Instrumentele juridice comunitare

INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE

1. Actele institutiilor juridice comunitare

1.1. Regulamentele

Asa cum este prevazut in art. 249 alin. 2 CE si art. 161 Euratom, un regulament trebuie sa intruneasca trei caracteristici:

a. sa fie de aplicabilitate generala, ceea ce presupune caracterul nedeterminat, neindividualizat, al situatiilor la care se aplica si al efectelor produse sub raportul subiectelor juridice carora li se adreseaza, persoane fizice si juridice si statele membre. Regulamentele nu sunt aplicabile unor destinatari limitati, desemnati sau identificabili, ci unor categorii infatisate abstract si in ansamblul lor.

b. sa fie obligatorii in toate elementele lor, fapt care le deosebeste de directive, intrucat acestea sunt obligat 525b18f orii pentru state numai in ce priveste rezultatul de obtinut. Regulamentele obliga nu numai statele, ci si intreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective in beneficiul particularilor .

c. sa fie direct aplicabil in fiecare stat membru, aceasta trasatura fiind data de faptul ca, asa cum s-a aratat in practica, statele au adoptat un anumit sistem juridic care, " in baza Tratatului, a fost integrat in sistemele lor juridice" . Aplicabilitatea directa inseamna ca nu este necesara vreo actiune legislativa formala din partea statelor membre pentru ca ele sa intre in vigoare, neimpunandu-se de exemplu, un act legislativ de ratificare, nici nu pot fi adoptate masuri prin care sa le modifice domeniul lor de aplicare sau formulate dispozitii suplimentare.

Regulamentele se pot clasifica in regulamente de baza si regulamente de executare. Aceasta distinctie, desi neprevazuta de art. 189 (249), a fost introdusa prin practica institutiilor si confirmata de Curte . Regulamentele de executare pot fi adoptate de catre Consiliu sau de catre Comisie, cu abilitarea data de acesta, si ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretarii si validitatii, regulamentului de baza fata de care trebuie sa fie conforme.

Regulamentele se publica obligatoriu in Jurnalul oficial al Comunitatilor europene. Data intrarii lor in vigoare este mentionata in chiar textul lor. In absenta acestei precizari, ele intra in vigoare in a douazecea zi de la data acelei publicari.

In privinta conditiilor de fond, un regulament trebuie sa indice temeiul legal al adoptarii sale, avizele care trebuie sa fie obtinute (din partea Parlamentului, Comitetului economic si social, Comitetul regiunilor etc., dupa caz) si indeplinirea procedurilor formale prevazute pentru adoptarea actului in cauza (cine a avut initiativa sau propunerea legislativa, consultarea altor organisme). In sfarsit, in preambulul sau mai trebuie avuta in vedere si o motivare in fapt si in drept pentru hotararile luate. Aceste conditii sunt cerute, potrivit art. 190 (253) din Tratat, si in cazul deciziilor si directivelor.

1.2. Directivele

Directivele au forta obligatorie pentru fiecare stat membru caruia i se adreseaza numai in ce priveste rezultatul de atins, lasandu-se autoritatilor nationale competenta alegerii formelor si mijloacelor de aplicare a lor, potrivit art. 249 alin. 3 CE, art. 161 alin. 3 Euratom si art. 14 alin. 3 CECO.

Posibilitatea de a invoca o obligatie impusa prin directiva nu poate fi exclusa in ce priveste persoanele, avand in vedere efectul obligatoriu atribuit directivelor. Curtea a precizat ca "in special atunci cand autoritatile comunitare, prin directiva, au impus statelor membre obligatia de a urma o anumita conduita, efectul util al acestui act ar fi diminuat daca persoanele ar fi impiedicate sa invoce in fata tribunalelor nationale si daca acestea din urma ar fi impiedicate sa o ia in considerare ca element de drept comunitar".

Directivele se adreseaza numai statelor membre si, ca atare, numai acestora le pot fi impuse obligatii, efectul lor fiind, deci, limitat.

Directivele nu pot fi invocate in raporturile dintre particulari, ci numai contra unui stat membru caruia ii sunt adresate, ele neputand sa impuna obligatii persoanelor.

Directivele sunt destinate sa promoveze armonizarea sau coordonarea legislatiilor nationale, tinzand sa ingradeasca in anumite domenii autoritatea statelor in materie de reglementare juridica prin stabilirea in sarcina lor a unor obligatii de a face, a unor restrictii sau a unor interdictii. (Este cazul directivelor pe care Consiliul le adopta in materia liberei circulatii a lucratorilor - art. 40, art. 44 par. 1, part. 47 par. 2).

In principiu, rezultatul "de atins", in privinta caruia directiva este obligatorie, face necesara modificarea legislatiilor nationale sau adoptarea de prevederi legale in domeniile ce fac obiectul ei. Asa, de exemplu, in cazul Directivei nr. 77/249 din 29 martie 1977 a Consiliului privind facilitarea exercitarii efective de catre avocati a libertatii de a furniza servicii, statele membre urmau sa ia masurile necesare spre a aduce la indeplinire Directiva intr-un anumit termen (doi ani) de la notificarea ei si trebuia sa comunice Comisiei textele principalelor prevederi ale legislatiilor nationale pe care ele le vor adopta in domeniul avut in vedere.

Un stat membru care nu a adoptat masurile de implementare pretinse de directiva, in termenele stabilite sau nu a implementat-o corect, nu poate invoca impotriva persoanelor propria neindeplinire a obligatiei pe care o presupune directiva.

Formele si metodele alese de catre state trebuie sa duca la aplicarea directivei astfel incat prevederile din legislatia nationala care urmeaza sa fie modificate si (sau) adaptate sa asigure certitudinea si eficienta juridica in sensul garantarii fortei lor obligatorii.

Simplele practici administrative, care si prin natura lor sunt modificabile, dupa dorinta, de catre autoritatile nationale si carora nu li se da publicitatea adecvata, nu pot fi considerate ca o indeplinire corespunzatoare a obligatiei ce incumba statelor membre, conform art. 189 (249) alin. 3 CE.

In legatura cu aplicabilitatea directa a unei directive s-a afirmat ca, de vreme ce statul destinatar a satisfacut obligatia sa de transpunere, aceasta problema nu se pune, deoarece, prin ipoteza, exista masuri nationale de aplicare, iar problema de a sti daca aceste masuri constituie sau nu o aplicare corecta nu este o chestiune de aplicare directa, ci de conformitate a dreptului national cu dreptul comunitar . Aceasta aplicabilitate directa nu este de interes decat atunci cand directiva nu a fost transpusa in termenele prescrise, ipoteza in care aceasta calitate constituie o garantie minimala.

Ratiunea pentru care o persoana poate sa invoce prevederile unei directive inaintea unui tribunal national consta in faptul ca obligatiile ce se nasc potrivit acelei directive privesc toate autoritatile statelor membre.

In cazul in care o directiva nu este transpusa in legislatia nationala de catre un stat membru, persoanele vatamate prin faptul netranspunerii pot sa permita repararea daunelor incercate, statul in cauza avand obligatia de despagubire potrivit criteriilor stabilite in dreptul sau intern in masura in care sunt intrunite trei conditii:

1. rezultatul prevazut de directiva sa comporte atribuirea de drepturi in beneficiul persoanelor;

2. continutul acestor drepturi sa fie identificabil pe baza dispozitiei directivei;

3. existenta unei legaturi cauzale intre incalcarea obligatiei ce incumba statului si daunele suferite de persoana lezata.

1.3. Deciziile

Deciziile sunt obligatorii in intregul lor pentru cei carora li se adreseaza conform art. 249 alin. 4 CE, art. 161 alin. 4 Euratom si art. 14 alin. 2 CECO.

Deciziile nu cuprind reguli generale care sa fie valabile erga omens, nu au caracter normativ. Ele sunt numai acte administrative, individuale, prin care dreptul comunitar este aplicat.

Se poate distinge intre deciziile declarative, cele relative la concurenta, care au o natura cvasijudiciara, si deciziile administrative, care sunt pur de executare, adoptate cu deosebire in contextul politicilor comunitare si in materie de numire si promovare a functionarilor .

1.4. Recomandarile si avizele

Aceste categorii de acte nu au forta obligatorie, potrivit art. 249 alin. ultim CE, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor. Necontinand reguli susceptibile de a fi aplicate obligatoriu, ele nu pot fi contestate in justitie.

Ele sunt instrumente de orientare, invitand pe destinatar sa adopte o linie de conduita determinata .

In sfera avizelor nu intra acele avize care se incadreaza in procedura de adoptare a unor acte comunitare obligatorii, ele neavand o adevarata autonomie juridica. Acestea nu se adreseaza unor subiecte exterioare, precum statele, persoanele fizice sau juridice .

2. Motivarea si procedura de adoptare

a actelor comunitare

2.1. Motivarea

Regulamentele, directivele si deciziile adoptate de Parlamentul european si de Consiliu, ca si actele adoptate de Consiliu sau de Comisie trebuie sa fie motivate in conformitate cu art. 253. Ca atare, se impune o prezentare in preambulul sau in expunerea de motive a actului in cauza, a ratiunilor de fapt si de drept care il intemeiaza in functie de natura masurilor ce sunt preconizate si de imprejurarile in care hotararile vor fi luate, argumentele respective trebuind sa aiba un caracter decisiv si sa fie clar formulate.

In ce priveste motivarea legala, un act comunitar poate fi anulat, spre exemplu, atunci cand institutia care a adoptat actul in discutie nu a ales temeiul juridic corespunzator, fapt care a generat incalcarea unor prerogative ale unei alte institutii comunitare in procesul de luare a deciziilor.

In enuntarea motivelor nu trebuie sa existe contradictii. Acestea ar putea constitui o incalcare a art. 253 CE, astfel incat sa afecteze validitatea masurii in cauza daca se stabileste ca, urmare a contradictiilor, destinatarul masurii nu este in situatia de a aprecia, in tot sau in parte, motivele reale ale deciziei si, ca urmare, dispozitivul acesteia, este, total sau partial, lipsit de justificare legala.

Cu deosebire in materie de concurenta, organele comunitare de justitie au pronuntat o multitudine de decizii raportate la motivarea actelor comunitare care ii afecteaza pe destinatarii lor.

2.2. Procedura de adoptare

Exista mai multe tipuri de proceduri de luare a deciziilor. In functie de tipul de decizii pe care procedurile respective le guverneaza, categoriile de proceduri sunt cele care duc la:

- decizii privind continutul Tratatelor;

- decizii de directie generala, adica decizii stabilind un cadru pentru dezvoltarea politicilor Uniunii Europene;

- decizii legislative;

- decizii de politica comerciala comuna (comert exterior);

- decizii in domeniul pilonului 2 si pilonului 3;

- decizii bugetare si

- decizii administrative.

In general, in procesul legislativ sunt implicate mai multe institutii si alte organisme comunitare potrivit unei specializari riguros reglementata .

Astfel, ca regula generala:

a. Comisia are drept de initiativa legislativa si va propune legislatia;

b. Consiliul este organul care are decizia finala, cu exceptia cazului cand el va putea fi neutralizat prin implicarea Parlamentului (in cazul procedurii de codecizie);

c. Parlamentul are un rol care variaza potrivit cu procedura legislativa adoptata si care poate sa mearga de la simpla consultare la un drept de veto;

d. alte organisme precum Consiliul economic si social si Comitetul regiunilor au o functie consultativa.

Diviziunea aceasta este reflectata in procedurile legislative, distingandu-se intre:

1. procedura traditionala;

2. procedura de consultare;

3. procedura de conciliere (varianta a procedurii de consultare);

4. procedura de codecizie;

5. procedura de aviz conform.