Relatiile externe comunitare

Relatiile externe comunitare

Comunitatile Europene nu au fost constituite ca entitati inchise. Pentru a-si realiza obiectivele ele au trebuit sa se integreze in sfera larga a raporturilor internationale prin promovarea unor relatii de cooperare si de schimb in diverse domenii, in cadrul unei politici comune a relatiilor externe.

Prin Tratatul de la Maastricht, Titlul V, s-au statuat regulile fundamentale pentru instituirea si orientarea politicii externe comune a Uniunii Europene, la care se adauga politica de securitate comuna. Sunt definite obiectivele acestei politici ca fiind indreptate spre salvgardarea valorilor comune, a integritatii Uniunii, in conformitate cu principiile Cartei Natiunilor Unite, intarirea securitatii Uniunii sub toate formele, mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale conform principiilor Cartei Natiunilor Unite, precum si principiilor Actului final de la Helsinki si obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele exterioare, promovarea cooperarii internationale, dezvoltarea si consolidarea democratiei si a statului de drept, precum si a respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului (art. 11 par. 1).

Prin Tratatul de la Amsterdam au fost extinse obiectivele stabilite in Tratatul de la Maastricht, prin includerea prevederilor privind salvgardarea integritatii Uniunii in conformitate cu Carta Natiunilor Unite si prin introducerea obiectivelor securitatii internationale in legatura cu frontierele exterioare.

Prin Tratatul de la Nisa s-au adus unele modificari in Titlul V in discutie cu privire indeosebi la apararea comuna si s-a prevazut instituirea cooperarii intarite in domeniile avute in vedere in acest Titlu, asa cum va rezulta din cele ce urmeaza. Totusi, prin Declaratia privind politica europeana de securitate si de aparare, adoptata de Conferinta reprezentantilor guvernelor statelor membre convocata la Bruxelles pentru a hotari de comun acord modificarile Tratatelor (TMs., CE, Euratom si CECO) si ale unor acte conexe (ce au dus la adoptarea Tratatului de la Nisa si a altor documente), s-a precizat ca, in conformitate cu textele aprobate de Consiliul european de la Nisa privind politica europeana de securitate si de aparare (raportul presedintiei si anexele lui), obiectivul Uniunii Europene este in sensul ca aceasta politica sa fie rapid operationala, o decizie in acest scop urmand sa fie luata de catre Consiliul European cat mai curand posibil si nu mai tarziu decat la intrunirea acestuia de la Laeken/ Bruxelles pe baza dispozitiilor existente ale Tratatul 838j93i ui privind Uniunea Europeana (intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa nefiind o conditie prealabila).

Statele membre sprijina activ si fara rezerve politica externa si de securitate comuna a Uniunii intr-un spirit de loialitate si solidaritate reciproca. Ele actioneaza impreuna pentru intarirea si dezvoltarea solidaritatii lor politice reciproce si se abtin de la orice actiune contrara intereselor Uniunii ori susceptibila de a afecta eficacitatea ei ca forta coerenta in relatiile internationale. Consiliul vegheaza la respectarea acestor principii (art. 11 par. 2 TMs.). In cadrul acestor dispozitii a fost introdusa o clauza de "solidaritate politica" in sensul angajarii statelor membre in mod activ si fara rezerve pentru a sprijini politica in discutie si al abtinerii de la vreo actiune daunatoare eficacitatii Uniunii pe plan international.

In articolele 12 - 15 din Titlul V, restructurat prin TA, sunt detaliate cinci instrumente ale politicii externe de securitate comuna, pentru urmarirea obiectivelor, trei dintre ele - definirea principiilor si orientarilor, adoptarea unor pozitii comune si adoptarea unor actiuni comune - au existat si anterior TA (fostul art. J2 din TMs.), iar celelalte doua - decizii privind strategii comune si intarirea cooperarii sistematice intre statele membre in conducerea politicii - au caracter de noutate.

Primele dintre cele doua instrumente - definirea principiilor si orientarilor si deciziile asupra strategiilor comune - sunt la dispozitia Consiliului European conform art. 13. In cazul primului instrument, definirea va include si domeniile avand implicatii privind apararea, iar in cazul celui de-al doilea instrument, deciziile respective vor privi domeniile in care statele membre au interese comune importante, strategiile precizand obiectivele si durata pe care ele le au si mijloacele care vor fi puse la dispozitie de Uniune si de statele membre. In aceste privinte, Consiliului ii revine fie rolul de a decide in concret asupra definirii si punerii in aplicare a politicii externe si de securitate comuna, pe baza orientarilor generale adoptate de Consiliul European - pentru cea dintai ipoteza, fie rolul de a recomanda Consiliului European strategii comune si de a le pune in practica, adoptand actiuni comune si pozitii comune, in cea dea doua ipoteza, el avand sarcina de a veghea la unitatea, coerenta si eficacitatea actiunii intreprinse de Uniune.

Actiunile comune pe care le adopta Consiliul, potrivit art. 14 din TMs., privesc situatii specifice cand este necesara actiunea operationala din partea Uniunii. Ele isi fixeaza obiectivele, domeniul, mijloacele care se pun la dispozitia Uniunii, daca este necesar, durata lor, si conditiile privind punerea lor in practica. Daca exista o schimbare in imprejurari care are un efect important asupra unei probleme ce face obiectul unei actiuni comune, Consiliul revizuieste principiile si obiectivele acestei actiuni si adopta deciziile necesare. In masura in care Consiliul nu a actionat, actiunea comuna se mentine. Actiunile comune angajeaza statele membre in pozitia pe care ele o adopta si in conducerea activitatii lor.

Consiliul poate sa ceara Comisiei sa-i prezinte orice propunere privind politica externa si de securitate comuna pentru asigurarea punerii in aplicare a actiunii comune. Ori de cate ori exista un plan de adoptare a unei pozitii nationale sau de intreprindere a unei actiuni nationale potrivit unei actiuni comune, vor fi furnizate informatii in timp util spre a se permite, daca este necesar, consultari prealabile in cadrul Consiliului. Obligatia de furnizare a informatiilor prealabile nu se aplica masurilor care sunt doar o transpunere nationala a deciziei Consiliului. In cazul unei necesitati imperioase care rezulta din schimbari de situatie si in absenta unei decizii a Consiliului, statele membre pot sa ia de urgenta masurile necesare avandu-se in vedere obiectivele generale ale actiunii comune. Statele membre in cauza informeaza imediat Consiliul despre oricare asemenea masuri.

In cazul in care exista unele dificultati majore in punerea in aplicare a unei actiuni comune, un stat membru poate sa sesizeze acest lucru Consiliului care le discuta si cauta solutiile corespunzatoare, care nu pot fi contrare obiectivelor actiunii comune ori sa afecteze eficacitatea acesteia. Pozitiile comune sunt adoptate de catre Consiliu in temeiul art. 15 TMs. Ele definesc modul de abordare de catre Uniune a unei probleme particulare de natura geografica sau tematica, statele membre urmand sa asigure conformarea politicilor nationale cu pozitiile comune.

Pornind de la aceste obiective, prin alte dispozitii ale Tratatului de la Maastricht, precum si prin celelalte dispozitii cuprinse in cele trei tratate fundamentale constitutive ale Comunitatilor Europene, se asigura cadrul juridic adecvat desfasurarii unor relatii externe care sa contribuie la promovarea intereselor comunitare si ale fiecarui stat membru in parte, cunoscut fiind faptul ca reglementarea relatiilor externe nu se reduce la domeniul economic.

Cand pozitia sau actiunea comuna adoptata pe aceste temeiuri prevede o actiune a Comunitatii Europene in scopul de a se intrerupe ori a se reduce, total sau partial, relatiile economice cu una sau mai multe tari terte, Consiliul, statuand cu majoritate calificata asupra propunerii Comisiei, va lua masurile urgente necesare, conform art. 301 (CE). Consiliul este, asadar, organul de decizie care va fi garantul aducerii la indeplinire a orientarilor fundamentale, el initiind actiunile concrete sau insusindu-si, daca este cazul, orice alte propuneri pe care fiecare stat membru sau Comisia le poate prezenta, conform art. 22 TMs. Statele membre se informeaza si se consulta reciproc in cadrul Consiliului in legatura cu orice problema de politica externa si de securitate care prezinta interes general in scopul de a asigura ca influenta Uniunii este exercitata cat mai eficace posibil prin intermediul actiunii concertate si convergente.

Politica externa si de securitate comuna include, de asemenea, pe langa ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii Europene, si definirea unei politici de aparare comuna, care ar putea sa duca, la momentul oportun, la o aparare comuna, in cazul in care Consiliul European decide in acest sens, in aceasta ipoteza el recomandand statelor membre adoptarea unei decizii in aceasta privinta conform cerintelor lor constitutionale respective (art. 17 par. 1 partea intai). Politica Uniunii in sensul art. 17 nu afecteaza caracterul specific al politicii de securitate si de aparare a unor state membre, ea respecta obligatiile decurgand din Tratatul Atlanticului de Nord pentru unele state membre care considera ca apararea lor comuna este realizata in cadrul NATO si ea va fi compatibila cu politica comuna de securitate si de aparare hotarata in acest cadru (art. 17 par. 1 partea a doua). Definirea progresiva a politicii comune de aparare va fi sprijinita, daca statele membre considera oportun, prin cooperarea intre ele in domeniul armamentului (art. 17 par. 1 partea a treia).

Paragraful 2 din art. 17 TMs, circumscrie domeniile avute in vedere in acest articol misiunilor umanitare si de salvare a pacii si misiunilor fortelor combatante in gestionarea crizelor, inclusiv stabilirea pacii. Deciziile care au implicatii privind apararea avute in vedere in art. 17 sunt luate sub rezerva politicilor si obligatiilor avute in vedere in par. 1 partea a doua susmentionat. Dispozitiile din art. 17 in discutie nu impiedica dezvoltarea unei mai stranse cooperari intre doua sau mai multe state membre la nivel bilateral in cadrul UEO si al NATO, in masura in care aceasta cooperare nu contravine sau nu o afecteaza pe aceea prevazuta in Titlul V in discutie. In scopul promovarii obiectivelor definite in art. 17, prevederile acestuia vor fi revizuite potrivit art. 48 TMs.

Conform art. 18 par. 1 si 2 TMs., presedintia Consiliului reprezinta Uniunea in problemele de domeniul politicii externe si de securitate comune si este raspunzatoare de punerea in aplicare a deciziilor luate in temeiul Titlului V si in aceasta calitate ea exprima, in principiu, pozitia Uniunii in organizatiile internationale si in conferintele internationale. Rolul presedintiei este considerat, totusi, ca fiind acela de a urmari realizarea consensului si in nici un fel nu poate fi vazut ca definind in mod independent politica externa a Uniunii. Presedintia este asistata de secretarul general al Consiliului care exercita functia de Inalt reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna (art. 18 par. 3). El este asistat, la randul sau, de o noua unitate de planificare si de o avertizare timpurie care il va ajuta sa formuleze, sa pregateasca si sa puna in aplicare deciziile privind politica externa si de securitate comuna.

Comisia este asociata pe deplin la sarcinile incredintate presedintiei. In realizarea acestora presedintia este asistata, daca este necesar, de statul urmator care va detine presedintia (art. 17 par. 4). Aceasta participare a Comisiei subliniaza ca nu este plauzibil si ca este imposibil sa se limiteze politica externa si de securitate comuna la un proces interguvernamental. Comisia este reprezentata la intrunirile Uniunii, unele instrumente ale politicii in discutie, precum sanctiunile, reclama autoritatea nivelului comunitar (pilonul 1), ea are un drept de initiativa partajat in aceasta politica, mai multe directorate generale sunt implicate si, in sfarsit, art. 20 TMs. recunoaste delegatiilor Comunitatii Europene in tarile terte un rol central si pune la dispozitie o baza legala pentru implicarea Comisiei in aspectele diplomatice si operationale ale politicii externe si de securitate comuna.

In politica in discutie mai este implicat si Parlamentul, mai ales dupa intrarea in vigoare a TMs., in sensul ca presedintia il consulta in legatura cu principalele aspecte si optiunile fundamentale privind aceasta politica si asigura ca punctele de vedere ale Parlamentului sa fie luate in considerare in mod corespunzator. El este informat in mod regulat de catre presedintie si Comisie despre evolutia politicii respective. In mod distinct, Consiliul poate, ori de cate ori considera necesar, sa desemneze un reprezentat special cu un mandat in legatura cu chestiuni politice specifice (art. 18 par. 5).

In virtutea art. 23 par. 1 din TMs., toate deciziile de domeniul Titlului V in discutie sunt luate de Consiliu care statueaza in unanimitate, insa abtinerile membrilor prezenti sau reprezentati nu impiedica adoptarea lor. In ipoteza in care un membru al Consiliului se abtine, el poate sa-si insoteasca abtinerea de o declaratie formala, nefiind obligat sa aplice decizia, insa accepta ca decizia angajeaza Uniunea. In spirit de solidaritate reciproca, statul membru respectiv se abtine de la orice actiune susceptibila de a intra in conflict cu actiunea Uniunii intemeiata pe aceasta decizie sau de a o impiedica, iar celelalte state membre ii respecta pozitia. Daca membrii Consiliului, care isi insotesc abtinerea de o asemenea declaratie, in acest mod reprezinta peste o treime din voturile ponderate conform art. 205 par. 2 CE, decizia nu este adoptata.

Prin derogare de la paragraful 1 mentionat, Consiliul, potrivit par. 2 al aceluiasi articol, actioneaza cu majoritate calificata in trei ipoteze: a) cand adopta actiuni comune, pozitii comune sau ia orice alte decizii pe baza unei strategii comune; b) cand adopta orice decizie care pune in practica o actiune comuna sau o pozitie comuna; c) cand numeste un reprezentant special conform art. 18 par. 5 sus-mentionat. Este instituita, insa, o atenuare in sensul ca daca un membru al Consiliului precizeaza ca, pentru ratiuni de politica nationala importante si declarate, intentioneaza sa se opuna adoptarii unei decizii care urmeaza a fi luata cu majoritate calificata, nu se procedeaza la vot. Consiliul va putea, statuand cu majoritate calificata, sa ceara ca problema respectiva sa fie deferita Consiliului European pentru a adopta o decizie in unanimitate.

Voturile membrilor Consiliului astfel prevazute sunt ponderate conform art. 205 par. 2 CE. Pentru adoptarea lor deciziile trebuie sa primeasca cel putin 62 de voturi "pentru", acordate de cel putin 10 membri. Par. 2 avut in vedere nu se aplica deciziilor care au implicatii militare sau in domeniul apararii.

Dispozitii specifice sunt prevazute in art. 24 TMs. din acelasi Titlu V. Astfel, cand este necesar sa se incheie un acord cu unul sau mai multe state sau organizatii internationale in aplicarea acestui Titlu, Consiliul, statuand in unanimitate, poate sa autorizeze presedintia, asistata de Comisie, dupa caz, sa angajeze negocieri in acest sens. Asemenea acorduri sunt incheiate de Consiliu pe baza unei recomandari din partea presedintiei. El hotaraste in unanimitate daca acordul priveste o problema pentru care unanimitatea este ceruta pentru adoptarea de decizii interne, si cu majoritate calificata conform art. 23 par. 2 cand acordul este preconizat pentru a pune in aplicare o actiune sau o pozitie comuna. Nici un acord nu obliga un stat membru al carui reprezentant in Consiliu declara ca acordul respectiv trebuie sa fie conform cerintelor propriei sale proceduri constitutionale; celelalte state membre ale Consiliului pot sa convina ca acordul sa li se aplice provizoriu. Acordurile incheiate conform art. 24 obliga institutiile Uniunii.

Prin TMs. (art. J. 8 par. 5, in prezent art. 25 asa cum a fost inlocuit prin Tratatul de la Nisa) a fost infiintat un Comitet politic care, sub denumirea de "comitet politic si de securitate", potrivit acestui din urma Tratat si sub rezerva art. 207 CE (care se refera la Coreper, la Secretariatul general al Consiliului si la Inaltul reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna), urmareste situatia internationala, in domenii relevante ale politicii externe si de securitate comuna si contribuie la definirea politicii prin punerea la dispozitia Consiliului a unor avize la cererea acestuia sau din proprie initiativa. Comitetul respectiv supravegheaza, de asemenea, punerea in aplicare a politicilor convenite, sub rezerva competentelor presedintiei si Comisiei. In cadrul Titlului in discutie (V), Comitetul exercita, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic si directia strategica a operatiunilor de gestionare a cauzelor, Consiliul putand sa autorizeze Comitetul in scopul si pe durata unei operatii de gestionare a crizei, asa cum stabilite de catre Consiliu, sa ia deciziile corespunzatoare privind controlul politic si directia strategica a operatiunii, sub rezerva art. 47 din TMs.

In cadrul punerii in aplicare a cooperarii intarite un anumit rol este incredintat secretarului general al Consiliului, Inalt reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna, fara a fi insa asociat direct. Sub rezerva competentelor presedintiei si a Comisiei, el se va ingriji de faptul ca Parlamentul si toti membrii Consiliului sunt pe deplin informati despre acea punere in aplicare a cooperarii respective (art. 27 D). Mentionam ca, potrivit art. 26 TMs., secretarul general al Consiliului, Inalt reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna la care ne-am referit mai sus, asista Consiliul in problemele de domeniul politicii externe si de securitate comuna, in special contribuind la formularea, pregatirea si punerea in practica a deciziilor de politica si, daca este cazul si actionand in numele Consiliului la cererea presedintiei, conducand dialogul politic cu tertii.

In virtutea art. 27 TMs., Comisia este deplin asociata la activitatea realizata in domeniul politicii externe si de securitate comune. Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse in TMs. noi dispozitii (art. 27 A - art. 27 E) privind cooperarea intarita in domeniile avute in vedere in Titlul V in discutie, constituind un progres in aceasta materie, fata de TA. Astfel, in par. 1 din art. 27 A, dupa ce sunt stabilite obiectivele generale care trebuie sa fie urmarite prin instituirea unei cooperari intarite in unul dintre domeniile Titlului V - adica salvgardarea valorilor si sustinerea intereselor Uniunii in ansamblul ei prin afirmarea identitatii acesteia ca forta coerenta pe scena internationala - sunt formulate trei conditii pentru aceasta instituire, in sensul ca respectiva cooperare trebuie sa respecte:

- principiile, obiectivele, orientarile generale si coerenta politicii externe si de securitate comune, precum si deciziile luate in cadrul acestei politici;

- competentele Comunitatii europene ;

- coerenta intre politicile Uniunii si activitatile ei externe.

Articolele 11 - 27 sus- mentionate si articolele 27 B- 28, care sunt evidentiate in cele ce urmeaza, se aplica acestei cooperari intarite, cu exceptia dispozitiilor contrare ale art. 27 C TMs. si ale articolelor 43-45 TMs., acestea din urma cuprinzand prevederi generale privind cooperarea intarita. Aceasta cooperare intarita de domeniul Titlului V priveste punerea in aplicare a unei actiuni comune sau a unei pozitii comune, cu observatia ca ea nu se poate raporta la probleme care au implicatii militare sau in domeniul apararii (art. 27 B). Prin urmare sunt avute in vedere strategiile comune decise de Consiliul European asa cum se prevede in art. 13 TMs., pe de o parte, si sunt excluse expres problemele care au implicatii militare sau in domeniul apararii. Aceasta excludere fiind de ordin politic a constituit o revendicare a Marii Britanii, compensata de dispozitiile art. 43 lit. g, privind conditia generala ceruta pentru existenta unei cooperari intarite in sensul implicarii a minimum opt state membre, pe de alta parte.

Procedura care trebuie sa fie urmata pentru instituirea cooperarii intarite in virtutea art. 27 B, este declansata printr-o solicitare in acest sens adresata Consiliului de catre statele membre care isi propun aceasta cooperare intre ele (art. 27 C). Solicitarea este transmisa Comisiei si, pentru informare, Parlamentului. Comisia isi va da avizul sau in special cu privire la coerenta cu politicile Uniunii a cooperarii intarite propuse. Autorizarea acestei cooperari este data de Consiliul care decide conform art. 23 par. 2 partile a doua si a treia si cu respectarea articolelor 43 - 45 TMs.

Participarea la cooperarea intarita a oricarui alt stat membru care nu a solicitat initial instituirea acestei cooperari, se poate decide conform art. 27 E, asa cum au procedat alte state. Prin urmare, acest stat membru notifica motiunea sa Consiliului si informeaza Comisia. In termen de trei luni de la data primirii acestei notificari, Comisia isi va da avizul (pentru ipoteza instituirii initiale a cooperarii intarite nu se cere vreun termen in care Comisia urmeaza sa prezinte avizul sau). In termen de patru luni de la data primirii notificarii, Consiliul hotaraste asupra solicitarii, precum si asupra unor dispozitii specifice pe care el le poate considera necesare. Decizia este considerata ca fiind aprobata daca, hotarand cu majoritate calificata inauntrul aceluiasi termen, Consiliul nu decide sa o tina in asteptare, indicand in acest caz motivele deciziei sale si fixand un termen pentru examinarea ei.

Cand este urmata procedura prevazuta de art. 27 E, Consiliul, in luarea deciziilor sale, hotaraste cu majoritate calificata, care este definita ca aceeasi proportie a voturilor ponderate si aceeasi proportie a numarului membrilor respectivi ai Consiliului asa cum sunt prevazute in art. 23 part. 2, partea a treia.

Articolele 189, 190, 196-199, 203, 204, 206-209, 213-219, 255 si 290 CE se aplica dispozitiilor privind domeniile avute in vedere in Titlul V.

Statele membre urmeaza sa-si coordoneze actiunea lor in cadrul organizatiilor internationale si pe durata conferintelor internationale si sa-si apere cu aceste ocazii pozitiile comune, iar in cadrul organizatiilor internationale si in timpul conferintelor internationale la care nu participa toate statele membre, acele state care participa vor apara pozitiile comune, potrivit art. 19 par. 1 TMs.

Relatiile externe ale celor trei Comunitati Europene; incheierea de acorduri

Celelalte trei tratate comunitare fundamentale - CE, CECO, Euratom - prevad competenta specifica pentru Comunitatile respective in vederea desfasurarii relatiilor externe, in virtutea personalitatii lor juridice proprii. Atributiile lor in acest sens sunt aproape identice. Numai in tratatul Euratom se prevede expres ca aceasta Comunitate poate, in limita atributiilor si jurisdictiei sale, sa-si asume obligatii prin incheierea de acorduri sau de contacte cu un stat tert, o organizatie internationala sau o organizatie nationala dintr-un stat tert (art. 101). Textul nu precizeaza daca este vorba de limita competentelor sale interne si externe.

Insa, Tratatul CE, prin dispozitii exprese, confera competenta Comunitatii in relatiile externe (spre exemplu, art. 131, art. 301 - art. 303 si art. 310). In pofida acestor dispozitii, spre a se determina intr-un anumit caz competenta Comunitatii de a incheia acorduri internationale trebuie sa se aiba in vedere intregul sistem al Tratatului, nu numai prevederile de sine statatoare, specifice. Consiliul, intr-una dintre cauzele de solutionat de catre Curtea de Justitie, a contestat competenta Comunitatii de a incheia acorduri cu statele terte in absenta unei prevederi exprese in Tratat, Comunitatea avand o atare competenta numai asa cum i s-a atribuit. Dar, Curtea a observat ca o astfel de competenta poate sa rezulte atat din prevederile exprese ale Tratatului sau chiar, implicit, din alte dispozitii ale acestuia si, nu mai putin, din masurile adoptate, in cadrul acestor prevederi, de institutiile comunitare. In aceasta apreciere s-a invocat art. 210 (281) (Comunitatea va avea personalitate juridica), a carui prevedere, plasata la inceputul celei de a sasea parti a Tratatului, consacrata pentru "Dispozitii finale si generale" inseamna ca in relatiile sale externe Comunitatea beneficiaza de capacitatea de a stabili legaturi contractuale cu tarile terte privind intreg domeniul obiectivelor definite in Partea I a Tratatului, la care se adauga Partea a sasea. Aceasta competenta trebuie sa fie derivata, folosindu-se principiul efectului util al unei dispozitii, din interpretarea prevederilor specifice ale Tratatului sau, dupa caz, din aplicarea lor la nivel comunitar, chiar daca sunt in cauza numai competentele interne ale Comunitatii.

In cauza a fost in discutie problema obiectivelor Tratatului privind transporturile. Ele trebuie urmarite de catre statele membre, potrivit art. 74 (70), in cadrul unei politici comune a transporturilor si, in acest scop, art. 74 (70) stabileste la par. 1, obligatia pentru Consiliu de a adopta reguli comune aplicabile transportului international si orice prevederi corespunzatoare. Din redactarea art. 74 (70) par. 1 lit. a rezulta ca formularea " transportul international spre sau dinspre teritoriul unui stat membru sau trecand prin teritoriul unuia sau mai multor state membre" cuprinde si ipoteza transportului dinspre sau catre tertele tari, in ceea ce priveste partea din ruta care se afla pe teritoriul comunitar. Curtea a mai subliniat ca, astfel, se admite extinderea competentelor Comunitatii la relatiile care rezulta din dreptul international si, deci, este implicata necesitatea, in domeniul respectiv, a unor acorduri cu tarile terte in cauza.

Este posibil ca, prin legislatia subsidiara, Comunitatea sa fie imputernicita sa incheie acorduri cu tarile terte intr-un domeniu determinat, cu toate ca nici art. 74 (70), nici art. 75 (71) din Tratat nu confera expres Comunitatii autoritatea de a incheia acorduri internationale. Asa fiind, "de fiecare data cand Comunitatea, in scopul implementarii unei politici comune, preconizata de Tratat, adopta reguli comune, indiferent de forma pe care le-ar lua, statele membre nu mai au dreptul, actionand individual si chiar colectiv, de a-si asuma obligatii fata de tarile terte care ar afecta acele reguli". Competentele Comunitatii exclud, astfel, posibilitatea unor competente concurente din partea statelor membre; orice comportament contrar ar fi incompatibil cu unitatea pietei comune si cu aplicarea dreptului comunitar.

Ori de cate ori dreptul comunitar a creat pentru institutiile Comunitatii competente in sistemul ei intern pentru atingerea unui obiectiv, Comunitatea - in opinia Curtii - are autoritatea de a intra in angajamente internationale necesare pentru atingerea acelui obiectiv chiar in absenta unei prevederi exprese in acea conexiune. Termenul de "conexiune" semnifica faptul ca acele competente nu sunt limitate la incheierea de acorduri, ci se refera, de asemenea, si la competenta de a participa la infiintarea de organizatii internationale, la aderarea la ele, la cooperarea in elaborarea de decizii ale acestora, in conformitate cu Tratatul.

Competenta Comunitatii in materie externa nu decurge din art. 300, hoc sensu. Acest text nu confera dreptul Comunitatii de a-si asuma angajamentele internationale, ci cuprinde numai regulile necesare care se aplica atunci cand in Tratat este prevazuta posibilitatea incheierii de acorduri internationale intre Comunitate si unul sau mai multe state sau o organizatie internationala. Textul respectiv va intregi reglementarea specifica a dreptului de a incheia aceste acorduri numai daca aceasta reglementare nu contine elemente derogatorii - de exemplu art. 111. In caz contrar, el poate deveni inaplicabil. In realitate, prin art. 300 este pus la dispozitie doar cadrul procedural pentru incheierea acordurilor. Acest cadru a devenit mai complicat ca urmare a modificarilor intervenite prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, ca si prin Tratatul de la Amsterdam.

Pornind de la regula ca, in principiu, acordurile sunt incheiate de Consiliu, procedura se desfasoara potrivit urmatoarelor faze (art. 300):

Conform par. 1 Comisia prezinta recomandari Consiliului, care o autorizeaza sa inceapa negocierile necesare. Acestea sunt conduse de Comisie, in consultare cu comitete speciale desemnate de Consiliu pentru a asista in aceasta activitate si in cadrul directivelor pe care Consiliul i le poate adresa. In exercitarea competentelor care ii sunt astfel atribuite Consiliul hotaraste cu majoritate calificata, in afara cazului cand acordurile poarta asupra domeniului pentru care unanimitatea este ceruta in vederea adoptarii de reguli interne, ca si pentru acordurile avute in vedere la art. 310 CE, in cazul carora el statueaza in unanimitate.

Inainte de incheierea acordurilor, in virtutea par. 3, Consiliul va consulta Parlamentul European, cu exceptia acordurilor avute in vedere la art. 133 par. 3 CE (privind politica comerciala comuna), inclusiv cand acordul poarta asupra unui domeniu pentru care procedura prevazuta la art. 251 CE sau cea avuta in vedere la art. 252 CE este ceruta pentru adoptarea de reguli interne, precum si pentru acordurile prevazute la art. 310 CE. Parlamentul emite avizul sau intr-un termen pe care Consiliul il fixeaza in functie de urgenta. Consiliul poate sa hotarasca in lipsa avizului care nu este dat in termen.

Daca in aceasta prima ipoteza, cu caracter general, avizul Parlamentului este consultativ, intr-o a doua ipoteza, cu regim derogatoriu, avizul acestuia trebuie sa fie conform in cazul acordurilor prevazute la art. 310, ca si in cazul celorlalte acorduri care creeaza un cadru institutional specific organizand proceduri de cooperare, al acordurilor avand implicatii bugetare insemnate pentru Comunitate si al acordurilor implicand o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii prevazute la art. 251. Consiliul si Parlamentul pot sa convina asupra unui termen pentru avizul conform, in caz de urgenta.

Parlamentul European, Consiliul, Comisia sau un stat membru pot sa ceara avizul Curtii de Justitie privind compatibilitatea cu dispozitiile Tratatului a unui acord proiectat. Acordul care a facut obiectul unui aviz negativ al Curtii nu poate sa intre in vigoare decat in conditiile fixate la art. 48 din Tratatul privind Uniunea Europeana.

Potrivit par. 2, sub rezerva competentelor recunoscute Comisiei in acest domeniu, semnarea, care poate fi insotita de o decizie privind aplicarea provizorie inaintea intrarii in vigoare, si incheierea acordurilor sunt decise de Consiliu, care hotaraste cu majoritate calificata la propunerea Comisiei. Consiliul va decide in unanimitate cand acordul poarta asupra unui domeniu pentru care este ceruta unanimitatea pentru adoptarea de reguli interne, ca si pentru acordurile prevazute la art. 310. Prin derogare de la regulile stabilite in par. 3 sus-mentionat, aceleasi proceduri se vor aplica in cazul unei decizii de suspendare a aplicarii unui acord, precum si in scopul stabilirii pozitiilor de adoptat in numele Comunitatii intr-un organism infiintat printr-un acord, atunci cand acest organism este chemat sa adopte decizii care au efecte juridice, cu exceptia deciziilor care completeaza sau modifica cadrul institutional al acordului. Parlamentul va fi imediat si pe deplin informat in legatura cu orice decizie luata in temeiul par. 2 privind aplicarea provizorie ori suspendarea acordurilor, sau cu stabilirea pozitiei comunitare intr-un organism infiintat printr-un acord.

In timpul incheierii unui acord, Consiliul poate, prin derogare de la dispozitiile par. 2 sus-mentionat, sa abiliteze Comisia sa aprobe modificarile in numele Comunitatii cand acordul prevede ca aceste modificari trebuie sa fie adoptate potrivit unei proceduri simplificate sau de catre o institutie creata prin acel acord; Consiliul poate sa insoteasca aceasta abilitare cu anumite conditii specifice. Atunci cand Consiliul intentioneaza sa incheie un acord care sa modifice Tratatul CE, modificarile trebuie sa fie mai intai adoptate potrivit procedurii prevazute in art. 48 TMs. Acordurile incheiate in conformitate cu art. 300 obliga institutiile Comunitatii si statele membre.