Rolul obiceiului juridic in domeniul dreptului constitutional

ROLUL OBICEIULUI JURIDIC IN DOMENIUL DREPTULUI CONSTITUTIONAL

1. Problema rolului abrogator al obiceiului juridic in materie constitutionala

Rolul obiceiului juridic este considerabil in tarile eu constitutii cutumiarc. Totusi, chiar si in aceste tari, rolul abrogator al obiceiului juridic sufera doua limitari importante.

In primul rand, pe calca formarii unor noi obiceiuri juridice, constitutia cutumiara a unei tari nu poate fi abrogata, in intregime, nici inlocuita cu o alta constitutie. Aceasta pentru ca obiceiurile juri 535d39f dice iau nastere treptat, printr-un proces de lunga durata si nesistematic, fiecare intr-un domeniu aparte de raporturi sociale, tara sa fie posibil sa apara dintr-o data un ansamblu de reguli ohisnuielnice, care sa imbratiseze integralitatea raporturilor sociale specifice dreptului constitutional. S-ar putea vorbi astfel de o formatiune pe felii a dreptului constitutional cutumiar, in cadrul careia este exclus ca o constitutie cutumiara sa fie abrogata dintr-o lovitura in totalitatea ei printr-o alta constitutie cutumiara.

In al doilea rand, intrucat chiar si in tarile cu constitutii cutumiare se intalnesc un numar de acte scrise avand ca obiect rcglemctarca unor raporturi sociale specifice dreptului constitutional, problema de a sti in ce masura obiceiul juridic poate interveni pentru a influenta modul de aplicare a unui act scris se pune si pentru asemenea tari¹.

in ceea ce priveste tarile care poseda constitutii scrise, fie rigide sau suple, este evident ca, tinand seama de formatiunea pe felii a dreptului cutumiar, de care am vorbit mai sus, o abrogare integrala pe cale cutumiara a unor asemenea constitutii este cu atat mai mult imposibil de conceput.

Plecand de la aceste constatari, o prima intrebare care se pune este aceea de a sti daca obiceiul juridic poate abroga o dispozitie particulara a unei constitutii scrise rigide.

Fara indoiala, o asemenea intrebare pare prematura in legatura cu Constitutia noastra din 1991 o data ce aceasta a intrat abia de scurt timp in vigoare, astfel incat practici de lunga durata si constante nu s-au putut inca contura in legatura cu aplicarea ei. Nu este mai putin adevarat ca se poate deja constata ca, in prezenta unor dispozitii insuficient de adaptate, realitatilor sociale sau de bine nuantate, precum si a unor lacune legislative, practici eu un continut modificator, completiv sau interpretativ in raport cu litera si spiritul Constitutiei din 1991 au inceput sa se formeze. In orice caz, asa cum vom arata in cele ce urmeaza, importanta obiceiului juridic ea izvor al dreptului constitutional nu poate fi contestata pentru perioadele de aplicatie ale Conventiei de la Paris, precum si ale constitutiilor din I86h si 1923.

Problema rolului abrogator si. implicit, modificator al obiceiului constitutional in raport eu o anumita dispozitie seri.sa a constitutiei este controversata in doctrina dreptului comparat.

Curentul de opinie initial, care persista si astazi la unii autori, a fost net defavorabil recunoasterii unui asemenea rol obiceiului juridic.

Argumentele invocate in sprijinul acestui punct de vedere au fost in special doua;

Un prim argument pleaca de la constatarea ca aproape toajte constitutiile statelor sunt inzestrate astazi cu un anumit grad de rigiditate. In aceasta situatie, a admite ideea ca o dispozitie a constitutiei ar putea fi abrogata sau modificata fara respectarea procedurii de revizuire prevazuta in acest scop ar insemna sa se proclame inca de Ia inceput ca aceasta procedura este superflua. Dar daca o procedura speciala de revizuire a constitutiei este totusi instituita, aceasta inseamna ca ea trebuie considerata operanta' s,i. prin urmare, de natura sa impiedice ca o revizuire a constitutiei sa aiba Joc fara respectarea ei¹.

Acestei argumentari de ordin pur formal i se pot opune insa realitati incontestabile ale vietii sociale. Intr-adevar. in practica, reguli foarte categorice ale unor constitutii rigide au fost totusi considerate inaplicabile si lipsite de forta obligatorie ca urmare a instaurarii unor practici constante contrare. Astfel, bunaoara, art. 14 al Conventiei de la Paris prevedea ca: "Hospodarul guverneaza cu ajutorul ministrilor numiti de dansul.' Aceasta regula constitutionala a fost abandonata in practica de stat dezvoltata pe baza Conventiei de la Paris si in locul ei a fost consacrata regula ca seful statului domneste, dar nu guverneaza. In acest caz, nu a fost vorba de o simpla practica contrara constitutiei, ci de un adevarat obicei juridic abrogator, caci, atunci cand domnitorul Alexandru loan Cuza a incercat sa revina la o guvernare personala. Adunarea legislativa a adoptat contra-proiectul de raspuns la mesajul tronului, prin care a dezavuat aceasta incercare a guvernului, considerand-o anticonstitutionala¹.

De altfel, argumentarea la care ne referim, nu tine seama nici de faptul ca, in fond, si elaborarea legilor ordinare 'presupune o anumita rigiditate procedurala in raport cu conditiile de formare a dreptului cutumiar. Dar, daca aceasta rigiditate, care-si gaseste expresie in formele care trebuie respectate pentru adoptarea legilor ordinare, nu exclude recunoasterea unui rol abrogator sau modificator al obiceiului in raport cu aceste legi, apare neconsecventa afirmatia, potrivit careia o rigiditate, fara indoiala mai accentuata in cazul constitutiei, ar trebui sa faca intotdeauna inoperant obiceiul juridic.

Un al doilea argument in favoarea tezei ca obiceiul juridic nu poate modifica sau abroga o dispozitie a constitutiei rigide se sprijina pe afirmatia ca este de principiu ca o lege nu inceteaza sa ramana in vigoare prin 'neaplicarea oi chiar un timp foarte indelungat. Cu alte cuvinte, desuetudinea nu este operanta in materie de drept².

Aceasta opinie are fara indoiala un punct de plecare principial corect -Ea nu tine insa seama de faptul ca neaplicarea unei norme juridice poate fi determinata de imprejurari profund deosebite.

Daca neaplicarea uniii norme juridice timp mai indelungat este consecinta imprejurarii ca. in viata sociala, o situatie de f an t, ca cea prevazuta in ipoteza ei. nu a intervenit niciodata sau nu a mai intervenit de mai mult timp (de exemplu, dispozitia art.!36(2) al Constitutiei, potrivit careia subdiviziunea leului este banul a devenit in ultimul timp inaplicabila ca urmare a devalorizarii galopante a leului), va fi firesc sa se ajunga la concluzia ca. prin aceasta, caracterul obligatoriu al respectivei norme ramane neatins.

In schimb, atunci cand neaplicarea unei norme juridice este urmarea convingerii generale ca ca nu mai corespunde idealurilor de justitie ale societatii si ca aplicarea ei ar da nastere unei reactii colective, daca nu violente, cel putin foarte energice, desuet i tu dine a ar putea fi echivalata cu abrogarea. Acesta este cazul, in, Anglia, a prerogativei sefului statului de a refuza sanctiunea sa unei legi adoptate de catre parlament. Aceasta prerogativa a fost exercitata pentru ultima data in 1707 de regina Ana. Daca de atunci si pana astazi, ca nu a mai fost exercitata, aceasta se datorcste faptului ca o interventie de acest fel a sefului statului ar fi fost socotita de opinia publica in ansamblul ei ca fiind contrara principiului suprematiei legislative a parlamentului.

Este de asemenea posibil ca ncapliearca indelungata a unei norme juridice sa fie determinata de faptul ca imprejurari economice si sociale schimbate fac imposibila respectarea ei. Astfel, de exemplu, art. 93 al Constitutiei romane din 1S66 prevedea ca seful statului numeste sau confirma ,.in toate functiile publice'. Ulterior adoptarii acestei dispozitii constitutionale, dezvoltarea rapida a economiei nationale si inmultirea considerabila a populatiei a facut necesara o amplificare a aparatului de stat central si local, chemat sa faca fata nevoilor sporite ale societatii, in aceasta situatie, diferite legi speciale au trebuit sa permita ca o seric de numiri de functionari publici sa fie tacute pe alte cai decat prin decret al sefului statului. Totusi, aceste legi nu au fost socotite nici un moment neconstitutionale, ceea ce echivaleaza cu a spune ca o practica indelungata a dus la abrogarea mentionatului articol.

Pentru a da un exemplu actual, daca practica de pana acum de a se percepe taxe de catre universitati de stat pentru anumite activitati va fi continuata si se va definitiva, se va putea spune ca un obicei juridic s-a format, care a abrogat dispozitia Constitutiei din 1991, conform careia "invatamantul de stat este gratuit, potrivit legii' (art.32.4).

In aprecierea rolului obiceiului juridic in dreptul nostru constitutional trebuie avut in vedere si faptul ca. prin art.10(1) al Constitutiei din 1991.. cutuma general admisa in dreptii l international este declarata obligatorie pentru organele statului roman, ceea ce inseamna ca ca are forta juridica a Constitutiei, iar obiceiul este recunoscut, in articolul ei 41(6). ca fiind izvor de drept in materie de proprietate¹.

2. Rolul completiv si interpretativ al cutumei constitutionale

Daca, in doctrina, autori reputati au contestat ca obiceiurile juri 535d39f dice ar putea avea un rol abrogator sau modificator in raport cu constitutiile rigide, in schimb roluj lor completiv (supletiv) este indeobste recunoscut¹.

Spre deosebire de rolul abrogator sau modificator al cutumei juridice, care actioneaza contra legem, rolul completiv intervine praeter legeni, ceea ce vrea sa spuna ca obiceiul juridic vine sa completeze o lacuna, un gol al constitutiei.

Un astfel de rol completiv a indeplinit, bunaoara, sub imperiul Conventiei de la Paris, al Constitutiei din 1866 si al celei din 1923, regula cutumiara a raspunderii politice a guvernului in fata parlamentului. Toate aceste constitutii se margineau sa prevada ca actele sefului statului trebuie sa fie contrasemnate de un ministru, care prin aceasta devine raspunzator. Dar nicaieri in mentionatele constitutii nu se prevedea ca guvernul sau ministrii erau obligati sa demisioneze in cazul in care parlamentul le dadea un vot de neincredere, in'conditiile date, aeeasta obligatie a fost consacrata pe cale cutumiara, completandu-se astfel o lacuna constitutionala.

Astazi, un obicei juridic completiv pare sa se fi conturat deja in legatura cu capitolul II al titlului III si cu art.122 al Constitutiei tarii noastre din 1991. intr-adevar, mentionatul capitol al Constitutiei se margineste sa stabileasca atributiile si modul de desfasurare a activitatii presedintelui Romaniei, iar art. 122. sa reglementeze functia de prefect. Ulterior intrarii in vigoare a Constitutiei, prin acte normative inferioare acesteia², atat pe langa presedintele Republicii, cat si pe langa prefecti a fost organizat un aparat executiv specializat, ceea ee a facut ca in momentul de fata sa avem o institutie a presedintiei republicii si cate o prefectura de fiecare judet. Cum aceasta practica, sortita sa devina durabila, intervine in cadrul unei lacune a Constitutiei, se poate spune ca un obicei constitutional completiv a luat nastere in tara noastra inca de pe acum.

in afara de rolul completiv, doctrina ii recunoaste obiceiului juridic si un rol interpretativ (intra legem) in domeniul dreptului constitutional. Altfel spus. se admite ca, in prezenta unei dispozitii constitutionale neclare sau insuficient de circumstantiale, obiceiul juridic este in masura sa intervina pentru a-i preciza intelesul.

Acesta este. bunaoara, cazul art. 91 din actuala Constitutie a Romaniei.

Daca s-ar pleca de la Conventia privind dreptul tratatelor din 1969. care' prevede ca prin tratat intenational ..se intelege un aeord international incheiat in scris intre state si guvernat de dreptul international, care este consemnat fie intr-un singur instrument, fie in doua sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulara' (art. 2, pct. l, lit.a)^ art. 91 al Constitutiei ar urma sa fie interpretat in sensul ea nu numai tratatele internationale propriu-zise, ci si orice conventie sau acord international trebuie sa fie supuse spre ratificare parlamentului¹.

Aceasta interpretare a Constitutiei nu a izbutit insa sa se impamanteneasca nici un moment in practica de stat din tara noastra care, mergand pe linia general acceptata in relatiile internationale', a imbratisat punctul de vedere, potrivit caruia, in domeniul sau de competenta, guvernul este abilitat sa incheie acorduri internationale, care nu trebuie sa fie supuse spre ratificare parlamentului, intrucat o asemenea practica a fost urmata consecvent in trecutul mai indepartat si mai apropiat al tarii noastre, fiind curenta si dupa aplicarea Constitutiei din 1991, se poate spune ca, pe calea unui obicei juridic, interpretarea art. 91 al Constitutiei este bine stabilita in sensul ca acordurile internationale incheiate la nivel guvernamental nu se mai supun ratificarii parlamentului¹.