Justitia comunitara

Justitia comunitara

Controlul judecatoresc al actelor juridice comunitare

In sistemul Tratatului CE confuziile legate de denumirea si natura actelor adoptate sunt mai putin posibile. Se impun clarificari numai cu privire la caracterul general sau individual al actelor adoptate. Spre a se stabili daca un act este general sau individual trebuie sa se examineze continutul sau, daca prevederile respective urmeaza probabil sa afecteze direct si individual situatia persoanelor carora li se aplica. Dreptul de a introduce o actiune impotriva unui act general este mai restrans decat in privinta unui act individual. Chiar daca un act, de exemplu un regulament, este aplicabil numai intr-un stat membru, acest fapt nu-i afecteaza caracterul general, de vreme ce el se adreseaza unui grup abstract de persoane. Daca, insa, intr-un act cu caracter general se intalnesc si prevederi cu caracter individual, a 444i83e tunci aceste din urma dispozitii pot fi contestate de cei carora li se adreseaza, intrunind caracterul unei decizii, spre exemplu. Dar acest lucru este posibil numai atunci cand aceste dispozitii pot fi disjunse, deoarece nu formeaza impreuna cu celelalte o unitate indivizibila. Totusi, o singura prevedere nu poate sa aiba, concomitent, caracterul unei masuri de generala aplicare si al unei masuri individuale.

Nu pot fi supuse controlului judecatoresc asa-numitele "acte inexistente". In aceasta categorie au fost incluse actele inexistente in fapt, cum ar fi actele care nu au intrat in vigoare sau cele care emana de la persoane care nu detin competenta necesara, precum si actele care sunt lipsite de orice temei legal, categorie in care sunt incluse acte care exista, dar sunt vadit ilegale, astfel incat nu trebuie sa fie aplicate, chiar daca nu sunt contestate in termenul prevazut. Daca un act este adoptat si publicat din eroare, el poate fi declarat ca inexistent. In cazul in care este stabilita inexistenta actului, actiunea introdusa urmeaza sa fie declarata inadmisibila, intrucat nu se poate contesta ceva ce nu exista, cu consecinta suportarii cheltuielilor de catre reclamant.

In unele cazuri s-a acceptat ca sa se supuna procedurii Curtii de Justitie acte care nu sunt avute in vedere de tratatele comunitare. Aceste tratate prevad expres ca o actiune poate fi introdusa numai contra deciziilor generale, deciziilor individuale si recomandarilor (art. 33, in cazul CECO) si contra actelor adoptate impreuna de catre Parlament si Consiliu, actelor Consiliului si BCE, altele decat recomandarile si avizele, si actelor Parlamentului destinate sa produca efecte juridice fata de terti (art. 230 par. 1, in cazul CE), de unde concluzia ca numai actele obligatorii pot fi contestate. Desi sunt specificate categoriile de acte ce pot fi adoptate de catre fiecare institutie, totusi, au putut fi supuse procedurilor Curtii si alte categorii de acte in scopul salvgardarii dreptului de a se putea efectua proceduri contra actelor comunitare care au efecte juridice. Astfel, Curtea a constatat ca, potrivit art. 173 (230) CE, ea are obligatia de a controla legalitatea actelor Consiliului, altele decat recomandarile si avizele.

Alte acte neprevazute de tratatele comunitare sunt deciziile si acordurile adoptate de reprezentantii guvernelor statelor membre ce se intrunesc in Consiliu. Asemenea decizii si acorduri au fost considerate ca facand parte din dreptul comunitar prin referirea expresa la ele mentionata in Actele de aderare ale altor state la Tratele comunitare. Astfel, se prevede ca un nou stat membru urmeaza sa adere si la aceste decizii si acorduri si, intrucat competenta organelor comunitare de jurisdictie se extinde si asupra actelor de aderare (ca acte juridice comunitare), este evident ca, deoarece deciziile si acordurile sunt aplicabile noilor state membre, controlul jurisdictional nu poate fi evitat.

Actele preliminare unei decizii comunitare (consultari, adunare de date) nu au fost considerate ca putand fi contestate in justitia comunitara. Au fost incluse in aceasta categorie actele prin care se notifica o decizie in proiect sau intentia de a se adopta o linie de conduita in viitor sau prin care Comisia respinge o propunere de reglementare de catre o parte, fara a se fi luat inca o decizie definitiva in materie.

Cauze de nelegalitate

Art. 230 par. 2 CE si, in mod identic, art. 146 Euratom, enunta cinci cauze de nelegalitate in contextul referitor la posibilitatea introducerii actiunii directe contra actelor comunitare (actiune in anulare). Dar aceasta nu inseamna ca aceste cauze ar putea fi excluse atunci cand este vorba de alte proceduri legale (exceptia de nelegalitate si actiunea relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona). Cauzele de nelegalitate a actelor care pot fi invocate sunt urmatoarele:

necompetenta;

incalcarea unei cerinte procedurale esentiale;

incalcarea tratatului;

incalcarea oricarei reguli de drept privind aplicarea Tratatului;

abuzul de putere.

Cai de contestare a actelor comunitare

Din ansamblul dispozitiilor legale comunitare rezulta ca pot fi utilizate modalitati de contestare a actelor institutiilor comunitare, potrivit cu imprejurarile si natura cauzelor. Acestea sunt:

actiunea in anulare - o actiune directa privind actul respectiv, destinata anularii totale a acestuia;

actiunea relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona, urmarind sanctionarea inactiunii acestor institutii pentru a deveni mai diligente in indeplinirea atributiilor lor;

exceptia de nelegalitate, care este menita sa impiedice aplicarea unui act ilegal spre a fi folosit ca temei pentru actiunea viitoare;

cererea pentru pronuntarea unei hotarari preliminare asupra validitatii unui act comunitar, care poate fi introdusa de tribunalele nationale (la cererea unei parti), cand ele urmeaza sa aplice un act comunitar a carui valabilitate este indoielnica;

stabilirea validitatii unui act intr-o cauza privind daunele provocate de un act ilegal.

Controlul judecatoresc al actelor statelor membre

In general, organizatiile internationale nu au posibilitati prea largi pentru a influenta conduita statelor membre, inclusiv sub aspect jurisdictional. Absenta unei autoritati politice superioare ori a unui organ legislativ de la care sa emane normele de drept international, eterogenitatea statelor, precum si rolul limitat al jurisdictiei internationale in interpretarea si aplicarea dreptului determina, deseori, precaritatea interventiilor acestor organizatii in reglementarea comportamentelor statelor.

In cazul Uniunii Europene normele adoptate de institutiile comunitare, care detin competente specifice incredintate de statele membre, sunt cu mai mare usurinta puse in aplicare, intrucat statele respective au inteles sa-si supuna comportamentul lor acestor norme, intr-un mod strict, in sensul in care se face mentiune la art. 10 CE, de a se obliga la un anumit comportament, si, in caz contrar, sa fie constranse, dupa caz, la savarsirea unui act pozitiv sau la o abtinere, compatibila cu obiectivele stabilite. Aceasta situatie este favorizata de caracterul de omogenitate a statelor membre, care a facut ca, in actiunea lor, sa porneasca de pe pozitii sensibil egale, cu excluderea eventualelor tendinte de tutelare sau hegemonice, astfel ca, aflate in fata dreptului comunitar, sa nu poata recurge la acte discriminatorii sau care ar afecta interesul comun. In acelasi timp, structura institutionala inlatura, intr-o masura decisiva, posibilitatile statelor membre de a evita sau de a se sustrage de la aplicabilitatea regulilor comunitare, indiferent ca ele sunt de o generalitate extrema ori de o adresabilitate directa, restransa.

Rolul organelor comunitare de jurisdictie conferit de legislatia comunitara este de un deosebit interes. Odata ce un stat a devenit membru al Uniunii, justitiabilii nu se vor supune, cat priveste materiile comunitare, decat jurisdictiei expres desemnate, competenta Curtii de Justitie fiind o competenta de atributie. Astfel, in limitele acestei competente, Curtea va exercita o autoritate exclusiva pentru a impune statelor membre respectarea Tratatelor comunitare, aceasta presupunand realizarea obligatiilor pe care si le-au asumat. Statele membre se vor supune, ca atare, numai jurisdictiei comunitare, ea fiind exclusiva, nediscriminatorie si nelimitata in timp. Obligativitatea ei rezulta din dispozitiile specifice ale art. 292 CE: "Statele membre se angajeaza sa nu supuna un diferend relativ la interpretarea si aplicarea prezentului Tratat unui alt mod de reglementare decat celor prevazute de acesta".

Actiunea in constatarea neindeplinirii de catre statele membre a obligatiilor lor

conform tratatelor comunitare

Curtea de Justitie are competenta (exclusiva) de a judeca statele membre in legatura cu neindeplinirea obligatiilor impuse de Tratate si de dreptul comunitar in general. Sediul materiei se afla la art. 226 - art. 228 CE, art. 141 - art. 143 Euratom (in mod identic cu art. 226- art. 228 CE), si art. 88 CECO. Procedurile ce se declanseaza in aceasta privinta urmeaza sa duca la constatarea neindeplinirii unora dintre aceste obligatii de catre un stat membru si la determinarea acestuia sa satisfaca cerintele dreptului comunitar (in cauza sunt, de regula, directivele). In acest proces Comisia are sarcina supravegherii comportamentelor statelor care trebuie sa se concretizeze fie in actiuni, fie in inactiuni. In executarea obligatiilor sale, conform art. 211 CE, Comisia urmeaza sa garanteze ca prevederile Tratatului si masurile luate de institutiile comunitare vor fi aplicate. Aceasta presupune posibilitatea pentru Comisie de a exercita o supraveghere permanenta a comportamentelor statelor respective. Unul dintre mijloacele pentru a o infaptui consta in strangerea oricaror informatii si realizarea oricaror verificari pentru realizarea sarcinilor ce-i sunt incredintate.

Procedura de control initiata de Comisie

Supravegherea exercitata de Comisie

In cazul in care Comisia considera ca un stat membru nu si-a indeplinit obligatiile, va proceda la consultari cu statul respectiv. Daca aceste consultari vor avea un rezultat pozitiv, in sensul incetarii neindeplirii obligatiilor, procedura nu va mai fi declansata. In situatia in care consultarile nu sunt eficiente, Comisia va organiza procedura legala prevazuta in tratate. Astfel, potrivit Tratatului CECO, art. 88 alin. 1, Comisia va constata neindeplinirea obligatiei printr-o decizie motivata, acordand statului membru un termen pentru indeplinirea acesteia. Decizia este executorie, fara posibilitatea de suspendare, chiar daca statul incriminat utilizeaza dreptul de a introduce actiune la Curtea de Justitie contra deciziei Comisiei, in termenul de doua luni de la notificare, prevazut de art. 88 alin.1.

Conform art. 88 alin. 2 din Tratatul CECO, Curtea de Justitie are competenta nelimitata in solutionarea actiunilor introduse de statul membru, ceea ce inseamna ca nu exista vreo prezumtie de validitate a deciziei. Ea are optiunea de a se pronunta asupra validitatii, putand sa inlocuiasca decizia Comisiei prin propria sa decizie, dupa ce, evident, a analizat toate argumentele partilor si a luat in considerare toate faptele relevante.

Daca un stat membru nu-si indeplineste obligatia in termenul fixat de Comisie ori daca el introduce o actiune care este respinsa, Comisia poate, cu acordul Consiliului, actionand cu o majoritate de doua treimi: a) sa suspende plata oricarei sume de bani pentru care este raspunzatoare Comunitatea fata de statul respectiv; b) sa ia masuri sau sa autorizeze celelalte state membre sa ia masuri obligatorii de la principiile fundamentale ale dreptului comunitar (art. 4 CECO) in scopul corectarii efectelor neindeplinirii obligatiilor. Impotriva deciziilor de suspendare sau de luare a masurilor sau de autorizare se pot introduce actiuni in termen de doua luni de la notificare, Curtea avand, de asemenea, competenta nelimitata in aceasta privinta.

Conditiile necesare de admisibilitate a actiunii Comisiei (faza procedurala administrativa)

a)          Existenta unei neindepliniri (sau incalcari, nerespectari) de catre statele membre a obligatiilor lor, prevazute in Tratatele comunitare sau in legislatia subsidiara.

b)          Discutiile formale care se circumscriu prevederilor art. 266 alin. 1 ce statueaza: Comisia trebuie sa dea posibilitate statului membru considerat in culpa sa-si prezinte observatiile sale intr-o procedura formala, invitandu-l, in acest sens, printr-o scrisoare in care trebuie sa prezinte problemele in litigiu si toate elementele necesare statului pentru a-si pregati apararea, inclusiv pentru eventualitatea in care el nu-si insuseste in final punctul de vedere al Comisiei si va continua, prin urmare, procedura. Comisia va putea, de exemplu, sa adreseze statelor scrisori de punere in intarziere privind necomunicarea masurilor nationale de executare a directivelor. Desi avizul motivat trebuie sa contina o expunere coerenta si detaliata a motivelor care determina Comisia sa conchida ca statul in cauza nu si-a indeplinit una din obligatiile sale potrivit tratatului, scrisoarea de preaviz formal nu poate fi supusa unor astfel de cerinte de precizie, intrucat ea cuprinde doar un scurt rezumat al nemultumirilor Comisiei.

Durata discutiilor formale nu este precizata in Tratate. Ea poate fi, de aceea, la dispozitia negociatorilor.

c)    Avizul motivat incheie faza procedurala administrativa, atunci cand Comisia considera, cu titlu definitiv, ca statul respectiv nu si-a indeplinit obligatiile conform Tratatului. Comisia evalueaza actiunea statului, concretizata in adoptarea uneia sau mai multor reglementari prin care nu s-au respectat obligatiile comunitare, sau inactiunea sa, constand in neadoptarea unor dispozitii legale. Avizul adresat de catre Comisie statului membru reprezinta elementul de referinta pentru actiunea viitoare a Comisiei in fata Curtii si pentru dezbaterile acesteia.

In aviz vor fi indicate motivele de fapt si de drept care duc la aprecierea Comisiei in legatura cu neindeplinirea obligatiilor. In plus, trebuie sa fie precizate si masurile posibile pe care statul ar trebui sa le ia pentru a se inlatura aceste stari negative sau de incertitudine.

Comisia va stabili un termen pentru ca statul membru sa se conformeze avizului. Daca statul in cauza nu se conformeaza avizului in termenul fixat, Comisia poate sa sesizeze Curtea de Justitie cu problema litigioasa, potrivit art. 226 alin. 2. Comisia nu este tinuta sa sesizeze Curtea daca statul membru nu da curs avizului in termenul stabilit, prevederile textului mentionat nefiind imperative ("Comisia poate sa sesizeze .").

Asa cum a precizat Curtea de Justitie, avizul motivat nu are vreun efect juridic obligatoriu pentru destinatarul lui, el constituind doar o faza a unei proceduri care duce la actiune la Curte si avand efecte numai privind initierea procedurilor, astfel ca atunci cand un stat membru nu se conformeaza acestui aviz in termenul stabilit, Comisia are dreptul, nu si obligatia, de a introduce actiunea la Curte.

Scopul procedurii administrative prealabile, precontencioase, este, pe de o parte, de a da statului membru prilejul de a-si indeplini obligatiile sale conform Tratatului si, pe de alta parte, de a beneficia el insusi de dreptul de a se apara contra obiectiilor ridicate de Comisie, acest dublu scop impunand un termen rezonabil in care sa raspunda la scrisoarea formala si sa dea curs avizului motivat sau, daca este cazul, sa-si pregateasca apararea.

Faza jurisdictionala

Aceasta noua faza incepe prin sesizarea Curtii de Justitie de catre Comisie, care va avea, astfel, legitimare procesuala activa, care nu poate fi extinsa si la persoanele fizice si juridice; art. 169 (226) alin. 2, nu prevede nici un termen de introducere a actiunii, astfel ca aceasta este la dispozitia Comisiei, consideratiile care determina optiunea acesteia in materie nu pot sa afecteze admisibilitatea actiunii, care se supune regulilor obiective.

Decizia de initiere a fazei jurisdictionale - sesizarea Curtii, desi este o masura indispensabila in scopul de a se da Curtii posibilitatea de a hotari asupra pretinsei indepliniri a obligatiilor prin intermediul unei decizii obligatorii, totusi ea nu modifica per se pozitia juridica in cauza si, in consecinta, decizia respectiva de introducere a actiunii pentru declararea acestei neindepliniri trebuie sa fie supusa unei deliberari (ca si decizia de a emite avizul motivat) din partea Colegiului comisarilor, impunandu-se ca acestia sa aiba la dispozitie informatiile necesare care intemeiaza deciziile. Nu este, totusi, necesar ca insusi colegiul sa decida in mod formal asupra redactarii actelor care dau efect acestor decizii si le prezinta intr-o forma finala. In sesizare trebuie sa fie precizate in mod necesar obiectul litigiului, concluziile si expunerea sumara a motivelor invocate, care trebuie sa fie identice cu cele evocate.

In exercitarea puterilor sale conferite de art. 155 (211) si 169 (226) din Tratat, Comisia, cand introduce o actiune privind neindeplinirea obligatiilor conform Tratatului, nu trebuie sa dovedeasca faptul ca exista un interes specific in introducerea actiunii, art.169 (226) nefiind destinat sa protejeze drepturile proprii ale Comisiei. Functia Comisiei, in interesul general al Comunitatii, este de a asigura ca statele membre aduc la indeplinire Tratatul si prevederile adoptate de institutiile prevazute si de a obtine declaratiile privind neindeplinirea obligatiilor ce decurg din reglementarile respective in scopul de a-i pune capat acesteia. Dat fiind rolul ei de gardian al Tratatului, numai Comisia este competenta sa decida daca este oportun sa introduca actiune contra unui stat membru pentru neindeplinirea obligatiilor sale si sa determine conduita ori omisiunea ce poate fi atribuita statului in cauza pe baza careia aceasta actiune trebuie sa fie introdusa.

Pentru a reusi in indeplinirea sarcinilor sale conform art. 155 (211) pentru asigurarea aplicarii Tratatului si, in consecinta, in scopul aplicarii tratatelor internationale care conform art. 228 (300) CE sunt obligatorii atat pentru institutiile comunitare, cat si pentru state, Comisia nu trebuie sa fie impiedicata in exercitarea competentelor sale conform art. 169 (226) de a initia proceduri la Curtea de Justitie cand un stat membru nu si-a indeplinit obligatiile potrivit unui acord de acest fel. Introducerea unei actiuni la Curte nu poate sa depinda de realizarea consultarilor in cadrul Comitetului special prevazut la art. 113 (133) CE si, a fortiori, ea nu poate sa depinda de faptul daca s-a constatat a fi existat mai intai un consens in cadrul acestui Comitet cu privire la interpretarea angajamentelor comunitare potrivit unui acord international. Intr-o actiune introdusa conform art. 169 (226) CE, ii incumba Comisiei obligatia de a dovedi neindeplinirea obligatiei invocate.

Cauze justificative ale neindeplinirii obligatiilor de catre statele membre

Statele membre pot sa justifice conduita lor invocand diverse cauze, atunci cand se desfasoara o procedura jurisdictionala in materia de fata:

declararea unei rezerve atunci cand au acceptat un act al Consiliului, dar s-a argumentat ca rezerva este inadmisibila, ea fiind posibila doar in tratatele multilaterale;

autonomia statelor, in cazul in care statele raman suverane in anumite domenii;

absenta interesului, cand, de exemplu, nu s-a cauzat nici un prejudiciu celorlalte state;

absenta culpei; s-a respins aceasta justificare pentru motivul ca art. 226 priveste doar clarificarea dreptului si nu doar vinovatia sau moralitatea;

circumstante exceptionale prevazute in Tratat (fostul art. 226 CE, abrogat prin Tratatul de la Amsterdam); nu s-a acceptat aceasta justificare, deoarece o cerere a statului pentru autorizare a unor masuri de protectie, derogatorii de la obligatiile din Tratat, nu poate justifica masuri unilaterale ilegale;

nevaliditatea unei reguli nerespectate; nu s-a admis exceptia de nelegalitate cand se contesta validitatea dreptului intr-o procedura conform art. 226, precum in cazul deciziilor individuale care ar fi putut sa fie contestate in termenul prevazut pentru actiunea in anulare. Chiar atunci cand o actiune este inca posibila, statele sunt obligate sa aplice dreptul comunitar;

existenta unor mijloace locale de solutionare; s-a statuat ca existenta sau inexistenta unor cai de solutionare de catre tribunalele locale (mai ales in cazul regulilor comunitare cu efect direct) nu poate sa aiba vreo influenta asupra exercitarii posibilitatilor de solutionare prevazute la art. 226, deoarece cele doua cai au obiective diferite si efecte distincte, ele fiind independente una fata de cealalta;

fapta altuia: nu poate fi invocata cand cel in cauza nu si-a indeplinit propriile obligatii, dar, cand datorita neglijentei altuia, s-a creat o stare de incertitudine si neclaritate privind obligatiile de indeplinit, ea va putea fi calificata ca susceptibila de a justifica propria actiune sau inactiune;

efectul direct al directivelor: nu exonereaza statele membre de obligatia de implementare a lor prin adoptarea de masuri nationale in termenul cuvenit pentru a se satisface scopul directivelor;

organizarea constitutionala sau administrativa a fiecarui stat: s-a statuat ca un stat este raspunzator pentru neexecutare conform art. 169 (226), indiferent de problema identificarii agentiei nationale care este real raspunzatoare pentru acea neexecutare, chiar daca agentia respectiva este dependenta potrivit dreptului intern. Principiul ca statele membre sunt obligate sa repare pierderea sau dauna cauzata persoanelor prin incalcarile dreptului comunitar pentru care ele pot fi considerate raspunzatoare este aplicabil cand organele nationale legislative sunt responsabile pentru aceste incalcari;

prevederi, imprejurari sau practici existente in sistemul juridic al unui stat membru care sunt modificabile dupa dorinta de catre autoritati si carora nu li se da o publicitate corespunzatoare; s-a retinut ca ele nu pot fi considerate a constitui o indeplinire corespunzatoare a obligatiilor conform Tratatului, deoarece ele mentin, pentru persoanele in cauza, o stare de incertitudine in ce priveste intinderea drepturilor lor asa cum sunt garantate de Tratat;

faptul ca statele membre sunt in curs de transpunere sau implementare a reglementarilor comunitare sau ca legislatia este in stadiu de proiect, de discutii sau de adoptare;

dificultatile transpunerii reglementarilor comunitare sau complexitatea subiectului ori intampinarea unor probleme procedurale sau legale nu pot fi retinute;

s-a respins argumentul ca intarzierea in transpunerea directivei nu stanjeneste comertul intracomunitar, precum si cererea pentru oprirea procedurilor pana la adoptarea reglementarilor de implementare;

obiectiile sindicatelor privitoare la o directiva determinata nu pot constitui o aparare valabila pentru netranspunerea ei.

Hotararea Curtii de Justitie. Executarea ei

Daca statul membru a adoptat acte in legatura cu care Comisia a solicitat interventia Curtii, conform art. 226, Curtea nu va putea sa anuleze actele respective, intrucat aceasta ar constitui o ingerinta in activitatea jurisdictionala interna, incompatibila cu dispozitiile Tratatelor.

Ea poate numai sa constate o neindeplinire a obligatiilor de catre statul respectiv, cu consecinta ca acesta trebuie sa ia masurile pe care le comporta, conform art. 228 alin. 1 CE, executarea hotararii Curtii, spre a se inlatura aceasta abatere (hotararea Curtii avand un caracter declarativ). Problema daca un stat membru nu si-a indeplinit obligatiile, trebuie sa fie determinata prin referire la situatia care exista la sfarsitul perioadei stabilite in avizul motivat si schimbarile ulterioare nu pot fi luate in considerare. Totusi, cand o actiune introdusa conform art. 169 (226) din Tratat a fost considerata ca inadmisibila pe temeiul ca plangerea Comisiei a fost bazata pe o obiectie care era diferita de aceea care fusese stabilita in avizul motivat, Comisia poate sa remedieze deficientele gasite de Curte introducand o noua cerere privind aceleasi fapte bazate pe aceleasi obiectii, motive in drept si argumente din avizul motivat initial emis, fara a reincepe intreaga procedura precontencioasa sau fara emiterea unui aviz motivat suplimentar.

Textul legal nu prevede un termen in care hotararea Curtii trebuie sa fie executata. Totusi, in practica s-a stabilit ca, avandu-se in vedere interesul in imediata si uniforma aplicare a dreptului comunitar, este de domeniul evidentei ca procesul de aducere la indeplinire a unei hotarari trebuie sa fie initiat de indata si terminat cat mai curand posibil. In caz contrar, se va deschide procedura prevazuta la art. 228 alin. 2.

In cazul cand Comisia considera ca statul membru nu a luat masurile necesare (art. 228 alin. 2), ea va elabora, dupa ce a dat posibilitatea statului sa prezinte observatiile sale, un aviz motivat precizand chestiunile in legatura cu care statul membru nu s-a conformat hotararii Curtii. Procedura este asemanatoare cu procedura administrativa prealabila, folosita de Comisie in vederea introducerii posibile a actiunii urmare careia se va fi dat hotararea ce trebuie sa fie executata.

Daca statul membru nu a luat masurile pe care le comporta executarea hotararii Curtii in termenul fixat de Comisie, aceasta poate sa sesizeze Curtea, indicand, totodata, cuantumul sumei forfetare sau al unei sume cu caracter cominatoriu de platit de catre statul membru respectiv, pe care ea o considera potrivita cu imprejurarile (art. 228 par. 2 partea a doua). Odata cu sesizarea incepe faza jurisdictionala a noii cauze. Dar spre deosebire de procedura administrativa evocata in legatura cu litigiul ce a facut obiectul actiunii precedente, solutionata de Curte, Comisia va trebui sa indice si sanctiunile pecuniare mentionate.

Pentru sesizarea Curtii nu este precizat un termen, dar el trebuie sa fie cat mai scurt, pentru a nu se prelungi starea de incertitudine privind executarea hotararii initiale a Curtii. Pe de alta parte, consideram faptul de a se indica de catre Comisie sanctiunile pecuniare ca avand un rol mobilizator pentru statul respectiv, spre a-l determina sa execute hotararea.

In cazul in care Curtea admite ca statul membru in cauza nu s-a conformat hotararii sale, ea poate sa-i aplice sanctiunile platii unei sume forfetare sau a unei sume cu caracter cominatoriu (art. 228 par. 2 partea a treia). Asadar, Curtea nu este obligata sa aplice sanctiunile ce i-au fost infatisate de Comisie sau in cuantumul propus de aceasta. Aceasta situatie se explica printr-o eventuala reactie pozitiva a statului membru in sensul ca, intre timp, pana la darea unei noi hotarari de catre Curte, el a procedat la executarea hotararii initiale ori sunt suficiente indicii ca el va proceda imediat la executare. Dar, chiar si in aceasta ipoteza extrema, credem ca nu exista posibilitatea pentru Curte de a se desesiza, intrucat, daca s-ar proceda astfel, statele membre, virtual culpabile pentru abateri asemanatoare ce s-ar putea constata, vor incerca sa amane cat mai mult executarea. Curtea va trebui, prin urmare, sa dea o hotarare in toate cazurile, chiar si atunci cand statul membru a procedat la executarea in faza jurisdictionala si chiar daca acesta nu ar urma sa fie sanctionat pecuniar.