Notiunea de drept constitutional si notiunea de institutii politice

Notiunea de drept constitutional si notiunea de institutii politice

1. Dreptul constitutional

Si in domeniul dreptului anumiti termeni au mai multe acceptiuni, cu atat mai mult cand avem in vedere notiunea de drept constitutional. Astfel cand spunem drept constitutional ne putem gandi la disciplina universitara, la principala ramura a dreptului sau la stiinta dreptului constitutional. Rezulta ca notiunea de drept constitutional are trei acceptiuni, fiecare dintre acestea aflandu-se intr-o conexiune fireasca.

Avem in vedere in primul rand dreptul constitutional ca ramura de drept, ceea ce presupune definirea acestuia din perspectiva continutului si a locului ce-l ocupa in ansamblul sistemului dreptului. Din acest punct de vedere putem afirma ca dreptul constitutional este ramura dreptului unitar roman formata din totalitatea normelor juridice care reglementeaza forma statului, organizarea si functionarea puterilor statului, raporturile dintre aceste puteri publice si limitele lor, organizarea politica a societatii, modalitatea de preluare a puterii prin mijloace democratice, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor.

Normele de drept constitutional au o pondere foarte importanta in definirea si fundamentarea statului de drept, a regimului politic si a formei de guvernamant. La baza existentei, a functionarii intregului sistem politico-institutional stau normele de drept constitutional. De aceea, nu este o intamplare ca ramura de drept constitutional a fost uneori definita ca "ramura conducatoare" a dreptului, ca element de referinta pentru toate celelalte norme de drept care se adopta ori exista deja in vigo 737g65h are la momentul adoptarii ori modificarii unei Constitutii. In acelasi timp trebuie subliniat faptul ca dreptul constitutional, ca ramura a dreptului este legat de aparitia constitutiilor, altfel nu am putea afirma ca el cuprinde norme de referinta pentru toate celelalte ramuri ale dreptului, fiindca s-ar confunda ori s-ar transfera in cadrul altor ramuri ale dreptului.

Dreptul constitutional este parte a sistemului normativ statal, chiar daca, asa cum vom vedea, are anumite trasaturi ce-l deosebesc de celelalte parti ale acestui sistem.

Aparitia relativ tarzie a dreptului constitutional este justificata prin lenta dezvoltare a statului care se repercuteaza asupra sistemului dreptului.

Cele trei acceptiuni ale sintagmei drept constitutional au o stransa legatura, mai ales ca orice ramura a dreptului poate fi inteleasa si se poate dezvolta numai prin fundamentarea ei stiintifica, prin studierea ei la nivel teoretic si aplicativ. Dreptul, ca fenomen social, se afla intr-o permanenta dezvoltare, apar cerinte noi in cadrul societatii, se modifica altele si in consecinta, cunoasterea, intelegerea acestor realitati impun cercetarea lor. De aceea, ca disciplina didactica, dreptul constitutional s-a impus abia la sfarsitul secolului XVIII, dupa adoptarea primelor constitutii scrise, insa adevarata sa dezvoltare se va realiza in secolul urmator[1].

Conceptul de drept constitutional este de origine italiana, dar s-a format sub impulsul ideilor franceze[2].

Cat priveste tarile romane, la inceput dreptul constitutional nu era o disciplina autonoma, ci se studia impreuna cu dreptul administrativ sub denumirea de drept public. Notiunea de drept constitutional incepe a fi folosita abia dupa adoptarea primelor Constitutii romane, mai intai Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris care impreuna cu legea electorala, ambele din 2 mai 1864, vor constitui prima Constitutie romana[3], iar apoi Constitutia romana de la 1866. De altfel, in 1864 prof. A. Codrescu isi va intitula cursul publicat chiar "Drept constitutional". Apar o serie de alte cursuri in materie cu aceasta denumire desi unii autori romani de prestigiu vor continua sa mentina denumirea initiala de "drept public", printre care enumeram pe Paul Negulescu si George Alexianu, insa majoritatea au imbratisat denumirea de drept constitutional precum Christ I. Suliatis, in "Elemente de drept constitutional", Braila, 1881; Constantin Stere, 1910, Iasi; Constantin Disescu, Bucuresti, 1915 si altii. Aceasta denumire va fi utilizata pana in anul 1950 cand in conditiile noului regim politic instaurat la sfarsitul anului 1947 in tara noastra, va fi adoptata denumirea din dreptul sovietic, aceea de "drept de stat", la care s-a renuntat in anii 1970, revenindu-se la traditia romaneasca si cea occidentala[4].

Definirea dreptului constitutional ca ramura a sistemului normativ general si ca parte componenta a diviziunii dreptului public trebuie sa porneasca de la definirea elementelor sale esentiale, de la nevoia de a face o separare a normelor de drept constitutional din punct de vedere stiintific, avand in vedere si faptul ca in general toate elementele componente ale faptului social sunt dificil de separat intre ele existand interferente si interdependente obiective, pentru ca privesc intr-un fel sau altul societatea umana, complexa si dinamica. Cu toate acestea o privire atenta asupra dreptului in general, ca ansamblu normativ, formal, in vigoare la un moment dat scoate in evidenta anumite elemente definitorii ale fiecarui domeniu pe care il reglementeaza.

Cat priveste dreptul constitutional vom avea in vedere identificarea normelor care prin obiectul lor de reglementare au in vedere acele relatii sociale ce se nasc in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii in stat. Mai trebuie adaugat ca numai in cadrul unei societati organizate statal, se poate vorbi de drept si de drept constitutional. Chiar daca dreptul constitutional ca ramura de drept si ca stiinta a aparut relativ recent, ca si dreptul administrativ, nu putem face abstractie ca de-a lungul istoriei statului si a dreptului au existat anumite norme juridice de referinta in privinta organizarii, preluarii si exercitarii puterii, desi nu exista o Constitutie scrisa.

Incercand sa formulam o definitie a dreptului constitutional pe baza celor prezentate mai inainte, vom arata ca acesta, ca ramura a dreptului unitar roman, cuprinde acele norme juridice esentiale ce reglementeaza relatiile sociale ce iau nastere in activitatea de instaurare, exercitare si mentinere a puterii de stat la un moment dat.

Sursa principala a dreptului constitutional o reprezinta Constitutia, dar pe langa aceasta exista o serie de alte acte normative, care vor fi ulterior prezentate, si ale caror norme juridice se inscriu in cadrul acestei ramuri a dreptului.

Daca sursa de baza o reprezinta normele din Constitutie, nu trebuie omis faptul ca preluarea puterii, exercitarea si mentinerea puterii sunt tot atat de importante si acestea trebuie reglementate in detaliu. Spre exemplu, institutia sefului statului in cadrul sistemului constitutional roman este reprezentata de Presedintele Romaniei. Ea isi gaseste reglementarea prin insusi textul Constitutiei - art. 80 - 101 - in principal, dar exista si dispozitii in legi care privesc institutia Presedintelui Romaniei, legea responsabilitatii ministeriale, legea de organizare a Curtii Constitutionale etc.

2. Institutiile politice

Referindu-ne la sintagma de institutii politice, care se alatura celei a dreptului constitutional, in domeniul dreptului pot fi identificate doua categorii de institutii intre care exista suficient de stranse legaturi. Astfel, se vorbeste de notiunea de institutie juridica privita ca ansamblu de norme juridice care reglementeaza un domeniu restrans, dar coerent si omogen din realitatea sociala, cum ar fi casatoria, proprietatea, obligatiile civile etc. Institutia juridica apare ca o parte a structurii tehnico-juridice a ramurii de drept. Pe de alta parte institutiile politice reprezinta acele fenomene structurale "institutionale" ale statului prin care acesta se manifesta in realitatea societatii, in exercitarea in concret a puterii publice, statale. Aceste "institutii politice" se infiinteaza, se organizeaza si functioneaza pe baza unor norme juridice coerente. Asemenea norme pot fi, la randul lor, considerate ca institutii juridice ce stau la baza institutiilor politice. Rezulta ca institutiile politice sunt fundamentate pe institutii juridice, insa ele au o puternica incarcatura politica fiindca numai asa pot sa-si realizeze scopul pentru care sunt create. Intelegem prin "politica", activitatea unui grup sau unei a structuri umane, de dirijare, de conducere a actiunilor umane intr-un domeniu sau ramura din realitatea sociala. De altfel, in ultimul timp se vorbeste tot mai des despre politici sociale, economice, stiintifice etc., ca actiuni si comandamente ce revin unor institutii, organe, autoritati. Sau, Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarului public, ce opereaza numai cu doua expresii in ceea ce priveste formele de manifestare organizata a puterii de stat, si anume "autoritati si institutii publice"[5].

Alaturand formularea de drept constitutional celei de institutii politice se realizeaza o definire mai corecta a ansamblului politico-juridic structural ce participa la exercitarea puterii in stat.

3. Normele de drept constitutional

Din cele expuse anterior rezulta ca normele de drept constitutional sunt norme ce reglementeaza relatiile sociale care se stabilesc in procesul de instaurare, exercitare si mentinere a puterii de stat.

Aceste norme au trasaturi si structuri caracteristice celorlalte norme juridice, desi celor mai multe le lipseste sanctiunea, element care nu modifica in nici un fel caracterul juridic al normei, tinand seama ca in primul rand rolul normei juridice este de reglementare, sanctiunea reprezentand doar o garantie. Spre exemplu, art. 13 din Constitutia Romaniei stabileste "in Romania, limba oficiala este limba romana" sau "instantele judecatoresti dispun de politia pusa in serviciul lor" (art. 130 din Legea fundamentala).

Asemenea norme de reglementare, fara a avea si elementul sanctionator in structura lor, gasim in toate constitutiile[6]. Astfel de norme din Constitutii au valoare juridica dar sunt si norme principii; ele reglementeaza la nivel de principiu diferite relatii sociale urmand ca organele abilitate sa dezvolte asemenea norme constitutionale la nivel de lege, regulament, ordonanta etc., ocazie cu care se vor putea institui si sanctiuni cu caracter juridic.

Daca regula normelor de drept constitutional cuprinse in legea fundamentala o reprezinta absenta elementului structural al sanctiunii sunt si norme constitutionale ce cuprind sanctiunea in continutul lor, cum este cazul art. 95 (1) din Constitutia Romaniei care prevede ca "in cazul savarsirii unor fapte grave prin care incalca prevederile Constitutiei, Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, dupa consultarea Curtii Constitutionale".

Se poate trage concluzia ca normele de drept constitutional, indiferent de izvorul lor formal sunt de doua categorii: norme juridice ce reglementeaza direct si nemijlocit relatii sociale si, norme juridice ce reglementeaza in mod indirect sau mijlocit relatii sociale. Cele din prima categorie nu mai au nevoie de o dezvoltare prin alte norme juridice. Spre exemplu, art. 104 (2) din Constitutia Romaniei[7] stabileste ca "Guvernul in intregul sau si fiecare membru in parte isi exercita mandatul, incepand cu data depunerii juramantului". O astfel de dispozitie constitutionala nu mai are nevoie de alte norme explicite pentru ca s-ar ajunge la o "completare a Constitutiei" ceea ce este nepermis.

Celelalte norme cuprinse in Constitutie care au nevoie de alte norme de aplicare, de dezvoltare, reprezinta norme principii, norme cu reglementare fundamentala indirecta, ele neproducand efecte prin ele insele[8]. In acest sens, citam art. 46 din Constitutia Romaniei "Dreptul la mostenire este garantat".