Sistemul institutional al comunitatilor europene

SISTEMUL INSTITUTIONAL AL COMUNITATILOR EUROPENE

1. Aspecte generale

Crearea celor trei comunitati europene a avut ca element de unitate constituirea unei structuri institutionale similare, chiar daca in ceea ce priveste denumirea au existat unele diferente. S-au creat astfel patru categorii de institutii:

- organe de decizie: Consiliul (respectiv Consiliul Special al Ministrilor in cazul C.E.C.O. si Consiliul in cazul C.E.E. si C.E.E.A.);

organe executive: Comisia (respectiv inalta Autoritate pentru C.E.C.O. si Comisiile in cazul C.E.E. si C.E.E.A.);

organe de control: Parlamentul (respectiv Adunarea Comuna in cazul C.E.C.O. si Adunarea in cazul C.E.E. si C.E.EA);

- organe jurisdictionale: Curtea de Justitie.

Aceasta structura identica a fost elementul care a facilitat ulterior fuziunea celor patru organe specifice fiecarei comunitati in patru organe comune. Aceasta fuziune s-a realizat insa in timp, in cadrul unui complex proces politic si juridic, asa cum am prezentat mai sus.

Astfel prin Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, care au creat C.E.E. si C.E.E.A., s-a stabilit ca organ comun pentru cele trei comunitati Curtea de Justitie, iar prin rezolutia din 20 martie 1958 s-a stabilit denumirea comuna de Adunare Parlamentara, pentru ca prin rezolutia din 30 martie 1962 sa se adopte denumirea de 'Parlament European'. Prin Tratatul de la Bruxelles din 4 aprilie 1965, intrat in vigoare la 1 iulie 1967, Consiliul Ministrilor si Comisia au devenit organe comune pentru cele trei comunitati. Faptul ca s-a realizat fuziunea celor patru organe ale celor trei comunitati nu a insemnat, desigur, fuzionarea Comunitatilor, intrucat fiecare organ isi exercita in continuare puterile si competentele care ii erau atribuite prin tratatele de instituire a comunitatilor respective. Fiecare tratat se aplica, deci, cu privire la domeniul de activitate pentru care a fost adoptat. Evolutia comunitatilor, a institutiilor acestora si a vietii comunitare impunea insa o modificare in planul reglementarii juridice, in sensul unifi­carii normelor de instituire a comunitatilor. Operatiunea insa se dovedea destul de dificila, avand in vedere procesul complex de adoptare a unor norme de ratificare a acestora pe plan national. Faptul ca in cadrul comunitatilor s-a adoptat o structura cvadripartita, in locul celei tripartite traditionale pentru organizatiile internationale are o justificare nu numai de natura formala, ci isi gaseste reflectarea si in ceea ce priveste competenta acestora.

Sprijinindu-se pe patru piloni institutionali, comunitatile dau expresie faptului ca ele nu reprezinta numai vointa statelor, ci si a cetatenilor acestora, Parlamentul European fiind ales prin vot direct, incepand cu alegerile din anul 1979. Conform art. 4 din Tratatul C.E.E., prin institutii comunitare se aveau in vedere patru organe: Parlamentul European,' Consiliul de Ministri, Comisia si Curtea de Justitie. Tratatul de la Maastricht mai include in cadrul institutiilor si Curtea de Conturi. Aceasta enumerare este limitativa, celelalte organe prevazute de tratate nefiind institutii, ele avand alt regim juridic.

O pozitie diferita o are Consiliul European, instituit din punct de vedere juridic prin art. 2 al Actului Unic European, pe care il vom analiza separat. Pe langa aceste institutii exista si numeroase organe comunitare.

2.Principiile care guverneaza activitatea institutiilor comunitate

Activitatea institutiilor comunitare este guvernata de principiile autonomiei acestora, de cel al competentelor de atribuire si de cel al echilibrului institutional.

2.1. Principiul autonomiei institutiilor comunitare

Autonomia institutiilor comunitare rezulta din tratatele constitutive ale omunitatilor. Autonomia nu presupune personalitate juridica pentru espectivele institutii, intrucat, conform art. 210 C.E.E. personalitatea juridica este recunoscuta doar comunitatilor.

Autonomia se manifesta insa prin faptul ca ele dispun de competenta e a-si adopta regulamentul (art. 142, 151 si 162 din Tratatul C.E.E.) si de a-si organiza functionarea interna in baza acestor regulamente, avand ca scop realizarea sarcinilor care le sunt incredintate. Un alt domeniu de manifestare a autonomiei institutionale il reprezinta posibilitatea acestora de a-si desemna functionarii comunitari. Spre deosebire de O.N.U., unde functionarii sai sunt numiti de catre Secretarul general, in cadrul institutiilor comunitare ei sunt numiti de catre fiecare institutie, aceasta stabilindu-si propriile reguli privind statutul acestora. Autonomia institutiilor comunitare a fost confirmata cu ocazia unor dispute privind stabilirea sediului Parlamentului European, cand Curtea de Justitie a statuat ca autonomia Parlamentului trebuie sa fie respectata referitor la stabilirea sediului, pornind de la prevederile tratatelor referitoare la implicarea statelor membre in aceasta problema.

2.2. Principiul competentelor de atribuire

Fiecare institutie comunitara actioneaza in limitele atributiilor prevazute de tratatele constitutive. Aceasta presupune ca respectivele institutii nu pot exercita decat acele competente care le sunt atribuite, prin aceste tratate. Curtea de Justitie a statuat ca in cadrul C.E.C.O. nu sunt idmise 'puterile implicite', pentru ca in cazul C.E.E. sa admita ca in situatia in care se face referire la un articol din tratat (in speta art. 118), care insarcineaza Comisia cu atributii precise, trebuie admis faptul ca 'i se confera toate puterile necesare indeplinirii acestei atributii'.

2.3. Principiul echilibruluil institutional

Principiul echilibrului institutional a fost pentru prima data afirmat de catre jurisprudenta Curtii de Justitie, si se bazeaza pe prevederile art.95 C.E.C.O. El este conceput ca un principiu de separare a puterilor comunitare dar, in acelasi timp, si de colaborare intre aceste puteri. Separarea puterilor, ca parte a echilibrului institutional, presupune ca o institutie nu trebuie sa renunte la exercitarea competentelor care ii sunt atribuite, prin transferarea acestora unei alte institutii comunitare sau unui organ extracomunitar. In acelasi timp, o institutie comunitara nu trebuie sa impiedice in nici un mod exercitarea competentelor care sunt atribuite altor institutii. Deci, in baza acestui principiu, institutiile comunitare nu au competenta sa delege puteri institutiilor extracomunitare. Totodata, echilibrul institutional presupune si o colaborare intre puteri, manifestata in primul rand prin participarea fiecarei institutii la elaborarea normelor juridice comunitare (este cazul, in special, ai participarii Parlamentului European).

3. Sediul institutiilor comunitare

Conform art. 77 C.E.C.O. si art. 216 C.E.E. sediul institutiilor comunitare este fixat prin acordul comun al guvernelor membre, fapt care nu si-a gasit o rezolvare deplina inca de la inceput. O prima masura in acest sens a fost luata de catre ministrii afacerilor externe ai celor sase la 7 ianuarie 1958, care au recomandat Comisiei sa se reuneasca la Bruxelles sau la Strasbourg, Adunarea la Strasbourg, iar Consiliul in locul stabilit de presedintia acestuia. S-a cazut de acord asupra initierii unor consultari in vederea stabilirii definitive a sediilor. Cu ocazia incheierii Tratatului de fuziune, s-a adoptat o alta decizie, conform careia sediul Consiliului si inaltei Autoritati a C.E.C.O. se transferau de la Luxemburg la Bruxelles. La Luxemburg urmau sa se desfasoare sesiunile Consiliului in lunile aprilie, iunie si octombrie, se aflau sediile organismelor jurisdictionale si cvasijurisdictionale, al Bancii Europene de Investitii, serviciile financiare si unele servicii ale Comisiei. Sediul Comitetului economic si social s-a stabilit la Bruxelles, ce! al Comitetului Consultativ C.E.C.O. la Luxemburg, unde se afla si Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta, Fondul European de Cooperare si Curtea de Conturi. Parlamentul tinea sedintele plenare la Strasbourg, avea secretariatul la Luxemburg, iar comisiile si grupurile politice la Bruxelles. Aceasta situatie a dat nastere la numeroase polemici intre statele membre, situatie care avea mai ales ratiuni politice, intrucat din punct de vedere juridic nu era prevazuta o reglementare in acest sens. in timp ce adeptii federalismului doreau o capitala unica, altii cautau sa evite concentrarea tuturor institutiilor intr-un singur stat. In aceasta controversa privind sediul Parlamentului a fost sesizata si Curtea de Justitie. Consiliul European de la Edinburgh (12 decembrie 1992) a confirmat sediul Parlamentului la Strasbourg si tinerea unor reuniuni extraordinare la Bruxelles, celelalte institutii ramanand la sediile anterioare, iar pentru noile organe create s-a avut in vedere acordarea prioritatii pentru statele in care nu exista sediu al vreunui organ. Tratatul de la Amsterdam cuprinde si un Protocol privind stabilirea sediilor institutiilor si anumitor organisme si servicii ale Comunitatilor Europene si ale Europolului. Prin articolul unic al acestui Protocol se prevede:

a) Parlamentul European are sediul ia Strasbourg, unde se tin cele douasprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetara. Sesiunile plenare suplimentare se tin la Bruxelles. Comisiile Parlamentului European au sediul la Bruxelles si serviciile sale raman la Luxemburg.

b)     Consiliul are sediul la Bruxelles, in lunile aprilie, mai si octombrie, sesiunile Consiliului se desfasoara la Luxemburg.

c) Comisia are sediul la Bruxelles, iar serviciile sale se afla la Luxemburg.

d) Curtea de Justitie si Tribunalul de prima instanta au sediul la Luxemburg

e) Curtea de Conturi are sediul la Luxemburg.

f) Comitetul economic si social are sediul la Bruxelles.

g) Comitetul regiunilor are sediul la Bruxelles.

h) Banca Europeana de Investitii are sediul la Luxemburg,

i) Institutul Monetar European si Banca Centrala Europeana au sediul la Frankfurt.

j) Oficiul European de Politie (EUROPOL) are sediul la Haga.

4. Consiliul

4.1. Diferentiere

Consiliul Ministrilor Uniunii Europene trebuie deosebit de Consiliul European al sefilor de state sau guverne. Aceasta diferentiere trebuie facuta pe baza urmatoarelor criterii:

- Consiliul Ministrilor este un organ prevazut in tratatele initiale de constituire a comunitatilor europene;

- Consiliul European s-a constituit la inceput in cadrul neconventional, ulterior fiind recunoscut prin tratate;

Consiliul Ministrilor are o compozitie diferita, de la compunerea de baza, in formatia ministrilor afacerilor externe, pana la compunerea in prezenta celorlalti ministri care sunt solicitati 'de problemele care urmeaza sa fie rezolvate;

Consiliul European se compune numai din sefii de state sau guverne ;

Consiliul European poate functiona si in calitate de Consiliu al Ministrilor Uniunii Europene. Conform Deciziei 93-591 din 8 noiembrie 1993, Consiliul Comunitatilor Europene, ca urmare a intrarii in vigoare a Tratatului de la Maastricht, se va numi Consiliul Uniunii Europene.

4.2. Consiliul European al sefilor de state sau guverne

4.2.1. Denumire

Consiliul European al sefilor de state sau guverne nu este prevazut in tratatele initiale, dar este reglementat in Actul Unic European (art. 2) si in Tratatul de la Maastricht (art. D). Consiliul este rezultatul unei evolutii istorice atat in ceea ce priveste ideea constituirii sale, cat si al practicilor institutionale. El s-a reunit pentru prima data in aceasta formula in martie 1975 la Dublin, dar a avut unele intalniri anterioare, care se inscriu ca premise ale constituirii sale.

4.2.2.Intalnirile sefilor de state sau guverne pana la Actul Unic European

O prima faza o constituie conferintele de cooperare politica desfasurate in perioada 1961-1967, care nu s-au interferat in mod direct in afacerile comunitare, iar faza a doua o reprezinta intalnirile la varf desfasurate intre 1969 si 1973, care au analizat si problemele comunitare. Aceste reuniuni au avut un caracter exceptional si neinstitutional, fiind de fapt conferinte diplomatice multilaterale obisnuite. Ele au avut la baza conceptiile generalului De Gaulle, care dorea realizarea unei Europe unite care sa respecte suveranitatea fiecarui stai si sa realizeze o cooperare politica, fara un sistem de constrangere. Ulterior aceasta idee a fost reluata in intalnirile acestuia cu cancelarul Adenauer si cu Amintore Fanfani, presedintele Consiliului italian. In cadrul Conferintelor din anul 1961 s-a urmarit crearea unui sistem de cooperare politica europeana in cadrul comunitatilor, prin alcatuirea unei infrastructuri politice sub coordonarea unui Consiliu format din sefi de state sau guverne. Are loc, in aceasta formula, prima conferinta a sefilor de state sau guverne, convocata la initiativa Frantei (10-11 februarie 1961), marcata fiind de unele controverse (refuzul Olandei de a participa la astfel de conferinte fara prezenta Marii Britanii). A 'doua conferinta are loc la Bad Godesberg (18 iulie 1961) sub presedintia lui K. Adenauer. Urmatoarea conferinta a sefilor de state sau guverne membre ale Comunitatilor Europene are loc la Roma (29-30 martie 1967), cu ocazia celei de-a zecea aniversari a semnarii tratatelor de la Roma privind constituirea C.E.E. si C.E.E.A., prilej cu care s-a procedat la un schimb de vederi asupra problemelor cooperarii politice in cadrul comunitatii europene, cererii de aderare a Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei si cu privire la aplicarea Tratatului de fuziune a institutiilor comunitare din 8 aprilie 1965. Urmeaza Conferinta de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, in cursul careia G.Pompidou accepta principiul extinderii comunitatilor si relanseaza ideea cooperarii politice. Reuniti la Paris intre 19-20 octombrie 1972 pentru prima data in aceasta formula, cei noua sefi de state sau guverne au stabilit ca obiectiv politic crearea Uniunii Europene. S-a constatat insa cu aceasta ocazie ca realizarea ei nu poate fi decat rezultatul actiunii conjugate a Parlamentului, Comisiei si Consiliului. Intre 14-15 decembrie 1973 s-a desfasurat la Copenhaga o noua intalnire a Consiliului, care a fost marcata insa de criza energetica tocmai declansata si de alte evenimente care au avut efect asupra finalizarii negocierilor. S-a realizat totusi consensul asupra necesitatii reunirii mai frecvente a sefilor de state sau guverne, stabilindu-se sarcina tarii care exercita presedintia de a prelua initiativa convocarii acestor reuniuni. Totusi, aceste conferinte la nivel inalt nu pot fi considerate ca fiind incluse in procesul institutional al Comunitatilor, pentru ca nu beneficiau de cadrul legal organizatoric si se desfasurau in mod exceptional, in functie de evolutia evenimentelor, fara o periodicitate stabilita prin vreun document. Ele faceau parte din actiunile de cooperare politica intre cele noua state membre, in acelasi timp, ele nu pot fi separate de domeniul comunitar pentru ca misiunea lor principala era de a impulsiona constructia comunitara, dar totodata si de a lua decizii. Ele s-au desfasurat mai ales in momente de criza a relatiilor comunitare, cand se impuneau masuri de urgenta.

4.2.3. Instituir 323h77d ea Consiliului European al sefilor de state sau guverne

Evolutia evenimentelor internationale (razboiul din Orientul Mijlociu, criza petroliera din 1973, dezordinea monetara legata de suspendarea convertibilitatii dolarului si dislocarea sistemului de la Breton Woods), ca si unele probleme comunitare (cresterea membrilor la doisprezece) au determinat mutatii si in cadrul institutiilor comunitare. S-a evidentiat necesitatea interventiei personale a sefilor de state sau de guverne in relatiile intercomunitare, avand in vedere interdependenta problemelor politice si economice. Se resimtea lipsa unui veritabil centru care sa ia deciziile politice. Un rol important in crearea Consiliului European la nivelul sefilor de state sau de guverne l-a avut Jean Monnet, partizan infocat al ideii unitatii europene. Un moment important in atingerea acestui proiect il constituie intalnirea la nivel inalt de la Paris din 9-10 decembrie 1974, care in Comunicatul final prevede hotararea sefilor de state sau guverne de a se intalni - asistati de ministrii afacerilor externe, de trei ori pe an, sau de cate ori este necesar, intr-un Consiliu al Comunitatilor, in vederea cooperarii politice. Actul Unic European confera Consiliului fundamentul juridic preva­zand in art. 2 din Titlul l (continand dispozitiile comune) infiintarea acestuia, compunerea sa si periodicitatea reuniunilor. Se prevedea astfel ca el reunea sefii de state sau de guverne ale statelor membre, precum si pe presedintele Comisiei Comunitatilor Europene, asistati de ministrii afacerilor xteme si de catre un membru al Comisiei. Reuniunile sale urmau sa se tina cel putin de doua ori pe an. Tratatul de la Maastricht in art. D preia dispozitiile Actului Unic European privind Consiliul European si aduce completari. Astfel, statueaza faptul ca acesta da Uniunii Europene impulsionarile necesare dezvoltarii sale si defineste orientarile politice generale. Reuniunile sale se desfasoara sub presedintia sefului de stat sau de guvern care exercita presedintia Consiliului Ministrilor. El a fost considerat in literatura de specialitate, ca fiind un 'Janus' -cu o fata catre Comunitate si cu alta catre politicile interne ale statelor parti.

4.2.4. Competente

Competentele Consiliului European sunt destul de greu de definit. Comunicatul final de la Paris din 1974 nu face precizari clare in acest sens. in declaratia Consiliului de la Londra din 30 iunie 1977 se aduc unele elemente in aceasta directie, dar ele sunt modificate prin declaratia de la Stuttgart din 19 iunie 1983. Actul Unic European din 1986, care recunoaste in art. 2 Consiliul, nu face referire si la atributiile sale. Se apreciaza ca el are un rol dublu: de decizie si de directionare. Competentele originare ale Consiliului, asa cum au fost definite la Paris si prin Declaratia sole ma de la Stuttgart, sunt:

- impulsionarea si relansarea politicilor comunitare generale;

- orientarea constructiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general;

- coordonarea politicilor comunitare;

- definirea noilor sectoare de activitate.

Acestora li s-au adaugat dupa Consiliul de la Londra si un rol decizional in problemele ramase in suspensie. In exercitarea acestor functiuni, sefii de state sau de guverne creeaza comisii ad-hoc sau comitete de directie, care le furnizeaza rapoarte pe baza carora sunt luate deciziile (ex. Comitetul 'celor trei intelepti', Comitetul Dooge, Raportul Tindemans etc.). In domeniul cooperarii politice, Consiliul are in principal un rol de mediere, de gasire a unui punct de vedere convergent, de a afirma pe scena internationala europeana si de a adopta pozitii comune si coordo­narea actiunilor diplomatice in toate domeniile afacerilor internationale care afecteaza interesele comunitatii. Fata de aceste multiple functiuni se face constatarea ca el nu a reusit sa le exercite plenar in decursul existentei sale.

4.2.5. Documentele Consiliului European

In exercitarea competentelor sale, Consiliul European la nivelul sefilor de state sau de guverne adopta urmatoarele documente:

- decizii (in problemele cel mai importante);

decizii de procedura, care sunt mai numeroase si care presupun trimiterea la o alta institutie comunitara, in special la Consiliul Ministrilor;

- directive si orientari, care de regula insotesc deciziile de fond si de procedura, fiind cele mai numeroase;

- declaratii, care de regula sunt comune pentru doi sau mai multi sefi de state sau de guverne si care exprima pozitia lor comuna fata de una sau mai multe probleme. Dupa oficializarea sa, Consiliul European al sefilor de state sau de guverne a avut un rol important in evolutia comunitatilor europene, in special prin reuniunile de la Dublin, Fontainbleau, Milano, Strasbourg, Maastricht si Edinburgh, unde s-au adoptat masuri deosebit de importante pentru evolutia constructiei comunitare.

4.2.6. Natura juridica a Consiliului European

Avand in vedere situatia specifica in care a aparut faptic si s-a dezvoltat, Consiliul European a fost apreciat foarte diferit in ceea ce priveste natura sa juridica. S-a avut in vedere faptul ca el a functionat o perioada de timp fara a fi reglementat din punct de vedere juridic si a avut o natura hibrida facandu-se distinctie intre competentele in domeniul cooperarii politice si competen­tele comunitare, intrucat nici Actul Unic European nu a adus precizarile necesare, nedumeririle au continuat, avand in vedere pozitia sa interme­diara, intre conferintele europene la varf si Consiliul de Ministri al comunita­tilor europene. S-au exprimat astfel opinii conform carora el ar fi un organ 'nterguvernamental de cooperare. Se are in vedere faptul ca el actioneaza ca o instanta politica nelegata organic de institutiile comunitare, fiind un organ suplu si informai, cu un caracter interguvernamental, dar care respecta competentele si responsabilitatile institutiilor comunitare si, in special, cele ale Consiliului European al Ministrilor. O alta opinie este cea conform careia reprezinta o formatiune noua a Consiliului European (ca organ clasic al comunitatilor europene). Este adevarat ca daca se urmarea desfasurarea sesiunilor Consiliului de Ministri al comunitatilor europene intr-o alta compunere, acest lucru era posibil, intrucat nici o dispozitie a tratatelor nu impiedica reuniunea la nivel de sefi de state sau guverne. Exista si opinia conform careia Consiliul European este un organ sui-generis. Se argumenteaza prin faptul ca reuniunile sefilor de state sau de guverne au refuzat sa se transforme din Consiliul European in Consiliu de Ministri, continuand sa impuna o formula originala, desi complexa din punct de vedere juridic. Distinctia fata de Consiliul Ministrilor ii confera in acest fel calitatea de institutie sui generis. El actioneaza atat in calitate de organ comunitar (ca si Consiliul de Ministri), dar si ca organ interguvernamental. In prezenta acestor opinii, este desigur greu de definit in termeni foarte exacti natura juridica a Consiliului European, atata timp cat nici tratatele care ii recunosc existenta nu aduc precizari necesare. Trebuie insa sa se retina din punctele de vedere prezentate, faptul ca acest organ are o natura originala, nefiind enumerat in starea sa initiala, de conferinta interguvernamentala la nivel inalt si nici suprapus Consiliului Ministrilor, prevazut ca organ institutional comunitar de catre tratatele in vigoare, intrucat acestea ar fi precizat in mod expres aceasta intentie, intalnirile la nivel inalt nu pot fi considerate ca fiind reuniuni ale Consiliului Ministrilor in compunerea sa la varf, intrucat nu exista restrictii in acest sens in textul tratatelor, iar conform principiului 'cine poate mai mult, poate si mai putin', sefii de state sau de guverne aveau posibilitatea sa se intalneasca in reuniuni care sa constituie manifestari ale Consiliului Ministrilor, ei fiind abilitati sa angajeze guvernele tarilor respective, asa cum pretindeau tratatele pentru membrii Consiliului Ministrilor. Faptul ca reuniunile la nivel inalt nu s-au substituit reuniunilor Consiliului Ministrilor si faptul ca Tratatul de la Maastricht reglementeaza in mod expres Consiliul la nivelul sefilor de state sau guverne, conduce, credem, fara nici o retinere la concluzia ca acesta este un organ sui generis, care are atributii de cea mai mare importanta in vederea impulsionarii dezvoltarii si stabiliri orientarilor politicii generale a Uniunii Europene, asa cum de altfel prevede articolul D al Tratatului de la Maastricht.

4.3. Consiliul Ministrilor (Consiliul Uniunii Europene)

4.3.1. Constituirea Consiliului Ministrilor

La infiintarea lor, fiecare dintre cele trei comunitati europene avea cate un organ similar.

- Consiliul Special al Ministrilor in cazul C.E.C.O.;

- Consiliul Comunitatii Economice Europene;

- Consiliul Comunitatii Europene a Energiei Atomice.

Fiecare din aceste organe se constituia si functiona in baza prevederilor tratatelor instituind comunitatile respective. Prin Tratatul de fuziune de 1965 s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel, conform art. 1 al acestui tratat, se prevedea ca acesta exercita puterile si competentele atribuite acestor institutii in tratatele care instituiau comunitatile respective, ca si cele prevazute in Tratatul de fuziune. Consiliul se compunea din ministrii delegati, reprezentanti ai guver­nelor statelor membre (art. 2 al Tratatului de la Bruxelles din 1965). Tratatul de la Maastricht abroga art. 2 si 7 din Tratatul de fuziune al Comunitatilor Europene cu privire la Consiliu si insereaza in fiecare tratat dispozitii comune care reglementeaza organizarea si functionarea Consi­liului Uniunii Europene. Conform acestor reglementari 'Consiliul este format din cate un reprezentant al fiecarui stat membru, la nivel ministerial, abilitat sa angajeze guvernul acestui stat. Functionarea normala a Consiliului este in compunerea ministrilor afacerilor externe, dar in afara acestei compozitii, care se intruneste lunar, mai exista alte reuniuni ale ministrilor din alte domenii de activitate (agricultura, finante, economie, transporturi, afaceri sociale etc.), in functie de importanta unor domenii sau de problemele care figureaza pe ordinea de zi. In literatura de specialitate s-a pus si problema unitatii Consiliului, avand in vedere faptul ca el poate sa functioneze ca organ format din ministrii de externe sau din alti ministri, fie din sefii de state sau guverne, respectiv fie ca organ comunitar, fie ca organ interguvernamental cu caracter diplomatic, de unde au rezultat o serie de discutii in legatura cu respectarea regulilor de competenta si procedura impuse de tratatele comunitare. De asemenea, nici practica nu a fost ocolita de aceasta interpretare care, chiar daca nu a prejudiciat dezvoltarea comunitatilor, b pus in ordinea juridica probleme delicate care s-au rasfrant si asupra conceptiei politice.

4.3.2. Atributiile Consiliului Ministrilor

Conform tratatelor initiale, Consiliul are atributii de ordin general, care sunt completate de unele dispozitii speciale. Astfel, conform art. 145 din Tratatul C.E.E. si 115 din Tratatul C.E.E.A., Consiliul avea sarcina de coordonare generala a actiunilor comu­nitare cu actiunile statelor membre, respectiv de asigurare a coordonarii politicilor economice generale a statelor membre care nu sunt de competenta exclusiva a acestora. Dar, conform acestor tratate, Consiliul are si o competenta normativa, dispunand de putere de decizie alaturi de organele similare. Conform art. 26 al Tratatului C.E.C.O., Consiliul era investit cu o misiune generala de armonizare a actiunilor inaltei Autoritati cu cele ale guvernelor statelor membre responsabile de politicile generale ale tarilor lor. in acest scop, cele doua institutii trebuie sa procedeze la schimbul de informatii si consultari reciproce. Totodata, Consiliul putea solicita inaltei autoritati sa procedeze la un studiu al tuturor propunerilor si masurilor pe care le considera oportune sau necesare pentru realizarea obiectivelor comune. Conform art. 28 alin. 1, atunci cand Consiliul era consultat de catre inalta autoritate (Comisie), el delibera fara a fi necesar sa recurga la vot, el transmitand procesele verbale inaltei autoritati. Tratatele C.E.E. si C.E.E.A. de asemenea prevad ca atributii ale Consiliului coordonarea actiunilor comunitare cu cele ale statelor membre. Spre deosebire insa de tratatul C.E.C.O., Consiliul este investit cu competente normative, el fiind de fapt un veritabil 'legislator' si nu Parlamentul European, asa cum s-ar crede la o prima vedere.

4.3.3. Functionarea Consiliului

Presedintia Consiliului este exercitata timp de sase luni de catre fiecare stat membru, intr-un ciclu de sase ani, intr-o ordine stabilita de trate. Consiliul se reuneste la convocarea presedintelui acestuia din initiativa sa, a unui membru, sau a Comisiei. Regulamentul Consiliului nu prevede in plus decat faptul ca presedintele trebuie sa anunte data urmatoarei reuniuni inainte. Presedintele stabileste ordinea de zi provizorie si o inainteaza membrilor Consiliului cu patruzeci de zile inaintea reuniunii. Pentru inscrierea altor puncte pe ordinea de zi se cere votul unanim. Ordinea de zi astfel stabilita se supune aprobarii prin vot (art. 2 din Regulamentul interior).

4.3.4. Organele auxiliare

Consiliul are in subordinea sa mai multe organisme si servicii care il ajuta in indeplinirea activitatilor sale, el fiind organul care decide in etapa finala a unui proces de negociere complex.

4.3.4.2. Secretariatul general

Secretariatul general este stabilit de catre Consiliu si se afla sub autoritatea unui Secretar general, acesta fiind desemnat de Consiliu in unanimitate. Secretariatul General este compus din mai multe directii generale - directii si servicii. Exista, de asemenea, mai multe comitete care au ca sarcina pregatirea lucrarilor sale, sau stabilirea unei atitudini comune pentru statele membre.

4.3.4.2. Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER)

COREPER este cel mai important dintre comitetele create. El isi are originea in delegatiile trimise la Bruxelles de catre statele membre in momentul in care tratatele au intrat in vigoare. El a fost constituit in baza art. 16 al Regulamentului interior al Consiliului si a fost ulterior confirmat prin Tratatul de fuziune, care stipula, conform art. 4, ca 'un comitet format din reprezentantii permanenti ai statelor membre are sarcina de a pregati lucrarile Consiliului si de a executa mandatele care ii vor fi incredintate de catre acesta', dispozitie prevazuta si in Tratatul de la Maastricht in art. G-46. COREPER este format deci dintr-o delegatie nationala compusa dintr-un reprezentant permanent cu rang de ambasador, de regula acreditat Bruxelles, un adjunct cu rang de ministru plenipotentiar si dintr-un anumit numar de experti. Prin Tratatul de la Amsterdam, acestuia i s-au incredintat unele ssponsabilitati decizionale, ca urmare a faptului ca lui ii revine insarci­narea de a pregati sesiunile Consiliului.

4.3.4.3. Grupurile de experti

Grupurile de experti (sau de lucru) sunt constituite din functionarii misiunii permanente de la Bruxelles sau din cei trimisi de guverne statelor membre, care au specializarea ceruta de problema care urmeaza sa fie examinata de catre Consiliu. Avand in vedere faptul ca toate propunerile Comisiei sunt trimise Consiliului, acesta trebuie sa dispuna de un corp de experti care sa analizeze in prima faza aceste propuneri si sa-si dea avizul. Comisia este, de asemenea, reprezentata in COREPER pentru a-si sustine punctul de vedere, intrucat majoritatea documentelor sunt inaintate Consiliului de catre acesta.

4.3.4.4. Comitetul special pentru agricultura

Acest comitet are atributii specifice in domeniul agriculturii

4.3.4.5. Comitetul monetar

Este instituit in baza Tratatului de la Maastricht avand in vedere atributiile sporite care revin Consiliului European. El este deci un organ ad-hoc, creat pentru a asista Consiliul in problemele de aceasta natura. Se compune din cate doi reprezentanti ai fiecarui stat membru, plus doi reprezentanti numiti de catre Comisie, in momentul intrarii in faza a treia a aplicarii Tratatului' de la Maastricht, acest Comitet va fi inlocuit cu 'Comitetul economic si financiar' care va avea in plus in compunere doi reprezentanti ai Bancii Comune Europene.

4.3.4.6. Comitetul pentru vize

Acest comitet este creat in baza art. K pct. 4 al Tratatului de la Maastricht si are ca atributii aplicarea politicii in domeniul vizelor.

4.3.4.7. Comitetul economic si social

4.3.4.8. Comitetul regiunilor

4.3.5. Deciziile Consiliului

In conformitate cu art. 148 din Tratatul C.E.E., Consiliul hotareste cu majoritatea simpla a membrilor care il compun, in afara dispozitiilor contrare, in realitate insa, hotararile Consiliului se iau in unanimitate, sau cu majoritate calificata. Se adopta cu majoritate simpla deciziile de procedura, cum ar fi de exemplu adoptarea regulamentului interior al Consiliului. Unanimitatea este considerata a fi realizata in cazul in care nu exista nici un vot impotriva. Abtinerea unui stat de la vot nu este de natura sa impiedice adoptarea documentului in cauza. Regula unanimitatii este considerata ca fiind o reflectare si respectare a egalitatii si a suveranitatii statelor si o evidentiere a caracterului interguvernamental al Comunitatilor.

in practica si doctrina s-a apreciat ca unanimitatea trebuie sa fie realizata in problemele cele mai importante ale comunitatilor respective: revizuirea tratatelor, functionarea institutiilor comunitare, admiterea noilor membri etc. Un numar important de prevederi ale tratatelor cer majoritatea calificata a voturilor pentru adoptarea deciziilor. Actul Unic Europeana extins sfera de aplicare a majoritatii calificate la adoptarea celor mai multe directive privind piata interna. Tratatul de la Maastricht prevede in fiecare situatie modul in care se iau deciziile, inlocuind in unele cazuri unanimitatea voturilor cu majoritatea calificata, desi ramane preponderent rolul unanimitatii. In ceea ce priveste adoptarea unor decizii cu majoritate calificata, trebuie remarcat faptul ca, in conformitate cu art. 148 C.E., fiecare stat dispune de un numar de voturi din totalul de 87, deciziile luandu-se in functie de raportul dintre voturile date si numarul total al acestora (votul ponderat). Numarul de voturi necesar pentru a se putea adopta o decizie cu majoritate calificata este de cel putin 62 , in timp ce 26 de voturi contra sunt de natura sa impiedice adoptarea unei decizii. Prin Tratatul de la Maastricht s-a extins aplicarea majoritatii calificate ina alte domenii: politica de vize, coordonarea politicilor economice, politica monetara si in special deciziile de trecere la moneda unica, politica sociala (fata de care Marea Britanie a avut o atitudine de retinere pana in 1977, cand la putere au venit laburistii) , in politica privind educatia, sanatatea, protectia consumatorilor, retelele transeuropene, protectia mediului, sau chiar in domeniul transpunerii in practica a politicii externe si de securitate comuna si cooperarii in afacerile interne si justitie, conform unei decizii de principiu adoptata prin unanimitate de voturi. Chiar daca la Maastricht numeroase delegatii au intentionat sa faca din votul majoritar o procedura de drept comun, insotita de cateva exceptii in domeniile cele mai sensibile, in care urma sa se decida cu unanimitate, aceasta solutie nu a fost posibila, intrucat numeroase state nu au fost de acord cu impunerea de decizii cu care ele nu au fost de acord.

Compromisul de la Ioannina

Compromisul de la loannina a reprezentat solutia la situatia care a aparut in timpul negocierilor pentru aderare a Austriei, Finlandei si Suediei. In perioada in care comunitatile cuprindeau 12 state membre si totalul voturilor in Consiliu era de 76, numarul necesar pentru blocarea unei decizii era de 23. Dupa aderarea ultimelor trei state, Marea Britanie si Spania doreau sa se mentina acelasi numar de voturi, in timp ce alte state vroiau cresterea numarului de voturi la 27. Rezolvarea acestei situatii s-a facut prin compromisul de la loannina, cuprins in Decizia Consiliului din 29. 03.1994 ,care prevede ca in situatia in care un numar de tari intrunesc intre 23 si 26 de de voturi impotriva, Consiliul va depune toate eforturile pentru ca intr-o perioada de timp rezonabila sa se gaseasca o solutie care sa fie adoptata cu cel putin 65 de voturi, urmand ca in toate celelalte cazuri deciziile sa fie adoptate cu 62 de voturi. Desi s-a decis ca acest compromis sa fie mentinut doar pana la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam,cand se considera ca se va produce reforma institutionala a Uniunii, nereusita Conferintei interguvernamentale in cadrul careia s-a discutat proiectul de tratat de a realiza unele progrese in acest domeniu, a condus la mentinerea in vigoare a prevederilor acestui compromis pana la viitoarele negocieri legate de extinderea Uniunii.

4.3.5.2. Prevederile Tratatului de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam nu a adus modificari importante in ceea ce priveste votul cu majoritate calificata, care urmeaza sa se aplice in special la programul - cadru in domeniul cercetarii si in noul titlu privind angajarea fortei de munca, precum si in domeniul politicii externe, indeosebi in ceea priveste masurile de aplicare a 'strategiei comune', care pana acum erau adoptate in unanimitate. Pe de alta parte, dupa o perioada tranzitorie de cinci ani se va putea decide in unanimitate daca unele domenii privind libera circulatie a persoanelor si cooperarea judiciara civila se va putea decide cu majoritate calificata, in codecizie cu Parlamentul european. Tratatul de la Amsterdam prevede intr-un protocol anexa ca inaintea viitoarei extinderi a Uniunii, ponderea voturilor urmeaza sa fie modificata in scopul 'compensarii 'celor cinci state mari care ar urma sa renunte la cel de-al doilea comisar. Franta in special a fost sustinatoarea ideii ca ultimele extinderi ale Uniunii au adus ca membre tari mici, iar extinderile care se au in vedere cuprind tari din centrul si estul Europei, ca si tari baltice, care sunt de asemenea mici, cu exceptia Poloniei, fapt care ar duce la dezavantajarea tarilor mari, conform actualei repartitii a voturilor. La Amsterdam, tarile mici s-au opus redistribuirii voturilor, sustinand un alt criteriu, si anume, ca o decizie pentru care se cere majoritate calificata sa nu poata fi adoptata decat daca ea corespunde unei anumite majoritati din populatia Uniunii Europene (ex. 60%). Desigur ca pentru clarificarea acestei chestiuni se impune discutarea ei intr-o conferinta interguvernamentala anterioara viitoarei extinderi a Uniunii. S-a pus si problema dreptului de veto, prin care un stat membru se poate opune adoptarii unei decizii. Dreptul de veto este legat de compromisul de la Luxemburg din 1966, el nefiind mentionat in nici un tratat comunitar, dar se apreciaza in literatura de specialitate ca el este expresia unei situatii de fapt si nu poate avea nici un fundament juridic. Se atribuie acestuia doar o valoare politica, de natura sa atraga atentia celorlalte state in modul cel mai serios asupra faptului ca un document de o anumita forma si continut este de natura sa duca la aparitia unor dificultati grave in activitatea Comunitatilor.

4.3.5.3. Negocierile de la Nisa

Aspectele legate de procesul de luare a deciziilor de catre Consiliu si redistribuirea voturilor a fost negociata in cadrul reuniunii de la Nisa din 9-11 decembrie 2000, in perspectiva viitoarei extinderi a Uniunii Europene, Prilej cu care s-a redactat un proiect de tratat. Astfel, ponderea voturilor dupa aderarea statelor din centrul si estul Europei va fi urmatoarea: germania, Marea Britanie, Franta si Italia cate 29 de voturi, Spania si Polonia cate 27 de voturi, Romania 14 voturi, Olanda 13 voturi, Grecia,Cehia, Belgia, Ungaria si Portugalia cate 12 voturi, Suedia, Bulgaria si Austria cate 10 voturi, Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda si Lituania cate 7 voturi, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru si Luxemburg cate 4 voturi, iar Malta 3 voturi, deci in total vor fi 345 voturi.

5. Comisia

Comisia este denumirea comuna pentru 'inalta Autoritate' prevazuta de Tratatul C.E.C.O. si pentru Comisiile constituite in baza Tratatelor C.E.E. si C.E.E.A., asa cum a fost stabilita prin Tratatul de fuziune din 1965, denumire care a fost mentinuta prin Tratatul de la Maastricht.

5.1. Componenta

Conform Tratatului de la Maastricht, care preia dispozitiile art. 10 al Tratatului de fuziune, Comisia era compusa din saptesprezece membri stabiliti conform art. 15 al Tratatului de aderare al Spaniei si Portugaliei. Avand in vedere ca in momentul intrarii in vigoare a tratatului, Uniunea Europeana era formata din douasprezece state si, conform acestuia, fiecare stat are cate un reprezentat, dar nu mai mult de doi, rezulta ca cinci state au cate doi reprezentanti in Comisie: Franta, Germania, Italia, Marea Britanie si Spania, in conformitate cu Declaratia nr. 15 adopta cu prilejul semnarii Tratatului de la Maastricht, s-a convenit asupra reexaminarii numarului de membrii ai Comisiei, cel mai tarziu la sfarsitul anului 1992. Ca urmare a primirii in Uniune a Austriei, Finlandei si Suediei, incepand cu 1 ianuarie 1995, numarul comisarilor a crescut la douazeci. Avand insa in vedere faptul ca procesul primirii de noi membrii in cadrul Uniunii Europene va continua, problema modificarii numarului de membrii ai Comisiei ramane in continuare deschisa. S-a exprimat opinia conform careia fiecare stat membru ar trebui sa aiba doar un comisar,iar printr-un Protocol anexa la Tratatul de la Amsterdam s-a prevazut aceasta chestiune, cu conditia modificarii ponderarii voturilor, asa cum am aratat mai sus, in scopul compensarii tarilor mai mari. Pornind de la prevederea conform careia fiecare comisar este independent si nu depinde de guvernul statului sau, nu se justifica prezenta mai multor comisari din partea statelor mai mari, cu atat mai mult cu cat cresterea numarului acestora prin primirea de noi membrii va duce la situatia in care nu vor fi suficiente domenii de activitate comunitara pentru a fi repartizat cate unul fiecarui comisar. In urma reuniunii Consiliului de la Nisa din decembrie 2ooo, ca rezultat al unor negocieri fosrte strinse in vederea viitoarei extinderi a Uniunii Europene prin aderarea statelor din centrul si estul Europei cind se va ajunge la 27 sau 28 de state membre, s-a convenit ca incepand cu anul 2005 tarile mari sa renunte la cel de-al doilea comisar, iar numarul total al acestora sa nu depaseasca 27. Desigur ca in perioada respectiva vor avea loc noi negocieri, probabil de data aceasta in prezenta noilor state membre, pentru a se stabili in concret numarul comisarilor.

5.2. Desemnarea Comisiei

Tratatul de la Roma prevedea ca membrii Comisiei sunt desemnati prin acordul comun al guvernelor statelor membre pentru o perioada de patru ani. Conform Declaratiei solemne privind Uniunea Europeana de la Stuttgart din 1983, presedintele Consiliului trebuia sa consulte Biroul largit al Parlamentului european inaintea desemnarii presedintelui Comisiei. Tratatele dela Maastricht si Amsterdam stabilesc o procedura conform careia rolul Parlamentului in alegerea Comisiei este sporit, ca de altfel si rolul presedintelui Comisiei in procedura de desemnare a comisarilor. Astfel, conform Tratatului de la Maastricht, Parlamentul european trebuie sa fie consultat de catre guvernele statelor membre cu privire la persoana pe care doresc sa o propuna drept candidat la presedintia Comisiei, iar Tratatul de la Amsterdam prevede ca Parlamentul aproba desemnarea presedintelui Comisiei de catre statele membre. Acestea solicita acordul presedintelui desemnat al Comisiei cu privire la desemnarea celorlalti comisari (spre deosebire de Tratatul de la Maastricht, care prevedea doar o simpla consultare). Din practica de pana acum in acest domeniu, se constata insa ca doar presedintele Comisiei face obiectul negocierilor interguvernamentale, restul comisarilor fiind acceptati asa cum sunt propusi de catre guverne. Dupa desemnarea presedintelui si a membrilor Comisiei, se procedeaza la supunerea unui vot de aprobare in ansamblu din partea Parlamentului European, in urma caruia ei sunt numiti printr-un acord comun al statelor membre. Presedintele Comisiei nu are competente particulare, exercitand doar functii administrative si de protocol: convocarea sedintelor Comisiei, prezidarea acestora si reprezentarea ei. in practica insa, se constata ca el se comporta ca un sef de guvern. Tratatul de la Amsterdam prevede o crestere a pozitiei Presedintelui, ca urmare a faptului ca desemnarea sa este de acum inainte supusa unui vot de aprobare particulara din partea Parlamentului, intarindu-se astfel rolul sau prin :

participarea la nominalizarea si desemnarea comisarilor, de comun acord cu statele membre;

acordarea de puteri sporite in atribuirea sau modificarea atributiilor comisarilor;

- fixarea orientarilor politice ale activitatilor Comisiei.

5.3. Statutul Comisarilor

Comisarii trebuie sa fie cetateni ai statelor care ii desemneaza. Ei isi exercita atributiile in deplina independenta fata de statele carora le apartin, ei actionand numai in interesul general al Comunitatii. Ei nu vor accepta instructiuni de la nici un guvern si nici un organism si vor trebui sa se abtina de la orice act incompatibil cu caracterul functiei pe care o indeplinesc. Comisarii nu pot sa indeplineasca in perioada mandatului lor nici o alta activitate profesionala, remunerata sau neremunerata. Conform Tratatului de la Maastricht, mandatul Comisiei este de cinci ani, acesta putand fi reinnoit. Cu prilejul instalarii, ei se angajeaza in mod solemn sa respecte pe toata durata exercitarii functiei si dupa incetarea acesteia obligatiile care decurg din insarcinarea lor, in special datoria de onestitate in ceea ce priveste ocuparea altor functii sau obtinerea altor avantaje dupa incetarea mandatului. Sanctiunile care li se pot aplica sunt legate doar de dreptul la pensie.

5.3.1. incetarea mandatului

In cazul in care nu mai indeplinesc conditiile necesare executarii functiilor sau daca au comis o fapta grava, la cererea Consiliului sau a Comisiei, comisarii pot fi declarati demisi de catre Curtea de Justitie. Comisarii pot sa-si dea demisia in mod voluntar. Atat in acest caz, cat si in cazul cand Curtea de Justitie il declara demisionat, acesta va fi inlocuit pentru perioada de mandat restanta cu un alt comisar numit prin acordul statelor membre. Comisia poate insa statua, cu unanimitate de voturi, faptul ca inlocuirea nu este necesara. Comisia mai poate fi demisa si prin motiunea de cenzura a Parla­mentului.

5.4. Functionarea Comisiei

In functionarea sa, Comisia are la baza principiul colegialitatii, ceea ce inseamna ca membrii acesteia iau hotararile printr-o decizie colectiva, ei fiind responsabili in comun de masurile pe care le-au adoptat. Procedura adoptarii deciziilor este prezentata in regulamentul interior al Comisiei, care stabileste cvorumul si adoptarea deciziilor cu majoritatea simpla . De asemenea, se prevede si posibilitatea exprimarii pozitiei in scris, ca urmare a faptului ca reuniunile Comisiei se desfasoara saptamanal, miercurea, la Bruxelles. Aceste pozitii ale comisarilor exprimate in scris sunt transmise Comisiei prin grija Secretariatului General. Se permite, de asemenea, prin Regulamentul interior si delegarea (art. 27), conform careia Comisia poate cu conditia respectarii depline a principiului colegialitatii sa abiliteze membrii sai sa ia, in numele si sub controlul sau, masuri de gestionare si administrare clar definite. Delegarea a fost recunoscuta si de catre Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, ea fiind frecvent folosita in activitatea Comisiei.

Crearea de organe subsidiare, desi nu este prevazuta in tratate, a fost admisa de catre Curte, impunandu-se insa ca sa isi desfasoare activitatea in domenii foarte clar definite, si sa nu poata dispune de puteri discretionare.

5.5. Atributiile Comisiei

In conformitate cu tratatele comunitare, Comisia are un rol fundamental, respectiv de a exprima interesul comunitar si de a asigura realizarea acestuia avand din acest punct de vedere un important rol politic. Din aceste considerente, se poate spune ca Comisia indeplineste rolul unui guvern, iar intre ea si Parlamentul European trebuie sa se stabileasca aceleasi raporturi ca intre cele doua organe pe plan intern. O importanta atributie a Comisiei o constituie dreptul de initiativa legislativa, propunerile sale fiind trimise Consiliului ministrilor. Tratatele prevad ca, in majoritatea cazurilor, Consiliul ministrilor nu poate delibera in lipsa unei propuneri formale a Comisiei. De asemenea, Comisia poate modifica propunerile sale in timpul desfasurarii procedurii de decizie a Consiliului. In situatia in care Consiliul vrea sa amendeze propunerile Comisiei impotriva vointei acesteia, el nu poate sa decida decit cu unanimitate de voturi. O alta atributie a Comisiei este aceea de urmarire a modului de respectare a dispozitiilor tratatelor comunitare si a dreptului derivat, fapt pentru care a fost denumita si 'gardian al tratatelor'. Se mai exprima si ideea potrivit careia Comisia ar reprezenta embrionul unui viitor guvern supranational european. In procesul supravegherii aplicarii normelor comunitare, Comisia poate, potrivit art.226 C.E. sa sesizeze Curtea de Justitie daca un stat nu s-a conformat unui aviz motivat pe care aceasta l-a emis referitor la respectivul stat, pe motivul ca acesta nu si-a indeplinit o obligatie decurgand din tratate. Comisia mai are si un rol de a negocia acordurile comerciale externe. Conform Tratatului de la Maastricht (art,300), Comisia solicita aprobarea Consiliului pentru a incepe negocierile - impreuna cu un comitet consultativ desemnat de catre Consiliu pentru a o asista - in cadrul directivelor Consiliului, privind incheierea unor acorduri in domeniul politicii agricole, in transporturi pescuit, etc.

5.6. Repartizarea atributiilor

Comisia procedeaza la o repartizare a domeniilor sale de activitate catre fiecare membru al sau. Conferinta interguvemamentala de la Amsterdam a recunoscut presedintelui Comisiei o larga putere in ceea ce priveste atribuirea portofoliilor intre comisari. De asemenea, statele intervin in aceasta chestiune, urmarind obtinerea unor portofolii anume, in functie de interesul lor specific, in acest sens, fiecare comisar raspunde de anumite domenii ale activitatii comunitare, ceea ce presupune implicarea sa in redactarea propunerilor Comisiei pentru domeniul respectiv, sustinerea lor in fata Consiliului si urmarirea aplicarii acestora. Domeniul de activitate repartizat unui comisar formeaza de regula o directie generala sau o directie, Comisia cuprinzand deci mai multe directii generale, directii, divizii, servicii si oficii. Ea poate constitui, de asemenea, diferite grupuri de lucru sau diferite comitete. Aceasta practica a Comisiei de a constitui comitete pentru rezolvarea multiplelor probleme cu care a fost investita a fost apreciata cu termenul de 'comitologie'. Ea dispune si de un Secretariat General, condus de un secretar general. Tratatele mai prevad si functiile de vicepresedinti, care, in conformitate cu Tratatul de la Maastricht, art. 161 C.E., sunt in numar de 1 sau 2, ei fiind numiti de Comisie spre deosebire de situatia anterioara cand erau numiti de catre guverne prin acord comun, iar vicepresedintii erau in numar de sase. Atributiile presedintelui si vicepresedintilor nu sunt definite prin tratate. Presedintele are insa responsabilitati sporite: coordoneaza activitatea celorlalti comisari si a Comisiei in ansamblul sau, participa in cadrul Consiliului European (art. D din Tratatul de la Maastricht), participa la lucrarile Parlamentului European in diverse ocazii pentru a prezenta punctul de vedere al Comisiei si are rol foarte important in reprezentarea internationala, apreciindu-se ca rolul acestuia este foarte important pentru eficacitatea si prestigiul Comisiei. Raporturile dintre Comisie si Parlament sunt reglementate in tratate. Parlamentul poate sa chestioneze Comisia cu privire la activitatile sale si sa discute rapoartele acesteia in sesiuni deschise⁷⁹. De asemenea, conform art. 144 din Tratatul C.E.E., Parlamentul European poate dizolva Comisia.

5.7. Functia publica comunitara

5.7.1. Caracteristici

Functia publica comunitara reprezinta o notiune complexa care cuprinde administrarea comunitatilor europene, statutul agentilor si functionarea acestora. Avand in vedere caracteristicile comunitatilor europene - care intrunesc atat elemente de organizatii internationale, cat si caracteristici statale - functia publica comunitara, din acest punct de vedere, are o structura originala, imbinand trasaturile celor doua entitati. Astfel,din pian national ea se inspira din realitatile franceze si belgiene in ceea ce priveste organizarea si functionarea, dar sunt intalnite si trasaturile caracteristice altor sisteme nationale, sau chiar trasaturi de influenta internationala. Aceasta functie comunitara este frecvent criticata pentru motive de birocratie si tehnocratie (prin termenul specific de 'eurocratie'), avand in vedere atributiile destul de largi in functionarea si orientarea activitatii comunitatilor. Functionarii publici sunt in numar de aproximativ 25.000, considerat ca rezonabil in comparatie cu administratiile marilor metropole, raportat la sfera de cuprindere a Comunitatilor⁸¹. Dintre acestia, cel mai mare numar revine Comisiei, ca organ cu activitate permanenta (aproximativ 16.000), urmand Parlamentul, Consiliul si Curtea de Justitie.

5.7.2. Nationalitatea functionarilor

In principiu, nationalitatea functionarilor este cea a tarilor membre, dar se constata o diferenta intre numarul functionarilor din diferite tari corespunzator nivelului ierarhic al functiei. Astfel, la nivelul cel mai inalt, exista o relativa apropiere intre numarul functionarilor (cu unele avantaje pentru tarile mari) iar pe masura ce gradul functiei scade, se constata o preponderenta a functionarilor de nationalitate belgiana (in special la nivelul cel mai scazut), avand in vedere sediul institutiilor comunitare.

5.7.3. Statutul functionarilor

Nu pot indeplini functii comunitare decat cetatenii statelor membre ale Comunitatii. Majoritatea functiilor se ocupa prin concurs, anuntat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene. Se foloseste si sistemul listelor de rezerva. Functionarii care ocupa rangul A1 (directori generali) si A₂ (directori) nu sunt recrutati prin concurs, ci pe baza vointei institutiilor carora le apartin, avand in vedere o repartizare echitabila a posturilor in functie de tarile membre ale comunitatilor. Ei pot fi demisi de institutiile respective. Statutul functionarilor publici este cuprins in actul cu aceeasi denu­mire. El este aplicabil functionarilor Consiliului, Comisiei, Parlamentului, Curtii de Justitie si Curtii de Conturi. Functionarii Bancii Europene de Investitii au un statut care prezinta unele particularitati, fiind angajati pe durata'nedeterminata, fara statut de functionari comunitari. Conflictele de munca ivite intre functionari si Comunitati sunt solutionate de Tribunalul de Prima Instanta. Alaturi de functionari, Comunitatile mai dispun si de agenti, care au in special acelasi regim, dar unii sunt angajati temporar sau pentru activitati speciale. Functionarii sunt impartiti in patru categorii (A-D), fiecare categorie avand un numar de grade (categoria A, B, C cate opt grade, iar categoria D patru grade). Pe langa acestea, mai exista categoria personalului din domeniul lingvistic avand in vedere cele douasprezece limbi oficiale ale Comunitatilor (aproximativ 2.000 persoane). Exista si o clasificare pe profesii, avand in vedere aria foarte larga de activitati a Comunitatilor.

5.7.4. Privilegii si imunitati

Privilegiile si imunitatile functionarilor comunitari sunt prevazute in protocolul din 8 aprilie 1965 cu privire la privilegiile si imunitatile comuni­tatilor europene care se aplica 'functionarilor si agentilor' acestora (cap. V). Ele sunt instituite in vedere asigurarii independentei acestora fata de statele membre. Privilegiile si imunitatile cuprind:

- imunitatea de jurisdictie pentru actele indeplinite de catre acestia in exercitarea calitatii lor oficiale, imunitate care se extinde si dupa incetarea functiilor comunitare (in concordanta cu mentinerea responsabilitatii acestora);

- scutire de impozite nationale cu privire la salariile si celelalte sume banesti acordate de catre Comunitati. Tratatul de la Amsterdam nu a modificat substantial rolul Comisiei, dreptul sau de initiativa legislativa ramanand neschimbat. Prevede insa ca in domeniul justitiei si afacerilor interne introdus prin Tratatul de la Maastricht, rolul Comisiei nu va deveni exclusiv decat dupa cinci ani de la intrarea in vigoare a tratatului.

6. Parlamentul European

6.1. Denumire

Tratatele de instituire a comunitatilor europene prevedeau ca orqane similare:

- Adunarea Comuna, in cazul C.E.C.O.;

- Adunarea, in cazul C.E.E. si in cazul C.E.E.A.

Ulterior, prin Rezolutia din 20 martie 1958, cele trei institutii similare au fost reunite in 'Adunarea Parlamentara Europeana', iar prin rezolutia Adunarii din 30 martie 1962, s-a stabilit denumirea de 'Parlament European'. Faptul ca aceste denumiri nu au fost in concordanta cu dispozitiile tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene a determinat o serie de contestatii - de altfel indreptatite - in acest sens⁸³. Adoptarea Actului Unic European a fost de natura sa puna capat acestei situatii, statuand in art. 3 par. 1 denumirea comuna de 'Parlament European' pentru acest organ institutional comunitar, iar Tratatul de la Maastricht il apreciaza in art. D, in art. G.6 (art. 4 C.E.), art. H.1 (art. 7 C.E.E.O.) si art. 1.1 (art. 3 C.E.E.A.).

6.2. Componenta Parlamentului European

In conformitate cu tratatele de instituire a Comunitatilor, parlamentul European se compune din reprezentanti ai popoarelor statelor membre. Tratatul de la Maastricht reia aceasta dispozitie, statuand ca Parlamentul European se compune din reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in Comunitate, care exercita puterile ce le sunt incredintate prin aceste tratate (G.39 modificand art. 137 al C.E.), numarul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518, conform Actului din 1976, repartizati in functie de numarul populatiei tarilor membre (cu unele corectii in vederea egalizarii numarului de membrii pentru anumite state), in situatia cresterii numarului statelor, se prevede posibilitatea maririi numarului membrilor Parlamentului. Cu prilejul Consiliului European de la Edinburgh (11-12 decembrie 1992) s-a decis ca, incepand cu alegerile pentru parlamentul European din iunie 1994, numarul membrilor sa creasca la 567, iar Germania, ca urmare a reunificarii, sa dispuna de 99 de locuri. In urma aderarii Austriei, Finlandei si Suediei, incepand cu 1 ianuarie 1995, numarul parlamentarilor a crescut la 626. Repartizarea locurilor constituie insa o problema destul de dificila, intrucat trebuie sa tina seama de anumite aspecte legate de numarul populatiei statelor membre, de eventualele noi state care adera la Uniune si de faptul ca - in situatia statelor mici - vointa politica a acestora nu trebuie sa fie anihilata doar prin raportul dintre populatie si numarul de locuri care le revin in cadrul Parlamentului. Tratatul de la Amsterdam a stabilit un plafon de 7oo de parlamentari care sa nu poata fi depasit, chiar in conditiile extinderilor viitoare ale Uniunii. Aplicarea acestei restrictionari urma sa duca la o redistribuire a locurilor in Parlament,pentru a se asigura o reprezentare echitabila si pentru viitorii membrii ai Uniunii. In urma reuniunii Consiliului de la Nisa din decembrie 2000, prin proiectul de tratat negociat s-a decis ca, in situatia cind Uniunea va urma sa aiba 27 de state membre, numarul parlamentarilor sa fie de 732, stabilindu-se si o redistribuire a numarului de locuri acordate fiecarui stat.

6.3. Procedura de alegere

Initial, Adunarea era formata din delegatii desemnati de catre fiecare parlament national, in functie de procedura proprie stabilita. S-a considerat, insa ca pentru a conferi o mai mare reprezentativitate acestui organ, este necesara alegerea membrilor sai prin vot universal, direct si conform unei proceduri unitare pentru toate statele membre. Aceasta initiativa care dateaza din anii '60 a fost insa obstructionata de pozitia guvernului francez. Conferinta de la Haga din 1 decembrie 1969 a impulsionat aceasta initiativa, iar cu ocazia intalnirii de la Paris din 1974 s-a decis aplicarea acestor principii cu ocazia alegerilor din 1978, fapt aprobat de Consiliul European, la 20 septembrie 1976. Aceasta hotarare a fost supusa unor proceduri nationale de aprobare sau ratificare, specifica tratatelor internationale importante, proces care a intarziat alegerile programate pentru 1978, astfel incat acestea au avut loc intre 7-10 iunie 1979, conform deciziei Consiliului. Nu s-a reusit insa adoptarea unor norme unitate de alegere a parlamentului cu ocazia alegerilor din 1979, 1984, 1989, 1994 si 1999 (10-13 iunie), acestea desfasurandu-se tot in conformitate cu dispozitiile Actului din 20 septembrie 1976, care prevad:

- nimeni nu poate vota decat o singura data (art. 8);

- alegerile se desfasoara la datele fixate de catre fiecare stat membru incepand de joi dimineata, pana duminica, in cursul aceleiasi saptamani;

deschiderea urnelor se face numai dupa inchiderea scrutinului in toate statele membre. Sunt reglementate si alte aspecte legate de contestatiile privind alegerile, situatia organizarii unui al doilea tur de scrutin etc. Restul prevederilor sunt reglementate de legile interne (varsta electoratului, varsta candidatilor, situatiile de vacanta a locului in Parlament, rezolvarea contestatiilor nationale etc.). Din aceste considerente de suprapunere a celor doua categorii de reglementari, apar unele probleme legate de validarea alegerilor, neputandu-se verifica decat respectarea conditiilor cu caracter comunitar. Printre alte prevederi care duc la cresterea rolului Parlamentului european, Tratatul de la Amsterdam contine si unele privind competenta sa de a stabili un statut mai bine definit pentru parlamentari, cu avizul Comisiei si acordul Consiliului. Astfel, Parlamentul va putea sa reduca diferentierile care apar ca urmare a faptului ca statutul parlamentarilor este inca, in mare masura, determinat de legislatiile nationale ale statelor membre. In conformitate cu Tratatul de la Maastricht, se instituie un drept de vot si de a fi ales pentru toate persoanele care poseda cetatenia Uniunii Europene, fapt care face sa dispara anumite reglementari nationale, ramanand insa altele in vigoare. Potrivit art. G 41 din tratatul de la Maastricht (art. 138 A din Tratatul C.E.), se precizeaza ca partidele politice la nivel european au rol important ca factor de integrare in cadrul Uniunii Europene, pentru formarea constiintei europene si a exprimarii vointei politice a cetatenilor. Din aceasta dispozitie a tratatului rezulta respectarea conceptiilor politice ale cetatenilor statelor membre si recunoasterea dreptului partidelor politice nationale de a desfasura campanii electorale si de a-si concentra eforturile pe' plan comunitar pe baza acelorasi idealuri si programe politice transnationale.

6.4. Statutul parlamentarilor

Durata mandatului parlamentar este stabilita prin Actul de ia ; septembrie 1976 la cinci ani, incepand cu prima sesiune care urmeaza alegerilor noului parlament. Se statueaza caracterul reprezentativ al mandatului, conform art. 3 al Actului din 20 septembrie 1976, ceea ce inseamna ca ei actioneaza in mod individual, neputand primi instructiuni, deci nefiind legati de un mandat imperativ. Exista insa diferente nationale, care, adaugate dispozitiilor comunitare, fac neuniform statutul parla­mentarilor. Exista, de asemenea, reglementata o incompatibilitate intre mandatul de parlamentar si alte functii, caz in care, daca nu demisioneaza in mod voluntar, intervine inlocuirea din oficiu (art. 6 din Actul din 1976). Aceasta incompatibilitate are in vedere calitatea de membru al guvernului unui stat comunitar (in acest caz persoana respectiva putand fi membru doar al Consiliului ministrilor) sau calitatea de parlamentar national, aspect care este insa controversat, avand in vedere faptul ca pana la statuarea votului universal, parlamentarii europeni erau alesi din randul parlamenta­rilor nationali, aceasta legatura nefiind complet intrerupta. Desi este expres admisa prin Actul din 20 septembrie 1967, dubla calitate parlamentata este totusi contestata din considerente de eficienta, neputandu-se accepta faptul ca o persoana poate sa indeplineasca doua functii atat de importante in aceeasi perioada. Exista incompatibilitate si intre functia de parlamentar european si alte functii comunitare. Nu sunt reglementate incompatibilitate intre aceasta calitate si desfasurarea unor activitati private, in conditiile actuale, se pot stabili insa anumite incompatibilitati prin reglementari interne, care sa fie diferite de la o tara la alta. Parlamentarii beneficiaza de anumite imunitati, reglementate prin Protocolul din 8 aprilie 1965, la care face trimitere art. 4/2 din Actul din 1976. Aceste imunitati se refera la:

libera circulatie, fara nici un fel de restrictie administrativa sau de alta natura, privind deplasarea la si de la locul reuniunilor parlamentare;

imunitatea functioneaza privind cercetarea, retinerea sau urmarirea pe motive de opinie sau a votului exprimat in exercitarea atributiilor;

imunitatea personala pe timpul mandatului (similara cu cea parlamentara pe plan local); aceasta insa mai suporta anumite diferente de la tara la alta, fiind necesara adoptarea unei reglementari comunitare in acest sens. Indemnizatiile parlamentarilor europeni, de asemenea, nu sunt stabilite prin acte normative comunitare, fiind dependente de reglementarile nationale, care de regula sunt similare cu cele privind parlamentarii nationali. Este instituit insa un sistem de compensare comunitar, pentru a liza o anumita egalizare in acest sens, printr-un sistem de rambursari forfetare, calculate dupa numarul de zile in care a desfasurat activitati la nivel comunitar, care nu sunt impozabile pe plan intern, daca se inscriu in 'mite rezonabile.

6.5. Organizare si functionare

In organizarea si functionarea sa, Parlamentul European se conduce dupa modelul parlamentelor cu traditie democratica, asa cum prevede Regulamentul interior adoptat si care este permanent actualizat, beneficiind si de aprobarea Curtii de Justitie in ceea ce priveste o parte din dispozitiile sale, care au facut obiectul examinarii de catre acest organ. Sesiunile sale sunt prevazute sa se tina lunar, incepand cu a doua zi de marti a lunii martie (sau in prima zi de marti a lunii urmatoare datei alegerii acestuia). Durata acestora este de o saptamana, totalizand aproximativ 60 de zile pe an. Sunt prevazute si sesiuni extraordinare, care pot fi convocate la cererea majoritatii membrilor sai, a Consiliului sau a Comisiei. Conform art. 9 din Regulamentul sau interior, sesiunile nu sunt limitate in timp, putand dura in toata perioada unui an calendaristic, fapt care se deosebeste de situatia sesiunilor parlamentelor nationale. De asemenea, parlamentul poate decide intreruperea sesiunilor anuale (conform art. 9 din Regulamentul interior). In ceea ce priveste organizarea sa interioara, Parlamentul cuprinde biroul, comisiile si grupurile parlamentare.

6.5.1. Biroul

Biroul este format dintr-un presedinte si paisprezece vicepresedinti, alesi de Parlament pentru o perioada de doi ani si jumatate, fiind reeligibili. Presedintele este ales cu majoritatea absoluta a voturilor exprimate la primele trei tururi de scrutin. Daca se ajunge la cel de-al patrulea tur, se alege din primii doi, cel care a obtinut cele mai multe voturi , iar in caz de egalitate, cel mai in varsta. Vicepresedintii sunt alesi in trei tururi de scrutin, daca se impune ,in primele doua fiind necesara majoritatea calificata, iar in cel de-al treilea majoritatea simpla. Totodata, sunt alesi si cinci chestori, membrii ai biroului cu drept de vof consultativ. Chestorii sunt alesi dupa aceleasi criterii ca si vicepresedintii, iar sarcinile lor sunt de natura administrativa si financiara. Biroul rezolva problemele financiare si de organizare, adopta reglementari privind functionarii Parlamentului si numeste secretarul general al acestuia, care conduce activitatea serviciilor parlamentare si a celor 3640 de functionari. Secretarul general ,la fel ca si secretarii generali ai Consiliului si Comisiei, au un rol important in functionarea Parlamentului, desfasurand o activitate permanenta.

6.5.2. Biroul largit

Este format din birou si din presedintii grupurilor politice parlamentare, suplimentati eventual cu cate un membru al grupurilor. Biroul largit are atributii de organizare interna si de stabilire a relatiilor cu alte institutii si organe comunitare.

6.5.3.Comisiile

Comisiile care pot fi create de Parlament sunt permanente, temporare (maximum douasprezece luni) sau comisii de ancheta, ultimele fiind prevazute de Tratatul de la Maastricht. Exista in prezent nouasprezece comisii permanente, ca de exemplu .-pentru agricultura, buget, control bugetar, drepturile femeii, politici regionale, petitii ,etc. Aceste comisii elaboreaza rapoarte care sunt supuse votului in sesiuni plenare in cadrul procedurilor de emitere a avizelor conforme, avizelor consultative, cooperarii sau codeciziei, prevazute de catre tratate . Conform art. G41 din Tratatul de la Maastricht (modificand art. 138 din Tratatul C.E.), la cererea unei patrimi din membrii sai, Parlamentul poate constitui o comisie temporara de ancheta pentru a examina ( fara prejudicierea atributiilor conferite de acest tratat altor institutii sau organe ), acuzatiile de savarsire de infractiuni sau de rea administrare in aplicarea dreptului comunitar, cu exceptia cazurilor in care faptele acuzate sunt in atentia unor organe jurisdictionale si atata timp cat procedura jurisdictionala nu este inceputa. Comisia de ancheta isi inceteaza existenta prin depunerea raportului acesteia. Modalitatile de exercitare a dreptului de ancheta vor fi determinate prin acord comun al Parlamentului European, Consiliul Ministrilor si Comisiei.

6.5.4. Grupurile parlamentare

Acestea reprezinta formatiunile organizatorice ale parlamentarilor in functie de criteriile politice care ii separa pe parlamentari. Grupul se constituie printr-o declaratie facuta presedintelui Parlamentului care contine denumirea acestuia si, semnatura membrilor si componenta biroului. Daca

parlamentarii apartin unui singur stat membru, ei trebuie sa fie in numar de 23 pentru a constitui un grup. Daca apartin la doua state, trebuie sa intruneasca 18 membrii, iar in cazul apartenentei la trei sau mai multe state sunt necesari 12 membrii. Este interzisa participarea unei persoane pe mai mult de o singura lista. Grupurile sunt deci constituite conform convingerilor politice ale parlamentarilor si nu dupa criteriul nationalitatii acestora. Exista si categoria parlamentarilor apolitici, care nu adera la nici un' grup si care au dreptul, conform art. 26 si 27 din Regulamentul interior, sa isi desemneze doi participanti la lucrarile Biroului largit, dar fara drept de vot. Conform art. 126 din Regulamentul interior mai pot fi constituite 'delegatH interparlamentare' desemnate de catre grupurile parlamentare si care au o competenta stabilita de catre Parlament. Tratatul de la Amsterdam prevede ca Parlamentul va stabili statutul si conditiile generale de exercitare a functiilor membrilor sai, dupa obtinerea avizului Comisiei si cu aprobarea Consiliului obtinuta cu votul majoritatii calificate.

6.5.5. Mediatorul

Conform art. G 41 din Tratatul de la Maastricht care modifica art. 138 E din Tratatul C.E.E., Parlamentul European numeste un mediator (Ombudsman) care este imputernicit sa primeasca plangeri de la orice cetatean al Uniunii sau de la orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau care are sediul statutar pe teritoriul unui stat membru, cu privire la cazurile de rea administrare in actiunile institutiilor sau organelor comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta in exercitarea atributiilor si functiunilor jurisdictionale.

Mediatorul efectueaza o ancheta in cazurile justificate, din proprie initiativa sau cand este sesizat direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, in afara cazurilor cand este initiata o procedura jurisdictio-nala. Daca mediatorul constata fapte de rea administrare, sesizeaza institutia respectiva, care trebuie sa raspunda in termen de trei luni. El prezinta un raport cu privire la cazul respectiv Parlamentului si institutiei in cauza si informeaza persoana care a inaintat plangerea, in fiecare an, mediatorul prezinta Parlamentului un raport cu privire la rezultatul anchetelor sale. Mandatul mediatorului este egal cu durata legislaturii Parlamentului si poate fi reales. El poate fi demis de Curtea de Justitie, in exercitarea functiilor sale, mediatorul este total independent fata de orice institutie. El nu poate exercita nici o alta activitate profesionala.

6.6. Atributiile Parlamentului

Tratatele de constituire a comunitatilor europene confereau organelor precursoare Parlamentului functii de 'control' (art. 20 din Tratatul C.E.C.O.) sau de 'deliberare si control' (art. 137 din tratatul C.E.E. si din art. 107 din Tratatul C.E.E.A.), iar modificarile anterioare Tratatului de la Maastricht nu au dus la cresterea puterilor Parlamentului, cu exceptia celor din domeniul financiar. Asa cum s-a apreciat in literatura de specialitate, in afara exercitarii atributiilor de control, el ar ramane un organ cu caracter preponderent consultativ. Constructia comunitara se bazeaza pe doi piloni de baza: vointa statelor si vointa popoarelor, care au drept corespondente institutionale Consiliului si Parlamentului. Acestea sunt deci cele doua organe care trebuie sa contribuie la dezvoltarea sau la slabirea comunitatilor, in functie de natura relatiilor care se instituie intre ele. Se constata insa o asa-numita 'deficienta democratica', intre transferarea competentelor statelor membre catre Comunitate prin vointa parlamentelor nationale si faptul ca aceste competente nu sunt exercitate de catre Parlamentul European, ci de catre un alt organ comunitar (Consiliul) .reprezentant al guvernelor statelor membre. Atributiile Parlamentului au fost clasificate in trei categorii: de control politic, de consultare si de decizie.

Atributiile de control politic (art. 144 C.E.) se exercita in raport cu Comisia Europeana, prin posibilitatea Parlamentului de a initia o motiune de cenzura si de a demite, precum si prin posibilitatea de a interpela Comisia, acesta fiind obligata sa raspunda oral sau in scris.

Atributia de consultare simpla ii este conferita de Parlament prin prevederile tratatelor de infiintare a Comunitatilor, conform carora in anumite situatii Consiliul trebuie sa consulte Parlamentul inaintea adoptarii unor acte. Aceste avize au un caracter consultativ, nefiind obligatorii pentru Consiliu. Exista si procedura de cooperare instituita prin Actul Unic European care da posibilitatea absoluta membrilor Parlamentuluide a respinge la o a doua lectura 'pozitia comuna' a Consiliului (care poate fi adoptata cu majoritate calificata), in urma acesteia, Consiliul nu mai poate statua asupra problemei respective decat in unanimitate. Amendamentele propuse de Parlament prin majoritate absoluta nu pot fi respinse de Consiliu decat in unanimitate de voturi. Aceasta procedura se aplica in masurile privind piata interna, libera circulatie a persoanelor, libera prestare se servicii, in cercetarea si dezvoltarea tehnologica. In decursul timpului, rolul Parlamentului in raporturile cu Consiliul a cunoscut o oarecare crestere, concretizata prin Declaratia comuna din 4 martie 1975 prin care se instituie o 'procedura de conciliere' care permitea Parlamentului sa joace un rol mai important in elaborarea deciziilor privind resursele sau cheltuielile comunitare. Prin Actul Unic European se cerea Consiliului si Parlamentului sa instituie un dialog in vederea elaborarii legislatiei in anumite domenii ale activitatii si se confera Parlamentului puterea de a da avize consultative in cazul aderarii si al acordurilor de asociere.

Atributii de decizie ale Parlamentului se refera atat la posibilitatea de demitere a Comisiei, cat s¹ in ceea ce priveste adoptarea bugetului, care se desfasoara in cadrul unui proces complex la care participa alaturi de Consiliu si Comisie. Parlamentul poate respinge bugetul, conform art. 203 al Tratatului C.E.E. Aceste situatii au constituit obiect al unor litigii intre cele doua organe in fata Curtii de Justitie. Parlamentului ii revine puterea de a controla executia bugetara (care este atributia Comisiei). Acest control se efectueaza la recomandarea Consiliului pe baza conturilor si a bilantului intocmit de catre Comisie si a raportului Curtii de Conturi. Parlamentul are dreptul de a acorda sau refuza descarcarea Comisiei, considerata ca fiind echivalentul dreptului de a introduce o motiune de cenzura, desi nedescarcarea Comisiei de executia bugetara nu are acelasi efecte juridice. Parlamentul mai este consultat si in luarea unor decizii cu privire la resursele proprii ale comunitatilor, cu privire la numirea membrilor Curtii de Conturi si in cazul adoptarii regulamentului financiar. In ceea ce priveste raporturile Parlamentului cu Comisia, s-ar putea considera ca acestea sunt raporturi de tip clasic dintre legislativ si executiv. Aceasta situatie nu este insa reala, avand in vedere alegerea Comisiei de catre Consiliu si nu de catre Parlament, precum si faptul ca responsabilitatea politica a Comisiei in fata Parlamentului nu este de tip clasic, ca intre guvern si parlament, motiv pentru care motiunea de cenzura care poate fi introdusa de Parlament constituie o raritate, date fiind conditiile dificile cerute pentru adoptarea acesteia , respectiv doua treimi din membrii votanti, in practica fiind foarte greu sa se obtina acest numar de voturi, intrucat nici o grupare politica nu poate intruni singura numarui de voturi necesar. Cu toate acestea in martie 1999 s-a reusit pentru prima data adoptarea unei motiuni de cenzura prin care Comisia condusa de Jacques Santere a trebuit sa demisioneze, fiind aleasa o noua Comisie in frunte cu Romano Prodi.

6.7. Desfasurarea dezbaterilor si luarea deciziilor

Biroul largit al Parlamentului European propune ordinea de zi care este adoptata de catre Parlament. Dezbaterile sunt publice, in afara situatiilor cand se decide altfel. Parlamentul isi desfasoara lucrarile in quorum de cel putin o treime din membrii sai, desi in practica verificarea nu se face cu consecventa. Parlamentul delibereaza cu majoritatea absoluta a voturilor exprimate, in afara cazurilor cand reglementarile prevad o majoritate calificata. Votul membrilor este personal si nu poate fi delegat.

6.8. Colaborarea cu parlamentele nationale

Asa cum am mai aratat, deciziile in Uniunea Europeana se iau de catre Consiliu, sau de catre Consiliu in codecizie cu Parlamentul european. A aparut insa la sfarsitul anilor '80 sa se manifeste o cerinta a parlamen­telor nationale ale statelor membre ca acestea sa aiba un anumit rol inainte ca guvernele lor sa-si exprime vointa in cadrul Consiliului. De asemenea, doreau sa fie informate la modul general despre aspectele referitoare la functionarea Uniunii Europene. Ca urmare, aceasta chestiune a facut obiectul unei declaratii adoptata cu prilejul negocierii Tratatului de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam, printr-un protocol aditional a stabilit unele aspecte deosebit de importante:

- invitarea Parlamentului european si a parlamentelor nationale de a dezvolta o cooperare mai stransa;

toate documentele consultative ale Comisiei (communicate, carti verzi, carti albe etc.) precum si propunerile legislative trebuie sa fie transmise parlamentelor nationale, acestea avand la dispozitie un termen de sase saptamani pentru a-si expune pozitia, inainte de a trece Consiliul la vot;

in unele domenii (libertate, securitate si justitie) se va acorda un interes sporit opiniilor exprimate de catre parlamentele nationale. Aceste dispozitii din Tratatul de la Amsterdam vin sa completeze prevederile tratatelor anterioare, care confera deja parlamentelor nationale unele responsabilitati, cum ar fi de exemplu ratificarea tratatelor, a revizuirii lor, stabilirea resurselor Uniunii, sau adoptarea de masuri pentru transpunerea directivelor Consiliului in dreptul intern.

7. Cartea de Justitie

7.1. Instituire

Curtea de Justitie este cea de-a patra institutie a Uniunii Europene. Constituirea, organizarea si functionarea sa sunt prevazute in fiecare dintre cele trei tratate de instituire a Comunitatilor, precum si prin Protocolul privind statutul Curtii de Justitie, care este anexa a tratatelor (avand deci aceeasi valoare juridica) si prin care Curtea de Justitie devine in 1958 institutie comuna pentru cele trei comunitati. De asemenea, exista un Regulament de procedura, elaborat de Curte si supus aprobarii Consiliului, care a fost modificat de mai multe ori in decursul timpului'. Instructiunile privind grefierul reprezinta completarea reglementarilor adoptate de catre Curte.

7.2. Compunerea Curtii

Asa cum s-a apreciat in literatura de specialitate, modul de desemnare si statutul membrilor Curtii de Justitie prezinta unele asemanari cu dispozitiile privind alegerea comisarilor, motivul constand in necesitatea asigurarii independentei Curtii fata de organele politice si fata de interesele de grup sau particulare. Curtea este compusa din judecatori, avocati generali si un grefier, asistat de doi adjuncti.

Judecatorii Curtii si Avocatii generali sunt stabiliti, ca numar de catre tratate. Acest numar poate fi marit de catre Consiliu printr-o decizie luata cu unanimitate de voturi, la solicitarea Curtii. Judecatorii, ca regula generala, sunt in numar egal cu cel al statelor membre, dar pentru a se asigura imparitatea, in perioada cat statele membre erau in numar par, numarul judecatorilor a fost crescut cu inca unul. in masura extinderii Comunitatilor, a crescut si numarul judecatorilor, astfel incat in prezent numarul acestora este de cincisprezece. Avocatii generali sunt in prezent in numar de noua.

7.3. Numirea si statutul judecatorilor

Judecatorii sunt numiti prin acordul comun al guvernelor statelor membre. Aceasta inseamna ca fiecare stat isi propune judecatorul, care urmeaza sa fie acceptat de ceilalti. Trebuie insa ca acesta sa indepli­neasca conditiile de a fi o personalitate care sa ofere garantiile de indepen­denta si cele cerute de exercitarea - in tarile respective - a celor mai inalte functii jurisdictionale, sau sa fie jurist de competenta recunoscuta. Mandatul acestora este de sase ani, ei putand fi realesi. Conform art. 167 al 2 C.E., o parte dintre acestia sunt reinnoiti la un interval de trei ani. Cu ocazia numirii lor, membrii Curtii de Justitie trebuie sa depuna un juramant. Ei sunt supusi unor incompatibilitati de natura sa le asigure independenta. Astfel, ei nu pot sa exercite anumite functii politice sau administrative, nici alte atributii profesionale remunerate sau neremunerate, cu exceptia cazurilor cand beneficiaza de o derogare exceptionala (de exemplu pentru activitati in invatamantul superior). Pe timpul exercitarii functiilor, ei se bucura de privilegiile si imunitatile prevazute de protocolul cu privire la privilegiile si imunitatile comunitare si, in plus, beneficiaza de aceeasi imunitate de jurisdictie ca si parlamentarii, acesta neputand fi ridicata decat de catre Curtea de Justitie. Ei continua sa beneficieze si dupa incetarea functiunii de aceeasi imunitate, dar numai in legatura cu actele indeplinite in exercitarea functiunilor de judecatori ai Curtii. De asemenea, ei nu pot fi inlaturati din functiile lor sau declarati decazuti din drepturile lor de pensie decat printr-o decizie luata in unanimitate de catre judecatorii si avocatii generali ai Curtii, fara partici­parea persoanelor interesate in aceste situatii. Beneficiaza, de asemenea, si de anumite facilitati privind impozitarea salariilor pe plan national.

7.4. Avocatii generali

Avocatii generali sunt numiti prin acord al guvernelor statelor membre ale Comunitatilor (art. 167 C.E.). Ei au rolul de a asista Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene in vederea indeplinirii atributiilor sale, prin prezentarea de concluzii motivate in cazurile prezentate in fata Curtii (art.166C.E.). Cei noua avocati generali existenti in prezent sunt alesi in functie de anumite criterii de competenta si independenta, ca si judecatorii. Avocatii generali au un mandat de sase ani, fiind reeligibili, patru dintre ei fiind reinnoiti la un interval de trei ani (art. 167 C.E.). Numarul lor poate fi marit prin decizia Consiliului Ministrilor, la cererea Curtii de Justitie. Avocatul general are competenta de a asista la audiente si de a pune intrebari agentilor, consilierilor sau avocatilor partilor, in aceleasi conditii ca si presedintele sau judecatorii. Concluziile avocatului general trebuie sa fie motivate si redactate in totala impartialitate si independenta, sunt prezentate public si sunt publicate in culegerea de jurisprudenta a Curtii de Justitie. Nu exista reguli generale cu privire la forma concluziilor puse de avocatul general, el putand sa aleaga forma corespunzatoare. Acesta analizeaza la modul general argumentele partilor sau ale intervenientilor si, prin concluziile sale, introduce o dezbatere asupra unor elemente supli­mentare in vederea luarii deciziei de catre instanta. El are, de asemenea rolul de a da avizul cu privire la o hotarare data in lipsa, (art. 94, par. 2 din Regulamentul de procedura) in caz de procedura de urgenta (art. 85 al. : din Regulamentul de procedura), asupra dreptului de aparare judiciara gratuita (art. 76, par. 3 din Regulamentul de procedura) precum si inalte cazuri prevazute de Regulamentul de procedura si conform atributiilor care le sunt conferite si prin art 11 al Protocolului privind statutul Curtii de Justitie.In fiecare an, Curtea numeste un prim avocat general, care are rolul de a coordona activitatea celorlalti, prin repartizarea cazurilor intre acestia.

7.5. Organizarea Curtii de Justitie

Judecatorii desemneaza din randul lor un presedinte al Curtii, care are un mandat de trei ani si care poate fi reinnoit. Acesta conduce lucrarile Curtii si repartizeaza camerelor acesteia cauzele cu care este sesizata. De asemenea, desemneaza pentru fiecare caz un judecator raportor si fixeaza termenele de judecata. Totodata, el dispune prin ordonanta motivata asupra cererilor de luare a unor masuri provizorii. Curtea desemneaza anual Camerele, stabilindu-le atat compunerea cat si presedintii, in prezent exista sase Camere, patru formate din cate trei judecatori si doua din cate cinci judecatori. De asemenea, mai exista personalul administrativ, respectiv 'servicii' care cuprind un numar de functionari comunitari recrutati pe baza de concurs. Din randul acestora se distinge grefa, care este condusa de un grefier aflat sub autoritatea presedintelui asistat de doi grefieri adjuncti, numiti de catre Curte pentru o perioada de sase ani, fiind reeligibili. Acesti functionari ai grefei sunt responsabili de actele indeplinite in exercitarea atributiilor lor. Grefierul este seful administratiei Curtii, asigura executia bugetului si supravegheaza functionarea serviciilor. In afara de acestia, judecatorii Curtii si avocatii generali mai beneficiaza de asistenta unor referenti, care sunt persoane necuprinse in sistemul institutional, ci atasate acestuia (cate trei pentru fiecare judecator si avocat) si de secretari (trei pentru fiecare). Curtea dispune de un serviciu propriu de interpreti care asigura traducerile in toate cele douasprezece limbi oficiale ale Uniunii, chiar daca limba franceza ramane predominanta in timpul dezbaterilor si in redactarea hotararilor.

7.6. Competenta Curtii de Justitie

Conform tratatelor de instituire a comunitatilor, Curtea de justitie era investita cu o competenta generala de a asigura 'respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor' (art. 31 C.E.C.O. art. 164 C.E.E. si art. '36 C.E.E.A.). Aceste atributii de o deosebita complexitate vor fi analizate mtr-un capitol urmator, dar se impun unele precizari cu caracter general. Trebuie remarcat de la inceput faptul ca potrivit prevederilor tratatelor comunitare, competenta Curtii de Justitie este o competenta de atribuire si nu o competenta de drept comun, ceea ce inseamna ca litigiile dintre comunitati si state sau persoane fizice si juridice nu sunt in mod automat date in competenta Curtii, neexcluzandu-se deci competenta instantelor nationale. Curtea de Justitie ,in exercitarea atributiilor sale, actioneaza in mai multe ipostaze, respectiv:

curte constitutionala, calitate in care este competenta sa clarifice drepturile si obligatiile institutiilor comunitare in raporturile lor reciproce, precum si solutionarea raporturilor care se stabilesc intre comunitati si statele membre;

curte de supraveghere si verificare a compatibilitatii dreptului derivat(actele normative adoptate de institutiile comunitare care au atributii legislative) cu tratatele si principiile generale ale dreptului comunitar;

curte administrativa, cand examineaza actiunile introduse de persoanele fizice si juridice in scopul garantarii drepturilor acestora in contextul masurilor dispuse de institutiile comunitare, sau cele privind plangerile introduse de functionarii comunitari privitoare la angajare ;

curte civila, cand examineaza si stabileste raspunderea extracon-tractuala si planger j pentru daune, in special cand este implicata respon­sabilitatea autoritatilor publice;

curte de arbitraj, in cazurile in care exista un acord intre parti privind supunerea cauzei sp-e solutionare acestei instante ;

instanta de recurs, atunci cand examineaza si decide ca instanta de al doilea grad de jurisdictie impotriva hotararilor pronuntate de Tribunalul de Prima instanta, insa numai cu privire la aspectele de drept (potrivit art.168A din Tratatul C.E. si art.51 din Statutul Curtii); Curtea mai are, de asemenea, competenta de a da avize la solicita­rea Consiliului, Comisiei sau a statelor membre privind compatibilitatea cu tratatele comunitare a oricarui acord care urmeaza sa fie incheiat de catre Uniunea Europeana cu statele terte , sau cu organizatiile internationale. Prin instituirea Tribunalului de Prima Instanta s-a realizat o degrevare a Curtii si crearea unui sistem cuprinzand doua grade de jurisdictie, in aceasta noua situatie, Curtea are in primul rand o competenta prejudiciara - respectiv de interpretare si apreciere cu privire la cazurile transmise de instantele nationale ale statelor membre si in al doilea rand o competenta cu privire la sesizarea directa si ale carei modalitati difera dupa cum este vorba de un contencios cu privire la legalitate (sub diferite forme ale acesteia) sau de un contencios cu privire la responsabilitate. A treia categorie de atributii a Curtii o constituie cea de exercitare a controlului asupra Tribunalului de Prima Instanta.

7.7. Functionarea Curtii de Justitie

Curtea are sediul permanent la Luxemburg, unde isi desfasoara totalitatea activitatilor sale. Activitatile judecatorilor Curtii se desfasoara conform regulilor generale de procedura judiciara. Procedura in fata Curtii de Justitie comporta doua faze: faza scrisa si faza orala, care vor fi analizate mai jos. Curtea de Justitie isi desfasoara activitatea in sedintele plenare cu noua judecatori, in cazul in care un stat membru sau o institutie a Comunitatii parte in cauza solicita acesta (art. 49 al Tratatului de la Maastricht, modificand art. 165 al C.E.E.), in celelalte situatii, Curtea poate crea Camere compuse din trei sau cinci judecatori, in vederea procedarii la aplicarea unor masuri de instructie, sau de a judeca anumite categorii de cazuri, in conditiile prevazute de regulamentul sau. Deliberarile Curtii sunt si raman secrete. Hotararile sunt motivate si pronuntate in sedinta publica la care partile trebuie sa fie prezente. Ele sunt traduse in toate limbile oficiale si publicate in Culegerea de hotarari a Curtii.

7.8. Procedura in fata Curtii de Justitie

Procedura in fata Ci. Iii de Justitie este in mare parte inspirata din procedura administrativa franceza si, mai ales, din cea specifica Consiliului de Stat. Aceasta procedura este contradictorie si publica (mai putin in cazul avizelor consultative).Ea comporta doua faze: scrisa si orala. Faza scrisa incepe prin cererea adresata grefei Curtii. Aceasta sesizare trebuie sa cuprinda numele partilor, obiectul litigiului, expunerea succinta a mijloacelor invocate, precum si concluziile reclamantului. Cererea trebuie sa fie introdusa in termenul prevazut de reglementarile din tratate, pentru fiecare tip de recurs. Dupa luarea in evidenta in registrul Curtii, presedintele stabileste un judecator raportor care se va ocupa de cazul respectiv. Partea reclamata este instiintata de primirea cererii si trebuie sa prezinte in termen de o luna un memoriu prin care sa isi sustina apararea. Fiecare parte mai poate prezenta inca un memoriu in replica la cel prezentat de partea adversa. Dupa expirarea fazei scrise, presedintele fixeaza termenul pentru inceperea fazei orale, care consta, in esenta, in prezentarea raportului de catre judecatorul raportor, cuvantul partilor si concluziile avocatului general. In practica, de regula, raportul judecatorului raportor este adus la cunostinta partilor inainte , astfel incat el nu se mai prezinta in public. Atunci cand se considera necesar, Curtea poate dispune si o faza intermediara, de instructie, respectiv, de dispunere a unor masuri ca: expertize, deplasari la fata locului etc. De asemenea, poate cere partilor inaintea fazei orale sa raspunda la unele intrebari, sa dea unele explicatii la anumite chestiuni, sau sa depuna documente suplimentare.

7.8.1.Reprezentarea partilor

Partile trebuie sa fie reprezentate in mod obligatoriu in fata Curtii. Astfel, persoanele fizice si juridice vor fi reprezentate de catre un avocat, care poate fi unul facand parte din barourile statelor membre. Statul si institutiile comunitare vor fi reprezentate de agentii pe care i-au desemnat. O problema importanta si specifica acestei instante este faptul ca partile trebuie sa-si stabileasca un "domiciliu' in Luxemburg. Pentru state, de regula, acesta este stabilit la sediul misiunii diplomatice din Luxemburg, iar persoanele fizice si juridice isi pot alege, fie un avocat din Luxemburg sau orice alta persoana de incredere. Justificarea acestei cerinte este ca acestia sa indeplineasca rolul de destinatar al corespondentei trimisa de Curte.

7.8.2. Limba utilizata in fata Curtii

Regimul lingvistic al Curtii de Justitie este strans legat de doua aspecte: existenta a douasprezece limbi oficiale ale comunitatilor si necesitatea existentei increderii in justitie prin asigurarea exercitarii dreptului la aparare pentru cetateanul care nu vorbeste una din aceste limbi oficiale. In aceste conditii, pentru fiecare cauza in parte exista o singura limba oficiala de procedura, respectiv o limba pe care o vorbeste cel care se apara intr-un caz judecat de Curte, persoana fizica, juridica sau un stat membru. Astfel, toate actele de procedura, inclusiv ordonantele si hotararile Curtii sau memoriile si pledoariile partilor se sustin si se redacteaza in aceasta limba. Actele redactate in alta limba nu au decat valoare de traducere. Desigur ca, pentru o foarte exacta intelegere a documentelor, a pledoariilor partilor si a depozitiilor martorilor, expertilor etc., atat Curtea cat si partile pot cere grefierului sa asigure traducerea in limba oficiala aleasa, mai putin deliberarile pentru care se utilizeaza, mai frecvent, limba franceza. Culegerea de decizii ale Curtii se publica, insa, in fiecare limba oficiala a Comunitatilor.

7.8.3. Cheltuielile de procedura

Ca regula de principiu, procedura in fata Curtii este gratuita, exceptand unele cazuri speciale (ex. unele traduceri). In ceea ce priveste cheltuielile de judecata, la finalizarea fiecarui caz, Curtea va stabili prin ordonanta sau decizie cu privire la acestea. In principiu, va obliga partea care a pierdut la plata acestora, dar poate fi obligata si partea care a castigat la plata unor taxe vexatorii sau frustatorii. Taxele de judecata platite de partea care a pierdut procesul se refera la plata avocatilor partii adverse, a martorilor, expertilor si bineinteles, a propriului avocat. Exista o exceptie de la aceasta practica, respectiv, in cazurile in care sunt implicati functionarii comunitari, cand aceste cheltuieli sunt suportate de catre institutia din care provin. De regula, aceste cheltuieli se stabilesc prin acordul partilor, Curtea decizand in consecinta.

7.8.4. Deciziile Curtii

Curtea decide pe baza de hotarare judecatoreasca sau prin ordonanta (atunci cand dispune masuri provizorii etc.) mai putin in cazurile cand emite avize consultative. Hotararile Curtii sunt, in general, destul de voluminoase, explicatia fiind o anumita dorinta a Curtii pusa in practica de a explica partilor, in detaliu, motivatia pentru care au adoptat respectiva hotarare. Hotararile se pronunta in numele Curtii, si nu in cel al majoritatii judecatorilor, nefiind admise opinii separate. Oricare judecator poate solicita ca o anumita chestiune asupra careia se hotaraste prin vot in timpul deliberarii sa fie formulata in limba pe care o doreste. Tratatul de la Amsterdam nu a modificatnici compunerea Curtii si nici rolul sau, extinzand doar cazurile in care i se poate cere sa intervina, respectiv:

in controlul respectarii drepturilor fundamentale de catre institutiile comunitare;

competenta de a fi sesizata cu recurs prejudiciar in domeniile libertatii, securitatii si justitiei doar de catre jurisdictiile nationale de ultima instanta;

- orice stat membru poate decide sa recunoasca competenta Curtii in cazurile privind cooperarea judiciara penala si cooperarea politieneasca.

8. Tribunalul de Prima Instanta

8.1. Procesul de instituire

Avand in vedere numarul mare de cazuri care erau aduse in atentia Curtii de Justitie si prelungirea duratei solutionarii cazurilor respective, acesta a propus inca din 1964 crearea unei instante care sa preia cazurile de contencios privind functia publica, destul de frecvente in activitatea Curtii, si care se bazau pe o jurisprudenta deja instituita. Se avea in vedere prin aceasta si crearea unui sistem cu dublu grad de jurisdictie. La 4 august 1978, Comisia inainteaza o propunere in acest sens, dar ea nu este adoptata de catre Consiliu. Curtea a continuat sa solicite instituirea acestei instante si ca urmare, prin Actul Unic European, s-a introdus prevederea conform careia, la cererea Curtii, Consiliul va consulta Comisia si Parlamentul si, cu unanimitate de voturi, va putea infiinta o jurisdictie de prima instanta (art. 168 A din Tratatul C.E.E.). Cu ocazia reuniunii sale din 24-25 octombrie 1988, Consiliul a adoptat Decizia nr.88/591 din 24 octombrie I988 prin care se instituie un Tribunal de Prima Instanta al comunitatilor europene. El a inceput sa functioneze la 1 septembrie 1989. Tratatul de la Maastricht, prin art. G.50, a modificat art. 168 A din Tratatul C.E.E., inscriind unele dintre prevederile cuprinse in decizia Consiliului nr. 88/591. Acestui tribunal i-au fost transferate competente de a examina si decide in prim grad de jurisdictie in cazul unor actiuni si proceduri introduse de persoane fizice si juridice, cu drept de recurs la Curtea de Justitie ( dar numai in ceea ce priveste chestiunile de drept, asa cum am aratat mai sus).

8.2. Compunere si statutul judecatorilor

Tribunalul de Prima Instanta se compune din cincisprezece judecatori, (cate unul din fiecare stat membru), numiti prin acordul comun al guvernelor statelor membre, pentru o perioada de sase ani, iar reinnoirea partiala a membrilor sai se face la un interval de trei ani, ei putand sa fie realesi. Statutul judecatorilor care compun Tribunalul dfe Prima Instanta este oarecum similar celui al judecatorilor Curtii de Justitie. Ei depun juramantul in fata Curtii de Justitie, acesta fiind si instanta care poate sa le ridice imunitatea sau sa ii demita din functie. Judecatorul Tribunalului de Prima Instanta trebuie sa prezinte garantii de independenta si capacitate ceruta de executarea functiilor jurisdictionale obisnuite, spre deosebire de judecatorii Curtii, care trebuie sa aiba capacitatea de a exercita cele mai inalte functii jurisdictionale. In cadrul tribunalului nu exista functia de avocat general, dar unul dintre judecatori poate fi desemnat sa indeplineasca aceasta functie.

8.3. Competentele Tribunalului

Competentele T.P. l. respectiv categoriile de actiuni in prima instanta sunt stabilite de catre Consiliu cu unanimitate de voturi, la cererea Curtii de Justitie si dupa consultarea Parlamentului european si a Curtii de Justitie.

Astfel, potrivit art. 168C.E.E. modificat prin Actul Unic Eeuropean, se autoriza transferarea catre T.P.l. a tuturor recursurilor introduse de persoane fizice sau juridice. Prin Decizia Consiliului din 24 oct. 1988 s-a decis transferarea unor categorii de recursuri care au fost apreciate ca reprezinta o utilizare ineficienta a timpului de catre Curte. Aceste recursuri sunt urmatoarele:

A.- Cu titlu principal:

- litigiile intre comunitati si functionarii sai, (art. 179 CE si art. 152 CEEA);

recursurile introduse impotriva unei institutii comunitare de catre persoanele fizice sau juridice in baza art. 173 alin 4 (recursul in anulare) sj 175 C.E. (recursul in carenta) privind punerea in aplicare a regulilor de concurenta aplicabile intreprinderilor;

- recursurile introduse impotriva Comisiei in baza art 33 si 35 CECO (recursul in anulare si in carenta) de catre intreprinderi si asociatii de intreprinderi si care privesc acte individuale privind aplicarea art. 50 si 57-66 CECO (taxe si impozite, productie, acordurile si concentrarile).

B.- Cu titlu accesoriu si avandu-se in vedere ratiuni evidente de simplitate, mai poate judeca:

recursurile privind despagubirea pentru daunele cauzate de o institutie comunitara prin actiune sau inactiune si care fac obiectul unui recurs in anulare sau in carenta introduse de acelasi recurent si care privesc competenta principala a Tribunalului.

- T.P.l. nu este competent sa judece recursurile prejudiciare.

Prin Decizia nr. 93/350 din 8 iunie 1993, Consiliul a modificat Decizia nr. 88/591 din 24 oct. 1988 in sensul extinderii competentei Tribunalului de prima instanta in sensul ca, la actiunile de mai sus, s-au adaugat transferarea de la Curteade Justitie a ansamblului recursurilor introduse de persoanele fizice si juridibsnjaaza prevederilor celor trei tratate, inclusiv in baza unei clauze compromisorii. Acest transfer de competenta a fost prevazut sa intre in vigoare in prima zi a celei de-a doua luna care urmeaza celei in care decizia va fi publicata in J.O.C:E. intrucat decizia a fost publicata in J.O.C.E. nr.L 1442-21 din 16.06.1993, intrarea in vigoare a avut loc la 1 august 1993. Exista si o prevedere care stabilea ca data transferarii catre Tribunal a recursurilor contra unor masuri comunitare de aparare comerciala prevazute in art. 74 CECA si 113 CE, urma sa fie stabilita de catre Consiliu cu umanitate de voturi. Astfel, prin Decizia nr.94/179 din 7 martie 1994 Consiliul a stabilit data transferului la 15 martie 1994. Tratatul de la Maastricht, in art.168A C.E., mentine aceeasi posibilitate si procedura pentru transferarea altor recursuri catre Tribunalul de prima instanta, iar Tratatul de la Amsterdam nu aduce modificari in aceste chestiuni.

8.4. Functionarea Tribunalului

Tribunalul functioneaza sub autoritatea unui presedinte ales de membrii acestuia pentru o perioada de trei ani, acesta putand fi reales. Functionarea Tribunalului este in Camere formate din trei sau cinci judecatori, conform prevederilor art. 10 din Regulamentului de procedura care stabileste, de asemenea, si cazurile in care desfasoara sedinte in plen. Componenta camerelor este publicata in J.O.C.E. Articolele 17-19 din Regulamentul de procedura al Tribunalului reglementeaza conditiile desemnarii avocatului general ad-hoc. Orice judecator, in afara presedintelui, poate fi desemnat avocat general. Desemnarea se face de catre presedinte in toate cazurile cand judeca in sedinta plenara, iar in cazurile cand judeca in camere, desemnarea avocatului general se va face doar atunci cand se considera ca acest lucru este impus de complexitatea si dificultatea cauzei (art. 18 din regulament). Spre deosebire de regula stabilita de Statutul Curtii de Justitie, avocatul general de pe langa tribunal poate prezenta concluzii motivate in scris, grefa urmand sa le comunice partilor (art. 61 par. 1, din Regulamentul de procedura al Tribunalului). Judecatorul desemnat ca avocat general intr-o cauza , nu mai poate participa la judecarea cauzei respective. Dupa cum rezulta din Actul Unic European si din decizia Consiliului, Tribunalul de Prima Instanta este un organ auxiliar al Curtii, el neconstituind o noua institutie comunitara, ci o jurisdictie independenta si autonoma, integrata in cadrul unei institutii existente deja. in functionarea sa, Tribunalul este legat organic de Curte, el neavand servicii proprii, in afara de grefa. El utilizeaza deci serviciile Curtii pentru documentare, cercetare, traducere, interpretare, servicii administrative etc., pe baza unui acord al celor doi presedinti.

8.5. Procedura in fata Tribunalului de Prima Instanta

Procedura in fata T.P.I. este in mare parte aceeasi cu cea a Curtii de Justitie. Potrivit art. 46 din Protocolul asupra Statutului Curtii de Justitie, procedura in fata Tribunalului este reglementata de Titlul III din respectivul Statut, cu exceptia art.20. De asemenea, procedura este prevazuta si in Titlul II (art.43-103) si Titlul IV (art.1o4-129), ultimul referindu-se la procedurile speciale. Orice parte care a pierdut un proces partial sau total in fata Tribunalului poate ataca in termen de doua luni de ia notificare, hotararea respectiva in fata Curtii de Justitie. Aceasta cale de atac este limitata intotdeauna la chestiunile de drept, respectiv, ea poate fi fondata pe chestiuni de incompetenta a Tribunalului, Pe nereguli de procedura in fata sa, sau pe incalcarea normelor dreptului comunitar. Calea de atac nu are efect suspensiv, dar recurentul poate cere Curtii sa pronunte suspendarea executarii sau luarea unor masuri provizorii, in baza art. 185 si 186C.E. In situatia in care actiunea este fondata, Curtea va anula decizia Tribunalului si va putea retine cauza spre judecare, pentru celeritate, atunci cand cauza este in stare de judecata, sau va trimite cauza Tribunalului, care va trebui sa tina seama de chestiunile de drept transate de Curte. Dupa inceperea activitatii Tribunalului, Curtea i-a transferat in prima faza un numar de 153 de cazuri care intrau in sfera sa de competenta si in care nu fusesera prezentate rapoartele prealabile.

9. Curtea de Conturi

9.1. Instituire

Curtea de Conturi nu a fost prevazuta la infiintarea Comunitatilor fiind instituita prin Tratatul de revizuire a dispozitiilor bugetare din 22 iulie 1975, ca urmare a cererii Parlamentului. Ea a inlocuit Comisia de control prevazuta de tratatele C.E.E. si C.E.E.A. si Comisarii pentru conturi prevazuti de C.E.C.O. Fiind o institutie de natura financiara, Tratatul de la Maastricht ii confera acesteia calitatea de institutie a Uniunii Europene, alaturi de Parlament, Consiliu, Comisie si Curtea de Justitie.

9.2. Compunere si statut

Curtea de Conturi este un organ colegial compus din cincisprezece membri numiti de catre Consiliu cu unanimitate de voturi, dupa consultarea Parlamentului European. Nu exista nici o prevedere privind nationalitatea lor. Ei trebuie sa fie persoane care in tarile de origine apartin sau au exercitat atributii in cadrul institutiilor de control financiar extern si care poseda o calificare in acest domeniu. Sunt alesi pentru o perioada de sase ani, mandatul lor putand fi reinnoit. Membrii Curtii de Conturi trebuie sa beneficieze de garantii de independenta, in acelasi conditii ca si membrii Comisiei sau ai Curtii de Justitie. Ei nu trebuie sa primeasca si nici sa accepte instructiuni de la nici un guvern si de la nici un organism si nu pot sa exercite nici o profesiune remunerata sau nu, in timpul cat indeplinesc aceasta functie. La cererea Curtii de Conturi, ei pot fi demisi de catre Curtea de Justitie. Li se aplica aceleasi prevederi privind privilegiile si imunitatile ca si judecatorilor Curtii de Justitie. Curtea desemneaza din randul membrilor sai un presedinte care este ales pentru o perioada de trei ani, mandatul sau putand fi reinnoit.

9.3. Atributii si functionare

Curtea de conturi exercita un control financiar, in conditiile prevazute de tratate (206 bis C.E., 78 septimo C.E.C.O. si 180 bis C.E.E.A.). Ea examineaza totalitatea veniturilor si cheltuielilor Comunitatilor in ceea ce priveste legalitatea si regularitatea lor si asigura buna gestiune financiara. In vederea exercitarii atributiilor sale in bune conditii, Curtea este investita cu puteri de investigare in acest domeniu. Ea exercita controlul asupra legalitatii si regularitatii incasarilor si cheltuielilor si asigura buna gestiune financiara exercitata de institutiile comunitare si de catre statele membre , in masura in care acestea au beneficiat si au manipulat fonduri comunitare (servicii de vama, organisme agricole, institutii care au beneficiat de ajutoare comunitare de orice fel). In cazurile in care Curtea efectueaza controale in statele membre, ea va colabora cu organismele interne competente in acest domeniu. Curtea asista Consiliul si Parlamentul in exercitarea functiilor de control al executiei bugetare. Desi are o denumire conform careia poate fi considerata ca dispunand de puteri judiciare, in realitate ea este lipsita de acestea. Activitatea ei se concretizeaza in rapoarte anuale, redactate dupa incheierea exercitiului financiar care sunt transmise altor institutii comunitare, in cuprinsul acestora, Curtea de Conturi poate face orice observatie pe care o considera necesara cu privire la modul de gestionare a mijloacelor financiare ale Comunitatilor. Aceste rapoarte, care sunt inaintate Comisiei si Parlamentului European, sunt analizate de catre aceste organe impreuna cu rapoartele institutiilor controlate de catre Curtea de Conturi si sunt adoptate masurile necesare. De asemenea, poate prezenta din proprie initiativa rapoarte 'speciale' cu privire la unele probleme particulare. O alta atributie a Curtii de Conturi consta in prezentarea de observatii asupra unor chestiuni concrete din activitatea Comunitatilor si emiterea unor avize consultative la solicitarea unor institutii comunitare, in vederea adoptarii unor acte juridice. Conform art. 209 C.E.', 78 nono C.E.C.O. si 138 ^E.EA, Consiliul de ministri al Comunitatilor, atunci cand intentioneaza sa adopte un regulament financiar, trebuie sa consulte in prealabil Curtea de Conturi. Ele nu reprezinta insa avize conforme, deci destinatarul lor nu este legat de continut, desi sunt obligatorii de a fi solicitate. Ele sunt publicate in Jurnalul oficial al Comunitatilor Europene. Celelalte avize facultative solicitate de Parlament, Consiliul de ministri, Comisie sau Curtea de Justitie sunt de asemenea publicate in Jurnalul oficial. Tratatul de la Amsterdam precizeaza ca aceasta institutie poate exercita un control asupra tuturor institutiilor si organismelor care utilizeaza venituri si cheltuieli in numele Comunitatilor si asupra tuturor persoanelor fizice si morale beneficiare ale alocarilor provenite din bugete comunitare. De asemenea, Tratatul de la Amsterdam confera Curtii de Conturi dreptul de a sesiza Curtea de Justitie pentru apararea prerogativelor sale. Prin aceste prevederi care permit accesul la Curtea de Justitie, Curtea de Conturi a dobandit un statut imbunatatit.

10. Organele auxiliare

10.1. Organe reprezentative

10.1.1. Comitetul consultativ al C.E.C.O.

Comitetul consultativ este instituit in baza art. 18 al Tratatului C.E.C.O., fiind plasat sub autoritatea Comisiei. Se compune din minimum 72 si maximum 96, cuprinzand un numar egal de producatori, muncitori si negociatori (comercianti). Membrii acestui Comitet sunt numiti de catre Consiliu pentru o perioada de doi ani. Ei actioneaza in nume individual. Consiliul stabileste care organizatii ale producatorilor si muncitorilor urmeaza sa desemneze membrii. Acestea propun un numar dublu de candidaturi , Consiliul urmand sa decida. Membrii alesi actioneaza in calitate de persoane independente. Ei isi desemneaza presedintele si biroul care au mandat pe o perioada de un an. Functionarea Comitetului se bazeaza pe regulamentul interior stabilit de catre acesta. Comisia va consulta Comitetul de cate ori are de luat o decizie si considera necesar acest lucru si ori de cate ori tratatul prevede acesta.

10.1.2. Comitetul Economic si Social

Comitetul Economic si Social, prevazut de tratatele C.E.E., art. 193-198 si C.E.E.A., art. 165-170 si de Tratatul de la Maastricht se compune din 222 de membri, numiti de catre Consiliu in unanimitate de voturi pentru o perioada de patru ani. Mandatul lor poate fi reinnoit. Membrii Comitetului isi exercita atributiile in conditii de deplina independenta in interesul general al Comunitatii, nefiind legati de nici un mandat imperativ. Comitetul trebuie sa fie consultat in mod obligatoriu de catre Consiliu sau de catre Comisie in cazurile prevazute de tratat, sau in cazurile cand acestea considera ca este necesar. De asemenea, Comitetul poate avea initiativa emiterii unui aviz in cazurile in care considera necesar. Atunci cand considera necesar, Consiliul si Comisia pot cere Comitetului sa prezinte avizul sau intr-un termen anumit, care nu poate fi insa mai mic de o luna de la data la care ii este adresat. Daca nu este prezentat in acest termen, se poate decide in absenta avizului. Comitetul isi desemneaza presedintele si Biroul al caror mandat este de doi ani. De asemenea, isi stabileste regulamentul interior. Reuniunile Comitetului au loc la convocarea presedintelui, la cererea Consiliului sau a Comisiei, dar si din proprie initiativa. Avizele nu pot fi emise decat in sedinta plenara. Campul de aplicare al consultarii obligatorii a Comitetului a fost extins la noi domenii de competenta a comunitatilor, cum ar fi: educatia,, sanatatea publica, protectia consumatorilor, retele transeuropene, industrie, etc. Tratatul de la Amsterdam a extins si el aceasta chestiune la problemele privind angajarea in munca. De asemenea, potrivit Tratatului el poate fi consultat direct si de catre Parlament, nu numai de catre Consiliu si Comisie. Pe de alta parte, trebuie relevat faptul ca nici o dispozitie privind Uniunea economica si monetara nu prevede consultarea Comitetului economic si social. Trebuie subliniat insa faptul ca pana in prezent activitatea acestui comitet nu s-a remarcat in mod deosebit, aceasta stare de fapt fiind determinata de eterogenitatea sa, absenteismul unor membrii ai sai si de statutul financiar neatragator. Proiectul de tratat adoptat in cadrul reuniunii de la Nisa prevede pentru Comitetul economic si social un numar de 344 membri.

10.1.3. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor este un organ nou, instituit prin Tratatul de la Maastricht (art. G.67) in cadrul Comunitatii Europene (art. 198). El are un caracter consultativ, fiind format din reprezentanti ai colectivitatilor regio­nale si locale. Numarul membrilor este de 222, in aceeasi compozitie ca si Comitetul economic si social. Totodata, Comitetul mai cuprinde un numar egal de membrii supleanti. Toti acestia sunt numiti de catre Consiliu, cu unanimitate de voturi, la propunerea statelor membre, pentru un mandat de patru ani, care poate fi reinnoit. Membrii Comitetului actioneaza independent de statele carora le apartin, in interesul general al Comunitatilor. Comitetul isi alege presedintele si Biroul din randul membrilor sai, pentru o perioada de doi ani. Comitetul isi stabileste regulamentul interior care este aprobat de catre Consiliu, in unanimitate de voturi. Comitetul este convocat de catre presedinte, la cererea Consiliului sau a Comisiei, dar se poate reuni si din proprie initiativa. El este consultat de catre Consiliu sau de catre Comisie in situatiile prevazute de tratat sau in orice alte situatii in care cele doua institutii considera ca este necesar. Ele pot acorda Comitetului un termen de minimum o luna de la sesizarea presedintelui, in vederea prezentarii avizului, la expirarea caruia pot decide in lipsa acestuia. Tratatul de la Maastricht prevedea obligativitatea consultarii Comitetului in cazul propunerilor Comisiei referitoare la educatie, cultura, sanatate publica, retele transnationale, coeziune economica si sociala. Tratatul de la Amsterdam a extins sfera domeniilor la problemele privind angajarea in munca, problemele sociale, mediu inconjurator, fondurile sociale, formarea profesionala si politica in transporturi. De asemenea, a crescut capacitatea sa de autoorganizare, controlata pana acum doar de catre Consiliu. Totodata ,el poate fi solicitat de catre Parlament sa ii emita avize specifice. Comitetul poate emite avize din proprie initiativa, atunci cand considera necesar. Numeroase regiuni au deschis birouri, delegatii sau alte forme de reprezentare la Bruxelles pe langa acest comitet (regiuni franceze , spaniole sau germane).

10.2. Organe tehnice (monetare)

Organele tehnice prevazute de tratate sunt de o mare diversitate din punctul de vedere al naturii functiunilor indeplinite, ca si din punctul de vedere al statutului juridic. Astfel, exista organe care au fost instituite prin tratatele de constituire a Comunitatilor Europene si care nu mai sunt prevazute de catre Tratatul de la Maastricht (Fondul European de Cooperare Monetara, Comitetul monetar si Comitetul Guvernatorilor Bancilor Centrale). Acestea au fost inlocuite de catre Institutul Monetar European, care este diferit din punct de vedere organic, dar care le prelua rolul Evident ca noile organe monetare au intrat si vor intra in functiune in concordanta cu fazele de aplicare a Tratatului privind instituirea Uniunii Europene si in special, in concordanta cu fazele realizarii uniunii economice si monetare. Exista astfel organe de tranzitie si organe permanente ale Uniunii Europene.

10.2.1. Organe tranzitorii

Institutul Monetar European reprezinta organul tranzitoriu ale carui atributii au fost fixate prin Tratatul de la Maastricht, precum si printr-un protocol special. El nu a fost prevazut cu ocazia negocierilor pentru instituirea Uniunii Economice si Monetare, dar s-a instituit la 1 ianuarie 1994, intrucat Banca Centrala Europeana urma sa intre in functiune doar in faza a treia de constituire a Uniunii, cand Institutul isi va inceta activitatea, respectiv la 1 ianuarie 1999, potrivit unui protocol anexa al Tratatului de la Maastricht. Institutului i-a fost recunoscuta personalitatea juridica si dispune de resurse proprii, formate din contributiile bancilor centrale ale statelor membre. Presedintelui Institutului si membrilor consiliului acestuia le-a fost stabilit un statut de independenta fata de guvernele statelor membre si fata de alte organe comunitare. Institutului i-au fost stabilite urmatoarele sarcini:

- indeplinirea unor functii consultative generale in domeniul monetar;

- examinarea politicilor monetare si a politicilor de schimb ale statelor membre si adresarea de avize si recomandari acestor state;

pregatirea din punct de vedere tehnic a celei de a treia faze, respectiv a cadrului legal, organizatoric si logistic de care va avea nevoie Sistemul European al Bancilor Centrale;

examinarea situatiilor statelor membre raportate la criteriile privind trecerea la cea de a treia faza si stabilirea raporturilor cu Consiliul in acest domeniu. Caracteristica tranzitorie a Institutului se remarca prin atributiile sale, care au fost stabilite doar in masura sa pregateasca trecerea la faza a treia de realizare a Uniunii economice si monetare.

10.2.2. Organe cu caracter definitiv

Sediul materiei privind aceste organe .se afla in Tratatul de la Maastricht si in Protocolul nr. 3. Aceste organe sunt: Sistemul European al Bancilor Centrale si Banca Centrala Europeana (B.C.E.).

10.2.2.1. Sistemul European al Bancilor Centrale

Sistemul European al Bancilor Centrale (S.E.B.C.) se compune din Banca Centrala Europeana si din bancile nationale, conform art. G.25 (art. 106 C,E.). El nu este propriu-zis un organ, ci o structura care faciliteaza integrarea bancilor centrale nationale in cadrul sistemului comunitar. Bancile centrale nationale, ca institutii ale statelor membre, sunt supuse legilor interne ale fiecarui stat. in acelasi timp insa, le sunt aplicabile si o serie de reglementari de natura comunitara. Din aceasta situatie speciala rezulta o serie de consecinte, dupa cum urmeaza:

'- bancile centrale nationale trebuie sa actioneze in conformitate cu instructiunile si orientarile B.C.E.;

- ele au obligatia dea furniza Consiliului guvernatorilor orice informatie pe care acestia o considera necesara, fara a putea invoca secretul bancar;

ele au in continuare competenta de a indeplinii functiuni pe plan national, in afara cazurilor in care Consiliul guvernatorilor nu statueaza ca exista o inadvertenta fata de obiectivele S.E.B.C. Conform principiilor de guvernare de catre dreptul intern, bancile centrale nationale sunt independente, atat ele cat si guvernatorii. Guvernatorii sunt protejati de un statut (art. 14 din Protocol), conform caruia ei nu pot fi inlocuiti din functie inainte de expirarea mandatului care trebuie sa fie de minimum cinci ani '(decat daca au comis fapte grave sau daca nu sunt capabili pentru aceasta functie). Decizia de revocare a acestora trebuie supusa Curtii de Justitie spre adoptare, aspect inedit in sistemul dreptului comunitar. Revine statelor membre obligatia de a lua masurile care se impun pentru a asigura concordanta legislatiei nationale - in special in domeniu bancar - cu reglementarile comunitare, in vederea trecerii la cea de a treia faza a Uniunii economice si monetare.

10.2.2.2. Banca Centrala Europeana (B.C.E.)

Banca Centrala Europeana a fost prevazuta ca o institutie financiara, dotata cu personalitate juridica, cu capital si resurse proprii, care urma sa fie infiintata in 1999. Ea urma sa aiba un rol important in cadrul sistemului bancilor nationale ale statelor membre, fiind investita cu atributii de regle­mentare si decizie asupra sistemului financiar comunitar. Statutul Bancii este prevazut intr-un protocol anexa la Tratatul de la Maastricht. Banca beneficiaza de o serie de privilegii si imunitati, atat ca institutie (exonerarea de plata impozitelor, scutirea de taxe asupra cifrelor de afaceri), cat si cu privire la personalul sau, care beneficiaza de privilegii si imunitati recunoscute personalului Comunitatilor Europene. Banca beneficiaza de independenta fata de institutiilor comunitare, fata de alte organe sau de guvernele statelor membre, nesolicitand si neacceptand instructiuni de la acestia, care se angajeaza la randul lor sa se abtina de la orice incercare de influentare a bancii sau a conducatorilor sai. Banca are ca organ de directiune Consiliul guvernatorilor, care reuneste directorii B.C.E. si guvernatorii bancilor centrale ale statelor membre care participa in faza a treia de creare a U.E.M. Ei se reunesc cel putin de zece ori pe an si iau decizii cu majoritatea simpla a membrilor prezenti. Se poate vota in lipsa prin teleconferinta si se admite reprezentarea printr-un supleant. Banca este reprezentata prin Comitetul director, care se constituie in organul sau de administrare. Acesta se compune din presedinte, vicepresedinte si patru membrii numiti prin acord comun de catre Consiliul reunit la nivelul sefilor de state si guverne, pe baza recomandarii Consiliului Ministrilor si dupa consultarea Parlamentului European si a Consiliului Guvernatorilor. Membrii Comitetului director trebuie sa aiba nationalitatea statelor membre comunitare si sa fie personalitati recunoscute in domeniul monetar si bancar. Mandatul lor este de opt ani si nu poate fi reinnoit. Membrii acestuia nu pot fi demiti din functie decat prin hotararea Curtii de Justitie, la cererea Consiliului Guvernatorilor sau a directoratului. Un alt organ, Consiliul general reuneste presedintele, vicepresedin­tele B.C.E. si guvernatorii bancilor centrale ale tuturor statelor membre. El nu are puteri de decizie, dar actioneaza in vederea indeplinirii atributiilor Bancii, rolul sau fiind executiv. Potrivit prevederilor actelor constitutive, Banca va lua parte la toate fibutiile Sistemului European al Bancilor Centrale privind asigurarea abilitatii preturilor, fundamentarea politicii monetare comunitare si administrarea rezervelor de schimb valutar. De asemenea, ea va trebui sa consultata in orice situatie in care se doreste adoptarea unui act comunitar care are legatura cu domeniul sau de competenta. In indeplinirea atributiilor sale, Banca poate adopta regulamente, decizii, recomandari si avize, primele doua categorii putand fi atacate la Curtea de Justitie pe calea recursurilor.

Banca Centrala Europeana va fi singura institutie care va putea sa emita bilete de banca pentru noua moneda EURO, respectiv pentru acele state care vor indeplini criteriile cerute statelor comunitare pentru a putea trece la moneda unica.

10.2.2.3. Banca Europeana de Investitii

Este constituita in baza Tratatului C.E. (art. 198D si E) iar statutul sau a fost instituit printr-un protocol anexa la tratat. Membrii Bancii sunt statele comunitare. Ea are personalitate juridica si are misiunea de a contribui la dezvoltarea echilibrata si neintrerupta a pietei comune in interesul comunitar, apeland la pietele de capital si la resursele proprii. Pentru aceasta Banca faciliteaza finantarea - prin acordarea de imprumuturi si garantii si fara a urmari un scop lucrativ- in toate sectoarele economiei, a proiectelor privind: finantarea unor proiecte din regiunile mai putin dezvoltate, modernizarea unor intreprinderi, ca si a unor proiecte de interes comun ale statelor membre ale Comunitatii. Prin Tratatul de la Maastricht (art. 198 E) se adauga la Tratatul C.E.E. faptul ca 'in indeplinirea atributiilor sale, Banca faciliteaza finantarea programelor de investitii , conjugat cu asistenta acordata de fondurile structurale si de alte instrumente financiare ale Comunitatii'. Banca a intentionat sa se declare independenta fata de alte institutii comunitare, dar pe baza actiunii Comisiei, Curtea de Justitie a statuat ca aceasta nu constituie un organ independent, ci este parte-componenta a sistemului comunitar, trebuind sa se supuna deciziilor institutiilor acestuia.