Cetatenia romana

CETATENIA ROMANA

Notiunea de cetatenie

Populatia unui stat se prezinta ca o entitate eterogena sub aspectul specificului raporturilor politice si juridice pe care le are fiecare membru ai populatiei cu statul pe teritoriul caruia traieste populatia respectiva. Din acest punct de vedere, populatia unui stat este formata din cetatenii acestuia, la care se adauga strainii si dupa caz, apatrizii.

Este un adevar evident, prin simplitatea sa, ca intre stat si populatie se incheaga o multitudine de raporturi de natura diversa. Dintre acestea, relevante din punct de vedere constitutional, sunt acele raporturi care definesc legatura intima, obiectiv necesara intre stat si populatia acestuia.

Legatura intima intre stat si intreaga populatie care vietuieste pe teritoriul sau (indiferent de nationalitate) sta la baza drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, dar si la baza indatoririlor lor fata de stat.

In dreptul constitutional modern o asemenea legatura este exprimata prin termenul de cetatenie. Se cuvine mai intai a preciza ca notiunea de cetatenie are conotatii juridice multiple, in functie de natura raporturilor juridice in care se manifesta: raporturi de drept international, raporturi de drept constitutional (ex: drepturile electorale); raporturi de drept administrativ (ex: cererea de dobandire a cetateniei romane se adreseaza unei autoritati executive); raporturi de dreptul familiei (ex: dobandirea cetateniei romane prin adoptie).

Prin urmare, se constata ca notiunea juridica de cetatenie are un caracter complex, generat de multitudinea si de natura ramurilor de drept care ii confera o haina juridica specifica. Precizam insa ca in opinia noastra cetatenia nu este o notiune juridica-sinteza, constituita prin integrarea si forjarea intr-o unica unitate a caracteristicilor ce i le imprima, dupa caz, dreptul international, dreptul constitutional, dreptul administrativ sau dreptul familiei.

Consideram ca notiunea juridica de cetatenie rezulta cu preponderenta din stiinta dreptului constitutional, respectiv din dreptul constitutional, celelalte ramuri ale dreptului reglementand, mai degraba, modurile de dobandire sau de pierdere a cetateniei, decat continutul propriu-zis al acesteia.

In doctrina se sustine constant ca cetatenia poate fi privita atat ca institutie juridica, cat si ca statut al persoanelor carora li se recunoaste calitatea de cetatean al unui anumit stat.

Ca institutie juridica, cetatenia este privita ca ansamblu de norme juridice care reglementeaza modul de dobandire sau de pierdere a calitatii de cetatean, adica raporturile sociale de cetatenie.

In ce priveste cea de-a doua acceptiune a notiunii de cetatenie, aceea de statut juridic sau statut ale individului, cetatenia se axeaza in jurul ideii de subiect de drept.

Dincolo de aspectele juridice ale cetateniei se impune a fi totodata observat si continutul politic al acesteia.

Este astfel usor de remarcat ca cetatenia are si un suport politic, nu numai prin faptul ca stabilirea si modul ei de reglementare reprezinta expresia vointei factorului politic aflat la guvernare, ci si pentru ca fiecare cetatean participa in aceasta calitate la exercitarea puterii, revenindu-i, prin abstractizare, o "portiune' din puterea suverana a poporului.

Cu alte cuvinte, cetatenia acorda dreptul unei persoane fizice, membru al populatiei care locuieste intr-un anumit stat sa se manifeste 141j93b politic, adica sa voteze si sa fie ales in organele reprezentative ale puterii de stat. Astfel, o persoana fizica participa la exercitarea puterii prin reprezentare sau prin referendum, poate fi numita in functii si demnitati publice, numai daca are calitatea de cetatean roman si daca are domiciliul in tara ori resedinta in strainatate.

O definitie considerata exacta priveste cetatenia ca fiind legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat. Aceasta legatura se exprima prin totalitatea drepturilor si obligatiilor reciproce dintre o persoana si statul al carui cetatean este, si mai mult, este o legatura juridica speciala, reflectata pe plan extern, pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi persoana, in statul sau de origine, in alt stat, pe mare, in cer sau in cosmos.

Totodata, vom remarca faptul ca numai persoanele fizice au cetatenie si in nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetatenie in sensul pe care il dam noi acestei categorii juridice (desi pentru persoanele juridice, sediul social indeplineste aceeasi functie ca si cetatenia).

Natura juridica a cetateniei

Cu privire la natura juridica a cetateniei, in literatura juridica au fost exprimate numeroase si contradictorii puncte de vedere:

Potrivit unei opinii, cetatenia exprima legatura ce uneste un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o conceptie nestiintifica, intrucat ea porneste de la ideea ca raporturile juridice (raporturi esentialmente sociale, aflate sub incidenta unei norme juridice) ar putea lua nastere intre bunuri si persoane, pe de o parte, iar pe de alta, pentru ca pune pe plan de egalitate persoanele cu bunurile. Omul este subiect nu numai pentru ca el este supus legilor naturii si legilor de dezvoltare a societatii, ci si pentru ca el este producator si purtator al relatiilor sociale.

Intr-o alta opinie, cetatenia este pur si simplu un element constitutiv al statului. intr-adevar, organizarea puterii de stat se realizeaza in raport cu populatia si cu teritoriul. Dar cetatenia nu trebuie redusa doar la semnificatia unuia dintre elementele constitutive ale statului. Ca apartenenta a unei persoane la un anumit stat, cetatenia este o legatura juridica din care decurg drepturi si obligatii specifice, reciproce, intre acea persoana si acel stat.

in sensul unei pareri, cetatenia ar fi un raport politic si juridic de
"dominatiune si supusenie', din care izvorasc drepturi si obligatii, atat in ceea ce
priveste pe individ fata de stat, cat si pe stat fata de individ. Acest raport nu este
de natura voluntara. Pe marginea acestei pareri, mai intai poate fi facuta observatia ca, uneori, raportul de cetatenie este totusi un raport voluntar (de exemplu, cazul dobandirii cetateniei la cerere). Apoi, si mai ales, aceasta conceptie este tributara tendintelor de fetisizare a statului, fata de care cetateanul este un simplu supus, un element pasiv, la discretia acestuia. In fine, cetatenia nu poate fi calificata ca raport, deoarece prin notiunea de raport juridic nu se desemneaza totalitatea drepturilor si obligatiilor participantilor la acea relatie juridica.

Alteori, cetatenia a fost considerata drept raport contractual; legatura nationalului sau a supuseniei este contractuala, ceea ce inseamna ca ea se naste dintr-un acord de vointe - aceea a statului, pe de o parte, aceea a nationalului, pe de alta. Critica acestei conceptii a fost ampla si substantiala.

Potrivit unei alte conceptii, cetatenia ar fi un statut personal, cum este clasa sociala, varsta, sexul etc. si consta in supusenia la o anumita putere de stat. Daca prin conceptul de statut sau prin cel de situatie juridica se urmareste sa se constate ca producerea anumitor fapte juridice este de natura sa investeasca o persoana cu un complex de drepturi si obligatii, derivate din continutul si scopul social atribuite de lege faptelor juridice care le-au generat, atunci cu siguranta conceptele in discutie sunt trebuitoare. Dar, cum se poate observa, sintagma statut personal sau situatie juridica este asociata varstei, sexului etc, adica unor categorii biologice, ceea ce nu este admisibil, intrucat cetatenia nu semnifica asemenea atribute.

Cetatenia a fost calificata si ca apartenenta a persoanei la stat, in virtutea careia persoana are fata de stat drepturile stabilite prin lege, precum si obligatiile corespunzatoare drepturilor statului fata de ea. Aceasta conceptie se reflecta si in Legea cetateniei romane nr.21/1991 (modificata in 1999 si republicata in 2000): Cetatenia romana este legatura si apartenenta unei persoane fizice la statul roman, (art. l, alin. l). Asadar, cetatenia este un raport juridic. Acest mod de a defini ramane insa discutabil:

a) Din punct de vedere tehnic-juridic, cetatenia nu poate fi incadrata in categoria raporturilor juridice, ea limitandu-se sa desemneze ansamblul drepturilor si obligatiilor specifice conditiei de cetatean;

b) Simpla caracterizare a cetateniei ca raport juridic lasa deschisa problema de a sti care este categoria de raporturi juridice din care ea face parte;

c) Cetatenia nu ar putea fi definita ca raport juridic si pentru ca, in realitate, ea exprima pozitia unei persoane nu doar intr-un raport juridic, ci intr-un complex de asemenea raporturi.

O alta opinie, la care achiesam, este cea potrivit careia cetatenia este considerata un element al capacitatii juridice, asa cum apare capacitatea numai in unele ramuri ale dreptului, adica nedisociata in capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu. Or, daca este adevarat ca distinctia intre cele doua forme ale capacitatii este lipsita de insemnatate teoretica si practica in acele ramuri ale dreptului in care capacitatea de exercitiu a persoanei se naste o data cu capacitatea de folosinta si in aceleasi conditii cu ea, nu este mai putin adevarat ca, tocmai in aceste imprejurari, capacitatea juridica nu este decat posibilitatea de a avea anumite drepturi si obligatii subiective.

Capacitatea juridica este o categorie social-istorica. Ea a cunoscut si cunoaste schimbari de continut, in functie de oranduirile social-economice, de transformarile mai importante survenite.

Continutul capacitatii juridice determina sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei carora legea le recunoaste capacitatea de a fi subiecte de drepturi si obligatii in anumite domenii juridice.

Legile au restrans insa, capacitatea juridica in anumite categorii de raporturi juridice si pentru straini sau apatrizi, dand o capacitate juridica deplina numai cetatenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacitatii juridice, si anume cetatenia, intrucat, capacitatea juridica in dreptul constitutional este deplina in cazul cetatenilor si este restransa in cazul strainilor si apatrizilor.

Trebuie insa imediat sa adaugam ca impartirea in capacitate juridica deplina si restransa nu va fi confundata cu impartirea in capacitate de exercitiu deplina si restransa, intalnita in unele ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul civil; aceasta, pentru ca, daca in aceste situatii, impartirea se realizeaza tinand seama de faptul daca subiectul raportului juridic are sau nu nevoie de incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui, ceruta de lege pentru ocrotirea intereselor sale, impartirea in capacitate juridica deplina si capacitate juridica restransa, despre care vorbim noi se refera la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor juridice sau numai a unora, atunci cand nu este cetatean.

Persoana fizica, cetatean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adica al acelor raporturi juridice al caror continut il formeaza drepturile si indatoririle fundamentale si in special drepturile politice.

Fiecare cetatean este in drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate imbraca aspecte diferite in functie de caracterul raporturilor juridice in care poate figura ca parte. Legea recunoaste pe fiecare cetatean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu inseamna ca ii recunoaste capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii in orice domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi si de conditiile care trebuie intrunite pentru a recunoaste cetateanului capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii intr-un anumit domeniu al raporturilor juridice.

Prin urmare, cetatenia este un element al capacitatii juridice, dar al capacitatii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constitutional.

Reglementarea constitutionala si legala a cetateniei romane

Constitutia Romaniei adoptata in 1991 se ocupa de cetatenie in art.5 si are urmatorul cuprins:

"(1) Cetatenia romana se dobandeste, se pastreaza sau se pierde in conditiile prevazute de legea organica.

(2) Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere.'

Textul acestui articol cuprinde referirea la stabilirea regimului juridic al cetateniei printr-o lege organica si, totodata, precizarea ideii (in concordanta cu documentele internationale) potrivit careia cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere.

In aceasta privinta este de precizat ca prin Legea cetateniei romane nr.21 din 1 martie 1991 (modificata prin Legea nr. 192/1999) au fost aduse importante precizari si dezvoltari, stabilindu-se regimul juridic al cetateniei romane.

Inspirata din legislatiile moderne si practica internationala a tarii noastre, legea se ocupa succesiv, in cadrul unor capitole distincte, de prevederi cu caracter general, dobandirea cetateniei, procedura acordarii cetateniei, dovada cetateniei, pierderea cetateniei, procedura retragerii sau aprobarii la renuntarea cetateniei, incheindu-se cu un capitol de dispozitii finale si tranzitorii.

In ceea ce priveste modurile de dobandire a cetateniei romane, acestea sunt: nasterea, adoptia, repatrierea si acordarea la cerere. Prin modificarea realizata in 1999 in art.4 al Legii cetateniei romane sunt nominalizate doar trei moduri, lipsind, de aceasta data, repatrierea. insa, cat priveste repatrierea ea este nominalizata in art.10 (vezi Legea nr. 192/1999 pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane nr.21/1991 publicata in M. Of. nr.611/14 decembrie 1999).

Referitor la priveste pierderea cetateniei romane, capitolul V prevede ca aceasta poate avea loc prin retragere, prin aprobarea renuntarii la cetatenia romana sau in alte cazuri prevazute de lege.

Principiile legale privitoare la cetatenie

Analiza normelor juridice care formeaza institutia juridica a cetateniei permite formularea unor principii care stau la baza cetateniei romane. Acestea sunt:

1. Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevazute de Constitutie si legi. in aceasta privinta se impune sa observam ca, de regula, acesta nu este considerat un principiu in lucrarile de specialitate, dar problema, ca atare, prezentand o deosebita importanta teoretica si practica, este totusi analizata, insa distinct de principiile cetateniei. Cu toate acestea, aceasta regula se impune ca o regula de baza a cetateniei romane, ea strabatand intreaga legislatie in domeniu.

Din drepturile inscrise in Constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate numai de cetateni, strainii sau apatrizii neavand acces la ele. Exista deci o diferenta intre sfera drepturilor pe care le pot exercita cetatenii romani si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au aceasta calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi care nu pot fi exercitate si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi fundamentale, cat si drepturi subiective obisnuite. in grupa acestor drepturi sunt incluse:

dreptul de a alege si de a fi ales in organele reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelenta drepturi politice, apartin in exclusivitate numai cetatenilor;

dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si de a se deplasa nestingherit pe acest teritoriu;

dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania. Trebuie sa precizam ca potrivit Legii de revizuire a actualei Constitutii, si cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum si prin mostenire legala (art.44 alin.2). Este o evidenta schimbare de optica constitutionala in spiritul principiilor democratice vest-europene privind libera circulatie a capitalurilor, una dintre cele patru libertati fundamentale ale Pietei Comune din Uniunea Europeana.

dreptul de a fi angajat in orice functie pentru care indeplineste conditiile cerute de lege. Pentru functiile si demnitatile publice, civile sau militare, se cere ca persoanele sa aiba numai cetatenia romana si domiciliul in tara (art.16 alin.3 din Constitutie). Legea de revizuire a Constitutiei a modificat acest alineat, in sensul ca s-a eliminat conditia de a avea doar cetatenia romana pentru ocuparea unei demnitati sau functii publice, deoarece, in conditiile integrarii tarii in familia marilor democratii moderne, nu era justificata interdictia ocuparii acestor functii de catre cetatenii romani ce au si o alta cetatenie, de regula a tarilor din zona civilizatiei europene. S-a introdus un nou alineat al acestui articol, care prevede ca in conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care indeplinesc cerintele legii organice au dreptul de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale (art.16, alin.4). Acest alineat consacra un drept ce apartine cetatenilor Uniunii Europene, strans legat de dezvoltarea democratiei la nivelul de baza al unitatilor administrativ-teritoriale, justificat fata de aceia care, potrivit conditiilor prevazute de legea organica, rezulta ca s-au integrat in viata social-economica a comunitatilor locale.

dreptul de a nu fi extradat sau expulzat din Romania. Cetateanul roman nu poate fi extradat la cererea unui stat strain in vederea urmaririi sau judecarii intr-o cauza penala ori in vederea executarii pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din Romania. Totusi, prin Legea de revizuire a Constitutiei s-a introdus un alineat nou, alin.2 al articolului 19, care reglementeaza faptul ca, prin derogare de la prevederile alineatului 1, cetatenii romani pot fi extradati in baza conventiilor internationale la care Romania este parte, in conditiile legii si pe baza de reciprocitate. Crearea unui spatiu de securitate juridica in cadrul Uniunii Europene, ca si lupta impotriva terorismului, traficului de droguri, de femei si copii, in general infractionalitatea internationala, presupun, in conditiile stabilite de comun acord prin tratate internationale, posibilitatea extradarii unui cetatean care a participat la asemenea infractiuni. In acest scop s-a introdus acest alineat, avand in vedere ca prin specificul lor, asemenea infractiuni impun, in mod necesar, anchetarea si judecarea tuturor participantilor, indiferent de nationalitate, in cadrul unei jurisdictii unice. Este cazul legii nr. 302/2004, modificata prin Legea nr. 222/2008 (ce are la baza Decizia-Cadru de la Tampere privind cooperarea judiciara in materie penala si executarea mandatului european de arestare, in temeiul careia cetatenii romani pot fi extradati. Legea a fost adoptata in temeiul executarii obligatiei Romaniei de implementare a aquis-ului european, rezultat si din obligatiile asumate prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeana a Romaniei si Bulgariei.

dreptul de a fi protejat diplomatic atunci cand se afla in strainatate. Cetatenia romana implica pentru statul roman obligatia de a-si proteja cetatenii sai atunci cand acestia, aflandu-se in afara granitelor - vremelnic sau domiciliind - au nevoie de asemenea ajutor impotriva incalcarii drepturilor lor.

2. Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin Constitutie si legile tarii. Cetateanul roman, titular de drepturi si libertati, este in acelasi timp obligat sa indeplineasca indatoririle prevazute de Constitutia si legile tarii. Aceasta cu atat mai mult cu cat cetatenia romana presupune responsabilitate civica.

Conform acestui principiu, unele obligatii prevazute de Constitutie si legi apartin in exclusivitate cetatenilor romani, deoarece numai acestia pot fi titularii tuturor drepturilor si obligatiilor. Persoanele care nu au aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite indatoriri, ce revin numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru dezvoltarea economica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei, suveranitatii si integritatii sale. Aceste obligatii sunt urmatoarele:

a)           obligatia de fidelitate fata de tara;

b)        obligatia satisfacerii serviciului militar de catre barbati. Textul noii Constitutii nu mai prevede aceasta obligatie. Se da in sarcina legii organice stabilirea conditiilor privind indeplinirea indatoririlor militare, indatoriri ce vor reveni tuturor cetatenilor romani, barbati si femei. Suntem in prezenta unui text constitutional suplu, care permite reglementarea indatoririlor militare in functie de aliantele la care Romania va deveni parte si de exigentele pregatirii militare intr-un asemenea context.

c)        indatorirea de aparare a patriei.

Cetatenii romani simt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, de avere sau origine sociala si indiferent de modul in care au dobandit cetatenia.

Cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebita claritate din dispozitiile constitutionale si legale conform carora stabilirea drepturilor si indatoririlor cetatenilor romani, a modurilor de dobandire si de pierdere a cetateniei romane constituie un atribut exclusiv al statului.

Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor. Despre acest principiu ne vom ocupa pe larg in urmatoarea sectiune.

Efectele casatoriei in materie de cetatenie

In aceasta privinta, Legea nr.21/1991, republicata, stabileste expres ca incheierea, declararea nulitatii, anularea sau desfacerea casatoriei intre un cetatean roman si un strain nu produc nici un efect asupra cetateniei sotilor (art.3).

In tara noastra, atat legea cetateniei din 1924, cat si cea din 1939 porneau de la principiul ca straina putea deveni cetateana romana prin simplul fapt al casatoriei ei cu un cetatean roman; in schimb, un strain casatorit cu o cetateana romana nu dobandea ipso facto cetatenia romana, ci trebuia sa fie incetatenit fie printr-un jurnal al Consiliului de Ministri, cum prevedea Constitutia din 1923, fie prin lege, cum stabilea Constitutia din 1938. Astfel, cetatenii romani de sex masculin erau pusi intr-o situatie privilegiata, intrucat sotia lor putea dobandi imediat cetatenia romana, in timp ce cetatenele romane erau lipsite de aceasta posibilitate in ceea ce priveste pe sotii lor, daca acestia aveau o cetatenie straina.

Nevoind sa faca sa renasca aceasta discriminare intre barbat si femeie si urmarind sa impiedice eludarea legii prin casatorii fictive incheiate numai in scopul de a se atribui unor straine cetatenia romana, Legea nr.21/1991 a prevazut ca cetatenia romana nu se dobandeste si nici nu se pierde prin casatorie. Astfel, o persoana de cetatenie straina care se casatoreste cu o persoana avand cetatenia romana, nu poate dobandi aceasta din urma cetatenie decat printr-o hotarare a Guvernului. Pe de alta parte, o persoana avand cetatenia romana care se casatoreste cu o persoana de cetatenie straina, fie ea de sex masculin sau feminin, nu poate pierde prin acest simplu fapt cetatenia romana, ci, pentru ca acest efect sa se produca, este necesara o cerere de renuntare la cetatenie aprobata de Guvern.

Aplicand in mod consecvent principiul potrivit caruia casatoria nu produce efecte in materie de cetatenie, concluzia logica este ca nici schimbarea cetateniei unuia dintre soti nu are consecinte asupra cetateniei romane a celuilalt sot.

Dobandirea cetateniei romane

Diferitele modalitati de dobandire a cetateniei pot fi grupate in doua categorii principale:

modalitati de dobandire de drept;

modalitati de dobandire prin efectul unui act juridic individual de acordare a cetateniei emis de organul de stat competent, la sesizarea celui interesat.

A.     Modalitatile de dobandire de drept a cetateniei

Cetatenia se dobandeste de drept atunci cand, prin simpla producere a unui anumit fapt material juridic, fara sa mai fie nevoie de manifestarea de vointa a vreunui organ de stat intervenita pe baza solicitarii celui interesat, acesta devine in temeiul legii cetatean roman.

Reglementarea dobandirii de drept a cetateniei se orienteaza in dreptul comparat in jurul a doua sisteme principale, care uneori sunt combinate intr-o masura mai mare sau mai mica.

Un prim sistem este cel care porneste de la ideea ca, prin insusi faptul nasterii, copilul dobandeste cetatenia parintilor sai. Astfel, ceea ce este decisiv in acest sistem este legatura de sange (jus sanguinis). In acest caz simpla dovada ca parintii au sau unul dintre ei are o anumita cetatenie este suficienta pentru ca la randul lui copilul sa o dobandeasca, fara sa fie necesar sa se emita un act juridic in acest sens de vreun organ de stat. Acest sistem este cel mai logic, intrucat, in general, se poate presupune ca un copil este legat atat prin sentimente, cat si prin interese, de statul caruia ii apartin parintii sai.

In conformitate cu cel de al doilea sistem, cetatenia copilului va fi cea a teritoriului statului unde s-a nascut, chiar daca parintii au o alta cetatenie. Astfel, ceea ce este decisiv in acest sistem nu mai este cetatenia parintilor sau a unuia dintre ei, ci teritoriul unde s-a nascut copilul {jus soli sau jus hei).

Ultimul sistem are serioase neajunsuri, intrucat, atunci cand parintii nu au cetatenia statului in care s-a nascut copilul, este putin probabil ca acesta sa doreasca intr-adevar sa ramana cetatean al statului respectiv, el fiind atasat prin familia lui altui stat.

Principiul "dreptului solului' este aplicat sub rezerva indeplinirii anumitor conditii in Anglia si S.U.A. pentru copiii strainilor nascuti pe teritoriul lor. Pentru copiii nascuti fie in tara, fie in strainatate, din cetateni ai acestor state, se aplica insa principiul "dreptului sangelui'.

Ca baza de plecare a reglementarilor ei, actuala lege a cetateniei a adoptat primul sistem, completandu-1 insa, pentru unele situatii intalnite mai rar in practica sociala, cu unele modalitati de dobandire a cetateniei pe alte criterii. Ca urmare, potrivit acestei legi, pot fi deosebite urmatoarele modalitati de dobandire de drept a cetateniei romane, in functie de faptul material juridic caruia i se recunoaste calitatea de a produce acest efect juridic.

1. Dobandirea cetateniei ca efect al nasterii

Legea nr. 21/1991 reglementeaza in primul rand situatia cea mai frecventa din punct de vedere al dobandirii cetateniei romane prin nastere si anume aceea in care ambii parinti ai copilului sunt cetateni romani, iar acesta s-a nascut pe teritoriul statului nostru. In aceasta privinta, legea prevede ca copiii nascuti pe teritoriul Romaniei din parinti romani, sunt cetateni romani.

Dispozitia imediat urmatoare a legii are ca obiect reglementarea a doua cazuri speciale. In conformitate cu aceste dispozitii, este de asemenea cetatean roman acela care:

s-a nascut pe teritoriul statului nostru chiar daca numai unul dintre parintii sai este cetatean roman;

s-a nascut in strainatate si ambii parinti sau numai unul dintre ei are cetatenia romana.

Prin urmare, in temeiul Legii nr. 21/1991, copilul dobandeste cetatenia romana daca cel putin unul dintre parinti are aceasta cetatenie, indiferent daca copilul s-a nascut pe teritoriul statului nostru sau in strainatate. De asemenea, este lipsit de semnificatie juridica faptul ca, in momentul nasterii copilului, unul sau ambii parinti domiciliau in strainatate. Din acest punct de vedere, Legea nr. 21/1991 stabileste o alta regula decat Decretul nr. 33/1952. Potrivit acestui decret, daca numai unul dintre parinti era cetatean roman la data nasterii copilului, acesta dobandea cetatenia romana cu conditia ca ambii sau unul dintre parinti sa fi locuit la data aratata pe teritoriul Romaniei. Pe de alta parte, acelasi decret preciza ca, in cazul in care unul dintre parinti era cetatean roman, iar ambii parinti locuiau in momentul nasterii copilului in strainatate, cetatenia acestuia se determina prin acordul parintilor. Legea nr.21/1991 nu mai reproduce aceste dispozitii si, in consecinta, in spiritul ei, locul unde domiciliaza ambii sau unul dintre parinti in momentul nasterii copilului este lipsita de semnificatie juridica in ceea ce priveste cetatenia copilului, chiar si atunci cand numai unul dintre parinti este cetatean roman.

Stabilind regula ca, in cazul in care cel putin unul dintre parinti, fie ca este vorba de mama sau de tata, este cetatean roman, copilul dobandeste aceasta cetatenie indiferent daca el s-a nascut pe teritoriul statului nostru sau in strainatate, Legea nr. 21/1991 da o rezolvare problemei cetateniei in spiritul egalitatii sexelor.

Pe cale de consecinta, in reglementarea dobandirii cetateniei prin nastere, Legea nr. 21/1991 a fost calauzita in principal de principiul Jus sanguinis', atribuind cetatenia romana in functie de cetatenia ambilor parinti, iar atunci cand numai unul dintre parinti este cetatean roman, in functie de cetatenia acestuia.

Trebuie observat insa ca aplicarea acestui principiu de catre Legea nr. 21/1991 poate da nastere in practica unor serioase inconveniente, caci, in masura in care si legea straina consacra aceeasi regula, numeroase cazuri de dubla cetatenie se pot produce.

2. Dobandirea cetateniei prin faptul ca un copil nascut din parinti necunoscuti a fost gasit pe teritoriul Romaniei

Legea nr.21/1991 prevede ca este cetatean roman copilul gasit pe teritoriul Romaniei, daca nici unul dintre parinti nu este cunoscut (art.5 alin.3)

Aceasta dispozitie pare la cea dintai privire sa consacre principiul Jus soli', odata ce atribuie cetatenia romana in functie de teritoriul de stat, in limitele caruia a fost gasit copilul. Realitatea este insa ca articolul citat nu consacra principiul Jus soli', ci creeaza o simpla prezumtie ca copilul s-a nascut dintr-un parinte avand aceasta cetatenie, prezumtie care poate fi combatuta cu dovada contrara. Aceasta concluzie se desprinde din dispozitia art.29, potrivit careia copilul gasit pe teritoriul Romaniei pierde cetatenia romana daca pana la implinirea varstei de 18 ani, filiatia sa a fost stabilita fata de ambii parinti de cetatenie straina, bineinteles atunci cand, potrivit legii nationale, copilul dobandeste cetatenia parintilor sau cel putin a unuia dintre ei. In aceleasi conditii, copilul pierde cetatenia romana si daca filiatia sa a fost stabilita numai fata de un parinte cetatean strain, iar celalalt parinte a ramas necunoscut.

In temeiul dispozitiilor legale citate care permit dovada filiatiei si, prin aceasta, schimbarea cetateniei copilului gasit, concluzia care se impune este ca art.29 al Legii nr.21/1991 s-a marginit sa creeze o prezumtie, iar nu sa consacre principiul Jus soli'. El a plecat de la ideea ca este foarte probabil ca cel putin mama copilului gasit pe teritoriul Romaniei sa fi fost cetateana romana, ceea ce corespunde conditiilor cerute de art.5 al legii pentru dobandirea cetateniei prin nastere.

Daca s-ar admite insa ca art.29 s-a intemeiat pe principiul Jus soli', concluzia ar trebui sa fie in sensul ca, intrucat copilul a fost gasit pe teritoriul statului nostru, el trebuie considerat cetatean roman chiar daca s-ar dovedi ca parintii sai sunt cetateni straini, iar, potrivit legii lor nationale, copilul dobandeste cetatenia parintilor sau cel putin a unuia dintre ei, solutie care ar fi insa contrara dispozitiilor exprese ale Legii nr.21/1991. Tocmai pentru ca este asa, aceasta lege a reglementat problema cetateniei copilului gasit, nascut din parinti necunoscuti sub titlul: "Dobandirea cetateniei romane prin nastere' (capitolul II litera A).

Dobandirea cetateniei prin adoptie

Legea nr.21/1991 a stabilit principiul potrivit caruia cetatenia romana se dobandeste de catre copilul cetatean strain sau fara cetatenie prin adoptie daca adoptatorii sunt cetateni romani, iar adoptatul nu a implinit varsta de 18 ani.

Adoptarea acestei solutii legislative se explica prin faptul ca institutia adoptiei, asa cum a fost reglementata in tara noastra, urmareste incadrarea cat mai deplina a unui copil in familia adoptatorilor. Or, identitatea de cetatenie a adoptatului cu adoptatorii si cu rudele acestora este un element important in acest proces de incadrare.

Ce se intampla atunci cand numai unul dintre adoptatori este cetatean roman? In acest caz, cetatenia adoptatului va fi cea stabilita prin acordul adoptatorilor, iar daca adoptatorii nu cad de acord, cetatenia adoptatului va fi hotarata de instanta competenta sa incuviinteze adoptia in functie de interesele minorului. Art.6 al legii mai adauga ca, daca minorul a implinit varsta de 14 ani, este necesar si consimtamantul acestuia.

Potrivit normelor in vigoare, este posibil ca adoptia unui copil, cetatean strain sau fara cetatenie, de catre un cetatean roman sa fie declarata nula, anulata sau desfacuta. Odata ce inceteaza de a mai fi adoptat, copilul minor isi redobandeste locul in familia sa fireasca si, prin urmare, daca el domiciliaza in strainatate sau paraseste tara si isi stabileste domiciliul in alt stat, va fi in interesul sau sa revina la cetatenia pe care a avut-o inainte de adoptia sa. De aceea, Legea nr.21/1991 prevede ca, in ipoteza declararii nulitatii, a anularii sau a desfacerii adoptiei, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani isi pierde cetatenia romana daca domiciliaza in strainatate sau paraseste tara pentru a domicilia in strainatate. in ceea ce priveste momentul de la care acest copil pierde cetatenia romana, legea face o distinctie, si anume: in cazul declararii nulitatii sau a anularii adoptiei, copilul este considerat ca nu a fost niciodata cetatean roman (efect ex tunc), in timp ce in ipoteza desfacerii adoptiei, el pierde cetatenia pe data cand adoptia a fost desfacuta (efect ex nunc).

Dobandirea cetateniei prin stabilirea filiatiei

Daca Legea nr.21/1991 prevede in mod expres ca adoptia este o modalitate de dobandire a cetateniei romane, in schimb ea nu reglementeaza decat pentru ipoteza copilului gasit problema efectelor in materie de cetatenie a stabilirii filiatiei prin recunoastere sau hotarare judecatoreasca. In aceasta situatie, se pune problema: care sunt efectele unei asemenea stabiliri in materie de cetatenie in celelalte cazuri? Sa presupunem ca o cetateana straina domiciliata in Romania sau in strainatate da nastere unui copil in afara casatoriei.

Conform Legii nr.21/1991, acest copil nu va dobandi cetatenia romana, intrucat nu poate dovedi ca unul dintre parintii lui a fost cetatean roman in momentul nasterii. Daca insa ulterior, filiatia acestui copil va fi stabilita prin recunoastere sau hotarare judecatoreasca ca apartinand unui cetatean roman, va dobandi el oare cetatenia romana?

Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi decat afirmativ odata ce Legea nr.21/1991 a asezat la baza ei principiul potrivit caruia cetatenia romana se dobandeste prin nastere daca cel putin unul dintre parinti are aceasta cetatenie. Or, recunoasterea si hotararea judecatoreasca nu fac altceva decat sa stabileasca care sunt adevaratii parinti ai copilului si, prin urmare, prin aplicarea regulii, potrivit careia cetatenia se dobandeste prin filiatie, este logic sa se traga concluzia ca, in cazurile mentionate, copilul respectiv va avea cetatenia romana.

De altfel, in sprijinul solutiei la care ne-am oprit poate fi invocat si faptul ca potrivit art. 29 din lege, stabilirea filiatiei copilului gasit determina, daca sunt intrunite conditiile legii, schimbarea cetateniei acestuia.

5. Dobandirea cetateniei romane prin efectul schimbarii cetateniei parintilor

Potrivit art.9 din legea citata, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani,
nascut din parinti straini sau fara cetatenie, dobandeste cetatenia romana o data
cu parintii sai.

In ipoteza pe care o examinam ne gasim in prezenta unei modalitati de dobandire de drept a cetateniei romane, intrucat copilul dobandeste aceasta calitate luandu-se in considerare exclusiv legatura de sange dintre el si cel incetatenit, fara sa fie nevoie ca numele sau sa figureze in cererea parintilor de dobandire a cetateniei ori in actul prin care parintele sau a dobandit noua cetatenie.

Potrivit legii, in ipoteza reglementata de art.9, copilul dobandeste cetatenia romana pe aceeasi data ca si parintele sau.

Daca numai unul dintre parinti dobandeste cetatenia romana, cetatenia copilului se va stabili dupa aceleasi reguli ca si in cazul in care numai unul dintre adoptatori este cetatean roman, tribunalul competent sa hotarasca fiind cel de la domiciliul minorului.

B. Dobandirea cetateniei romane ca efect al unui act juridic individual emis de organul de stat competent

Dupa 22 decembrie 1989, doua acte normative importante au fost adoptate in scopul de a facilita redobandirea cetateniei romane. Este vorba de Decretele-legi nr.7/1989 si 137/1990. Astazi ele sunt abrogate prin noua lege a cetateniei, dar isi pastreaza importanta, avand in vedere principiul ca sunt si raman cetateni romani persoanele care au dobandit aceasta calitate conform legislatiei anterioare.

Conform Decretelor-legi nr.7/1989 si 137/1990, fostii cetateni romani au putut redobandi cetatenia romana in doua moduri:

prin efectul repatrierii, pe baza unei cereri aprobate de Ministerul
Afacerilor Externe, in colaborare cu organele desemnate de lege pentru
problemele de evidenta a strainilor.

Cererile avand acest obiect au putut fi depuse fie la misiunile diplomatice si oficiile consulare romane, fie direct la Ministerul Afacerilor Externe. Aceasta modalitate de dobandire a cetateniei romane a fost aplicata fostilor cetateni romani care si-au pierdut cetatenia romana fie inainte de 22 decembrie 1989, fie dupa aceea.

o a doua modalitate a fost aplicata numai fostilor cetateni romani care si-
au pierdut cetatenia romana inainte de 22 decembrie 1989.

Pentru aceasta categorie de fosti cetateni romani, Decretul-lege nr. 13 7/1990 prevedea ca ei pot sa-si redobandeasca cetatenia romana chiar daca au o alta cetatenie si nu-si stabilesc domiciliul in Romania, adica chiar daca nu se repatriaza, cu conditia de a fi facut o cerere in acest sens, pe baza unei declaratii autentificate fie la reprezentantele diplomatice sau oficiile consulare romane din strainatate, fie la Notariatul de Stat al Municipiului Bucuresti.

Acest Decret-Lege nu stabilea organul competent sa aprobe o asemenea cerere. Cum insa Decretul-lege nr.7/1989 prevedea pentru ipoteza redobandirii cetateniei romane prin repatriere necesitatea aprobarii cererii de catre Ministerul Afacerilor Externe in colaborare cu organele de evidenta a strainilor, se poate presupune ca aceeasi aprobare s-a cerut si in cazul redobandirii cetateniei romane cu pastrarea domiciliului in strainatate, precum si a cetateniei straine.

Reglementarile din cele doua decrete-legi citate au ridicat o problema discutabila ca urmare a faptului ca, spre deosebire de cei care si-au pierdut cetatenia romana inainte de 22 decembrie 1989 si nu si-au stabilit domiciliul in Romania, despre care Decretul-lege nr. 137/1990 prevedea ca isi pot pastra cetatenia straina, in cazul categoriei fostilor cetateni romani care redobandeau cetatenia romana prin efectul repatrierii, o asemenea prevedere lipsea; in aceasta situatie, se punea problema daca aceasta ultima categorie de fosti cetateni romani isi puteau pastra si cetatenia straina.

Intrucat se aplica numai unor categorii a cetatenilor romani, si anume celor care si-au pierdut cetatenia romana inainte de 22 decembrie 1989 si, in acelasi timp, nu-si stabileau domiciliul in Romania, Decretul-lege nr. 137/1990 a instituit o exceptie. Exceptiile sunt insa de stricta interpretare. De aceea, cetatenii romani, a caror situatie era reglementata de Decretul-lege nr.7/1989 si pentru care posibilitatea de a pastra cetatenia straina nu era prevazuta. Nu este mai putin adevarat ca acest ultim decret-lege nu conditiona redobandirea cetateniei decat de actul de repatriere, iar nu de o prealabila renuntare la cetatenia straina, ceea ce s-ar fi putut interpreta in sensul ca nici redobandirea cetateniei prin repatriere nu excludea posibilitatea pastrarii de catre noul cetatean roman a cetateniei straine.

Noua lege a cetateniei, reglementand in ansamblul ei aceasta materie, consacra doua modalitati de dobandire a cetateniei ca efect al unui act juridic individual emis nominal celui interesat de catre organul administrativ de stat competent:

prin repatriere;

prin acordarea la cerere.

In realitate insa, deosebirea intre cele doua modalitati nu consta in faptul ca prima nu ar presupune o cerere a celui interesat, in timp ce a doua ar fi conditionata de o asemenea cerere. Aceasta pentru ca, dupa cum rezulta din alin.l al art.10, si redobandirea cetateniei romane prin repatriere este conditionata de cererea celui interesat. Astfel fiind, deosebirea dintre cele doua modalitati reglementate de lege nu este cea sugerata de textul ei, ci este determinata de faptul ca prima este rezervata persoanelor care in trecut au avut calitatea de cetateni romani si, de aceea, are loc in cadrul unei proceduri simplificate, in timp ce a doua este aplicabila celor care nu au avut niciodata cetatenia romana si, ca urmare, este subordonata unor conditii suplimentare.

1. Acordarea la cerere este procedeul prin care cetatenia romana poate fi acordata, la cerere, unui cetatean strain sau unei persoane fara cetatenie care nu a avut nicicand in trecut calitatea de cetatean roman.

Cetateanul strain sau persoana fara cetatenie, care nu au avut niciodata cetatenia romana trebuie, pentru a o dobandi, sa indeplineasca un numar de conditii (art.8):

a)    s-a nascut si domiciliaza, la data cererii, pe teritoriul Romaniei sau, desi nu s-a nascut pe acest teritoriu, locuieste in mod legal, continuu si statornic pe teritoriul statului roman de cel putin 7 ani sau, in cazul in care este casatorit cu un cetatean roman de cel putin 5 ani;

b)   dovedeste prin comportarea si atitudinea sa loialitate fata de statul si de poporul roman;

c) a implinit varsta de 18 ani;

d)  are asigurate mijloacele legale de existenta;

e)    este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara sau in strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;

f)           cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si civilizatie romaneasca, in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala;

g)       cunoaste prevederile Constitutiei Romaniei.

Termenele de domiciliere pe teritoriul Romaniei cerute de lege pot fi reduse pana la jumatate in cazuri bine justificate.

Dar nu numai conditiile cerate pentru dobandirea cetateniei romane la cerere sunt altele si mai numeroase decat cele prevazute pentru dobandirea cetateniei prin repatriere, ci si procedura ce trebuie urmata este mai complicata. Aceasta pentru ca legea a considerat necesara o verificare atenta daca se vrea ca cetatenia romana sa nu fie acordata oricarui strain care o solicita, ci numai aceluia care este socotit demn de a primi acest statut si nu va fi o povara financiara pentru statul roman sau un element marginalizat al societatii. Plecand de la aceasta idee de baza, Legea nr.21/1991 a prevazut ca acordarea cetateniei romane la cerere are loc pe calea unei hotarari a Guvernului publicata in Monitorul Oficial.

Legea cetateniei romane reglementeaza doua situatii in cazul acordarii cetateniei la cerere.

-Astfel, se poate acorda cetatenia romana persoanei care a avut aceasta cetatenie si care cere redobandirea ei, cu pastrarea domiciliului in strainatate.

-In al doilea rand, se reglementeaza acordarea cetateniei romane persoanei care nu a avut niciodata cetatenia romana, dar o cere. Existenta acestor doua categorii de persoane care cer (redobandirea si dobandirea) cetatenia romana, nu ramane fara efecte juridice cat priveste conditiile ce trebuie indeplinite (vezi art. 10). Astfel, se poate dobandi cetatenia romana continuand sa domicilieze in strainatate numai persoana care a mai avut aceasta cetatenie, dar a pierdut-o intr-un mod sau altul. De asemenea, aceasta persoana depune juramantul de credinta in fata sefului misiunii diplomatice sau consulare a Romaniei din tara in care domiciliaza. In situatia persoanelor care cer acordarea cetateniei romane si care au mai avut aceasta calitate legea impune domicilierea in tara si obligatia depunerii juramantului in tara. Data la care se dobandeste cetatenia romana este cea in care s-a depus juramantul de credinta.

2. Dobandirea cetateniei romane prin repatriere

Un alt mod de dobandire a cetateniei romane prevazut de lege este dobandirea prin repatriere. inscrierea in lege a acestui mod de dobandire a cetateniei romane a raspuns necesitatii de a se da o reglementare corespunzatoare situatiilor in care persoanele care au fost cetateni romani au pierdut cetatenia romana ca urmare a stabilirii lor in strainatate, dar doresc sa se reintegreze in societatea romaneasca. In cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul roman si care, din diferite motive au intrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea romaneasca. Asa se explica de ce legea considera repatrierea ca im mod de dobandire a cetateniei romane.

Prin acest mod de dobandire a cetateniei romane, persoana care a pierdut cetatenia romana o redobandeste ca efect al repatrierii.

Intrucat repatrierea unei persoane ridica, cum este si firesc, o serie de probleme privind familia acesteia, legea reglementeaza si situatiile posibile.

Plecand de la principiul ca dobandirea cetateniei romane de catre unul dintre soti nu are nici o consecinta asupra cetateniei celuilalt sot, se stabileste ca sotul cetatean strain poate cere dobandirea cetateniei romane in conditiile legii.

Cat priveste copilul minor al repatriatului, legea prevede ca parintii hotarasc pentru copiii lor minori cu privire la cetatenie si ca minorul care a implinit varsta de 14 ani trebuie sa-si exprime separat consimtamantul. Daca parintii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, tinand cont de interesele acestuia.

Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justitiei. Aprobarea acestor cereri revine Guvernului la propunerea ministrului justitiei.

Procedura acordarii cetateniei romane

Legea nr.21/1991, republicata, prevede urmatoarea procedura de acordare a cetateniei romane.     

Cererea de acordare a cetateniei romane se face personal sau prin mandatar cu procura speciala si autentica si va fi insotita de actele care dovedesc indeplinirea conditiilor prevazute de prezenta lege (art.12).

Cererea de acordare a cetateniei romane se adreseaza Comisiei pentru constatarea conditiilor de acordare a cetateniei, care functioneaza pe langa Ministerul Justitiei. Comisia, formata din 5 magistrati de la Tribunalul Bucuresti, este desemnata pe o perioada de 4 ani, de presedintele acestei instante. Presedintele Comisiei este magistratul cu functia cea mai mare sau, la functii egale, magistratul cu cea mai mare vechime in functie. Comisia are un secretariat condus de un consilier din Ministerul Justitiei, desemnat de ministru (art.13).

Comisia dispune, pe cheltuiala petitionarului, publicarea in extras a cererii de acordare a cetateniei romane in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IlI-a. Examinarea cererii de catre comisie se va putea face numai dupa trecerea a 30 de zile de la publicarea acesteia (art.14).

in vederea solutionarii cererii, comisia poate dispune:

a)    completarea actelor, precum si orice explicatii din partea petitionarului;

b)   solicitarea de relatii de la orice autoritati;

c)   citarea oricarei persoane care ar putea da informatii folositoare.(art. 15). Autoritatile publice care detin date sau informatii din care rezulta ca

solicitantul nu intruneste conditiile legale pentru acordarea cetateniei. Orice persoana poate face intampinare la comisia prevazuta la art.13, cu privire la cererea de obtinere a cetateniei romane in cazul prevazut la alin. 1 .(art. 16).

Dupa examinarea cererii, comisia va intocmi un raport pe care il va inainta, impreuna cu cererea de acordare a cetateniei romane, ministrului justitiei. In raport se va mentiona, in mod obligatoriu, daca sunt sau nu indeplinite conditiile legale pentru acordarea cetateniei (art. 17).

Pe baza raportului comisiei, ministrul justitiei va prezenta Guvernului proiectul de hotarare pentru acordarea cetateniei. In cazul in care nu sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru acordarea cetateniei, pe baza raportului comisiei, ministrul justitiei va comunica aceasta petitionarului (art. 18).

Aprobarea cererilor de acordare a cetateniei romane se face prin hotarare a Guvernului care apreciaza, in acest sens, asupra propunerilor ministrului justitiei. Hotararea Guvernului se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I (art. 11).

Din examinarea Legii cetateniei romane se observa ca, in cazul dobandirii cetateniei romane la cerere sau prin repatriere se cere depunerea unui juramant de credinta fata de Romania. Prin continutul sau, juramantul de credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei respective de a fi devotat patriei si poporului roman, de a apara drepturile si interesele nationale, de a respecta Constitutia si legile.

Obligatia depunerii juramantului incumba persoanei care redobandeste cetatenia romana ca efect al repatrierii, precum si persoanei careia i se acorda cetatenia romana la cerere.

Juramantul de credinta trebuie depus in termen de 6 luni de la data comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana.

Juramantul se depune in fata ministrului justitiei sau a subsecretarului de stat delegat anume in acest scop. Dupa depunerea juramantului, ministrul justitiei, ori dupa caz, seful misiunii diplomatice sau consulare, va elibera persoanei careia i s-a acordat cetatenia certificatul constatator.

Juramantul de credinta are ca efect juridic faptul ca cetatenia romana se dobandeste pe data depunerii sale. El este deci o faza obligatorie in procedura dupa care cetatenia romana se dobandeste la cerere sau prin repatriere, faza cu care de altfel aceasta procedura se incheie.

Pierderea cetateniei romane

Ca si modalitatile de dobandire a cetateniei romane, cele prin care aceasta se pierde pot fi clasificate in doua categorii principale: modalitati care duc la pierderea de drept a cetateniei si modalitati de pierdere pe baza unui act juridic individual emis de organul de stat competent.

A. Pierderea de drept a cetateniei

in timp ce dobandirea de drept a cetateniei este modalitatea cu cea mai frecventa aplicatie practica, pierderea de drept a cetateniei are un caracter exceptional. Ea poate sa se produca in urmatoarele cazuri:

1. Adoptia copilului de catre un cetatean strain

Potrivit Legii nr.21/1991, copilul minor, adoptat de catre un cetatean strain, pierde cetatenia romana daca adoptatorii sau, dupa caz, adoptatorul, solicita aceasta in mod expres, iar adoptatul este considerat, in temeiul legii straine, ca a dobandit cetatenia adoptatorilor. In conformitate cu prevederile legale, cetatenii straini pot adopta numai copii aflati in evidenta Comitetului Roman pentru Adoptii, cu exceptia cazului in care adoptatorii sunt rude pana la gradul al patrulea inclusiv cu unul dintre parintii copilului sau al adoptiei persoanei care a dobandit capacitate deplina de exercitiu, de catre persoana sau familia care a crescut-o. Pe baza hotararii judecatoresti de incuviintare a adoptiei ramasa definitiva, Comitetul Roman pentru Adoptii va elibera un certificat, prin care va atesta ca adoptia este conforma cu normele prevazute in Conventia incheiata la Haga la 29 mai 1993.

Stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul Romaniei fata de ambii

parinti straini sau fata de un cetatean strain, in acest ultim caz, daca celalalt parinte ramane necunoscut

Acest mod de pierdere a cetateniei romane nu opereaza decat in privinta copilului care nu a implinit 18 ani, dat fiind principiul generai al legii ca, odata major, copilul decide singur asupra cetateniei sale.

In ipoteza examinata in acest caz, copilul pierde cetatenia romana pe data
stabilirii filiatiei lui.

Anularea, declararea nulitatii sau desfacerea adoptiei unui minor de
catre cetateni romani

Daca un copil strain a fost adoptat de catre cetateni romani, iar aceasta adoptie a fost anulata sau declarata nula este firesc ca acesta sa piarda si cetatenia romana pe care o dobandise ca efect al adoptiei sale. Legea prevede in acest sens ca anularea sau declararea nulitatii adoptiei in cazul in care copilul nu a implinit varsta de 18 ani si domiciliaza in strainatate sau paraseste tara pentru a domicilia in strainatate, duc la consecinta ca minorul este considerat ca nu a fost niciodata cetatean roman. Situatia se prezinta in acelasi mod si in cazul desfacerii adoptiei, singura deosebire fiind ca de aceasta data copilul pierde cetatenia romana pe data cand adoptia a fost desfacuta.

Cazuri de pierdere a cetateniei romane de catre copil in urma
schimbarii cetateniei parintilor

Principiul Legii nr.21/1991 este ca pierderea cetateniei romane prin aprobarea renuntarii nu are efect asupra cetateniei sotului sau copiilor minori. Cu toate acestea, copilul minor pierde cetatenia romana ca urmare a renuntarii parintilor la aceasta cetatenie daca ambii parinti obtin aprobarea la renuntare din partea Guvernului Romaniei, pe baza propunerii Ministerului Justitiei, iar copilul minor se afla impreuna cu ei in strainatate sau paraseste impreuna cu ei tara. In acest caz, copilul pierde cetatenia romana o data cu parintii sai sau, daca acestia au pierdut-o la date diferite, in momentul pierderii cetateniei de catre ultimul parinte.

Copilul minor care, pentru a domicilia in strainatate, paraseste tara dupa ce ambii parinti au pierdut cetatenia romana, pierde aceasta cetatenie la data plecarii sale din tara.

Solutiile vor fi aceleasi atunci cand numai unul dintre parinti este in viata sau cunoscut.

In toate aceste cazuri, copilul care a implinit varsta de 14 ani va fi necesar sa-si dea consimtamantul.

B. Pierderea cetateniei pe baza unui act juridic individual emis de organul de stat competent

Aprobarea prin hotararea Guvernului a renuntarii la cetatenia
romana.

La baza reglementarii acestei modalitati de pierdere a cetateniei romane de catre Legea nr.21/1991 se gaseste principiul potrivit caruia nimeni nu poate renunta pur si simplu la cetatenia sa pentru a ramane fara nici o cetatenie. Acest principiu reflecta preocuparea de a descuraja persoanele care ar dori ca, pe calea renuntarii la orice cetatenie, sa ramana scutiti de diferitele obligatii ce revin numai cetatenilor. De aceea, cetatenia romana nu poate fi pierduta prin renuntare decat cu aprobarea Guvernului Romaniei, o simpla declaratie nefiind suficienta in acest scop. De asemenea, prin modificarea Legii nr.21/1991 in 1999, pe langa conditiile care trebuiau indeplinite pentru a se aproba renuntarea la cetatenia romana a mai fost introdusa o noua conditie, consideram extrem de importanta si anume, daca persoana in cauza a dobandit ori a solicitat si are asigurarea ca va dobandi o alta cetatenie.

Cererea de renuntare la cetatenia romana a unei persoane va fi aprobata pentru motive temeinice, daca aceasta a implinit varsta de 18 ani si mai indeplineste conditiile urmatoare:

a)     sa nu fie invinuita sau inculpata intr-o cauza penala si sa nu aiba de executat o pedeapsa penala;

b)    sa nu fie urmarita pentru debite fata de stat, persoane fizice sau juridice din tara, iar daca are astfel de debite, le achita ori prezinta garantii corespunzatoare pentru achitarea lor.

Daca este aprobata prin hotararea Guvernului renuntarea la cetatenie are ca efect pierderea cetateniei romane pe data publicarii acestei hotarari in Monitorul Oficial.

Retragerea cetateniei romane

Legea nr.21/1991 stabileste ca aceasta modalitate de pierdere a cetateniei romane este de competenta Guvernului la propunerea Ministerului Justitiei.

Ceea ce caracterizeaza retragerea cetateniei romane hotarate de Guvern este faptul ca ea se face cu titlu de sanctiune si se pronunta din oficiu, spre deosebire de aprobarea renuntarii la cetatenie, data tot de catre Guvern, care nu are caracter de sanctiune si presupune o cerere in acest sens din partea celui interesat adresata Comisiei de pe langa Ministerul Justitiei.

Intrucat constituie o sanctiune, retragerea cetateniei este o masura cu caracter strict personal, de natura sa produca efecte numai cu privire la persoana vinovata de savarsirea a uneia dintre faptele prevazute de lege. De aceea, sotul si copiii persoanei sanctionate vor continua sa-si pastreze cetatenia romana.

Legea nr.21/1991 prevede ca cetatenia romana poate fi retrasa aceluia care:

a)                aflat in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care vatama interesele statului roman sau lezeaza prestigiul Romaniei;

b)               aflat in afara granitelor Romaniei, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu care Romania a rapt relatiile diplomatice sau este in stare de razboi;

c) a obtinut cetatenia romana prin mijloace frauduloase.

Primele doua ipoteze mentionate mai sus se caracterizeaza prin faptul ca permit aplicarea sanctiunii retragerii cetateniei romane mimai unor persoane care locuiesc in strainatate, pe cand situatia la care se refera ultima ipoteza duce la aplicarea sanctiunii retragerii cetateniei independent de locul de domiciliere sau de resedinta a persoanei vizate si, prin urmare, poate fi indreptata si impotriva unor cetateni romani aflati pe teritoriul tarii noastre.

In cazul aplicarii sanctiunii retragerii cetateniei romane, aceasta se pierde pe data publicarii hotararii Guvernului in Monitorul Oficial.

Desi aceasta dispozitie a Legii nr.21/1991 nu face nici o distinctie, ea nu va putea fi aplicabila in ipoteza retragerii cetateniei dobandite in mod fraudulos.

Intr-adevar, numai dintr-o greseala, Legea nr. 21/1991 vorbeste de retragerea cetateniei dobandite in mod fraudulos, caci o asemenea dobandire este pur si simplu nula. Ea nu trebuie retrasa, ci declarata nula si, ca atare, considerata ca nu a produs niciodata vreun efect juridic.

Procedura retragerii cetateniei romane si aprobarii renuntarii la cetatenia romana

Guvernul Romaniei dispune prin hotarare retragerea cetateniei romane sau, dupa caz, aprobarea renuntarii la cetatenia romana, apreciind asupra propunerii ministrului justitiei, facuta potrivit procedurii prevazute la art.13-18 (art.30).

Orice autoritate sau persoana care are cunostinta de existenta unui motiv pentru retragerea cetateniei romane poate sesiza, in scris, comisia de pe langa Ministerul Justitiei, avand obligatia sa produca dovezile de care dispune. Comisia sesizata poate cere date sau informatii de la orice autoritate sau persoana care are cunostinta despre existenta situatiei prevazute la art. 24 (art.31).

Cererea de renuntare la cetatenia romana se face personal sau prin mandatar cu procura speciala si autentica si se depune la comisia de pe langa Ministerul Justitiei, care va proceda potrivit prevederilor art.13-18 (art. 32).

Data pierderii cetateniei romane prin retragere sau prin aprobarea renuntarii la aceasta este data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a hotararii Guvernului (art.33).

Persoane fara cetatenie

In temeiul Legii nr.21/1991, nimeni nu dobandeste cetatenia romana prin simplul fapt al domicilierii pe teritoriul statului nostru chiar daca nu are alta cetatenie. In aceste conditii, in tara noastra exista o categorie de persoane fara cetatenie, in care sunt inclusi toti cei lipsiti de o cetatenie straina, care locuiesc pe acest teritoriu, dar nu au dobandit inca cetatenia romana.

Aceste persoane fara cetatenie se mai numesc "apoliti' ( de la cuvantul grecesc a = privativ si polis = cetate), precum si "apatrizi' (format din privativul a si cuvantul latin patria).

Situatia unei persoane de a nu avea nici o cetatenie poate fi consecinta unor imprejurari diverse.

Astfel, este posibil ca unei persoane sa i se fi retras cetatenia de un stat fara ca ea sa dobandeasca cetatenia altui stat. Acelasi este cazul cetateanului strain caruia i s-a aprobat renuntarea la cetatenie, dar nu a obtinut cetatenia romana.

Neavand calitatea de cetateni romani aceste persoane se bucura de toate drepturile garantate de Constitutia si legile tarii noastre, fiind lipsite numai de drepturile specifice conditiei de cetatean roman. De asemenea cu exceptia obligatiilor legate direct de calitatea de cetatean roman, ele au si toate indatoririle cetatenilor Romaniei.

Dovada cetateniei romane

Legea cetateniei romane stabileste clar ce anume inscrisuri dovedesc cetatenia romana in tara cat si in afara hotarelor. Prima regula este ca dovada cetateniei se face prin buletinul sau cartea de identitate. Cat priveste copiii pana la varsta de 14 ani, ei dovedesc cetatenia cu certificatul de nastere insotit de buletinul sau cartea de identitate al oricaruia dintre parinti sau, in cazul in care copilul este inscris in buletinul de identitate al unuia dintre parinti, numai cu acest buletin. Copiii pana la varsta de 14 ani, mai pot dovedi cetatenia romana si cu certificatul eliberat de organele de evidenta a populatiei, daca nu se poate face dovada in conditiile amintite mai sus.

Cat priveste dovada cetateniei copiilor pana la 14 ani gasiti pe teritoriul Romaniei, ea se face prin certificatul de nastere, deoarece in aceasta situatie parintii sunt necunoscuti.

Dovada cetateniei se poate face si cu certificatul constatator.

In strainatate, dovada cetateniei romane se face prin actul valabil de trecere a frontierei emis de autoritatile romane. Cat priveste cetatenii romani aflati peste hotare, lor li se pot elibera, la nevoie, de catre misiunile diplomatice sau oficiile consulare romane dovezi de cetatenie.

Cetatenia de onoare

Potrivit legii, se poate acorda, unor straini care au adus servicii deosebite tarii si natiunii romane, cetatenia de onoare. Aceasta se acorda de catre Parlamentul Romaniei, la propunerea Guvernului. Beneficiarul cetateniei de onoare se bucura de toate drepturile civile si politice recunoscute cetatenilor romani, cu exceptia drepturilor electorale si de a ocupa o functie publica.

Dubla cetatenie

Legislatia romana de dupa 1989 ingaduie dubla cetatenie. Solutia s-a impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetateni romani care in perioada 1944-1989 locuind in afara granitelor tarii au pierdut cetatenia romana.

Desigur solutia legii romane este solid motivata de istorie. Trebuie insa retinut ca statele in general nu agreeaza dubla cetatenie in statele unitare deoarece aceasta situatie ar putea genera unele situatii nedorite.