Personalitatea juridica a statului

PERSONALITATEA JURIDICA A STATULUI

Dupa cum s-a aratat in paragraful anterior, conceptul de stat a putut lua nastere in acceptiunea lui actuala abia din clipa in care teritoriul tarii nu a mai fost socotit ca formand obiectul proprietatii private a monarhului, ci, la inceput, al coroanei, iar mai tarziu al statului.

Astfel, chiar de la inceput statul apare pe planul vietii juridice ca inzestrat cu anumite drepturi subiective (proprietar al teritoriului tarii), ca persoana juridica.

Aceasta afirmatie face insa necesara lamurirea prealabila a unor notiuni la care face apel.

Se impune sa se precizeze in primul rand in ce consta notiunea de drept subiectiv si care este deosebirea intre dreptul subiectiv si cel obiectiv.

Prin drept obiectiv se intelege totalitatea reg 313g69d ulilor de conduita ce se impun la un moment dat respectului general intr-o colectivitate umana data si care sunt susceptibile de a fi sanctionate prin forta de constrangere a statului.

Prin aceste reguli de drept se prevad fie anumite obligatii in sarcina indivizilor (de exemplu, cea de a plati impozite), fie se garanteaza unor persoane puterea de a desfasura anumite activitati (de exemplu, chiriasul poate sa locuiasca in apartamentul inchiriat), de a cerc altora indeplinirea unor actiuni (de exemplu, creditorului i se recunoaste puterea de a cere restituirea sumei imprumutate) sau o abstentiune (de exemplu, proprietarul unui teren poate cere tertilor sa nu-1 tulbure in posesiune).

Dreptul subiectiv este tocmai puterea garantata de lege vointei unei persoane, in temeiul careia aceasta este in masura, in vederea valorificarii unui interes personal direct, sa desfasoare o conduita determinata sau sa ceara unui tert indeplinirea unei actiuni sau abtinerea de la o anumita activitate. Garantia legala a dreptului subiectiv consta in posibilitatea de a se pune in miscare la nevoie, recurgandu-se la organele de stat competente, forta de constrangere a statului in vederea restabilirii ordinii juridice incalcate¹.

Numai putine limbi au cuvinte diferite pentru cele doua concepte: drept obiectiv si drept subiectiv. Limbile franceza, germana §i romana nu cunosc decat cuvantul "drept', in schimb, limbile engleza si araba au termeni diferiti. Limba engleza are cuvantul "law' pentru dreptul obiectiv si cuvantul "right' pentru dreptul subiectiv; limba araba desemneaza prin cuvantul "kanun' dreptul obiectiv si prin "hak', dreptul subiectiv².

Dreptul subiectiv fiind puterea de a desfasura o anumita activitate, de a cere unui tert indeplinirea unei actiuni sau abtinerea de la o anumita activitate, presupune pentru exercitarea lui un act de vointa. De exemplu, X a imprumutat lui Y o suma de bani. Potrivit codului civil, creditorul X are puterea de a cere de la debitorul Y, la scadenta, plata sumei imprumutate. Creditorul este liber insa sa nu ceara plata. Exercitarea acestei puteri de a cere este astfel lasata la libera alegere a creditorului. Pentru ca el sa exercite aceasta putere este necesar un act de vointa din partea sa. Iata de ce, in conceptia traditionala, recunoasterea unei anumite puteri de a cere este indisolubil legata de existenta unei persoane inzestrata cu vointa, a unui subiect de drept. Acesta este, de altfel, faptul care explica de ce aceasta notiune a fost desemnata prin termenul de drept subiectiv.

In aceste conditii, este limpede ca indivizii avand o vointa proprie vor putea fi subiecte de drepturi si obligatii, adica persoane din punctul de vedere al dreptului, termenul de "persoana' fiind utilizat in acest caz pentru a desemna pe cei care au capacitatea de a avea drepturi subiective si obligatii. Utilizarea in acest sens a cuvantului "persoana' isi are originea in dreptul roman, in limba latina, cuvantul "persona' a desemnat la inceput masca cu care actorii isi acopereau fata cand jucau tragedii sau comedii. Prin analogie, indivizilor care joaca un rol in viata juridica, avand drepturi si obligatii, dreptul roman le-a facut aplicatia cuvantului "persona'¹.

Dar, in afara de diferiti indivizi, persoane fizice, viata sociala cunoaste un foarte mare numar de grupari umane, cum sunt: statul, diferite asociatii cu scop cultural sau de binefacere, societati comerciale, sindicate etc. Desi lipsite de o,vointa proprie, acestor grupari li se recunoaste, in conditiile legii, capacitatea de a avea drepturi subiective si obligatii.

Acesta este si cazul statului, caruia, - asa cum s-a aratat mai sus,.- i s-a recunoscut inca din primul moment un drept asupra teritoriului sau, iar astazi i se atribuie prin diferite legi o capacitate juridica foarte ampla.

intrucat statul este conceput ca persoana juridica (sau, intr-o alta terminologie, ca persoana morala), intrebarea care s-a pus a fost aceea de a sti cum se explica faptul ca el, desi nu are o vointa proprie si trebuie sa recurga, pentru a-si realiza scopurile, la intermediul unor persoane fizice, este inzestrat totusi cu drepturi si obligatii.

Mai multe teorii au fost formulate pentru a raspunde la aceasta intrebare.

1. Teoria fictiunii

Sustinatorii acestei teorii pleaca de la ideea ca numai indivizii pot fi considerati persoane in adevaratul sens al cuvantului, caci numai ei au vointa proprie jeala.

In vederea infaptuirii unor scopuri, care presupun un efort comun, indivizii alcatuiesc insa asociatii care, pentru a putea functiona, este adeseori necesar sa fie tratate din punctul de vedere al raporturilor lor juridice cu tertii ca o singura entitate, distincta de indivizii care o compun.

Pentru a raspunde acestei nevoi, desi aceste asociatii, printre care se numara si statul, nu au in realitate o vointa proprie, ele sunt totusi considerate ca si cand ar fi adevarate persoane. Dat fiind insa ca personalitatea acestor asociatii nu are nimic real la baza, ea nu poate fi socotita decat produsul unei fictiuni, ea nu este in ultima analiza decat "un fel de a vorbi care permite sa se evite lungi si plicticoase circumlocutiuni.

Aceasta teorie, in singura varianta care merita sa fie discutata, afirma ca din combinarea vointelor indivizilor care alcatuiesc asociatia se formeaza o vointa noua, care are caractere distincte de cele ale vointelor particulare (Zitelmann, Gierke). Pentru a se putea pune de acord, vointele indivizilor trebuie sa se modeleze unele dupa celelalte. Ele pierd astfel particularitatile lor pentru a se topi intr-o singura unitate cu caractere comune, intr-o vointa noua. Astfel, diferitele asociatii nu au, asa cum sustine teoria anterioara, o personalitate juridica fictiva, ci sunt persoane reale, inzestrate cu o vointa proprie¹.

3. Teoria personalitatii morale, realitate juridica

Aceasta teorie, care se infatiseaza la randul ci in mai multe variante, a fost sustinuta de G. Jellinek, Michoud si Carre de Malberg².

Dupa Michoud, atunci cand cercetam aceasta problema, trebuie sa plecam de la constatarea ca drepturi subiective pot sa aiba si indivizii lipsiti de vointa. Astfel, un minor sau un dement pot avea drepturi si obligatii, dar ei nu le pot exercita decat prin intermediul unor terti insarcinati sa-i reprezinte. In aceste conditii, este evident ca elementul "vointa' nu este atat de indispensabil personalitatii juridice, pe cat se afirma in teoria fictiunii. De aceea, nu exista nici o piedica de a se recunoaste capacitatea de a avea drepturi si obligatii unor grupari umane, care nu au vointa proprie, ori de cate ori anumite interese colective cer ca ele sa fie tratate ca o singura persoana. Bineinteles, exercitarea drepturilor acestor persoane morale nu se va putea face decat prin intermediu! unor persoane fizice, inzestrate cu vointa proprie. Aceasta pentru ca, dupa cum s-a aratat, in fapt exercitarea unui drept subiectiv presupune intotdeauna un act de vointa³.

in conformitate cu aceasta teorie, statul nu are o vointa proprie, cum sustine teoria realitatii naturale. Numai persoanele fizice, chemate sa reprezinte statul, au vointa. De aceea, statul nu exista ca persoana reala, ci personalitatea sa este o creatie a ordinii juridice care a dus la formarea statului. Nu este mai putin adevarat ca aceasta creatie juridica are la baza o realitate foarte concreta: existenta unei grupari umane determinate. Astfel, ideea de personalitate juridica a statului nu este decat un procedeu tehnic-juridic menit ,.a traduce juridiceste acest fapt ca milioane de indivizi nu formeaza toti impreuna decat o fiinta organic unificata' (Carre de Malberg). Personalitatea morala este o realitate juridica pentru ca ea are la baza o grupare umana, care din punct de vedere juridic, constituie o singura entitate, o persoana distincta de indivizii care o compun. Dupa cum ntinorul sub 14 ani, desi nu are capacitatea de exercitiu» este o realitate si, de aceea, legea ii da dreptul de a fi reprezentat, tot asa gruparea umana, care sta la baza persoanei juridice este si ea o realitate. Printr-un procedeu tehnic-juridic, acestei realitati umane, desi lipsita de o vointa proprie, i se recunoaste posibilitatea de a participa in raporturi juridice prin intermediul unor persoane fizice, abilitate sa voiasca in numele ei si pentru ea.

Acest procedeu tehnic-juridic, care face apel la ideea de personalitate morala, se adapteaza foarte bine nevoilor sociale mai ales in domeniul dreptului privat pentru a permite conjugarea unor eforturi in schimburile economice.

4. Teorii care neaga personalitatea morala a statului

Spre deosebire de teoriile cercetate mai inainte, autori ca Vareilles-Sommiere,s sau L. Duguit considera ca statul nu poate fi conceput ca persoana juridica, intrucat aceasta idee nu gaseste nici un sprijin in realitate.

In opinia acestor autori, examinarea pozitiva a faptelor nu ne arata existenta unei vointe comune a indivizilor care alcatuiesc un stat. Existente sunt numai vointele si interesele singuraticilor indivizi. De aceea, in cazul statului, ca si in cel al celorlalte asociatii umane, nu poate fi vorba de o persoana noua, suprapusa indivizilor care o formeaza. Pornind de la aceasta constatare, Vareilles-Sommieres crede ca nu asociatia are un drept de proprietate asupra bunurilor sociale, ci asociatii sunt coproprietarii acestor bunuri. Ei nu-si exercita insa acest drept conform normelor obisnuite aplicabile in materie de proprietate, ci respectand anumite reguli speciale.

Mergand mai departe, L. Duguit contesta insasi valoarea si utilitatea notiunii de drept subiectiv. Dupa parerea lui este nestiintific sa se vorbesca despre personalitatea juridica a statului, dupa eurn este incorect sa se vorbeasca de drepturi subiective. Singura realitate, - sustine el, - este faptul ca viata sociala da nastere unor reguli de conduita care, daca nu sunt respectate, provoaca o reactie colectiva organizata in scopul restabilirii ordinii de drept violate. Aceste reguli obliga pe indivizi la anumite actiuni sau la pastrarea unei atitudini de abstentiune. Aceste obligatii create de lege sunt singura realitate. astfel incat notiunile de drept subiectiv si de persoana juridica devin cu totul inutile. Un act al unui individ nu este legitim fiindca este conform unui drept subiectiv, ci fiindca este autorizat de regula de drept. Conceptul de drept subiectiv neputcand fi inteles decat ca puterea unei vointe individuale de a se impune altei vointe nu poate fi admis din punct de vedere stiintific. Aceasta pentru ca vointele indivizilor care apartin unui grup social sunt egale unele cu altele si au aceeasi natura, astfel incat nu exista nici un motiv ca uneia sa i se recunoasca puterea de a se impune alteia¹.

5. Consideratii critice

In prezenta acestor teorii arat de contradictorii, care este solutia ce urmeaza a fi adoptata ?

in aceasta privinta, trebuie sa constatam ca in nici un caz teoria, care vede in stat o persoana reala, nu poate fi acceptata. Argumentele in acest sens ale diferitilor autori expuse mai sus sunt decisive. Intr-adevar* singura realitate, care poate fi verificata din punct de vedere stiintific, este existenta diferitelor vointe individuale. Nimeni si nimic nu poate dovedi ca din amalgamarea acestor vointe rezulta o vointa noua: vointa unitatii statale. Astfel, statal nu este o persoana reala, inzestrata cu o vointa proprie. Ceea ce se numeste "personalitatea morala' a statului este numai un procedeu tehnic-juridic, menit sa faca cu putinta ca din anumite puncte de vedere aceasta masa de oameni, care este organizata pe un teritoriu determinat, sa fie tratata ca o singura unitate.

intrebarea ce se pune este insa daca acest procedeu tehnic-juridic este oportun si necesar ?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa observam ca, in cazul in care se admite ca statul este o persoana morala, in mod firesc se ajunge la concluzia ca aceasta persoana este titulara unor drepturi subiective, care pot fi de doua categorii: pe de o parte, drepturi subiective in cadrul carora statul se manifesta ca putere publica, cum ar fi posibilitatea recunoscuta de lege de a comanda indivizilor asezati pe teritoriul national, iar, pe de alta parte, drepturi subiective private, pe care statul le exercita in aceleasi conditii ca un simplu particular, cum este, de pilda, dreptul de proprietate a statului asupra domeniului sau privat.

In prima ipoteza, cea in care statul apare ca ordonand indivizilor prin manifestari de vointa unilaterale anumite actiuni sau abstentiuni. credem ca nimic nu face necesar ca el sa fie considerat o persoana morala, pentru simplul motiv ca, neputand fi vorba de un drept al lui de a comanda indivizilor de pe teritoriul sau, nu exista nici o utilitate de a concepe statul, din acest punct de vedere, ca subiect de drept.

Intr-adevar, cercetarea pozitiva si strict stiintifica a realitatii nu ne arata existenta unui asemenea drept subiectiv al statului, desi unii autori se refera in mod curent la el. Ceea ce realitatea ne arata este faptul ca unor organe ale statului li se incredinteaza diferite functii (reprezentantei nationale, bunaoara, i se atribuie functia legislativa; tribunalelor, functia jurisdictionala etc.). Nu statul ca ansamblu organizat este chemat sa exercite aceste atributii, ci diferitele lui organe constituite in acest scop. Daca este asa, se poate sustine oare ca statul are un drept subiectiv de a comanda indivizilor asezati pe teritoriul sau ? Este evident ca nu. Cel mult s-ar putea sustine ca un asemenea drept subiectiv apartine acestor singuratice organe, care ar deveni astfel fiecare o persoana juridica de drept public.

In aceste conditii, va trebui sa spunem ca nu poate fi vorba de un drept subiectiv al statului de a comanda, ci numai ca prin anumite reguli de drept se atribuie unor organe ale statului functia de a legifera, de a aplica legile sau de a distribui justitia. Aceste organe nu au un drept subiectiv de a comanda, ci ele exercita numai anumite functii ce le-au fost incredintate de dreptul obiectiv sau, mai precis, numai o competenta. De altfel, cea mai buna dovada ca este asa o constituie faptul ca, atunci cand reglementeaza organizarea si functionarea diferitelor autoritati publice, nici Constitutia, nici legile in vigoare nu vorbesc despre drepturile lor, ci despre atributiile ce li dau in competenta.

Dar conceptia care vede in stat o persoana morala inzestrata cu un drept subiectiv de comanda nu poate fi acceptata si pentru faptul ca ea este o simpla constructie teoretica, fara nici un sprijin in realitatea legislativa a diferitelor state. Nici o constitutie in vigoare nu concepe suveranitatea ca un drept subiectiv al statului, ci ca o prerogativa inalienabila a natiunii. Astfel, Constitutia noastra din 1923, continuand traditia franceza transmisa noua prin intermediul Constitutiei belgiene din 1831, declara ca suveranitatea apartine natiunii, care o exercita prin delegatie. Aceeasi idee sta la baza articolului 2 al Constitutiei tarii noastre din 1991, care prevede ca: "Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum'. In aceste conditii, este evident ca conceptia care vede in stat o persoana morala inzestrata cu un drept subiectiv de suveranitate este o simpla constructie teoretica fara nici o valoare practica.

Acesta este un prim aspect sub care se infatiseaza teoria personalitatii morale a statului.

Cum se pune aceasta problema insa atunci cand statul se infatiseaza ca titular al unor drepturi subiective private, in cadrul carora nu se manifesta ca detinator al puterii de a emite pe cale unilaterala acte obligatorii, adica atunci cand el se coboara din sfera dreptului public in campul dreptului privat si face acte in care nu apare ca putere suverana, ci acte analoge cu cele ale simplilor particulari ?

Dat fiind ca sistemele de drept privat ale diferitelor state au la baza notiunea de "drept subiectiv', este evident ca, sub acest aspect, conceptia care vede in stat o persoana juridica nu poate fi inlaturata pur si simplu, ea constituind o realitate legislativa. .La noi in tara, ea este consacrata prin art.25 al decretului nr.31/1954, care prevede ca:

"Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii'.

"El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finantelor afara de cazurile in care legea stabileste anume alte organe in acest scop.

Pe de alta parte, se recunoaste in general ca statul, ca subiect de drept international, are anumite drepturi si obligatii. Acest aspect al dreptului international modern se contureaza tot mai precis in documente recente, cum sunt, de exemplu, Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. nr.!514/XV din 14 decembrie 1960; Carta drepturilor si indatoririlor economice ale statelor, adoptata prin rezolutia ei nr.2312 din 12 decembrie 1974 etc.

Dupa cum se vede, conceptele de "personalitate juridica a statului' si de "drept subiectiv', adanc inradacinate in legislatia si doctrina dreptului privat, nu pot fi nesocotite nici in dreptul public.

Considerand problema sub acest aspect, conceptia care vede in stat o persoana morala isi pastreaza utilitatea. Este evident ca, avand in vedere argumentele expuse mai sus, nici macar din punctul de vedere al dreptului privat, statul nu va putea fi socotit o persoana reala. Personalitatea juridica a statului va trebui considerata numai un procedeu tehnic-juridic, creat de lege, in scopul de a face cu putinta ca, in raporturile cu tertii, colectivitatea care sta la baza statului sa apara, in raporturile de drept privat si in cele internationale, ca o unitate.