Controlul jurisdictional

CONTROLUL JURISDICTIONAL

1. Aspecte generale

Alaturi de controlul politic, executiv, financiar si de alta natura, un rol important revine controlului jurisdictional privind activitatea Comunitatilor europene. Respectarea ordinii juridice comunitare de catre toate institutiile si organele Comunitatilor reprezinta un principiu de baza al organizarii si functionarii acestora. Complexitatea ordinii juridice comunitare, in comparatie cu ordinea juridica interna a statelor membre, determina un sistem de control jurisdictional adaptat nu numai ordinii juridice comunitare, ci si consecintelor care rezulta din integrarea acesteia in jurisdictiile nationale .

Prin faptul ca aplicabilitatea directa a dreptului comunitar in ordinea juridica interna conduce la situatia in care judecatorii nationali ai statelor membre ocupa o pozitie importanta in aplicarea normelor comunitare, exista riscul sa se ajunga la aplicarea diferita a acestora, in functie de anumite circumstante determinate de diferentele dintre jurisdictiile nationale. Aceste posibile situatii trebuie insa sa fie inlaturate, avand in vedere necesitatea aplicarii unitare a dreptului comunitar, in scopul asigurarii unei functionari eficiente a mecanismelor comunitare. Aceasta se realizeaza prin intermediul mecanismului de cooperare intre jurisdictiile nationale si cele comunitare, acestora din urma revenindu-le de fapt functia principala de garantare a uniformitatii aplicarii dreptului comunitar. In acelasi timp, asigurarea ordinii juridice comunitare presupune si competente specifice pentru jurisdictia comunitara, exercitate in nume propriu, fara a fi necesara interventia organelor jurisdictionale nationale. Dezvoltarea Comunitatilor a condus implicit la cresterea numarului cazurilor in care era competenta Curtea de Justitie, respectiv la o supraaglomerare a acesteia, motiv pentru care s-a impus cu necesitate crearea unei alte instante comunitare care sa o degreveze. S-a instituit astfel Tribunalul de Prima Instanta, caruia i s-au recunoscut competente specifice in acest domeniu Tribunalul de prima instanta are o competenta bine stabilita prin normele juridice comunitare, nereprezentand deci o 'instanta de drept comun'. Conform art. 168 A C.E., Tribunalul de Prima Instanta are o competenta care cuprinde toate actiunile persoanelor fizice si morale. La crearea sa prin Decizia 85/591 din 24 octombrie 1988, Tribunalul de Prima Instanta avea ca scop degrevarea Curtii de Justitie prin transferarea unora dintre competentele acesteia si, in acelasi timp, imbunatatirea sistemului de garantare a drepturilor persoanelor aflate sub jurisdictia Comunitatilor prin crearea unui dublu grad de jurisdictie in cazurile care urmau sa fie aduse in fata jurisdictiei comunitare.

2. Judecata in fata Tribunalului de Prima Instanta si recursul la Curtea de Justitie

2.1. Judecata in fata Tribunalului

Tribunalul de Prima Instanta aplica regulile de procedura prevazute in Protocoalele privind Curtea(Titlul III, combinat cu Titlul IV). La acestea se adauga Regulamentul de procedura care a fost stabilit de comun acord de catre Curte si Tribunal si care a fost aprobat de catre Consiliu la 2 mai

Deciziile privind crearea Tribunalului de Prima Instanta, care sunt cuprinse in protocoalele privind statutul Curtii de Justitie, contin reguli care stabilesc competenta fiecareia dintre cele doua instante in scopul evitarii unor situatii de concurenta a competentelor acestora in judecarea fondului cauzelor.

In cazul in care actele procedurale de sesizare a instantei au fost gresit adresate, oricare dintre cele doua instante are obligatia de a trimite aceste acte la instanta competenta potrivit reglementarilor. In cazurile sesizarii simultane cu privire la aceeasi chestiune de interpretare sau de decizie asupra validitatii unui act, Tribunalul va fi obligat sa suspende procedura pana in momentul in care s-a pronuntat Curtea de Justitie, sau sa se desesizeze si sa lase Curtea sa se pronunte. Curtea poate proceda la fel, atunci cand considera ca este competent Tribunalul.

2.2. Recursul impotriva hotararii Tribunalului

Impotriva hotararilor Tribunalului de Prima Instanta se poate face recurs in fata Curtii de Justitie, conform deciziilor'de infiintare a Tribunului, care au adaugat un titlu suplimentar (IV) la fiecare dintre aceste protocoale si care prevad modalitatea de introducere a recursului, conditiile admisibilitatii si efectele acestuia.

Hotararile care pot fi atacate cu recurs

Pot fi atacate cu recurs in fata Curtii de Justitie hotararile Tribunalului de Prima Instanta prin care se hotaraste in fond asupra cauzei sau prin care hotaraste asupra unei chestiuni de procedura privind exceptia de incompetenta sau de neadmisibilitate (art. 48 si 49 din Protocol, Titlul iv).

Persoanele care pot face recurs

Orice persoana care a fost implicata in hotararea data in cazul respectiv poate initia recurs. Exista insa anumite diferentieri intre partile implicate in cauza in sensul ca in afara statelor membre si a institutiilor comunitare, celelalte parti nu pot face recurs decat impotriva hotararilor Tribunalului de prima instanta care le privesc in mod direct. Statele membre si institutiile comunitare pot sa introduca un recurs daca nu au fost parte in litigiu, in afara litigiilor care se opun Comunitatilor si agentilor lor. In ceea ce priveste deciziile tribunalului 232f53c de respingere a unei cereri de interventie recursul nu poate fi introdus decat de catre persoanele a caror cerere a fost respinsa, in termen de doua saptamani de la data notificarii respectivei decizii. In cazul deciziilor tribunalului referitoare la amanarea executarii, luarea unor masuri provizorii si a executarii fortate (art. 50 din protocol) recursul nu va putea fi formulat decat de catre partile implicate in respectiva procedura, in termen de doua luni de la data la care le-a fost notificata decizia.

Motivele recursului

Potrivit art. 32 quinto C.E.C.A. 168A C.E. si 140 C.E.E.A., recursul trebuie sa fie fondat doar pe mijloace de drept. Aceste dispozitii se completeaza cu cele ale protocoalelor Curtii de Justitie (art. 51) care prevad urmatoarele motive:

- incompetenta Tribunalului in respectiva cauza;

nerespectarea procedurilor in fata acestuia, prin care s-au adus atingeri intereselor partilor recurente;

incalcarea dreptului comunitar.

Nu s-a admis recursul pe motive de cheltuieli si in ceea ce priveste valoarea acestora.

Judecarea recursului

Procedura de judecare a recursului cuprinde faza scrisa si faza orala, in urma judecarii, Curtea pronunta o hotarare fie de respingere a recursului, fie de anulare a deciziei tribunalului, daca o considera nefondata, in aceasta situatie Curtea poate sa hotarasca cu privire la recurs, sau poate sa trimita cauza Tribunalului, care va trebui sa tina seama de ceea ce a decis Curtea.

Efectele recursului

Introducerea recursului nu are efect suspensiv, cu exceptia procedurilor de urgenta si in cazul amanarii. In cazul in care tribunalul procedeaza la anularea unui regulament aceasta decizie nu poate sa produca efecte decat dupa expirarea termenului de recurs, sau daca recursul a fost inaintat Curtii, din momentul respingerii acestuia, fara insa sa se prejudicieze dreptul unei parti de a sesiza Curtea cu o cerere de amanare sau o procedura de urgenta.

3. Cooperarea judiciara intre instantele nationale ti Cartea de Justitie. Recursul prejudiciar

3.1. Generalitati

Principiul aplicabilitatii directe a dreptului comunitar in ordinea juridica interna presupune ca orice persoana fizica sau morala sa poata invoca normele dreptului comunitar in fata oricarei instante nationale. In baza aceluiasi principiu, instantele nationale sunt obligate sa aplice dreptul comunitar in cauzele cu care sunt sesizate. Complexitatea dreptului comunitar si varietatea cazurilor care pot ajunge in fata judecatorului national determina necesitatea ca acesta sa poata beneficia in anumite situatii de clarificari cu privire la dreptul comunitar aplicabil in cazul in speta, provenite de la organul judiciar comunitar cel mai competent, respectiv Curtea de Justitie. Tribunalul de Prima Instanta nu este investit cu competente in acest domeniu.

Prin aceasta se asigura atat aplicarea unitara a dreptului comunitar de catre instantele tuturor statelor membre, cat si eventualele situatii frecvente de recurgere la atacarea hotararilor pronuntate de instanta nationala in fata Curtii de Justitie. Aceasta interventie a Curtii de Justitie nu se face decat in scopul acordarii unor indicatii privind modul de aplicare al dreptului national si nu pentru a se substitui justitiei nationale, care este insa tinuta sa se conformeze acestor indicatii. Intrucat apelarea la instanta comunitara se face inainte de pronuntarea unei hotarari, ele sunt cai prejudiciare. In functie de obiectivul lor, ele pot fi de interpretare sau de apreciere a validitatii, intrucat intre acestea exista mai multe asemanari, vor fi tratate impreuna mentionandu-se separat doar aspectele specifice ale fiecareia dintre cele doua tipuri de actiuni.

Baza juridica a recursului prejudiciat

Recursul prejudiciar este prevazut in cele trei tratate comunitare, dar cu unele diferente. Tratatul C.E.C.O., in art. 41 prevede doar recursul in aprecierea validitatii deliberarilor Comisiei si Consiliului. Tratatele C.E.E. si C.E.E.A. reglementeaza primul in art. 177 si al doilea in art. 150 ambele tipuri de recurs prejudiciar, atat pentru validitate, cat si pentru interpretare, ele avand acelasi regim de reglementare si prevazand competenta Curtii in acest domeniu. Curtea de Justitie a admis ca in cazul tratatului C.E.C.O. se poate utiliza recursul in interpretare, avand in vedere finalitatea comuna si coerenta tratatelor, precum si necesitatea aplicarii unitate a dreptului comunitar in cadrul celor trei Comunitati.

Instantele competente sa sesizeze Curtea

Conform tratatelor, doar instantele statelor membre au competenta sa sesizeze Curtea cu un recurs prejudiciar. Curtea nu este legata de dreptul national al statelor membre, astfel, incat ea este cea care stabileste daca forul solicitant indeplineste sau nu conditiile cerute pentru a i se admite recursul. S-au stabilit astfel de catre jurisprudenta reguli conform carora instanta solicitanta trebuie, in baza normelor de procedura, sa aiba calitatea de tert in cazul litigiului, sa fie investita cu solutionarea acestuia si nu doar un rol consultativ (respingand solicitari ale organizatiilor avocatilor), sau sa considere unele organe ca fiind abilitate sa solicite recurs, chiar daca acestea nu functioneaza dupa regulile traditionale ale organelor jurisdictionale (cele ale Consiliul constitutional francez). Solicitarile organelor arbitrare nationale nu au fost acceptate si de catre Curte, fapt criticat in literatura de specialitate.

3.3.4. 'Facultatea' si 'obligatia' sesizarii

a) in situatia interpretarii

Judecatorul national insarcinat cu judecarea unei cauze are sarcina de a pronunta o hotarare legala si, in acest scop trebuie sa beneficieze de independenta si sa dispuna de toate mijloacele indeplinirii acestei responsabilitati, in acest sens solicitarea Curtii de Justitie pentru a-l sprijini in cauza pe care o judeca trebuie sa fie astfel reglementata incat sa-i confere posibilitatea sa decida daca trebuie sa solicite aceasta interventie, faza procedurala in care este necesara si chestiunile asupra carora Curtea urmeaza sa se pronunte.

Tratatele prevad ca judecatorul national 'poate' sau 'este tinut' sa introduca recursul prejudiciar. Sunt obligati sa introduca recursul prejudiciar judecatorul care se pronunta ca ultima instanta nationala, in timp ce restul au doar facultatea de a apela la acest recurs, intrucat pe plan intern mai exista posibilitatea indreptarii hotararii eventual gresite.

Se are in vedere imbinarea autonomiei jurisdictiei nationale cu respectarea si aplicarea uniforma a dreptului comunitar.

b) in cazul aprecierii validitatii

Daca in cazul problemelor de interpretare situatia este diferita in functie de pozitia ierarhica a instantei, in cazul aprecierii validitatii situatia nu mai poate fi apreciata diferit, intrucat indiferent care ar fi locul pe care-l ocupa instanta ierarhica interna, ea nu poate hotari asupra invaliditatii actelor institutiilor comunitare, chiar daca nu reprezinta ultimul grad de jurisdictie. Rezulta deci ca atunci cand o instanta considera ca exista elemente care ar pune sub semnul intrebarii validitatea unei norme juridice comunitare, ea trebuie sa se adreseze Curtii de Justitie, singura in masura sa declare actul invalid.

Obiectul recursului prejudiciar

a) in chestiunile de interpretare

Curtea nu poate fi sesizata decat in scopul clarificarii unor dispozitii comunitare, indiferent de categoria izvoarelor dreptului comunitar din care acestea fac parte, ea nu se pronunta asupra dreptului national. Se pot intalni situatii cand problemele solicitate se refera la raportul dreptului intern cu cel comunitar, cand solicitarea va avea ca obiect sprijinul Curtii in asigurarea respectarii principiului primordialitatii dreptului comunitar. Nu exista anumite limite precis stabilite in ceea ce priveste domeniul la care se pot referi chestiunile asupra carora Curtea urmeaza sa dea indicatii, nici din punctul de vedere al denumirii actelor decizionale (intrucat se poate recurge si la schimbarea calificarii acestora), nici din punctul de vedere al categoriei de surse de drept comunitar la care se refera (tratate, principii generale de drept, acorduri internationale).

b) In chestiunile de validitate

Recursul prejudiciar privind validitatea reprezinta o actiune care are ca obiect interogarea Curtii de Justitie cu privire la validitatea unei norme juridice comunitare. Ea reprezinta un mijloc de control al legalitatii actelor comunitare, impunand respectarea ierarhiei normelor juridice. Din aceste considerente, ea reprezinta o problema de competenta exclusiva a jurisdictiei comunitare, obligatorie pentru orice judecator national in solutionarea cazurilor cu care este sesizat. Aceasta actiune apare ca o consecinta a faptului ca judecatorul national nu este competent sa declare invalid un act comunitar. Principiul legalitatii presupune insa ca un act in contradictie cu normele comunitare superioare sa nu fie aplicat. Apare astfel situatia in care in fata unui judecator national se sesizeaza aceasta contradictie si se impune examinarea respectivului act in ceea ce priveste validitatea sa. Daca judecatorul considera ca actul este valid, va respinge aceasta exceptie. In caz contrar, avand in vedere competenta exclusiva a Curtii de Justitie in anularea actelor comunitare, el va trebui sa apeleze la aceasta cale judiciara. Din aceste considerente, se apreciaza ca acest recurs prejudiciar de interpretare se aseamana cu actiunea in anulare.

Momentul solicitarii

In stabilirea momentului in care se inainteaza recursul prejudiciar, judecatorul national beneficiaza de deplina libertate. Nu exista nici o ingradire legala, el urmand sa stabileasca momentul in care recursul respectiv poate sa fie cat mai avantajos atat din punctul de vedere al utilizarii procedurale, cat si din punctul de vedere al circumstantelor.

Formularea chestiunilor

Tratatele nu prevad anumite restrictii in ceea ce priveste forma in care trebuie prezentate problemele asupra carora Curtea urmeaza sa se pronunte. S-a stabilit de catre jurisprudenta ca acestea pot sa fie prezentate asa cum considera judecatorul national, dar intr-o forma directa si simpla, care sa fir in masura sa permita Curtii sa-si exercite competentele. In situatia formularii unor probleme intr-un mod impropriu, sau care depasesc cadrul competentelor atribuite prin tratate, Curtea a statuat ca este competenta sa reformuleze chestiunea din recurs si se va pronunta doar asupra acelor aspecte care sunt legate de dreptul comunitar si care necesita a fi interpretate.

Admisibilitatea recursului

Curtea are competenta sa admita sau sa respinga recursul in intre­gime sau doar in anumite chestiuni care sunt solicitate spre a fi clarificate de Curte. Astfel, jurisprudenta acesteia a stabilit ca intr-o cauza in care, dupa sesizare, a intervenit o anulare din partea unei instante nationale superioare, Curtea va declara procedura fara obiect.

O alta cauza de neadmisibilitate a fost considerata inexistenta unui raport intre problema solicitata a fi clarificata si litigiul care urmeaza sa fie solutionat de judecatorul national. Absenta motivarii recursului prejudiciar este de asemenea consi­derata ca un motiv de respingere a acestuia, iar practica urmata de Curte a fost una de aplicare tot mai severa a acestei conditii.

Caracteristicile procedurii

Desi prin esenta sa judecarea recursului prejudiciar nu are un caracter contradictoriu, totusi Curtea a admis ca in scopul unei mai bune aplicari a justitiei sa-i confere un caracter contradictoriu. In acest sens se aplica o procedura care prevede prezenta partilor implicate in. litigiu in fata instantei nationale precum si a organelor comunitare interesate.

Grefa tribunalului national inainteaza grefei Curtii de Justitie ordonanta de recurs prejudiciar si dosarul cazului. Grefa Curtii sesizeaza partile in litigiu, Comisia, Consiliul si guvernele statelor implicate. Acestora li se acorda un termen de doua luni pentru a prezenta observatiile scrise. Ei nu pot modifica chestiunile care sunt cuprinse in recursul prejudiciar inaintat Curtii. In momentul inregistrarii recursului se numeste un judecator raportor, care examineaza cazul si stabileste daca sunt necesare unele masuri judiciare, acestea referindu-se la judecatorul national, partile in litigiu, statele sau institutiile comunitare. Partile in litigiu nu trebuie sa prezinte memorii si observatii in mod obligatoriu, dar in practica acestea obisnuiesc sa depuna observatii. Procedura cuprinde doua faze: faza scrisa (depunerea observatiilor) si faza orala, in care partile isi sustin cauza. Limba de desfasurare a dezbaterilor este limba initiala a cazului. In final Curtea emite hotararea, care are forma obisnuita.

3.10. Efectul hotararilor Curtii

a) Hotararile de interpretare

Dupa primirea hotararii Curtii, judecatorul national trebuie sa tina cont de continutul acestuia. Aceasta concluzie rezulta din logica lucrurilor intrucat daca a solicitat un sprijin din partea instantei comunitare supreme, conforme prevederilor acesteia in solutionarea cazului se impune de la sine. in cazul in care raspunsul primit nu este suficient de clar, judecatorul are posibilitatea sa revina cu intrebari suplimentare adresate Curtii de Justitie, intrucat hotararea Curtii de Justitie nu solutioneaza cazul, nu are autoritate de lucru judecat. Ea are insa autoritate de lucru interpretat, avand drept consecinta faptul ca orice jurisdictie nationala care are de solutionat un caz in care se regasesc aceleasi chestiuni, trebuie sa tina seama de respectiva interpretare. Nimic nu impiedica insa ca si alte instante sa solicite Curtii o noua interpretare. Hotararea de interpretare este considerata ca avand efect retroactiv, de la data intrarii in vigoare a textului interpretat, situatie care este apreciata ca putand anula efecte negative, avand in vedere faptul ca poate sa produca efecte diferite de la un stat la altul, in functie de prevederile concrete ale dreptului intern, iar pe de alta parte, pentru ca aduce atingere unui principiu general de drept si unor raporturi juridice care au putut fi stabilite, pe baza principiului bunei credinte, din cauza ca nu este stabilita interpretarea normelor juridice care guverneaza in materie. Din aceste considerente, Curtea a acceptat neretroactivitatea in cazul reclamatiilor adresate inainte de data hotararii interpretative, in acelasi timp, nu a acceptat neretroactivitatea asupra cazurilor carora li s-ar fi aplicat o legislatie adoptata dupa data pronuntarii hotararii de interpretare, aflata in contradictie cu acesta.

b) Hotararea in aprecierea validitati

Hotararea pronuntata de Curte in cazul unui recurs prejudiciar reprezinta consecinta unui control obiectiv de legalitate, efectuat de catre instanta suprema comunitara, fapt pentru care ea are autoritate absoluta. In caz de respingere a recursului, instanta nationala care a solicitat interpretarea va trebui sa aplice dispozitiile actului respectiv. Constatarea invaliditatii actului comunitar va avea drept Consecinta obligatia de a nu il aplica si de asemenea, de a nu aplica nici reglementarile interne care au fost adoptate in baza acestuia. Autoritatea absoluta a hotararii privind validitatea are drept consecinta faptul ca se extinde cu privire la toate instantele nationale, care sunt obligate sa se conformeze si sa considere actul invalid. Curtea a stabilit insa ca se recunoaste competenta instantelor nationale conform art. 177 de a aprecia existenta unui interes in baza caruia sa solicite un nou recurs intr-o chestiune deja transata de Curte. Se apreciaza insa ca exista o contradictie intre caracterul absolut al hotararii si posibilitatea reconsiderarii actului, Curtea nemaiputand sa revina in acest caz. In alte hotarari, Curtea a statuat ca poate sa limiteze in timp efectele retroactive ale invaliditatii unui regulament, judecatorul national fiind obligat sa actioneze in consecinta.

4. Recursurile in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor europene

4.1. Recursul in anulare

Notiune si reglementare in tratate

Recursul in anulare are un rol deosebit de important in asigurarea ordinii de drept comunitare. Se are in vedere faptul ca unor institutii comunitare le sunt conferite prin tratate competente care se refera la intreg sistemul comunitar (art. 4 C.E.), si care, in baza acestor puteri pot intreprinde anumite actiuni prin care sa-si depaseasca aceste competente. Este necesar sa se prevada anumite cai prin care sa se asigure exercitarea acestor functiuni numai in conformitate cu dreptul comunitar. Recursul in anulare constituie, din acest punct de vedere, o cale importanta de asigurare a exercitarii atributiilor comunitare, conform actelor normative. El poate fi definit ca fiind o actiune indreptata impotriva unui act indeplinit de o institutie comunitara in' vederea obtinerii anularii acestuia pentru motive de ilegalitate, prin intermediul Curtii de Justitie sau a Tribunalului de Prima Instanta. Aceasta actiune este inspirata si isi gaseste corespondenta in dreptul administrativ francez, in actiunea pentru exces de putere. Intre acestea exista insa si diferente care se refera la categoriile de justitiabili care pot sa-l introduca. Actiunea in anulare este reglementata in tratate in art. 173 si 174 C.E., art. 146 si 147 C.E.E.A. si art. 37 si 38 C.E.C.O. Conform acestor prevederi, Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta 'sunt investite sa declare nule si neavenite actele de drept derivat atinse de un viciu'.

Conditiile de admisibilitate a recursului in anulare

Pentru admisibilitatea recursului sunt necesare unele conditii privind natura actului atacat si unele conditii privind reclamantul.

4.1.2.1. Conditii privind natura actului atacat

Pot face obiectul actiunii in anulare doar actele juridice care apartin institutiilor comunitare si care produc efecte juridice imputabile acestora. Din jurisprudenta Curtii de Justitie se constata ca s-a atribuit o interpretare excesiva criteriilor care sunt de natura sa delimiteze aceste acte, in vederea realizarii unei maxime eficiente in controlul legalitatii pe plan comunitar. Conform art. 33, 37 si 38 C.E.C.O., pot fi atacate in vederea anularii:

deciziile si recomandarile Comisiei pentru cazuri generale (art. 233) sau pentru tulburari fundamentale si persistente provocate in economia unui stat prin actiunea acesteia (art. 37);

deliberarile Parlamentului European si ale

Consiliului.

Tratatele C.E. si C.E.E.A. prevad ca atacabile:

actele Consiliului si Comisiei altele decat recomandarile si avizele (art. 173 C.E. si 146 C.E.E.A.);

deliberarile Consiliului guvernatorilor si ale Consiliului de administratiei al Bancii Europene de Investitii (art. 180 C.E.).

Tratatul de la Maastricht adauga la acestea urmatoarele prevederi in cadrul C.E.:

actele Bancii Centrale Europene (altele decat recomandarile si avizele);

actele Parlamentului European care produc efecte fata de

terti.

Ca urmare a procedurii prevazute de art. 189 B de adoptare a actelor prin 'codecizie' sunt susceptibile de a fi atacate si actele adoptate impreuna de Consiliu si Parlamentul European. Caracteristic pentru actele care sunt susceptibile de a fi atacate prin recursul in anulare este faptul ca ele sunt acte organice comunitare, care trebuie sa produca efecte juridice, asa cum sunt ele desemnate, prin tratate comunitare (mai putin avizele si recomandarile).

Alaturi de prevederile tratatelor, jurisprudenta a stabilit anumite principii in acest domeniu. Astfel, a statuat ca judecatorul comunitar nu este tinut de denumirea pe care o poarta actul, el trebuind sa aiba un rol activ si sa procedeze la calificarea actului care este invocat in fata sa, in functie de continutul sau si de efectele pe care le produc conform dreptului comunitar. In ceea ce priveste actele care sunt emise de o alta institutie in baza unei delegatii, Curtea a stabilit responsabilitatea institutiei de la care emana mandatul, statuand ca delegarea nu poate constitui o modalitate de a evita raspunderea. De asemenea, jurisprudenta Curtii a statuat ca pot fi atacate, in vederea anularii, si actele care sunt emise de organe nementionate de tratate, daca acestea sunt destinate sa produca efecte juridice fata de terti.

Referitor la actele Parlamentului, in lipsa altor dispozitii ale tratatelor, in afara de art 38 C.E.C.O., si avand ca principiu calauzitor generalizarea controlului, Curtea a admis actiunile in anulare contra actelor Parlamentului European care produc efecte juridice fata de terti, in baza art. 173 C.E.. De asemenea, a inclus in categoria actelor Parlamentului si pe cele adoptate de organele acestuia.

Tratatul de la Maastricht, prin modificarea art. 173, nu a schimbat continutul sau in aceasta privinta confirmand in mod implicit jurisprudenta Curtii. Jurisprudenta Curtii a considerat admisibila o actiune introdusa impotriva unor acte ale Curtii de Conturi. Referitor la acordurile internationale incheiate de Comunitati, Curtea s-a declarat incompetenta sa anuleze aceste acorduri, dar in cazul cand acestea sunt contrare dreptului comunitar, a stabilit ca poate sa anuleze actele de aplicare a acestuia in plan comunitar, comunitatea ramane insa responsabila fata de subiectele de drept international cu care a incheiat respectivul tratat.

4.1.2.2. Conditii privind reclamantul

In conformitate cu prevederile tratatelor de instituire a Comunitatilor in cazul actiunii de anulare exista doua categorii de reclamanti, respectiv reclamantii 'privilegiati' (sau reclamantii institutionali) si restul reclamantilor.

Reclamantii privilegiati (institutionali)

In randul acestei categorii de reclamanti intra statele, Consiliul si Comisia. Ei pot sa actioneze in calitate de reclamanti in orice situatie, chiar in cazurile in care nu sunt direct interesati, ci in baza interesului general de respectare a legalitatii comunitare, care este prezumata in orice actiune a lor in acest sens. Dreptul Parlamentului de a introduce o actiune in anulare nu este prevazut in tratate, dar jurisprundenta, desi in prima faza a respins aceasta actiune, in scurt timp a recunoscut-o in limitele actionarii pentru protejarea prerogativelor proprii. Aceasta practica a Curtii de Justitie a dobandit recunoastere juridica prin Tratatul de la Maastricht (art. 173 modificat), care prevede dreptul Parlamentului de a introduce actiune in anulare in vederea protejarii prerogativelor proprii. De asemenea, extinde aceasta posibilitate si asupra Bancii Centrale Europene.

Alte categorii de reclamanti

Tratatele comunitare, alaturi de reclamantii privilegiati (institutionali) recunosc dreptul la introducerea recursului in anulare si altor categorii de reclamanti, cuprinsi in categoria 'persoane fizice sau morale'. Acestia pot fi statele membre, persoane fizice, in cazul acestora, introducerea recursului in anulare comporta unele restrictii de admisibilitate, in general restrictive, in sensul ca acestea au dreptul de a ataca doar anumite acte comunitare.

Tratatul C.E.C.O. contine o dubla limitare a reclamantilor. Aceasta provine in primul rand din caracterul sectorial al Comunitatii, fapt care determina ca doar anumite intreprinderi si asociatii de intreprinderi sa poata introduce actiune, iar in al doilea rand datorita faptului ca acestea nu pot ataca orice act si prin orice mijloc. Acestea pot sa atace doar actele comunitare (decizii si recomandari) care le privesc in mod individual sau cu caracter general, dar ale caror efecte se intind si asupra acestora. Distinctia intre aceste acte depinde de o serie de criterii obiective si nu doar de forma actului. Aceasta situatie a generat o jurisprudenta variata, care a trebuit sa faca in fiecare caz distinctia intre anumite categorii de acte comunitare. Tratatul C.E., avand in vedere natura Comunitatilor, nu cuprinde restrictii in ceea ce priveste persoanele care pot introduce recursul, acesta fiind deschis oricarei persoane fizice sau morale, contra deciziilor carora le sunt destinate si 'contra deciziilor care chiar daca se adreseaza unei alte persoane, le privesc in mod direct si individual' (art. 173 alin. 4 C.E.). Se poate stabili pe baza acestei prevederi o diferentiere intre admisibilitatea pe criteriul efectului produs de act, cand el nu este destinatar direct. In cazul in care o persoana este destinatar direct al unei decizii, el indeplineste conditia pentru admisibilitatea recursului in anulare, specificarea numelui sau fiind suficienta. In situatia cand nu este destinatar direct, trebuie sa se aiba in vedere criteriul interesului reclamantului de a initia actiunea, in lipsa prevederilor tratatelor s-a apreciat de catre jurisprudenta ca pentru admisibilitatea recursului, trebuie sa existe plangerea reclamantului, doar in acest caz acesta putand solicita admiterea actiunii.

Termenul de recurs

Introducerea recursului in anulare trebuie sa aiba reglementat un termen in care sa poata fi introdus, din considerente de ordine juridica. Aceste termene sunt de o luna in cazul Tratatului C.E.C.O. si de doua luni in cazul tratatelor C.E. si C.E.E.A. Termenul se socoteste de la data publicarii actului, pentru cei care publicarea constituie conditia de validitate a actului. In cazul unei decizii, termenul se socoteste de la data modificarii acesteia catre destinatar.

Pentru actele care nu sunt publice si care nu sunt destinate unei anumite persoane, termenul curge din momentul in care se considera ca persoana reclamanta a fost in masura sa ia cunostinta de actul respectiv.

Motivele de anulare

Motivele de anulare sunt enumerate in cele trei tratate in mod identic: incompetenta, incalcarea formelor substantiale, incalcarea prevederilor tratatului sau a oricarei norme juridice de aplicare a acestuia, abuzul de putere.

Incompetenta

Incompetenta ca motiv de anulare a actelor comunitare poate sa fie stabilita in sarcina Comunitatii, a institutiilor, organelor sau persoanelor care exercita functii comunitare si sunt autori ai actului a carui anulare se solicita.

Considerata ca o fapta grava, motiv in general de ordine publica, Curtea si-a recunoscut dreptul de a o examina din oficiu. S-au stabilit mai multe tipuri de incompetenta: ratione temporis, ratione loci si ratione materiae, conform tipurilor de competenta a organelor, in general.

Incalcarea formelor substantiale

In pofida formularii restrictive, care nu se refera la viciile de forma, acest motiv de anulare este invocat frecvent de reclamanti. Curtea a statuat, de asemenea, ca in aceste cazuri poate sa se sesizeze din oficiu. De asemenea, a adus precizari in ceea ce priveste notiunea de forma substantiala. Astfel, a stabilit ca aceasta cuprinde formalitatile care fac parte integranta din procesul de elaborare a actului si care il confera validitate precum si alte conditii cerute de tratate, cum ar fi consultarea diferitelor organe. Motivarea actelor este, de asemenea, un element care poate sa fie invocat, atunci cand nu este suficient fundamentat.

Incalcarea tratatului si a altor norme juridice de aplicarea acestuia

Constituie motiv de anulare a oricarui act comunitar orice incalcare prin continutul acesteia a vreunui tratat sau a altui act juridic - comunitar superior in cauza, din punctul de vedere al ierarhiei normelor comunitare.

Abuzul de putere

Preluat din dreptul francez, principiul anularii actului pentru abuz de putere are in vedere orice situatie in care s-a adoptat un act juridic prin folosirea competentelor conferite de lege intr-un alt scop decat cel prevazut de acesta. Se are in vedere urmarirea unui scop diferit de cel prevazut de dispozitiile legale (exceptand cazul cand autoritatea are posibilitatea legala sa aleaga intre obiectivele prevazute in tratate), neaplicarea corecta a normelor de procedura specifice functiei si urmarirea de mobiluri inacceptabile (cu conditia sa constituie motive determinate si nu secundare).

4.1.5. Competentele judecatorului

Reglementarea competentelor judecatorului este diferita in tratatele comunitare. Tratatul C.E.C.O. prevede in art. 33 ca judecatorul trebuie sa execute un control minim, restrans, care sa nu se refere la aprecierea situatiei economice, a faptelor si circumstantelor in baza carora a fost emis actul respectiv, avand in vedere complexitatea acestor probleme. Judecatorul trebuie sa se limiteze doar la cazurile de abuz de putere. In tratatul C.E. nu se intalneste o asemenea reglementare restrictiva, astfel incat i-a revenit Curtii de Justitie sa decida aplicarea unui control restrans. Atunci cand se solicita prin actiune sa se pronunte asupra unor probleme specifice, tehnice, Curtea va analiza doar faptele materiale, aplicarea normelor juridice, existenta eventualelor erori de aplicare si respectarea puterilor conferite organului care a emis actul.

Efectele anularii actului

Art. 176 C.E. stabileste in sarcina institutiei care a emis actul anulat sa intreprinda masurile care sunt necesare pentru executarea hotararii Curtii de Justitie. Consecintele anularii pentru institutia emitenta constau in luarea masurilor corespunzatoare si in ceea ce priveste actele care au fost emise in baza actului anulat, precum si de a proceda in mod corespunzator si cu alte acte de valoare juridica egala cu cel anulat, care eventual sunt atinse de aceleasi vicii, si deci sunt pasibile de anulare.

Efectul retroactiv al anularii

Intrucat actul anulat pentru anumite vicii a fost atins de acestea din momentul emiterii sale, anularea produce efecte din acel moment actul fiind declarat nul si neavenit (art. 74 C.E.).

S-a recunoscut insa de catre Curte (asa cum prevede si art. 174) ca anumite efecte ale actului anulat trebuie considerate ca fiind 'definitive', acesta insa numai pe baza aprecierii Curtii, in functie de situatia concreta.

4.2. Recursul in carenta

4.2.1. Generalitati

Recursul in carenta se bazeaza pe faptul ca atitudinea ilegala a Comisiei sau Consiliului de 'a nu face' confera dreptul altor institutii (statelor membre sau in unele cazuri persoanelor fizice sau morale) de a sesiza Curtea de Justitie in scopul ca aceasta sa statueze ca inactiunea respectivelor institutii este contrara prevederilor tratatelor. Jurisprudenta nu are o cazuistica semnificativa in acest domeniu, iar unele aspecte privind modul de exercitate si regimul acestei actiuni nu sunt suficient consolidate. Daca se accepta ca aceasta actiune este indreptata impotriva Consiliului si Comisiei, nu este statuat insa daca pot fi atacate si inactiunile Parlamentului European. Recursul in carenta poate fi considerat ca fiind complementar actiunii in anulare, intrucat daca ultima sanctioneaza actiunea inegala a organelor comunitare concretizata in acte comunitare, prima sanctioneaza neadopta-rea de acte juridice. Baza legala a acestor actiuni se afla in tratatele constitutive ale Comunitatilor.

Tratatul C.E.C.O. reglementeaza actiunea in art. 35 si 37, Tratatul C.E. in art. 175, iar Tratatul C.E.E.A. in art. 148. intre Tratatul C.E.C.O. si tratatele C.E. si C.E.E.A. exista unele diferente care vor fi evidentiate ulterior.

Institutiile care pot fi acuzate

Conform Tratatului C.E.C.O., doar Comisia (inalta Autoritate) poate fi avuta in vedere pentru neconformarea cu prevederile tratatului. Tratatele C.E. si C.E.E.A. prevad ca pot fi avute in vedere Comisia si Consiliul pentru abstentiune.

Tratatul de la Maastricht adauga in cazul art. 175 C.E. si Parlamentul European. Jurisprudenta Curtii a statuat ca se poate introduce recursul in carenta si in cazul abstentiunii Agentiei de aprovizionare, care este sub controlul Comisiei.

Conditii privind reclamantul

Conform art. 35 C.E.C.O., recursul poate fi initiat de catre state, Consiliu, intreprinderi si asociatii de intreprinderi, iar in cazul art. 37 C.E.C.O. (inactiuni care sunt de natura sa produca perturbari fundamentale si persistente in economia statelor membre), recursul poate fi introdus doar de catre stat.

In cazul dispozitiilor tratatelor C.E. si C.E.E.A. se face deosebirea intre reclamantii obisnuiti si cei privilegiati. Reclamantii privilegiati sunt statele membre si institutiile comunitare. In ceea ce priveste categoria persoanelor fizice sau morale, s-a apreciat ca acestea nu pot ataca institutiile comunitare prin recursul in carenta, decat pentru faptul de a nu fi emis un act care le era destinat in virtutea normelor juridice comunitare.

Procedura

Recursul in carenta comporta doua faze: faza prealabila administrativa si faza contencioasa, in fata Curtii de Justitie.

Faza prealabila administrativa

Tratatele prevad ca institutia comunitara acuzata de inertie trebuie sa fie mai intai sesizata pentru 'a actiona'. Aceasta trebuie sa se faca prin interventie motivata si cu indicarea precisa a masurilor care i se solicita sa le intreprinda. Nu este precizat in tratate termenul in care aceasta trebuie sa ia masurile necesare. S-a apreciat pe cale de jurisprudenta ca trebuie sa actioneze intr-un termen 'rezonabil'. Acest termen a fost stabilit la doua luni pentru a 'lua pozitie', de la data punerii in intarziere. In cazul in care institutia in cauza 'a luat pozitie' in termenul pe care il are la dispozitie, recursul in carenta nu mai poate fi introdus. Nu se precizeaza ce se intelege prin expresia 'a lua pozitie'. Daca institutia emite un act in acest termen, acesta va putea fi acceptat de catre partea interesata, sau in caz contrar va putea introduce recurs in anularea acestuia. Daca la expirarea termenului prevazut, institutia nu a actionat, se poate introduce recurs in carenta in termen de o luna (Tratatul C.E.C.O.) sau in termen de doua luni (tratatele C.E. si C.E.E.E.A.).

Faza jurisdictionala

Recursul se introduce in fata Curtii de Justitie sau a Tribunalului de Prima Instanta. Prin decizia din 24 octombrie 1988 s-a statuat competenta Tribunalului de Prima Instanta pentru recursurile in carenta introduse de intreprinderi sau asociatii de intreprinderi in conditiile prevazute de tratatul C.E.C.O. si de catre persoanele fizice sau morale, conform Tratatului C.E., in domeniile in care tribunalul a devenit competent pentru recursurile in anulare formulate de catre aceste categorii de reclamanti. Pentru celelalte domenii ca si pentru celelalte categorii de reclamanti competenta revine Curtii de Justitie.Recursul nu poate fi introdus decat de catre institutia sau persoana care a sesizat institutia in cauza.

4.2.5. Notiunea de 'carenta'

S-a apreciat ca absentiunea in sine nu constituie si o incalcare a dispozitiilor normelor juridice comunitare. Se retine o carenta doar in cazurile in care institutia respectiva era tinuta sa actioneze in baza normelor juridice comunitare. Daca aceste norme ii confera posibilitatea de a aprecia daca sa actioneze sau nu, recursul va fi respins ca nefondat.

In cazul in care institutia actioneaza dupa introducerea recursului, acesta va fi admis, dar va fi considerat fara obiect.

Curtea judeca in sedinta plenara in cazul in care este sesizata de un stat membru sau de o institutie comunitara (art. 165 alin. 3 C.E.). Plangerea prezentata Curtii trebuie sa se refera la aceleasi chestiuni ca si cea adresata initial institutiei reclamante. Curtea va constata prin hotarare daca exista sau nu o incalcare a prevederilor tratatelor prin carenta.

4.2.6. Efectele hotararii

Spre deosebire de recursul in anulare, recursul in carenta nu are efect direct, intrucat el nu are consecinte asupra unui act. El impune in sarcina institutiei a carei carenta a fost constatata sa intreprinda masurile necesare pentru a determina incetarea acestei situatii. In cazul in care institutia respectiva nu se conformeaza in termen rezonabil, se angajeaza raspunderea Comunitatii.

4.3. Recursul in constatarea neindeplinirii de catre state a obligatiilor decurgand din tratatele constitutive

Caracteristici generale

Acest recurs are ca scop constatarea faptului ca un stat nu si-a indeplinit obligatiile care ii reveneau in calitate de membru al Comunitatilor europene si de a-l determina sa se conformeze acestora. Constituind un recurs care se introduce direct in fata Curtii de Justitie, el nu reprezinta insa singura procedura care poate fi utilizata in acest scop, intrucat mai exista si mijloace de actiune in fata instantelor nationale in baza principiului primordialitatii dreptului comunitar. Spre deosebire insa de aceste posibilitati, recursul pentru neindeplinirea obligatiilor are un rol mai important, intrucat nu trebuie sa fie conditionat de existenta unui interes direct, putand fi introdus de catre Comisie fara invocarea principiului efectului direct al dreptului comunitar, ci in baza atributiei sale de a veghea la respectarea normelor comunitare de catre statele membre.

Reglementarea in tratate

Acest reccurs este reglementat in art. 88 al tratatului C.E.C.O., art. 169-171 C.E. si 141-143 C.E.E.A.

Reglementarea din tratatul C.E.C.O. este diferita fata de celelalte doua tratate, iar Tratatul de la Maastricht nu modifica aceasta procedura.

Procedura prevazuta in Tratatul C.E.C.O.

In cadrul acestui tratat, art. 88 reglementeaza procedura pentru neindeplinirea obligatiilor in doua faze: constatarea si sanctionarea, in faza constatarii, Comisia daca apreciaza ca un stat nu si-a indeplinit obligatiile care decurg din tratat, dupa ce a acordat statutului posibilitatea sa prezinte observatiile sale in legatura cu aceasta situatie, emite o decizie motivata si ii acorda un termen pentru executarea acestor obligatii.

Aceasta procedura de constatare este de competenta exclusiva a Comisiei, fiind in acelasi timp si la latitudinea acesteia, dupa cum rezulta din formularea art. 88, care nu statueaza obligatia pentru aceasta de a actiona in acest sens. De asemenea, procedura are caracter contradictoriu doar prin faptul ca statul are posibilitatea sa prezinte observatiile sale.

Statul poate ataca decizia Comisiei cu 'un recurs in deplina jurisdictie' conform formularii tratatului, intr-un termen de doua luni de la notificarea deciziei in fata Curtii de Justitie, care poate anula, mentine sau modifica decizia.

In faza a doua, de actionare, daca se constata ca in termenul acordat statul nu si-a indeplinit obligatiile pe baza avizului conform al Consiliului, decis cu majoritate de doua treimi, poate sanctiona statul prin suspendarea unor varsaminte comunitare catre acesta, sau prin autorizarea altor state de a intreprinde unele masuri derogatorii (conform art. 4 C.E.C.O.), pentru a remedia situatia creata.

Reglementarea in tratatele C.E. si C.E.E.A.

In cadrul celor doua tratate, recursul cunoaste doua faze: faza administrariva(prejudiciara) si faza judiciara.

4.3.2.2.1. Faza administrativa (prejudiciara)

Spre deosebire de tratatul C.E.C.O. in afara de Comisie au posibilitatea de a initia recursul si statele membre.

A. Initierea de catre Comisie

Comisia poate sesiza singura existenta unor neindepliniri ale obligatiilor. Statele au de asemenea aceasta posibilitate, printr-o plangere in acest sens, drept recunoscut de altfel si persoanelor morale si fizice. In acest scop, Comisia a creat un serviciu special care primeste aceste plangeri si face primele demersuri. Dupa ce Comisia se asigura ca plangerea contine elemente credibile, care par sa confirme ca exista o neindeplinire a obligatiilor, poate cere statului sa prezinte informatiile necesare. Decizia de declansare a recursului poate fi luata in acest caz numai de Comisie. Neinitierea acestuia nu poate duce la introducerea recursului in carenta. In prima faza Comisia adreseaza statului plangerea sa motivata, stabilind un termen in care statul trebuie sa raspunda prezentandu-si elementele de aparare, in multe situatii, statul trece la executarea atributiilor care ii revin in baza obligatiilor comunitare. Daca statul persista in atitudinea sa, Comisia trece la faza urmatoare in care emite un aviz motivat care prezinta in detaliu motivele pentru care statul este considerat ca nu si-a indeplinit atributiile care ii revin. Avizul nu poate fi extins asupra altor aspecte decat asupra celor notificate anterior statului.

B. Initierea de catre un stat

Conform art. 170 C.E. si 142 C.E.E.A., orice stat membru are dreptul de a sesiza Comisia pentru a reclama un alt stat. in aceasta situatie, Comisia declanseaza o actiune contradictorie in care fiecare dintre cele doua state isi prezinta observatiile scrise sau orale, pe baza carora Comisia va emite un aviz motivat cu privire la rezultatul demersurilor intreprinse. Decizia de a sesiza sau nu Curtea de Justitie revine statului reclamant. Avizul motivat al Comisiei este obligatoriu, lipsa acestuia putand constitui motiv de introducere a unei actiuni in carenta. Prin Tratatul de la Maastricht s-a introdus posibilitatea initierii unei actiuni si de catre Banca Centrala Europeana, impotriva bancilor centrale nationale.

4.3.2.2.2. Faza judiciara

A. Sesizarea Curtii

In cazul in care statul persista in neindeplinirea atributiilor sale, dupa epuizarea etapelor prezentate, se poate sesiza Curtea de Justitie. Conform art. 169 C.E., in cazul in care actiunea a fost initiata de Comisie, ea este singura competenta sa sesizeze Curtea. Acest drept este discretionar, lipsa sesizarii neputand fi atacata in vreun fel. Art. 70 C.E., prevede ca in cazul in care actiunea a fost initiata de un stat dupa emiterea avizului motivat de catre Comisie, acesta poate sesiza Curtea. Daca in termen de trei luni de la reclamatia initiala, Comisia nu emis avizul motivat, statul, de asemenea, poate sesiza Comisia, nefiindj legat de vreun termen.

B. Procedura in fata Curtii

Recursul in fata Curtii se poate baza numai pe plangerea care a fos facuta contra statului prin avizul motivat, altfel Curtea il va respinge. Deasemenea, respinge recursul daca statul si-a indeplinit obligatiile in termenul acordat de aviz. indeplinirea acestora dupa expirarea termenului j duce la continuarea procedurii, cu exceptia cazului in care Comisia desista. Sarcina probarii neindeplinirii obligatiilor revine Comisiei. In aceasta faza judiciara se admite interventia statului care a depus plangerea initiala, sau a Comisiei, daca sesizarea Curtii s-a facut de catre un stat. Nu se admite interventia particularilor. Initiatorul recursului in fata Curtii poate solicita acesteia sa dispuna masuri provizorii in baza art. 186 C.E.E., daca se apreciaza ca exista posibilitatea producerii de pagube ireparabile sau grave prin neindeplinirea obligatiilor de catre statul acuzat. Curtea nu a admis invocarea de catre statul acuzat in sprijinul apararii a ilegalitatii unui act derivat de drept comunitar care ii impune obligatii, statuand ca art. 169 si 170 C.E. urmaresc obiective diferite fata de art. 173 si 175 C.E., fiind admisa doar forta majora.

De asemenea, nu s-a admis nici invocarea reciprocitatii, precizand ca in dreptul comunitar legatura intre obligatiile subiectelor este diferita fata de dreptul international conventional. Nu au fost admise nici invocarea unor particularitati ale ordinii juridice interne sau deficiente in functionarea organelor administrative interne, nici necunoasterea dreptului comunitar, sau faptul ca prin aceasta nu s-au cauzat daune.

4.3.3. Notiunea de 'neindeplinire a obligatiilor'

Definirea notiunii de 'neindeplinire a obligatiilor' are o importanta deosebita, intrucat de aceasta depinde in mare masura hotararea Curtii. Aceasta notiune nu este definita de catre tratate. In definirea acestei notiuni se are in vedere jurisprudenta Curtii, care este apreciata ca fiind deosebit de riguroasa. Pentru a se retine atitudinea neindeplinirii trebuie sa existe o obligatie rezultand din dreptul comunitar original, derivat sau jurisprudential. Aceasta premisa nu este suficienta, impunandu-se ca obligatia sa fie bine determinata iar neindeplinirea sa aiba un caracter precis. Se are in vedere marea varietate de tipuri de obligatii: de a face sau a nu face; de mijloace sau de rezultat; obligatii conditionale sau neconditionale etc..

Efectele hotararii Curtii

Hotararea pronuntata de Curte are efectul de a constata daca exista sau nu o neindeplinire a obligatiilor, deci are un efect declarativ. In cazul afirmativ, statului ii revine obligatia de a inlatura in termenul cel mai scurt starea de fapt care a produs aceasta situatie. Aceasta obligatie a statului produce efecte pentru toate organele sale interne, inclusiv pentru instantele nationale, care vor trebui sa respecte hotararile Curtii, pronuntandu-se in cazurile in care sunt sesizate pentru anularea sau neaplicarea masurilor interne care au stat la baza constatarii neindeplinirii obligatiilor comunitare.

Sanctiuni

In cazul in care statul nu executa hotararea Curtii, tratatele C.E. si C.E.E.A., spre deosebire de tratatul C.E.C.O. nu prevedeau sanctiuni. Exista, in aceasta situatie, posibilitatea introducerii unei noi actiuni pentru neindeplinire a obligatiilor, presiunile asupra statului in cauza fiind foarte limitate. Tratatul de la Maastricht a modificat art. 171 C.E.E. si 142 C.E.E.A., stabilind un sistem sanctionator. Astfel, daca Comisia apreciaza ca statul nu a luat masurile necesare, dupa ce ii confera posibilitatea prezentarii observatiilor sale, emite un aviz motivat, precizand chestiunile in care statul nu s-a conformat hotararii Curtii de Justitie, fixandu-i un termen, in caz de neluare a masurilor necesare in termen, Comisia poate sesiza Curtea de Justitie, indicand suma forfetara sau amenzile care trebuie sa fie platite de catre stat conform aprecierii sale. Cand Curtea constata ca exista o neconformare a statului la hotararea anterioara poate decide platirea sumelor respective de catre stat. Aceste masuri de sanctionare sunt considerate insa ca ineficiente, inspirate din procedura C.E.C.O. care nu a fost aplicata in practica. Sunt astfel apreciate ca avand aceeasi eficienta scazuta, aducand si o atingere principiului autoritatii lucrului judecat prin caracterul discretionar si utilizarii si fixarii unor sanctiuni de natura pecuniara arbitrar stabilite ca pret pentru incalcarea acestui principiu deosebit de important.

4.3.6. Regimul derogator de la procedura comuna

Articolele 93, 100 A si 100 B din Tratatul C.E. si art. 38 si 82 C.E.E.A. prevad o procedura diferita de cea stabilita prin art. 169 si 170 C.E. Ea se refera la controlul exercitat de catre Comisie asupra ajutoarelor acordate de catre statele membre (art. 93 C.E.) sau aplicarea abuziva a posibilitatilor acordate statelor membre in ceea ce priveste amortizarea legislatiei interne (art. 100) mentinerea de catre un stat a unor diferente fata de dispozitiile altui stat, cu privire la care Comisia a hotarat ca trebuie recunoscute ca echivalente (art. 100B), sau cand un stat uziteaza in mod abuziv de puterile acordate in vederea protectiei intereselor esentiale de securitate, in caz de tulburari interne, razboi etc. (art. 225). In aceste situatii, Comisia sau un stat membru pot sesiza direct Curtea de Justitie, fara sa mai fie necesara faza prejudiciara.

4.4. Recursul in responsabilitate

4.4.1. Apreciere generala

Tratatele comunitare statueaza principiul conform caruia fiecare comunitate este tinuta sa repare daunele cauzate de catre acestea sau de catre agentii proprii (art. 40 C.E.C.O., art. 215 C.E. si art. 188 C.E.E.A.). Competenta in aceste cazuri este a Curtii de Justitie si are la baza responsabilitatea stabilita in conformitate cu normele dreptului comunitar.

Este cazul unei responsabilitati care este diferita de cea rezultata din reglementarile contractuale, cu exceptia cazurilor in care printr-o clauza compromisorie s-a atribuit competenta Curtii de Justitie in cazul respectiv.

Responsabilitatea Comunitatilor este mult mai restransa fata de responsabilitatea statului si a organelor sale in dreptul intern, datorita faptului ca putin activitati materiale sunt exercitate de Comunitatile insesi. Ea deriva mai ales din adoptarea unor acte ilegale (in special regulamente), dar in aceasta directie putine actiuni sunt incurajate prin hotararile Curtii.

4.4.2. Recursul in responsabilitate extracontractuala

4.4.2.1. Reglementarea in tratate a rspunderii extracontractuale

Recursurile in responsabilitate au un regim diferit in cele trei tratate.

A. Responsabilitatea conform Tratatului C.E.C.O.

Tratatul C.E.C.O., inspirat din dreptul administrativ francez, reglementeaza doua situatii in care intervine responsabilitatea comunitara. Prima este prevazuta in art. 34 si se refera la responsabilitatea pe baza unui act juridic anulat, respectiv la cazul in care Comisia nu intreprinde intr-un termen rezonabil masurile cerute de o decizie de anulare si prin aceasta se produc prejudicii, Comisia este tinuta sa raspunda, trebuind sa ia toate masurile pentru o reparatie echitabila a prejudiciului rezultat direct din decizia sau din recomandarea anulata. Art. 40 C.E.C.O. se refera la responsabilitatea cu titlu general, respectiv responsabilitatea Comisiei pentru prejudiciile cauzate in executarea tratatului, de o greseala a serviciilor Comunitatii, precum si acordarea de reparatii in sarcina Comunitatii pentru prejudicii cauzate prin greseli personale ale unui agent al sau in exercitarea functiunilor sale, conform prevederilor statutului care reglementeaza regimul aplicabil acestora. In ambele situatii, exista stabilita o responsabilitate pe baza de greseala, dar exista si deosebiri, in sensul ca una stabileste legatura intre ilegalitate si greseala, cealalta considera greseala ca fiind pur si simplu de natura sa genereze raspunderea. Din aceste considerente, s-a statuat autonomia celei de-a doua cai fata de prima.

B. Responsabilitatea conform tratatelor C.E. si C.E.E.A.

In tratatul C.E. responsabilitatea Comunitatilor este reglementata in art. 215 alin. 2, iar in Tratatul C.E.EA, in art. 188 alin. 2 care prevad ca 'in domeniul responsabilitatii extracontractuale, Comunitatea trebuie sa repare, conform principiilor generale comune ale dreptului statelor membre, prejudiciile cauzate de institutiile sau de catre agentii sai in exercitarea functiunilor lor'. Jurisprudenta Curtii a statuat ca responsabilitatea Comunitatii se stabileste in baza ordinii juridice comunitare si nu dupa alte sisteme juridice, chiar daca paguba nu este legata de actiuni comunitare, ci ar putea presupune aplicarea dreptului unui stat membru. Un alt principiu statuat de Jurisprudenta consta in autonomia actiunii in responsabilitatea Comunitatii, atat fata de alte actiuni bazate pe dreptul comunitar, cat si fata de actiunile in reparatie bazate pe dreptul national al statelor. Aceasta presupune ca o actiune pentru stabilirea responsabilitatii comunitare nu trebuie sa fie respinsa pe motiv ca actul trebuie anulat inainte.

4.4.2.2. Conditiile necesare pentru angajarea responsabilitatii

Responsabilitatea extracontractuala a Comunitatilor este considerata prezentandu-se sub doua aspecte diferite fata de proprii agenti, sau fata de alte persoane, fie prin acte ale Comunitatii insesi, fie prin acte ale agentilor in executarea functiilor lor. In ceea ce priveste responsabilitatea Comunitatilor, Curtea a statuat ca sunt necesare unele conditii pentru ca aceasta sa poata fi angajata. Acestea sunt: ilegalitatea actiunii, realitatea pagubei si raportul de cauza­litate intre acestea.

A. Ilegalitatea comportamentului

Curtea a stabilit ca responsabilitatea Comunitatii intervine atunci cand are ca baza un comportament ilegal care este cauzator de o paguba. Comportamentul ilegal trebuie sa fie apreciat in functie de incalcarea unei norme juridice comunitare. Nu s-a stabilit pana in prezent responsabilitatea Comunitatii pe baza de risc. De asemenea, activitatea ilegala trebuie sa atinga un anumit nivel de gravitate, iar prejudiciul sa fie suficient de important. Nu se stabileste responsabilitatea Comunitatii pentru daune normale, inerente activitatilor specifice domeniului respectiv. Se lasa, dupa cum rezulta, o marja suficienta de interpretare Curtii de Justitie in aceste probleme. Curtea a respins pana in prezent toate recursurile care pretindeau stabilirea responsabilitatii Comunitatilor fata de persoanele care au suferit un prejudiciu care aparea ca o consecinta inevitabila a actiunilor comunitare intreprinse in interes general, hotarand ca nu sunt indeplinite conditiile necesare pentru stabilirea responsabilitatii.

B. Prejudiciul

S-a statuat ca orice fel de prejudiciu produs prin actiune considerata ilegala poate fi invocat in scopul stabilirii responsabilitatii. Sunt acceptate si actiuni care se refera la prejudicii neproduse insa, dar care sunt iminente si previzibile cu certitudine.

C. Raportul de cauzalitate

Intre prejudiciul cauzat si actiunea ilegala trebuie sa existe raport de cauzalitate pentru admiterea recursului in stabilirea responsabilitatii. O actiune ilegala nu este generatoare de raspundere pentru Comunitati daca ea nu a produs un prejudiciu. Curtea a statuat ca nu exista suficiente motive pentru a statua responsabilitatea Comunitatii daca un organ al sau actioneaza ilegal, dar nu in numele acesteia.

Comunitatea nu raspunde decat pentru daunele comise de agentii sai in exercitarea functiunilor lor, in baza unui raport intern si direct si care constituie o prelungire necesara a misiunilor incredintate institutiilor comunitare.

Pentru prejudiciile cauzate de agentii comunitari, nu poate fi angrenata decat responsabilitatea Comunitatilor si nu a acestora. Comunitatea se poate indrepta impotriva agentului vinovat prin actiune in contencios privind functia publica, in baza statutului, care este de competenta Tribunalului de Prima Instanta.

Reparatia prejudiciului

In baza stabilirii de catre Curte a responsabilitatii Comunitatii 'acesta trebuie sa despagubeasca persoana prejudiciata', in legatura cu cuantumul despagubirii, acesta poate fi stabilit de catre parti, sau in caz contrar se procedeaza la o noua sesizare a Curtii.

Aspecte procedurale

Spre deosebire de situatia prevazuta de art. 34 par. 2 C.E.C.O., unde se stabileste ca o conditie de admisibilitate a recursului pentru stabilirea responsabilitatii anularea deciziei care a cauzat prejudiciul, in situatiile prevazute de celelalte tratate, nu se pretind acte prealabile. Recursul pentru stabilirea responsabilitatii Comunitatilor este prescriptibil in termen de cinci ani, iar termenul de prescriptie nu incepe sa curga decat cand sunt reunite toate conditiile careia ii este subordonata obligatia de reparatie, si nu inainte ca prejudiciul care urmeaza sa fie reparat sa se fi concretizat.

4.4.3. Raspunderea contractuala

Raspunderea contractuala a Comunitatilor este reglementata in art. 215 par. 1, C.E. si art. 188 par. 1 C.E.E.A. Conform acestora, responsabili­tatea contractuala a Comunitatilor este guvernata de legea aplicabila contractului in cauza. Instanta competenta va fi cea stabilita prin clauza compromisorie, sau instanta nationala stabilita prin aplicarea regulilor generale. Curtea de Justitie va fi deci competenta doar pe baza prevederilor clauzei din contractul respectiv.

Legea aplicabila va fi cea stabilita de parti, care se va impune instan­tei competente, chiar in caz ca aceasta este Curtea de Justitie, desemnata prin clauza compromisorie a partilor. Daca partile nu stabilesc legea aplicabila, instanta competenta va aplica regulile obisnuite privind conflictul de legi.

4.5. Alte actiuni si masuri judiciare

4.5.1. Exceptia de ilegalitate

Exceptia de ilegalitate este o cale neautonoma prin care persoana care este implicata intr-o actiune judiciara care are ca scop anularea unui act individual poate pune in discutie legalitatea actului comunitar general in baza caruia a fost emis actul individual. Desi ea se aplica doar in cazul regulamentelor, aceasta limitare nu ii reduce importanta, avand in vedere faptul ca prin intermediul acesteia se suplineste incapacitatea unor justitiabili de a initia recursuri in anularea actelor comunitare.

Fundamentul juridic al exceptiei de ilegalitate se afla in art. 184 C.E., 156 C.E.E.A., care contin reglementari identice, iar in Tratatul C.E.C.O. in art. 36 alin. 3 care cuprinde o prevedere limitata doar la domeniul sanctiunilor pecuniare.

In acest domeniu, Curtea a statuat insa ca avand in vedere necesitatea aplicarii uniforme a dreptului comunitar, exceptia de ilegalitate are valoare de principiu general, deci se aplica si in cadrul Tratatului C.E.C.O.. Ea poate fi utilizata atat in fata Curtii de Justitie cat si in fata Tribunalului de Prima Instanta, intrucat tratatele prevad ca ea se poate aplica doar in cazul regulamentelor, Curtea de Justitie a extins aplicarea si asupra actelor care produc efecte analoage. Tratatul de la Maastricht ii extinde aplicabilitatea si asupra regula­mentelor adoptate in comun de Consiliu si Parlament, precum si asupra regulamentelor adoptate de Banca Centrala Europeana. Actele fara aplicabilitate generala nu pot face obiectul exceptiei de ilegalitate. Utilizarea exceptiei de ilegalitate nu este limitata in timp, sau de alte reguli procedurale. Ea nu face obiectul unei hotarari specifice. Fiind invocata in cadrul actiunii principale, instanta va constata in cadrul acesteia ilegalitatea regulamentului sau actului cu efecte similare. In absenta acestei actiuni, actul in cauza nu ar fi invalidat, el continuand sa produca efecte juridice.

4.5.2. Procedura de urgenta si masurile provizorii

Organele judiciare comunitare sunt abilitate prin tratate si alte reglementari sa adopte anumite masuri provizorii prin proceduri de urgenta. Acestea sunt reglementate in art. 39 C.E.C.O., 186 C.E. si 158 C.E.E.A., in cele trei protocoale privind Statutul Curtii de Justitie, in Regulamentul de procedura al acesteia (art. 83 si urmatoarele), precum si in Statutul Tribunalului de Prima Instanta (art. 104 si urm.).

Procedura de urgenta este de competenta presedintelui Curtii de Justitie sau a Tribunalului de Prima Instanta. Ea este introdusa printr-o cerere separata adresata instantei, dar numai ca anexa a unei actiuni judiciare principale in curs de solutionare in fata Curtii sau a Tribunalului de Prima Instanta. Instanta poate sa dispuna de o varietate de masuri provizorii. Acestea au ca scop intentia de a evita acele situatii care sa inrautateasca situatia existenta in momentul introducerii reclamatiei si care ar putea sa puna in pericol aplicarea hotararii pronuntate de instanta. Ceea ce este caracteristic pentru aceste masuri este urgenta cu care ele trebuie decise, inainte ca instanta sa se pronunte asupra fondului cauzei.