Organizarea statala a puterii

ORGANIZAREA STATALA A PUTERII

In limbajul curent apar frecvent cuvintele stat, putere, puteri. Aceasta terminologie exprima aceeasi categorie si anume organizarea statala a puterii care apartine poporului, natiunii. Statul nu este altceva decat institutionalizarea puterii poporului.

In legatura cu expresiile putere politica si putere de stat se impun de asemenea unele precizari. Pentru ca sistemul teoretic pe care-l construim sa fie clar 313f55d , vom folosi "putere politica" pentru a desemna puterea poporului (natiunii) care are un continut mai larg decat organizarea sa statala, altfel spus decat puterea (puterile) de stat. "Puterea (puterile) de stat" este partea institutionala a puterii politice dar nu-i epuizeaza sfera, gasindu-ne aici in relatia de la intreg la parte. Intr-o asemenea viziune stiintifica trasaturile statului nu se regasesc in totalitate in ansamblul puterii politice.

Daca aceasta organizare statala a puterii poporului (politice) se realizeaza prin mai multe grupe (categorii, autoritati, puteri) de organe de stat, cu functii (imputerniciri) si trasaturi clar definite si caracterizate prin autonomie organizatorica si functionala, precum si prin echilibru reciproc si colaborare, suntem in prezenta separatiei/ echilibrului puterilor. Aceasta stare este specifica sistemelor de guvernamant democratice. Daca insa organizarea si functionarea acestor organe de stat sunt caracterizate prin centralism si concentrare, suntem in prezenta unicitatii puterii, stare specifica sistemelor de guvernamant totalitare.

Functia fundamentala a statului (puterilor) este de a exprima si realiza ca vointa general obligatorie (vointa de stat) vointa poporului. Acesta este punctul de plecare in teoretizarea organizarii statale a puterii poporului. De aici trebuie sa pornim pentru a identifica functiile puterii, institutiile si formele organizatorice necesare realizarii acestor functii, raporturile dintre autoritatile statale si popor, raporturile dintre autoritatile statale.

Sintetizand teoria clasica a separatiei puterilor vom putea retine mai multe idei. In orice societate organizata in stat exista trei functii: de edictare de reguli juridice sau functia legislativa; de executare a acestor reguli sau functia executiva; de judecare a litigiilor sau functia jurisdictionala. Fiecarei functii ii corespunde o putere: puterea legislativa, puterea executiva, puterea jurisdictionala. Fiecare putere este conferita unor organe distincte: puterea legislativa- adunarilor reprezentative; puterea executiva- sefului statului, eventual sefului de guvern si ministrilor; puterea judecatoreasca- organelor judiciare.

Toate regimurile politice cunosc o diviziune intre organele guvernamentale, fiecare fiind mai mult sau mai putin specializat intr-o functie. Trebuie insa adaugat ca de fapt separatia puterilor nu inseamna numai diviziune ci si independenta autoritatilor guvernamentale. Aceasta independenta se fondeaza pe existenta unor functii fundamentale distincte prin natura lor si care pot fi exercitate numai separat. In mod firesc statul apare natural divizat in mai multe puteri, termenul desemnand totodata functia si organul.

Evolutia separatiei puterilor, ca teorie si realitate constitutionala, cuprinde trei mari aspecte si anume: definirea continutului si sensurile sale, critica teoriei clasice; continuitatea importantei si rezonantei sale sociale si politice.

Cat priveste continutul si sensurile separatiei puterilor tot mai des s-a afirmat si se afirma ca este vorba mai putin de separare decat de echilibrul puterilor. Importanta in organizarea statala este independenta autoritatilor statale, care nu poate fi totala dar trebuie sa fie foarte larga. Organele de stat trebuie sa depinda unele de altele numai atat cat este necesar formarii sau desemnarii lor si eventual exercitarii unor atributii. Apoi se considera ca de fapt exista doua puteri si anume puterea legislativa si puterea executiva.

Critica teoriei clasice a separatiei puterilor se inscrie in contextul evolutiei acesteia, vizand: inlaturarea separatiei puterilor in regimurile totalitare, inadaptarea teoriei separatiei puterilor in regimurile pluraliste, erodarea teoriei separatiei puterilor considerandu-se ca a fost elaborata intr-o perioada in care nu erau inca infiintate partidele politice (astazi partidele politice determina ca echilibrul sa nu se realizeze intre Parlament si guvern, ci intre o majoritate - formata dintr-un partid sau partide invingatoare in alegeri si care dispun in acelasi timp de parlament si de guvern - si o opozitie care asteapta "sa-si ia revansa").

Importanta teoriei separatiei puterilor consta in rezonanta sociala, politica si morala, fapt ce justifica prezenta implicita sau explicita a separatiei puterilor in constitutiile statelor democratice.

Organizarea statala contemporana a puterii politice

Cateva consideratii privind organizarea statala contemporana a puterii politice sunt interesante. Doua constatari rezulta azi din teoria si practica statala si anume: continuitatea unor structuri traditionale si transformarea functiilor acestora. Cat priveste mentinerea unor structuri traditionale este simplu de observat ca si astazi distinctia intre legislativ si executiv ramane ca trasatura fundamentala a regiunilor politice.

Aceste structuri traditionale au cunoscut si cunosc o permanenta transformare. Aceste transformari s-au datorat tendintei de a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervandu-i-se rolul de reflectie si de control al guvernului. De asemenea transformarile se explica prin aceea ca in fapt este vorba de un echilibru al puterilor si nu de o separatie care din start considera "potential antagoniste" parlamentul si guvernul. Or, un guvern care dispune de o majoritate parlamentara, va lucra in stransa asociere cu parlamentul, fapt ce este considerat intr-un stat modern conditia eficientei lor.

Astazi se vorbeste tot mai mult de un declin al puterii legislative in favoarea executivului. De altfel, separatia si echilibrul isi schimba treptat parametrii, acestia devenind majoritatea si opozitia. Iar aceasta schimbare va avea mari efecte in configurarea sistemelor constitutionale.

Functionarea principiului separatiei/echilibrului puterilor in diferitele forme de guvernamant

O succinta prezentare a variantelor de functionare a separatiei/echilibrului puterilor in raport cu forma de guvernamant permite intelegerea chiar a sistemelor constitutionale. In regimurile conventionale, adunarea reprezentativa este superioara guvernului pe care-l poate inlocui usor, creand instabilitatea guvernamentala. In regimurile prezidentiale executivul nu raspunde in fata adunarilor, insa trebuie sa-i ceara anumite autorizari, avize (de ex. S.U.A.). In regimurile semiprezidentiale seful executivului (sef de stat) nu raspunde in fata parlamentului, dar guvernul trebuie sa fie aprobat de catre parlament.

Inscrierea in Constitutia Romaniei a principiului separatiei puterilor

Examinand dispozitiile Constitutiei Romaniei putem constata ca ea consacra echilibrul puterilor in stat in continutul si semnificatia sa stiintifica si desigur moderna. Mai multe argumente sunt pertinente si, desigur, convingatoare:

a)     Cele trei "puteri" clasice se regasesc exprimate in Constitutie: legislativul in normele privitoare la Parlament (art. 61 si urm.); executivul in normele privitoare la Presedintele Romaniei si Guvern (art. 80 si urm.); justitia in normele privitoare la autoritatea judecatoreasca (art. 124 si urm.);

b)    Ordinea reglementarii in Constitutie a puterilor este ordinea clasica, fireasca. Constitutia da exprimare juridica realitatilor si activitatilor politice statale in succesiunea lor fireasca;

c)     Avand in vedere legitimitatea imputernicirilor Parlamentului, componenta sa numeroasa si larg reprezentativa, Constitutia asigura acestuia o anumita pertinenta in raport cu celelalte autoritati statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 61), el are functii de formare, alegere, investire a altor autoritati statale si desigur functii de control.

Se poate adauga caracterizarea data de art. 61 potrivit careia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman, desi utilizarea termenului "suprem" poate fi privita cu multe rezerve de ordin stiintific in contextul teoriei separatiei/echilibrului puterilor in stat. Trebuie sa observam ca echilibrul puterilor isi gaseste semnificatii si in organizarea si functionarea autoritatii legiuitoare.

Chiar structura bicamerala a Parlamentului exprima echilibrul in exercitarea puterii legislative.

d)    Raporturile constitutionale dintre autoritatile publice se caracterizeaza prin implicari reciproce ale unora in sfera de activitate a celorlalte, implicari ce semnifica echilibrul prin colaborare si control.