Puterea de stat

PUTEREA DE STAT

§ 1. Autoritatea publica, element al statului

In paragrafele anterioare, am aratat ca teritoriul si populatia sunt elemente externe, care conditioneaza existenta statului. Dar simplul fapt ca ele coexista nu da inca nastere statului.

Nu intotdeauna unde aceste doua elemente sunt reunite ia nastere un stat, ci ele pot exista si la baza altor grupari politico-teritoriale, cum sunt, de exemplu, comunele, orasele, judetele etc.

De aceea, elementul esential care, constituind mai mult decat o simpla conditie externa, da nastere statului este aparitia in sanul unei comunitati umane asezate pe un teritoriu determinat fie a unor guvernanti avand in frunte un monarh absolut sau un grup limitat de persoane, cum era, de exemplu, cazul Senatului in timpul republicii romane, fie a unui sistem de organe earora, in toate aceste cazuri, li se atribuie capacitatea de a lua, pe ealea unor manifestari de vointa unilaterale si in afara oricarei subordonari fata de vreo autoritate superioara sau concurenta, masuri obligatorii, susceptibile de a fi impuse respectului general cu ajutorul fortei de constrangere care a fost constituita in acest scop. ,

in literatura juridica si politica, pentru desemnarea acestui ultim element al statului se utilizeraza fie termenul de "putere de stat', fie eel de "autoritate publica'.

O definitie unitara a ceea ce se numeste ..puterea de stat' sau "autoritatea publica' pentru diferitele epoci de dezvoltare a societatii nu este posibila. In aceasta privinta, este suficient sa spunem ca, in timp ce in monarhiile absolute ..puterea de stat' se confunda cu o singura persoana ("Statul sunt eu', spunea regele Frantei Ludovic al XlV-lea), in democratiile moderne ea apare ca un sist 222g69c em de organe, competente sa exercite functiile statului: legislativa, executiva si judecatoreasca. Astfel, raportand notiunea de "putere de stat' (autoritate publica)'la realitatile existente in sistemele de guvernamant democratice actuale, ea nu face decat sa exprime, pe cale de abstractie, ideea ca pe un anumit teritoriu, un sistem de organe, uneori intregit cu diferite procedee de consultare directa a corpului electoral, exercita functiile legislativa, executiva si judecatoreasca, in conditii eare exclud subordonarea lui fata de o autoritate superioara sau concurenta. Examinand realitatile sociale din jurul nostru, nu putem percepe prin simturile noastre existenta ca atare a unei puteri de s-tat, capabila sa-si impuna comandamentele pe teritoriul acestuia. Ceea ce noi putem identifica este numai existenta unor organe (parlam'ent, guvern, ministere, organe judecatoresti e te.) competente sa emita pe cale unilaterala acte obligatorii. O putere de stat in masura sa emita ea asemenea acte este o simpla creatie a spiritului nostru, un fel de a vorbi chemat sa oglindeasca faptul ca, in societate, se formeaza la un moment dat un sistem de organe, competente.ificcare in sfera lui de activitate, sa recurga la forta de constrangere organizata in vederea asigurarii desfasurarii normale a vietii in comun.

intrucat unele dintre organele componente ale acestui sistem dobandesc, pe baza normelor juridice in vigoare, capacitatea de a reprezenta statul ca grupare umana instinationalizata in relatiile interne sau internationale, acesta devine subiect de drept intern sau international.

Uneori pentru a desemna ..puterea de stat' astfel inteleasa, se utilizeaza si termenul de "suveranitate'¹.

O asemenea utilizare a notiunii poate duce la o contuzie regretabila, o data ce numeroase constitutii si documente internationale nu echivaleaza notiunea de "suveranitate' cu cea de ..putere de stat', ci o considera un atribut al ..poporului' sau al ..natiunii'.

Pe de alta parte, utilizarea notiunii de "suveranitate' ca sinonima cu eea de "putere de stat' prezinta si un a't risc. intr-adevar, adeseori notiunea de "suveranitate' este folosita pentru a sublinia o anumita calitate a ..puterii de stat', in acest sens. "suveranitatea' apare ca acea calitate a puterii de stat, ca acea caracteristica a ei, care consta in faptul ca este suprema.

Suveranitatea inteleasa in acest ultim sens poate fi de doua feluri:

Suveranitate interna, adica insusirea puterii de stat de a-si impune comandamentele tuturor persoanelor si gruparilor umane de pe teritoriul sau, fara a putea fi marginita in libertatea ei de actiune de o autoritate superioara sau concurenta.

Suveranitatea externa, adica insusirea autoritatii publice de a reprezenta statul in raporturile sale cu alte subiecte de drept international in conditii de egalitate si fara vreun amestec din afara, insusire care se manifesta in special in dreptu! de a incheia tratate si conventii internationale, de a trimite si primi reprezentanti diplomatici etc.

In sfarsit, notiunea de "suveranitate' este utilizata si in alt sens.

Unii autori desemneaza prin cuvantul ..suveranitate' totalitatea prerogativelor care formeaza puterea statului', in acest sens. suveranitatea nu este numai o calitate 'a puterii de stat, ci ea se- confunda cu puterea de comanda, pe care el o exercita prin organele sale asupra indivizilor si gruparilor umane de pe teritoriul sau.

Problema puterii de stat, considerata ca sistem de organe chemat sa infaptuiasca la un nivel suprem anumite activitati pe un teritoriu determinat, se pune in conditii speciale in cazul statului federal. In cadrul unui asemenea stat, statele membre exercita anumite activitati de conducere in afara unei subordonari fata de statul din care fac parte, in masura in care o asemenea situatie se produce, este firesc ca ele sa fie considerate "state'. Dar, in domeniile de raporturi sociale expres aratate de constitutie, statul federal poate exercita anumite atributii la un nivel suprem pe teritoriul tuturor statelor membre, intrucat exercita aceste atributii tara sa fie Limitat de vreo autoritate superioara sau concurenta, statul federal apare de asemenea-ca un adevarat stat.

2. Legitimarea teoretica a existentei autoritatii publice in stat

Suveranitatea inteleasa ca putere de comanda a statului _tpune o problema deosebit de importanta, aceea de a sti daea ea este sau nu legitima.

Aceasta problema se ridica intrucat statul, fiind lipsit de o vointa
proprie, isi exercita asa-zisa putere de comanda cu ajutorul unui numar de
agenti, persoane fizice, care-i alcatuiesc organele (adunarile legiuitoare,
guvernul etc.). Astfel, ceea ce se impune in realitate respectului colectivitatii nu
este vointa statului, ci vointa acestor indivizi, care actioneaza in numele statului,
in aceasta situatie, este firesc ca ganditorii politici, incepand inca din
antichitate, s-au intrebat care este temeiul juridic al puterii acestor indivizi de
a comanda altora. Puterea lor de comanda este legitima si. prin urmare, trebuie
ca ceilalti indivizi sa i se conformeze sau este o simpla desfasurare de forta, la
baza careia nu se gaseste un drepV? ,

Pentru a raspunde acestei intrebari, doua teorii principale au fost formulate, fara insa sa izbuteasca in incercarea lor:

A. Teoria teocratica

Potrivit acestei teorii, puterea politica este legitima pentru ca este de provenienta-divina.

Cristalizate in fraza "Otnnis potestas a Deo' (Orice putere este de la Dumnezeu), conceptiile teocratice imbraca doua forme':

Teoriile dreptului divin supranatural

incetatenite in special in Franta in secolele XVI si XVII. ele pot fi rezumate in ideea ca divinitatea care a creat autoritatea politica, considerata ca putere suprema, investeste in acelasi timp eu exercitiul ei una sau mai multe persoane. Daca suveranul are dreptul de a comanda supusilor sai, aceasta-nu se datoreste numai faptului ca divinitatea a voit sa existe o ordine si, deci, o autoritate in stat, ci si faptului ca vointa divina desemneaza o anumita persoana sau dinastie sa exercite acest drept.

Teoriile dreptului divin providential

Dupa aceste teorii, divinitatea se margineste sa creeze ea institutie puterea politica, fara sa incredinteze insa exercitiul ei cuiva, intre divinitate si titularul puterii politice nu se stabileste o relatie directa. Vointa divina nu desemneaza chiar ea pe titularul suveranitatii. Cum insa toate evenimentele se desfasoara in aceasta lume in conformitate cu vointa divina, inlantuirea faptelor umane, care duce Ia investirea unei persoane eu autoritatea suprema in stat, nu este in ultima analiza decat tot o manifestare a vointii divine.

Teoriile teocratice, sub ambele forme, prin faptul ca fac apel Ia sentimentul religios, iar nu la argumente de ordin obiectiv, nu pot fi acceptate ca o explicatie stiintifica a legimitatii autoritatii publice.

B, Teoriile democratice

Doctrinele democratice se caracterizeaza in ansamblul lor prin faptul ca afirma ca puterea de comanda a statului este legitrma numai in masura in care isi are originea in vointa colectivitatii umane care sta la baza acestuia¹..

Aceasta conceptie, sub o forma particulara, s-a incetatenit in special sub influenta lui J.J. Rousseau in dreptul pozitiv francez, iar ecoul ei razbate chiar si azi in unele texte constitutionale'.

Doctrina democratica franceza clasica. - asa cum s-a conturat in dezbaterile Adunarii Nationale din 1789 pana in 1791. - nu poate fi inteleasa in substanta ei deeat pornindu-se de la teoria contractului social. Potrivit acestei conceptii, asa cum a fost avansata atunci, indivizii, a caror libertate in "starea de natura' nu sufera nici o ingradire, renunta, pentru a asigura traiul tuturora in societate, la aceasta libertate absoluta in folosul statului. Renuntarea indivizilor la libertatea lor naturala se infaptuieste prin contractul social, prin care indivizii consimt sa se supuna vointei generale. Aceasta vointa generala a natiunii este titulatura suveranitatii, adica a puterii de comanda a statului. Ea nu este, asa cum afirma J. J. Rousseau, suma vointelor indivizilor¹, ci o vointa suprapusa lor, in care aspiratiile particulare se pierd pentru a nu lasa sa se afirme decat ceea ce le este comun.

Sub influenta acestei doctrine, (jar indepartandu-se sub anumite aspecte de ea, in dreptul pozitiv francez post-revolutionar s-a inradacinat urmatoarea conceptie:

Statul nu este in ultima analiza deeat personificarea juridica a natiunii. Dar tocmai pentru ca este asa, tocmai pentru ca este o persoana juridica, statul nu poate fi conceput tara o vointa si aceasta vointa este vointa generala a natiunii. Aceasta pentru ca in definitiv statul si natiunea se confunda, statul nefiind decat expresia juridica a natiunii.

in acest sens. art.3 din Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789 prevede: "Principiul oricarei suveranitati rezida in mod esential in natiune. Nici un corp. nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emana expres din aceasta'.

Astfel, in aceasta conceptie, suveranitatea este o putere de vointa care apartine natiunii constituite sub forma de stat. Ea este. cu alte cuvinte, un drept subiectiv al statului, al carui suport este vointa generala a natiunii. Aceasta putere de vointa, - adauga teoria clasica franceza. - este suprema, dat fiind ca nu recunoaste existenta unei vointe superioare sau concurente.

Suveranitatea astfel intelesa are urmatoarele caracteristici¹:

Ea este una, in sensul ca pe un teritoriu determinat nu se poate
exercita deeat o singura autoritate, dupa cum. in temeiul unei bine cunoscute
legi fizice, acelasi spatiu nu poate fi ocupat de doua corpuri.

Fara indoiala, aceasta caracteristica atribuita suveranitatii a oglindit o realitate in ceea ce priveste Franta, care a fost si este un stat unitar. O asemenea caracteristica apare insa discutabila pe planul dreptului comparat, o data ce pe teritoriul statelor federale coexista, asa cum s-a aratat deja, atat suveranitatea acestora, cat si cea a statelor membre.

Ea este invizibila, in sensul ca suveranitatea nu se fractioneaza intre
indivizii care alcatuiesc populatia statului. Ei nu sunt fiecare titularii unei
cote-parti din suveranitatea statului, ci aceasta apartine natiunii ca entitate
colectiva. De aceea, numai vointa generala poate exercita puterea de comanda
in stat.

intrucat, in aceasta conceptie, suveranitatea apartine natiunii ca entitate distincta de indivizii care o compun, se trage concluzia ca "oamenii, care la diferite momente ale acestei evolutii exercita dreptul de sufragiu politie, lucreaza in realitate nu in propriul lor nume, ci in numele natiunii, ai carei reprezentanti sunt'^:. Cetatenii nu au un drept propriu de vot politic, ci exercita numai, in calitate de reprezentanti, un drept care in realitate apartine natiunii. Ei nu exercita astfel un drept individual, ci o functie sociala. Pe de alta parte, daca dreptul de vot nu este un drept ce apartine individului, ci o functie pe care el o exercita in numele societatii, este vadit ca societatea are oricand libertatea de a refuza aceasta functie soeiala tuturor indivizilor pe care nu-i considera apti sa o exercite. Astfel, daca societatea va socoti ca, in interesul superior al statului, iu este oportun sa se dea dreptul de sufragiu femeilor, nedemnilor, militarilor sau unor oameni eare, desi rrajori, ar fi socotiti prea putin maturi sau nedemni pentru a exercita aceasta in portanta functie sociala, legea va putea exclude de la vot categoriile respective de cetateni, dupa cum. atunci cand abtinerile de la vot ar lua proportii ingrijoratoare, va putea introduce votul obligatoriu.

Bineinteles, aeeste limitari aduse dreptului de vot politic nu vor putea merge pana acolo incat sa retranga exercitiul lui la o clasa privilegiata. De aceea, desi, in aeeasta conceptie, care in general a prevalat mult timp. se admite ca dreptului de sufragiu politic sa i se aduca si alte limitari decat conditia ca acela care-1 exercita sa aiba discernamant, se cere totusi ea aeeste conditii, pe care legea le pretinde alegatorului ,.sa fie sigur si usor accesibile tuturora'. Asemenea conditii .ar t'i, dupa A. Esmein, diferitele restrictii cu privire la varsta, la domiciliu sau la resedinta, necesitatea ca alegatorul sa aiba instructia elementara. Nu ar putea intra insa in aceasta categorie conditia de a avea o anumita avere sau orice asemenea cens'.

-Suveranitatea este inalienabila, in sensul ca natiunea nu poate, printr-un contract social sau pact de supunere, sa-sj instraineze definitiv si irevocabil suveranitatea in profitul uneia sau al mai multor persoane. O asemenea instrainare este de neconceput, intrucat vointa generala este organic legata de persoana-natiune, astfel incat aceasta nu si-o poate aliena, dupa cum un individ nu poate sa transfere altuia vointa sa.

- Suveranitatea este imprescriptibila, ceea ce inseamna ca un uzurpator. oricat de indelungat timp ar exercita suveranitatea, nu devine titularul ei prin uzucapiune (prescriptie achizitiva).

Pe cand in dreptul privat institutia prescriptiei achizitive este in general admisa si. in temeiul ei. daea cineva poseda un bun sub nume de proprietar de-a lungul unui timp stabilit de lege si aeeasta posesiune este continua, neintrerupta, netulburata si publica, devine proprietarul bunului, in dreptul public o exercitare oricat de indelungata a suveranitatii de catre un uzurpator nu are ca efect pierderea ei de catre natiunev

Acestea sunt elementele constitutive ale asa-numitei teorii i suveranitatii nationale.

Acestei doctrine i se opune conceptia eare considera ea fiecare individ detine o eota-parte din suveranitate, proportionala cu numarul total al populatiei. Suveranitatea se fraetioneaza. prin urmare, intre membrii natiunii si astfel fiecare individ are un adevarat drept propriu de a participa la sufragiul politic. Consecinta imediata a acestei teorii a suveranitatii fractionate, potrivit careia toti membrii natiunii au un drept individual de a vota, este faptul ca dreptul de vot nu poate fi refuzat nici unui cetatean. Singura restrictie pe care aceasta conceptie o ingaduie este aceea, in virtutea careia se refuza cetateanului dreptul de sufragiu, daca el nu are o varsta matura sau este interzis, acest drept, ca toate celelalte drepturi, neputand fi exercitat decat de o persoana cu discernamantul necesar. Aceasta conceptie nu poate insa justifica nici o alta restrangere, intrucat dreptul de vot fiind un drept individual, apartine prin nastere fiecarui cetatean. Tocmai pentru ca apartine prin nastere fiecarui individ, dreptul de vot nu ar putea fi refuzat femeiior, militarilor sau celor care au suferit o condamnare penala. De asemenea, daca dreptul de vot ar fi socotit un drept individual, aceasta ar insemna ca fiecare este liber sa se foloseasca sau nu de aceasta facultate dupa hunul fui plac si, prin urmate, votul obligatoriu ar fi in opozitie eu substanta acestei conceptii, in sfarsit, dreptul de vot fiind u/i drept individual, instainarca lui ar fi, potrivit acestei conceptii, posibila din punct de vedere juridic. Aceasta consecinta este insa in contradictie cu principiul inalienabilitatii suveranitatii si, de aceea, n-a fost socotita acceptabila'.

Dupa cum se vede, acest de-al doilea punct de vedere, care formeaza samburele a ceea ce se numeste teoria suveranitatii populare, se deosebeste fundamental de teoria suveranitatii nationale.

Cu toate acestea. Constitutia noastra din 1991. mergand pe linia Constitutiei franceze din 1958, inspirata la randul ei de Constitutia franceza din 1946, a incercat sa concilieze apa eu focul si sa imbine cele doua teorii intr-o formula de compromis. Ea a prevazut anume ca: ..Suveranitatea nationala apartine poporului, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum' (art.2,1). Din punctul de vedere al evolutiei doctrinelor politice, este insa evident ea, aceasta dispozitie constitutionala apare contradictorie in masura in ear,e incearca sa amalgameze doua conceptii opuse: teoria suveranitatii nationale pe de o parte si cea a suveranitatii populare pe de alta parte. In aceasta privinta, G. Burdeau a subliniat ca: Jn masura in care dreptul constitutional este o stiinta bine alcatuita, ar fi trebuit sa se spuna fie: suveranitatea apartine poporului, fie: suveranitatea apartine natiunii.

incercand sa dea o explicatie coerenta acestei simbioze fortate tacuta de constitutiile citate intre suveranitatea nationala si suveranitatea populara, M. Prclot crede ca "in acest context, nu ar fi vorba de conceptul doctrina! clasic de "suveranitate nationala', ci de utilizarea lui intr-un sens comun, potrivit caruia el ar fi echivalent cu cel de "suveranitate' a tarii sau de "suveranitate' a statului'¹.

Fara indoiala ca in cazul in care explicatia data de M.Prelot este acceptata, art.2(l) nu mai apare afectat de o inconsercventa doctrinala. ci doar de o stangacie redactionala. Nu este mai putin adevarat ca. interpretand art.2(l) al Constitutiei noastre in sensul propus de M.Prelot. concluzia inevitabila va trebui sa fie ca el a consacrat teoria suveranitatii populare. Intr-adevar, daca citim art.2(l) in sensul ca suveranitatea statului apartine poporului, concluzia inevitabila este ea el a consacrat exclusiv teoria suveranitatii populare, fara sa faca vreo trimitere Ia teoria suveranitatii nationale,

Notiunea de suveranitate, astfel cum este conceputa de doctrina clasica franceza, a fost aspru criticata de unii autori moderni, in special de* L.Duguit, care sustine ca intreaga constructie juridica a acestei doctrine este nestiintifica. Conceptia franceza traditionala despre suveranitate, - spune el, - presupune existenta unei vointe colective distincte si suprapuse vointelor indivizilor. Or, cercetarea pozitiva a realitatilor sociale nu ne arata ca existente decat vointele individuale. O vointa a colectivitatii, distincta de a indivizilor, este, dupa acest autor, lipsita de realitate.

Dar chiar daca o asemenea vointa generala ar exista, nu s-ar demonstra prin aceasta, - adauga L.Duguit, - ca ea poate sa se impuna in mod legitim indivizilor. Admitand ca puterea politica apartine colectivitatii personificate, inca nu s-a demonstrat ca aceasta putere este legitima. Vointa colectivitatii se pretinde a fi superioara vointelor individuale. Pentru ce? se intreaba L. Duguit. Prin faptul ca este colectiva, vointa grupului nu este mai putin o vointa umana. Nimic nu ne indreptateste insa sa spunem ca o vointa umana este superioara prin natura ei altei vointe umane si ca, prin urmare, i se poate impune.

Pornindu-se de la aceste argumente, concluzia la care s-a ajuns a fost ca nici teoriile teocratice, nici cele democratice nu sunt in masura sa dovedeasca stiintific ca puterea politica are un drept de a comanda indivizilor cea a suveranitatii nationale, pentru ca, in fond, cele doua conceptii nu sunt ireconciliabile. Distincte din perspectiva analizei, ele se suprapun intr-o anumita masura'' (op.cit., II, p.51). Fara indoiala, atat teoria suveranitatii nationale, cat si cea a suveranitatii populare sunt de inspiratie democratica. Nu este mai putin adevarat ca simpla lor alaturare, la care recurge Constitutia din 1991, nu echivaleaza cu o conciliere a lor.

Iata de ce s-a putut spune ca o dispozitie imperativa a puterii publice nu este legitima prin ea insasi. Vointele individuale fiind identice prin natura lor,-nu exista nici un motiv pentru care ar trebui sa se considere ca o anumita vointa ar avea dreptul de a comanda alteia. De aceea, un ordin al agentilor autoritatii publice nu este legitim prin simplul fcnt ca emana de la ei, ci numai intrucat, prin continutul si forma lui, este conform regulii de drept. Prin urmare, puterea publica nu are un drept de comanda, dar ordinele ei pot deveni legitime intrucat sunt legale, adica exercitate in limitele si conform competentei ee s-a stabilit prin manifestare; libera a vointei colectivitatii grupate in stat¹.

Dar daca. potrivit acestui punct de vedere, nu poate fi vorba de un drept al natiunii de a-si impune vointa vointelor individuale, de ce se considera totusi ca astazi suveranitatea trebuie sa fie exercitata de marea masa a poporului? Cu alte cuvinte, de ce se admite in general ca forma de guvernamant, care se impune in faza actuala de dezvoltare a societatii, este democratia?

Cautand sa raspunda la aceasta intrebare, J.Barthelemy si P.Duez considera ca principiul democratic nu poate fi sprijinit cu argumente juridice, din moment ce nimic nu dovedeste ca vointa nationala ar avea un drept de a se impune vointelor individuale. De aceea, - socotesc ei, - in sprijinul principiului democratic pot fi aduse numai argumente politice².

In aceasta ordine de idei, principalele argumente invocate de acesti autori in sustinerea tezei democratice sunt urmatoarele:

in primul rand, este un fapt constatat, - sustin autorii mentionati. - ca toate guvernele, de Ia cele care reprezinta marea masa a populatiei si pana la monarhiile despotice, afirma ca ele nu exista si nu-si exercita puterea decat in interesul natiunii. Dar, daca guvernele nu au alta ratiune de existenta decat interesul colectivitatii, este logic ca guvernarea sa fie data intregului popor, nimem neputand mai bine decat el sa-si cantaresca interesele si sa defineasca modul cum intelege sa fie guvernat.

In al doilea rand, democratia poate invoca in sprijinul ei argumentul ca este rational ca un individ ajuns la deplinatatea dezvoltarii sale psihice si fizice sa se conduca singur. Cum poate fi insa realizat acest ideal in campul vietii publice decat prin adoptarea unei forme de guvernamant democratice, in cadrul careia se tinde tocmai sa se ajunga ca ..fiecare individ, primind un ordin sa nu-1 primeasca decat pe al sau si sa stie ca eeea ce primeste este intr-adevar ordinul sau si ca, plecat de la el, ii revine'?

in al treilea rand, - precizeaza J.Barthelemy si P.Duez, - realitatea ne arata ca, in tarile cu opinie publica matura, un guvern nu se poate mentine la putere un timp mai indelungat fara asentimentul cel putin tacit al populatiei.

in sfarsit, - adauga ei, - dem icratia este astazi un fapt necesar.
Raspandirea culturii in cercuri tot mai largi, trezirea opiniei publice prin presa radio si televiziune face ca poporul sa simta nevoia unei participari tot mai active la guvernarea tarii. Aceasta tendinta este astazi atat de puternica, incat ea nu poate fi nesocotita. De aceea, forma de guvernamant democratica se impune ca un imperativ politic al timpului².

Punctul de vedere, potrivit caruia principiul democratie poate fi sustinut numai prin argumente politice, apare insa depasit astazi.

intr-adevar, in zilele noastre, atat pe planul realitatilor interne ale statelor evoluate, cat si in relatiile internationale se recunoaste fiecarui popor dreptul de a dispune de el.insusi si de a-si determina liber statutul politie. Acest drept este consacrat expres de art.l, pct.l, din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si de acelasi articol al Pactului international eu privire la drepturile economice, sociale si culturale, adoptate de Adunarea Generala a O.N.U. in decembrie 1966. Cu alte cuvinte, o data cu consacrarea lui pe planul reglementarilor pozitive, dreptul poporului de a-si stabili statutul politic a dobandit un temei juridic incontestabil. In conformitate cu aceste reglementari, poporul are dreptul ca. prin manifestarea libera a vointei lui, sa-si creeze un sistem de organe inzestrate eu competenta de a exercita anumite atributii de putere in limitele teritoriului statului. Dar. aceste atributii de putere nu vor putea fi concepute ea un drept subiectiv al unuia sau altuia dintre aceste organe, ei doar ca o competenta conferita de catre popor, fiind limpede ca normele juridice in vigoare legitimeaza numai dreptul poporului de a-si stabili statutul politic, dar nu creeaza un drept de comanda pentru asa-zisa putere de stat.

Dupa un punct de vedere tot mai raspandit in literatura juridica, suveranitatea,-conceputa ca insusire a puterii de a nu fi subordonata nici unei autoritati superioare sau concurente, nu poate fi absolutizata, ci ca apare ca fiind supusa unor limitari ca urmare a faptului ca, in epoca contemporana, se tinde tot mai mult la recunoasterea primatului dreptului international asupra celui intern (in acest sens: H. Kelsen. J. Kunz, G. Scelle. N. Politis ctc.). Pornindu-se de la aceasta conceptie, se sustine cu tot mai multa insistenta ea ordinea de drept internationala este superioara reglementarilor juridice ale diferitelor tari, care trebuie sa i se conformeze. Mai mult, dupa H. Kelsen. suveranitatea de stat nici nu ar constitui o realitate obiectiva si ar trebui inlocuita cu conceptul de "competenta', inteles ca un complex de atributii recunoscute statelor de dreptul international.

Teoria primatului dreptului international asupra celui intern este oglindita in textul unor constitutii recente. Astfel, Constitutia italiana din 27 decembrie 1947 prevede: "ordinea juridica italiana se conformeaza regulilor de drept international general recunoscute' (art.10, alin.l). in acelasi sens poate fi citat si art.2(2) al actualei Constitutii a Greciei.

Noua Constitutie a Romaniei a adoptat in parte aceasta ultima conceptie in ceea ce priveste relatiile internationale ale Romaniei (a se vedea pentru amanunte: partea a II-;», cap.2, sectiunea a V-a a acestui volum).