Uniunii Europene

Tratatul CEE prevede la art.9 ca: "Comunitatea va avea la baza o uniune vamala ce va acoperi intregul comert cu bunuri si care va implica interzicerea tarifelor la importul si exportul de produse intre statele membre, ca si a altor taxe cu efect echivalent".

In aplicarea dispozitiilor Tratatului de la Roma, realizand politica de integrare economica, in iulie 1968 barierele tarifare si restrictiile cantitative la comertul dintre statele membre erau eliminate. Ulterior noi domenii ale pietii unice au fost incorporate: achizitii publice, proprietate intelectuala si industriala, sistemul de plati, protectia consumatorului, politica concurentiala, politica fiscala etc.

In anul 1985 CE se angajau intr-un proiect amplu de definitivare a pietei unice europene. "Carta Alba pentru desavarsirea pietei interne" prevedea 282 de masuri legislative necesare realizarii unei piete interne a tuturor tarilor membre. Aceasta politica a reusit sa transforme 15 piete nationale separate intr-una singura.

In anul 1997 Comisia a prezentat Consiliului European de la Amsterdam un "Plan de actiune pentru piata unica", prioritare fiind masurile de imbunatatire a functionarii pietii unice a celor 15 state membre in vederea introducerii monedei unice Euro. Realizarea Uniunii Economice si Monetare (UEM) va elimina costurile tranzactiilor si riscurile legate de cursurile de schimb.

La baza existentei si functionarii pietii unice stau cele patru libertati prevazute prin Tratatul CEE: libera circulatie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor, a capitalului.

Libera circulatie a bunurilor inseamna eliminarea controlului la frontierele intracomunitare. In timp au fost identificate si alte bariere netarifare, integrarea economica ducand si la eliminarea treptata a acestora. Se mentin astfel de bariere la libera circulatie a bunurilor prin nerecunoasterea de catre state a normelor nationale in anumite domenii, considerate de regula strategice si de sanatate publica.

Libera circulatie a persoanelor inseamna abolirea oricarei discriminari bazata pe nationalitate in privinta angajarii, stabilirii salariilor si conditiilor de munca, cat si eliminarea controlului identitatii la frontierele intracomunitare. }i aceasta libertate cunoaste exceptii in privinta functionarilor publici si alte cazuri justificate de argumentul securitatii sau sanatatii publice.

In 1989 statele membre CE au adoptat o Carta Sociala a drepturilor fundamentale ale lucratorilor, din 1997 la Carta Sociala aderand toate cele 15 state membre, iar Tratatul de la Maastricht contine un capitol special privind reglementarea drepturilor sociale.

Libera circulatie a serviciilor, astfel cum a fost prevazuta prin Tratatul de la Roma, a insemnat ca firmelor dintr-o tara comunitara le este suficienta licenta de functionare din tara de origine, pentru a putea opera pe intreg teritoriu UE.

Desi sectorul serviciilor ocupa in prezent aprox.60% din forta de munca din UE, progresele in liberalizarea acestui sector sunt cele mai mici. Ele s-au realizat indeosebi dupa anul 1993 iar in prezent privesc doar serviciile bancare, de asigurari, investitii, telecomunicatii fara telefonie vocala, una din preocuparile prezente ale comisiei fiind de a asigura liberalizarea altor servicii cum sunt electricitatea, audiovizualul si informarea on-line.

Libera circulatie a capitalului implica eliminarea controlului asupra tranzactiilor de capital. Ea trebuie sa mearga pana la asigurarea unei concurente corecte intre tari cu fiscalitate redusa si cele cu fiscalitate ridicata. Liberalizarea circulatiei capitalului, in timp s-a realizat mai rapid decat restul libertatilor prevazute prin Tratatul CEE, ea fiind totusi partiala, in primul rand datorita modurilor de impozitare diferite adoptate de statele membre.

In timp, crearea pietei unice a produs efecte economice si sociale remarcabile, pentru desavarsirea pietei unice ce are o vocatie din ce in ce mai mult pan-europeana, comisia propunand ca actiuni prioritare: pregatirea pietei unice pentru largirea UE cu noi state membre; finalizarea cadrului legislativ si eficientizarea lui; urmarirea mai stricta a modului in care legislatia comunitara se aplica in statele membre; consolidarea PU ca baza a Uniunii Economice si Monetare; imbunatatirea dimensiunilor sociale ale PU si adaptarea ei la schimbarile tehnologice (Societatea Informationala, Retelele Transeuropene).

- material bibliografic: Piata Unica a Uniunii Europene - Delegatia CE in Romania, Bucuresti, ianuarie 1999.

Uniune vamala - zona de liber schimb

Cooperarea economica poate imbraca mai multe forme. Cele mai des intalnite sunt uniunile vamale si zonele de liber schimb. Care sunt diferentele dintre aceste forme de cooperare economica?

O zona de liber schimb este creata cu scopul de a apropia economiile statelor parti. Aceasta apropiere nu inseamna si integrarea economica, adica transformarea economiilor nationale intr-o singura economie, o piata unica si interna a statelor membre.

Zonele de liber schimb au drept obiectiv eliminarea drepturilor de vama si a restrictiilor in calea schimburilor dintre ele. Fiecare stat membru al zonei de liber schimb isi pastreaza propriul tarif vamal si propria politica comerciala.

Printre zonele de liber schimb contemporane amintim: Spatiul Economic European (creat intre Uniunea Europeana si AELS), Asociatia Economica a Liberului Schimb (AELS), Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA - creat intre Statele Unite, Canada si Mexic) Mercosur (zona de liber schimb a statelor din America Latina),Comunitatea Caraibelor (Caricom).

O uniune vamala presupune mai mult decat o zona de liber schimb. Ea priveste o integrare economica fara restrictii vamale in raporturile dintre statele membre.

Tarile membre ale uniunii vamale aplica un tarif vamal comun in raporturile cu tertii si o politica comerciala comuna in privinta produselor din statele terte. Tariful vamal comun si politica comerciala comuna in raporturile dintre statele membre permit elaborarea unor politici comune a acestui spatiu (uniune vamala) in raporturile cu tertii.

Uniunea vamala este o componenta esentiala a integrarii economice. Pentru zilele noastre aceasta forma de integrare economica o intalnim doar in privinta Uniunii Europene.

Comunitatile europene - coalitie de interese personale

In ultimul deceniu jumatate din comertul international se realizeaza in interiorul CE. Produsul intern brut al statelor membre fac din UE al doilea bloc economic dupa America de Nord, iar populatia depaseste sensibil pe cea Nord americana. Din primele 1000 de intreprinderi din lume UE detine doar 228 fata de Japonia cu 310 si SUA cu 345. Deficitul sau tehnologic este in jur de 10,6 miliarde USD in raport cu Japonia si  SUA. Acest deficit este unul din factorii determinanti ai deciziei politice de realizarea pietei unice intre statele membre UE.

Spre deosebire de concurentii sai, UE se compune din 15 state distincte, a caror populatie variaza intre 81.100.000 locuitori Germania si 366.000 locuitori Luxemburg. Printre aceste tari gasim pe cele mai bogate dar si unele dintre cele mai sarace din Europa. Mai mult, intalnim regiuni foarte dezvoltate ca Sud-Estul Marii Britanii, Nordul Frantei, zona Ruhr si Benelux, in timp ce unele regiuni din Portugalia, Grecia si landurile Est Germane se afla cu mult sub media economica a UE.

In pofida dimensiunilor sale geografice si economice, in timp UE a pierdut teren in lupta sa cu principalii concurenti: Asia si America. Desi cheltuielile pentru cercetare si dezvoltare sunt mai mari decat cele facute de Japonia si SUA, eficienta este mai redusa la nivelul UE datorita dispersarii efortului de sustinere a programelor in domeniu.

Obstacolele la libera circulatie a bunurilor practicate in mod constant de statele membre (norme de sanatate si securitate, specificatii nationale, control de calitate, control al mediului s.a.) au facut ca multe societati multinationale sa opteze pentru o piata mai lucrativa cum este cea nord-americana.

Politica protectionista a guvernelor si cea a grupurilor de presiune formate din marile industrii au fost piedici la realizarea unei unificari reale a pietelor, fapt de care au profitat concurentii.

Informatia se completeaza cu datele prezentate la curs la prelegerea din saptamana 17-22 noiembrie 2003 si cu metoda de analiza urmata in cadrul prelegerii, avandu-se in vedere actualizarea consideratiilor asupra atribuirii de competente in raport de art.9 din Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa:

-"delimitarea competentelor Uniunii are la baza principiul atribuirii. Exercitarea competentelor Uniunii are la baza principiile subsidiaritatii si proportionalitatii.

-in temeiul principiului atribuirii, Uniunea actioneaza in limitele competentelor ce I-au fost atribuite prin Constitutie de catre statele membre in vederea atingerii obiectivelor stabilite de catre acestea. Orice alta competenta neatribuita Uniunii prin Constitutie apartine statelor membre".

Documente

Anul 1990 este anul reunificarii Germaniei si al integrarii fostei RDG in CE. Trei date esentiale marcheaza aceste evenimente: 9.11.1989 caderea "Zidului Berlinului"; 1.7.1990 uniunea monetara realizata intre cele doua state; 3.10.1990 reunificarea Germaniei. S-a pus problema aderarii RDG la Comunitati in conditiile prevazute de tratate, respectiv art.237 CEE. Aceasta procedura nu a fost utilizata. Integrarea s-a realizat printr-o serie de texte bazate pe principiul ca landurile din Germania de Est devenind parti ale teritoriului Germaniei, apartin astfel Comunitatilor (n.a.Germania de Vest nu a recunoscut niciodata ca teritoriile ce au format RDG nu apartin Germaniei; Constitutia de la Weimar contine dispozitii care au permis aceasta integrare a landurilor est germane). Comisia a dat regulamentul 1795.90 conform caruia "Republica Democrata Germana este considerata ca facand parte din Comunitate". Acest regulament a intrat in vigoare la 1 iulie 1990 (n.a. deci anterior reunificarii Germaniei). Pana la unificare, integrarea a fost insotita de masuri provizorii, iar dupa aceea masuri tranzitorii au stabilit masurile necesare acomodarii la ordinea comunitara.