CETATENIA ROMANA

NOTIUNEA DE CETATENIE

Cetatenia intereseaza nu numai dreptul constitutional, ci si dreptul international (public si, in mod deosebit, cel privat), dreptul familiei etc. Constitutia si legile confera cetatenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), in timp ce persoanelor care nu au aceasta calitate nu le confera decat o parte din aceste drepturi. Strainii si persoanele fara cetatenie (apatrizii) nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece numai cetatenii exercita puterea si astfel numai ei pot participa la guvernarea societatii din care fac parte si de destinele careia sunt legati. Totodata, numai cetatenilor le incumba anumite obligatii, cum ar fi, de exemplu, obligatia de aparare a patriei etc.

Notiunea de cetatenie este utilizata atat intr-un sens juridic, cat si intr-un sens politic atunci cand este privita ca o apartenenta a unui individ la o colectivitate umana (natiune, popor), organizata in stat.

Notiunea de cetatenie are in dreptul constitutional doua acceptiuni: a) in primul rand notiunea de cetatenie este folosita pentru a desemna o institutie juridica, o grupare de norme juridice; b) in al doilea rand notiunea de cetatenie este utilizata pentru a caracteriza conditia juridica care se creeaza persoanelor ce au calitatea de cetatean. In aceasta a doua acceptiune, cetatenia se axeaza in jurul ideii de subiect de drept si numai aici se vorbeste de cetatenia unei persoane, dobandirea si pierderea cetateniei.

In literatura juridica cetatenia a fost conceputa fie ca o "legatura intre individ si stat", fie ca o "legatura politica si juridica", ca o apartenenta juridica sau ca o calitate a persoanei. Analiza opiniilor exprimate in doctrina juridica prezinta un anumit interes teoretic in stabilirea conceptului de cetatenie.

Intr-o opinie, cetatenia era privita ca legatura care uneste un individ, un grup sau anumite bunuri cu 454i85e un anumit stat. Aceasta opinie este caracteristica unor autori care considerau ca raporturile juridice se pot stabili si intre persoane si bunuri, nu numai intre persoane. Aceasta teza era gresita, nestiintifica, deoarece raporturile juridice se pot stabili numai intre oameni. Niciodata raporturile juridice nu pot lua nastere intre oameni si bunuri.

Intr-o alta opinie, se pleaca in definirea cetateniei de la teza conform careia statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populatie si suveranitate. Acesti autori definesc cetatenia ca o legatura politica sau juridica sau ca pe o calitate a persoanei, in virtutea careia persoana face parte din populatie, care ar fi unul din elementele constitutive ale statului.

Cetatenia poate fi definita mai exact ca fiind legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat. Aceasta legatura se exprima prin totalitatea drepturilor si obligatiilor reciproce dintre o persoana si statul al carui cetatean este si, mai mult, este o legatura juridica speciala, reflectata pe plan extern, pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi persoana, in statul sau de origine sau in alt stat.

Pentru a defini cetatenia romana trebuie sa pornim de la faptul ca cetatenia are un continut si o finalitate care se coreleaza cu realitatile economice, sociale si culturale concrete, dintr-o societate data. Titlul de cetatean roman dovedeste apartenenta la statul roman, stat in care suveranitatea nationala apartine poporului. Cetatenii romani se bucura de drepturi si libertati democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci si garantate in exercitarea lor efectiva. Cetatenii romani sunt beneficiarii drepturilor si libertatilor, dar in acelasi timp si titularii unor indatoriri. Titlul de cetatean roman impune devotament si fidelitate fata de patrie, slujirea intereselor poporului, precum si indeplinirea cu buna-credinta a obligatiilor inscrise in Constitutie si legile tarii. Egali in drepturi si indatoriri, cetatenii romani sunt raspunzatori deopotriva pentru dezvoltarea economica si sociala a tarii.

In definirea cetateniei romane trebuie sa plecam de la faptul ca ea reprezinta expresia relatiilor social- economice, politice si juridice, dintre persoanele fizice si statul roman. Cetatenia romana nu este o simpla legatura politica sau juridica intre individ si comunitate, ci este o integrare a individului in colectivitate. Putem remarca faptul ca numai persoanele fizice au cetatenie. Cetatenia romana trebuie considerata ca acea calitate a persoanei fizice care exprima relatiile permanente social-economice, politice si juridice dintre persoana fizica si stat, dovedind apartenenta sa la statul roman si atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor si indatoririlor prevazute de Constitutia si de legile Romaniei.

NATURA JURIDICA A CETATENIEI

Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetatenie este natura juridica a acesteia. Asa cum am remarcat, cetatenia este definita, de obicei, fie ca o "legatura intre individ si stat", fie ca o "legatura politica intre individ si stat", fie ca o "legatura politica si juridica", fie ca o "legatura juridica", ca o "apartenenta juridica" sau ca o "calitate" a persoanei. In acest sens exista diferite opinii privind incadrarea cetateniei in una din categoriile juridice. Cetatenia a fost considerata ca fiind: un statut personal; un contract tacit sinalagmatic; un act unilateral de putere publica; o situatie juridica; un raport contractual; un raport juridic; o parte a starii civile a persoanei etc.

Plecand de la categoria juridica "subiect de drept", unii autori considera ca cetatenia este un element, o parte componenta a capacitatii juridice. In literatura juridica, in general, notiunile de subiect de drept si de capacitate au fost expuse tinandu-se seama in primul rand de raporturile de drept civil si nu de variatele domenii ale raporturilor juridice. Fata de aceasta situatie, urmeaza a folosi numai rezultatele acelor cercetari stiintifice care au cuprins in aria lor intreaga complexitate a acestor probleme. De la inceput trebuie sa stabilim ca prin subiecte ale raporturilor juridice sau prin subiecte de drept se inteleg participantii la raporturile juridice care au, ca atare, calitatea de a fi titulari ai drepturilor si obligatiilor ce formeaza continutul raportului juridic. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice- ca cetateni, ca straini sau ca apatrizi. Se remarca insa, ca in anumite raporturi juridice, strainii sau apatrizii nu pot fi subiecte de drept. Explicatia consta in faptul ca strainii sau apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi si obligatii.

Capacitatea juridica nu este altceva decat posibilitatea de a fi subiect de drept si de a avea anumite drepturi si obligatii. Determinata de lege, capacitatea juridica se deosebeste de la o ramura de drept la alta. In unele ramuri de drept, capacitatea juridica a persoanelor fizice se divide in capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. In dreptul constitutional nu putem vorbi insa de o diviziune a capacitatii, deoarece daca distinctia intre capacitatea de folosinta si de exercitiu are o mare importanta in dreptul civil, ea este lipsita de insemnatate practica si teoretica in acele ramuri ale dreptului in care capacitatea de exercitiu se naste odata cu capacitatea de folosinta si in aceleasi conditii cu ea.

Capacitatea juridica se poate divide in capacitatea de exercitiu si de folosinta, numai in acele ramuri de drept in care drepturile pot apartine unui titular fara sa necesite in acelasi timp si exercitarea lor de catre acelasi titular. In cazul acelor drepturi care presupun neaparat si exercitarea lor de catre titular, de exemplu in cazul drepturilor politice, impartirea capacitatii in capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu nu mai este posibila. Capacitatea juridica este deci conditia necesara, premisa pentru a putea deveni subiect al raportului juridic si pentru a-si asuma drepturile subiective si obligatiile corespunzatoare in cadrul raportului juridic. Capacitatea juridica este o categorie social- istorica. Ea a cunoscut si cunoaste schimbari de continut, in functie de oranduirile social-economice, de transformarile mai importante survenite. Continutul capacitatii juridice, elementele ce o compun, determina sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei carora legea le recunoaste capacitatea de a-si asuma drepturi si obligatii in anumite domenii de raporturi juridice.

Guvernantii, in functie de prefacerile social- politice, de interesele lor, stabilesc daca un individ sau un grup de indivizi pot, sau nu, sa fie subiecte ale unor raporturi juridice, al caror continut il formeaza anumite drepturi si obligatii.

Legile au restrans insa capacitatea juridica in anumite categorii de raporturi juridice si pentru straini sau apatrizi, dand o capacitate juridica deplina numai cetatenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacitatii juridice si anume cetatenia. Capacitatea juridica in dreptul constitutional este deplina in cazul cetatenilor si este restransa in cazul strainilor si apatrizilor. Impartirea in capacitate juridica deplina si restransa nu trebuie sa fie confundata cu impartirea in capacitate de exercitiu deplina si restransa, intalnita in unele ramuri ale dreptului, precum in dreptul civil. Aceasta din urma se face tinand cont de faptul daca subiectul raportului juridic are sau nu nevoie de incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui, ceruta de lege pentru ocrotirea intereselor sale; impartirea in capacitate juridica deplina si capacitate juridica restransa, se refera la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor juridice (posibilitatea generala, dar reala) sau numai a unora, atunci cand nu este cetatean.

Persoana fizica, cetatean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adica al acelor raporturi juridice al caror continut il formeaza drepturile si indatoririle fundamentale si in special drepturile politice. Fiecare cetatean este in drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate imbraca aspecte diferite in functie de caracterul raporturilor juridice in care poate figura ca parte. Legea recunoaste pe fiecare cetatean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu inseamna ca ii recunoaste capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii in orice domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi si de conditiile care trebuie intrunite pentru a recunoaste cetateanului capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii intr-un anumit domeniu al raporturilor juridice.

Putem defini cetatenia romana ca o calitate a persoanei, plecand de la ideea ca ea este astfel numai in masura in care consideram aceasta calitate ca un element constitutiv al capacitatii juridice, asa cum este si calitatea de persoana fizica. Cetatenia este un element al capacitatii juridice cerute de subiectele raporturilor juridice de drept constitutional.

REGLEMENTAREA JURIDICA A CETATENIEI ROMANE SI PRINCIPIILE CE SE DEGAJA DIN NORMELE JURIDICE PRIVITOARE LA CETATENIE

Remarcam faptul ca norme privitoare la cetatenie se gasesc in Constitutie, izvorul principal al dreptului constitutional precum si in legea cetateniei romane (Legea 21/1991). Legile care au reglementat cetatenia romana pornesc de la premisa ca cetatenia este expresia relatiilor social-economice, politice si juridice dintre persoanele fizice si statul roman, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civica. Legea pleaca de la realitatea ca cetatenia romana inseamna apartenenta persoanei fizice la statul roman, ca ea implica pentru cetatean atat drepturi cat si obligatii.

Analiza normelor juridice care formeaza institutia juridica a cetateniei, permite formularea unor principii care stau la baza cetateniei romane.

Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevazute de Constitutie si legi. In aceasta privinta se impune inca de la inceput sa observam ca, de regula, acesta nu este considerat un principiu in lucrarile de specialitate, dar problema, ca atare, prezentand o deosebita importanta teoretica si practica, este totusi analizata, desi distinct de principiile cetateniei. Aceasta regula se impune ca o regula de baza a cetateniei romane, ea strabatand intreaga legislatie in domeniu. Conform acestui principiu, persoanele care nu au calitatea de cetateni romani nu se pot bucura-in conditiile legii-decat de o parte din drepturile si indatoririle prevazute de Constitutia si legile tarii noastre.

In aceasta ordine de idei trebuie sa aratam ca din drepturile inscrise in constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate numai de cetateni, strainii sau apatrizii neavand acces la ele. Exista deci o diferenta intre sfera drepturilor pe care le pot exercita cetatenii romani si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au aceasta calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi fundamentale cat si drepturi subiective obisnuite. In grupa acestor drepturi sunt incluse:

a)         Dreptul de a alege si dreptul de a fi ales in organele reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelenta drepturi politice, apartin in exclusivitate cetatenilor.

b)        Dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si a se deplasa nestanjenit pe acest teritoriu.

c)  Dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania;

d)        Dreptul de a fi angajat in orice functie pentru care indeplineste conditiile cerute de legile tarii. Trebuie mentionat ca, pentru anumite functii, legile cer in mod expres ca persoana sa aiba calitatea de cetatean roman. De exemplu, pentru ocuparea functiei de judecator;

e)         Dreptul de a nu fi extradat sau expulzat din Romania. Cetateanul roman nu poate fi extradat la cererea unui stat strain in vederea urmaririi sau judecarii intr-o cauza penala ori in vederea executarii pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din Romania.

f)          Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci cand se afla in strainatate. Cetatenia romana implica pentru statul roman obligatia de a-si proteja cetatenii sai atunci cand acestia, aflandu-se in afara granitelor- vremelnic sau domiciliind-, au nevoie de asemenea de ajutor impotriva incalcarii drepturilor lor.

Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin Constitutia si legile tarii.

Retinand aceleasi remarci facute la primul principiu, vom arata ca cetateanul roman, titular de drepturi si libertati, este in acelasi timp obligat sa indeplineasca si indatoririle prevazute de Constitutia si legile tarii. Aceasta cu atat mai mult cu cat cetatenia romana presupune responsabilitate civica.

In conformitate cu acest principiu, unele obligatii prevazute de Constitutie si legi apartin in exclusivitate cetatenilor romani, caci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor si obligatiilor. Persoanele care nu au aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite indatoriri, ce revin numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru dezvoltarea economica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei, suveranitatii si integritatii sale. Aceste obligatii sunt: obligatia de fidelitate fata de tara; indatorirea de aparare a patriei etc.

Cetatenii romani sunt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, avere sau origine sociala si indiferent de modul in care au dobandit cetatenia.

Cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebita claritate din dispozitiile constitutionale si legale conform carora stabilirea drepturilor si indatoririlor cetatenilor romani, a modurilor de dobandire si de pierdere a cetateniei romane, constituie un atribut exclusiv al statului.

Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor. Acest principiu se desprinde din dispozitiile exprese ale Legii cetateniei romane conform carora incheierea casatoriei intre un cetatean roman si un strain nu produce nici un efect asupra cetateniei sotului care a dobandit cetatenia romana in timpul casatoriei.

Schimbarea cetateniei unuia dintre soti nu produce nici un efect asupra cetateniei romane a celuilalt sot.

DOBANDIREA SI PIERDEREA CETATENIEI ROMANE

Legea cetateniei romane nr. 21/ 1991 reglementeaza modurile de dobandire si de pierdere a cetateniei romane, stabilind in acelasi timp atat conditiile cat si procedura dupa care se realizeaza.

Analizand legislatia actuala, constatam un paralelism (dar nu total) intre cazurile de dobandire si cele de pierdere a cetateniei romane. Barbu B. Berceanu evidentiaza acest aspect in ceea ce priveste dobandirea si pierderea individuala, dupa cum urmeaza:

Dobandirii cetateniei prin:                ii corespunde o pierdere a cetateniei prin:

De drept, ca urmare a producerii faptului material juridic al aparitiei sau disparitiei persoanei

nastere (cetatenia de origine)            moarte

gasire, urmata de constituirea            disparitie, urmata de declaratia de moarte

unui statut de pornire

Pe timpul minoratului (prin act juridic, cu participarea parintilor naturali sau adoptivi)

Imbunatatirea criteriului cetateniei     imbunatatirea criteriului cetateniei de origine

de origine (la copilul gasit in stra-       (la copilul gasit in Romania apare un parinte

inatate sau avand un parinte apa-         cetatean strain)

trid sau cetatean strain apare un pa-

rinte cetatean roman)

adoptie (un copil apatrid sau cetatean   adoptie (un copil cetatean roman este adop-

strain este adoptat de un cetatean           tat de un cetatean strain)

roman)

sau desfacere a ei (in situatia opusa)      sau desfacere a ei (in situatia opusa) -

domiciliul in tara  domiciliul in strainatate

dobandirea cetateniei romane de cel      dobandirea unei (sau unor) cetatenii

putin un parinte     straine de parinti

Pe timpul majoratului (prin act juridic, in functie de participarea sau fapta individului) - la initiativa individului

cererea interesatului a dobandi cetate-    renuntarea la beneficiul cetateniei romane

nia romana (acceptata de Guvern)          (aprobata de Guvern)

la initiativa statului

oferirea cetateniei de onoare retragerea cetateniei romane (in urma

(primita, ca cetatenie, de benefi-         faptei cetateanului-sanctionate cu retra-

ciar)                                                      gerea cetateniei).

Institutia cetateniei romane asigura continuitatea vietii de stat si de familie, ceea ce exprima prin trecerea cetateniei de la o generatie la alta (ius sanguinis), preocuparea legiuitorului pentru unitatea de cetatenie a membrilor familiei, ocrotirea copilului caruia i se acorda (cand este vorba de cetatenie romana) sau i se rezerva (cand este vorba de alte cetatenii), din primul moment al nasterii sau gasirii (principiul universalitatii cetateniei), cetatenia mai accesibila lui, cea mai valoroasa pentru el si cea care-i ofera cea mai mare protectie; iar in cazul in care-i acorda cetatenia romana, aparandu-i-o chiar atunci cand parintii lui au renuntat la ea sau au pierdut-o.

Atribuirea cetateniei de origine se face, ori de cate ori este posibil, iure sanguinis, ascendenta romana, ca cetatenie, avand precadere fata de orice alta ascendenta. Conform sistemului care are la baza principiul ius sanguinis, copilul devine cetateanul unui stat daca se naste din parinti care, amandoi sau numai unul, au cetatenia statului respectiv. In dreptul roman a fost adoptat acest sistem, fiind considerat ca potrivit din toate punctele de vedere, exprimand legatura dintre parinti si copii, continuitatea neintrerupta pe acelasi teritoriu a generatiilor.

Trebuie sa observam ca, in lipsa parintilor, apar alte criterii in atribuirea cetateniei, precum ius soli/ius loci (dreptul solului sau dreptul locului, adica al teritoriului pe care s-a nascut o persoana) si ca, in anumite situatii, are importanta determinanta si domiciliul pe teritoriul Romaniei; si sa ne amintim ca de-a lungul generatiilor, datorita schimbarilor de frontiera, migratiilor, atasamentului fata de locul de munca si greutatii de a dovedi o cetatenie neintrerupta iure sanguinis, se tinde, in timp, catre ius domicilii, neacceptat insa teoretic. Conform sistemului care are la baza principiul ius loci, copilul devine cetateanul unui stat daca se naste pe teritoriul statului respectiv. Cat priveste acest sistem se considera ca ar avea serioase neajunsuri, intrucat, atunci cand parintii nu au cetatenia statului unde s-a nascut copilul, este putin probabil ca acesta sa doreasca intr-adevar sa ramana cetatean al statului respectiv, el fiind atasat, prin familia sa, unui alt stat.

Institutia cetateniei romane arata o preocupare de omogenitate nationala prin stagiul de sedere in tara, prin favorizarea incetatenirii celui stabilit in tara daca este casatorit cu un cetatean roman, prin favorizarea repatrierilor. Institutia cetateniei romane este expresia unor solutii cat mai viabile si cat mai sigure, ea cautand a stabili cetatenii definitive din momentul nasterii si, in orice caz, definitivandu-le la majorat. Institutia cetateniei romane este totodata promotoare a ordinii de drept internationale, prin eliminarea aparitiei cazurilor de apatridie pe teritoriul tarii (tara nu are apatrizi - in masa- pe teritoriul ei) si, in subsidiar, a posibilitatilor de formare a cazurilor de dubla cetatenie, pe baza conventiilor internationale multi- si bilaterale, in primul rand prin aderarea la Conventia europeana privind cetatenia. Tot pe aceasta linie trebuie amintit ca actuala Lege a cetateniei romane se raliaza decisiv la sistemele si uzantele cele mai generale in materie. Iar daca unele dispozitii pot pricinui cazuri de dubla cetatenie, nu mai putin ele protejeaza conditia de cetatean roman- atat pe plan individual cat si pe planul apararii ei in tratativele internationale.