Teritoriul

TERITORIUL

In mod obisnuit se considera ca un alt element al statului este teritoriul. Dupa L.Duguit, statul poate lua nastere si in absenta acestui element, intrucat, in opinia lui, ceea ce caracterizeaza statul este diferentierea care se produce in sanul unei societati umane intre guvernanti si guvernati, diferentiere care poate interveni si in sanul unui trib nomad, astfel incat elementul ..teritoriu' trebuie socotit neesential pentru notiunea de stat. Aceasta opinie nu poate fi acceptata, intrucat din punct de vedere etimologic cuvantul "stat' vine de Ia latinul "status' si inseamna "stare', "pozitie', notiunea implicand ideea de asezare si, 'in consecinta, ea nu este aplicabila si, practic, nici nu este aplicata triburilor nomade.

1. Notiunea de teritoriu al statului si raporturile dintre stat si teritoriu

A. Notiunea de teritoriu al statului

Prin teritoriul statului se intelege partea din globul pamantesc, cuprinzand solul, subsolul, apele si coloana aeriana de deasupra solului si apelor, asupra careia statul isi exercita suveranitatea.

Solul este alcatuit din stratul de uscat cu care oamenii vin in contact 'zilnic si asupra caruia exercita in mod curent activitatile lor agricole, de transport, de ridicare de constructii etc.

Spatiul acvatic este alcatuit din apele interioare si din marea teritoriala. Apele interioare pot fi; rauri, lacuri si canale, apele porturilor, ale radelor si ale bailor maritime. Marea teritoriala (apele teritoriale) cuprinde fasia maritima de o anumita latime situata de-a lungul litoralului unui stat si supusa suveranitatii lui. In dreptul international nu s-a ajuns inca la un acord asupra distantei pana la care se intinde marea teritoriala in raport cu solul unui stat. Astfel, intinderea marii teritoriale este stabilita de unele state la 3 mile, iar de altele la 12, 15, 20, 30, 50, 70, 100, 150 si chiar la 200 de mile. Romania a stabilit intinderea marii teritoriale la 12 mile marine (legea nr.] 7/1990). Desi parte integranta a teritoriului statului, marea teritoriala este grevata de o servitute internationala: aceea de trecere pasnica a.navelor si aeronavelor straine.

Apele de frontiera pot fi ape curgatoare (fluvii, rauri sau parauri), ape statatoare (lacuri, balti sau mlastini) si golfuri inchise, intrucat dreptul international contemporan nu cunoaste reguli aplicabile tuturor statelor in materia delimitariifrontierelor, aceasta face obiectulconventiilorincheiate intre statele riverane. In cazul apelor curgatoare, delimitarea frontierei are loc de obicei fie tinand seama de linia mediana, adica de linia stabilita la mijlocul distantei dintre cele doua maluri, fie de asa-numitul talveg, adica linia care se obtine prin unirea punctelor unde apa este cea mai adanca (Thal in limba germana jfnseamna albie, iarWeg ~ drum). In cazul apelor statatoare, frontiera este reprezentata de obicei prin o linie dreapta care uneste punctele de frontiera opuse de Ia malurile celor doua state riverane.

In conformitate cu legea nr.56/1992, frontiera de stat a Romaniei, ca si regimul ei, se stabilesc prin lege sau conventii internationale.

in ceea ce priveste fluviile internationale, adica cele care traverseaza sau separa teritoriile a doua sau mai multe state si sunt navigabile pana la varsarea lor in mare, cum este cazul Dunarii, se considera ca fiecare stat riveran este suveran asupra portiunii din fluviul respectiv, care-i traverseaza teritoriul. Daca fluviul international formeaza frontiera dintre Romania si un alt stat, suveranitatea statului nostru se extinde, in principiu, pana la linia talvegului.

intrucat regimul juridic al fluviilor internationale este guvernat de principiul libertatii navigatiei, navigatia pe Dunare a format obiectul mai multor conferinte internationale, ale caror reglementari sunt studiate la disciplina Dreptului international public¹.

Subsolul este alcatuit din stratul care se afla imediat dedesubtul solului sau spatiului acvatic al unui stat. ,

Spatiul aerian este constituit din coloana aeriana aflatoare deasupra solului si spatiului acvatic al unui anumit stat, pana la inaltimea unde incepe spatiul cosmic.

Cheia de bolta a tuturor acestor elemente ale teritoriului de stat o constituie solul, in functie de care se determina spatiul acvatic si aerian care apartin jurisdictiei unui anumit stat.

Dreptul international contemporan recunoaste ca o prelungire a teritoriului statului o constituie zona economica exclusiva si platoul continental, tara insa sa le integreze in insusi teritoriul acestuia.

Asa cum se contureaza prin prisma practicii internationale de pana acum, prin zona economica sau, cum mai este denumita, zona economica exclusiva, iar, mai rar, mare patrimoniala, se desemneaza fasia de mare de cel mult 200 de mile, incepand de la liniile de baza luate in considerare pentru calcularea latimii marii teritoriale, fasie in care statele riverane pot revendica drepturi suverane in ceea ce priveste explorarea (inclusiv cercetarea stiintifica marina), exploatarea, conservarea si gestiunea resurselor naturale, biologice sau nebiologice ale solului si subsolului marii, precum si ale apelor de deasupra lor. Se considera in general ca, in limitele acestei zone, statele riverane isi pot asuma §i un drept de jurisdictie in' solutionarea litigiilor privitoare la construirea si utilizarea insulelor artificiale si a altor instalatii, precum si la desfasurarea diferitelor lucrari de exploatare a lor.

in legatura cu zona economica, Constitutia noastra din 1991 prevede ca resursele ei naturale fac obiectul exclusiv al proprietatii publice (art.135,4).

Platoul continental este format din fasia de sol, impreuna cu subsolul ei, care se gaseste dincolo de marea teritoriala a unui stat pana la o anumita adancime a ei. Conventia de la Geneva asupra dreptului marii din 1958 eare a fost urmata, in 1982, de conventia de la San-Domingo, a prevazut ca platoul continental este alcatuit din fundul marii si subsolul adiacent lui, situate dincolo de marea teritoriala pana la o adancime de 200 m. sau chinr depasind aceasta limita, pana acolo unde adancimea apelor permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni submarine. Conventia citata nu recunoaste statelor riverane o suveranitate deplina asupra platoului continental, ci numai drepturi suverane in scopul explorarii acestuia si a exploatarii resurselor lui naturale. Avand un caracter suveran, aceste drepturi sunt exclusive, in sensul ca numai statul riveran poate explora platoul continental si exploata bogatiile lui naturale, nefiind ingaduit nimanui sa indeplineasca asemenea activitati sau sa revendice drepturi in aceasta privinta fara consimtamantul expres al statului riveran.

Artl35(4) al Constitutiei Romaniei din 1991, consacra regula ca resursele naturale ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.

Legea nr.17/1990 consacra si categoria juridica de zona contigua a Romaniei. Potrivit legii, aceasta zona este formata din fasia de mare adiacenta marii teritoriale, care se intinde spre largul marii pana la o distanta de 24 mile marine, masurata de la liniile de baza stabilite in conformitate cu criteriile legale.

In temeiul legii mentionate, in zona sa contigua. Romania isi rezerva dreptul de a exercita controlul in vederea prevenirii si reprimarii incalcarilor, pe teritoriul sau.'a legilor si a reglementarilor din domeniul vamal, fiscal si al trecerii frontierei de stat.

B, Raporturile dintre stat si teritoriu

intrucat organele statului isi exercita autoritatea in limitele unui spatiu determinat, s-a simtit nevoia de a se preciza natura raporturilor dintre stat si teritoriu.

Conceptiile asupra raportului dintre stat si teritoriu au strabatut in timp o treptata si lenta dezvoltare pana cand au ajuns sa se cristalizeze in tiparul lor actual.

a) Teoria teritoriului obiect

In evul mediu, teritoriul a fost socotit pana, la un moment dat, - asa cum am aratat deja, - proprietatea de drept privat a suveranului si, de aceea, la moartea acestuia putea fi impartit intre urmasi.

Mai tarziu, in scopul de a se evita primejdia faramitarii teritoriului statului, se incetateneste ideea ca teritoriul statului nu este proprietatea privata a monarhului, ci apartine coroanei, care personifica institutia monarhica.

Din aceasta conceptie s-a dezvoltat apoi asa-numita teorie a "te'ritoriului-obiect'. Potrivit acestei teorii, raporturile dintre stat si teritoriu nu pot fi caracterizate ca un "imperium', adica un drept de comanda, intrucat suveranitatea, care este autoritate, nu poate sa se exercite decat asupra persoanelor, iar nu si asupra lucrurilor. Drepturile asupra lucrurilor sunt un "dominium', iar nu un "imperium'. Or, dreptul statului asupra teritoriului arc ca obiect un lucru, astfel incat el trebuie caracterizat ca un "dominium', ca un drept real. Acest drept real nu poate fi insa confundat, potrivit acestei teorii, cu dreptul de proprietate publica sau privata, caci intre aceste dpua categorii de drepturi exista deosebiri esentiale. Astfel, in primul rand. pe cand dreptul de proprietate publica sau privata are ca obiect o anumita portiune a teritoriului, dreptul statului se intinde la totalitatea lui. In al doilea rand, pe cand dreptul de proprietate confera titularului o serie intreaga de prerogative: "jus utendi', "jus fruendi' si ..jus abutendi', care ii imprima un caracter exclusiv, dreptul statului asupra teritoriului nu comporta plenitudine si exclusivitate de puteri, care raman in principiu proprietarului, ci numai anumite facultati determinate de utilizare, cum este, de exemplu, posibilitatea de a proceda la exproprieri de utilitate publica, la devastari in scopul apararii nationale ctc. in sfarsit, pe cand bunurile ce fac obiectul proprietatii private sunt afectate satisfacerii unor interese particulare, facultatile de utilizare recunoscute statului asupra teritoriului sau sunt menite sa serveasca scopuri de ordin general si de valoare superioara. Tocmai din aceste motive, chiar autorii care sustin aceasta teorie sunt de acord ca dreptul statului asupra teritoriului nu poate fi echivalat cu un drept real construit dupa modelul dreptului privat, ci constituie "un drept real de drept public' (Laband) sau, intr-o alta terminologie, "un drept real institutional' (Jean Dabin).

Aceasta teorie, care astazi nu mai este sustinuta decat de un numar restrans de autori, explica cu usurinta cesiunile teritoriale intre state. Recunoscandu-i-se statului un drept real de drept public asupra teritoriului supus suveranitatii sale, este evident ca, in mod logic, va trebui sa se admita ca el are si facultatea de a ceda acest teritoriu.

b) Teoria teritoriului-subiect

O conceptie deosebita de teoria teritoriului-obiect este teoria teritoriului-subiect, sustinuta de autori ca Gcrber si G. Jclliriek. Dupa acesti autori, teritoriul nu este ceva exterior statului, un obiect asupra caruia acesta exercita anumite drepturi reale, ci trebuie socotit ca unul din elementele care alcatuiesc personalitatea juridica a statului. Pentru ca sa poata fi vorba de o persoana-stat, trebuie sa fie intrunite in fapt trei elemente: un teritoriu, o populatie si o putere publica. Astfel, teritoriul este un element constitutiv al statului. Dar tocmai pentru ca este o parte componenta a statului, teritoriul nu poate fi socotit, - se adauga in aceasta conceptie, - un obiect asupra caruia statul ar exercita un "dominium', ci trebuie privit ca un element indisolubil legat de puterea publica.

c) Teoria teritoriului-limita

O teorie formulata mai recent in literatura juridica este teoria teritoriului-limita (L.Duguit, Carre de Malherg etc.). Aceasta teorie pleaca de la ideea ca teritoriul statului nu este nici obiectul unui drept rea! al statului, nici o parte componenta a personalitatii acestuia, ci pur si simplu un cadru, in limitele caruia statul isi exercita puterea de comanda asupra vointelor individuale. Statul nu exercita un drept de "dominium' asupra teritoriului, ci numai o putere de a*comanda persoanelor locuind in interiorul frontierelor Iui. Bineinteles, - se precizeaza in aceasta opinie, - statul, in temeiul puterii de a comanda pe care o exercita asupra indivizilor va fi in situatia de a lua diferite masuri cu privre la teritoriu (exproprieri pentru cauza de utilitate publica etc.). Dar aceste masuri, pe care le ia statul, desi influenteaza situatia juridica sau materiala a teritoriului, nu sunt consecinta unui drept real, ci simple reflexe ale puterii de care dispune asupra persoanelor.

ci) Teoria competentei

O conceptie apropiata de teoria teritoriului limita este teoria competentei. Plecand de la ideea superioritatii ordinii internationale de drept asupra celei statale,, aceasta ultima teorie, in varianta scolii normativiste (H.Kelscn), sustine ca teritoriul statului nu ar fi decat cadrul spatial, determinat de ordinea juridica internationala, in limitele caruia ordinea juridica nationala este autorizata sa se aplice. Pentru a nega legatura dintre suveranitate si teritoriu, in aceasta teorie se afirma ca, in anumite cazuri, statul isi exercita atributiile si inafara teritoriului sau (de exemplu, exteritorialitatea fortelor militare aflate pe teritoriului unui stat strain). Un stat poate exercita insa, - se sustine in continuare, - in afara teritoriului sau cel mult o competenta, tara sa-si poata extinde suveranitatea. Numai ca aceasta argumentare are impotriva ei faptul ca, potrivit dreptului international, un stat' nu poate exercita o competenta asupra unor bunuri aflatoare pe teritoriul altui stat decat cu autorizarea liber consimtita a acestuia si in limitele admise de el¹.

e) Consideratii critice si concluzii

Teoriile examinate mai sus nu sunt in masura sa dea raporturilor dintre stat si teritoriu o explicatie adaptata stadiului actual de dezvoltare a realitatilor nationale si internationale, caci ele nu tin seama de faptul ca exercitarea puterii statului trebuie sa aiba in lumea moderna ca scop exclusiv infaptuirea vointei poporului asezat intr-un anumit spatiu geografic. Cu alte cuvinte, o teorie cu privire Ia aceasta problema nu poate fi socotita compatibila cu mentalitatea actuala a comunitatii internationale si cu aspiratiile ei, daca nu porneste de la ideea ca puterea statului asupra teritoriului este o manifestare a dreptului pe care poporul asezat pe acest teritoriu il arc asupra lui, adica o expresie a suveranitatii poporului respectiv.

Acest aspect criticabil al teoriilor analizate apare foarte evident in contextul teoriei teritoriului-obiect. intrucat, in sensul ei, drepturile statului asupra teritoriului sunt un "dominium', iar nu un ..imperium'. tendinta ei de a nu tine seama de principiul suveranitatii poporului apare bine conturata. Daca raportul dintre stat si teritoriu se analizeaza ca un drept real al statului asupra acestui teritoriu, consecinta va fi ca, atunei cand statul se confunda cu persoana monarhului sau cu o minoritate asupritoare, marea masa a poporului va fi pusa in situatia de a nu avea nici un cuvant de spus in eventualele hotarari ce s-ar lua cu privire la soarta viitoare a hotarelor tarii.

Aceeasi constatare poate fi facuta si in legatura eu teoria teritoriului-subieet. Potrivit acestei conceptii, teritoriul este un element al statului, indiferent daca puterea apartine monarhului, unei minoritati dominante sau maselor largi populare. Astfel, teoria teritoriului-subieet pune sub semnul egalitatii aceste trei situatii profund deosebite si lasa sa se inteleaga ca puterea de a comanda populatiei de pe teritoriul statului si de a dispune de acest teritoriu este tot atat de legitima atunci cand apartine unei singure persoane sau unei minoritati restranse a populatiei, ca si in cazul in care este exercitata de intreaga comunitate a cetatenilor.

Pe de alta parte. teoria,teritoriului-Iimita duce la estomparea completa a suveranitatii poporului asupra teritoriului statului. Intr-adevar, aceasta teorie concepe teritoriul ca un simplu cadru de exercitare a unor drepturi ale statului asupra persoanelor, dar nu ca un obiect al unui drept al poporului, al suveranitatii acestuia.

In teoria competentei, incercarea de a nega suveranitatea poporului asupra teritoriului se concretizeaza in faptul ca. potrivit ei. factorul decisiv in stabilirea limitelor statului nu este vointa poporului', ei ordinea juridica internationala.

Cea mai buna dovada ca nici una dintre aceste teorii nu este in masura sa dea o explicatie exacta din punct de vedere stiintific raportului dintre stat si teritoriu o constituie formarea in secolele XIX si XX a unor state nationale independente prin dezmembrarea unor state multinationale. Dezmembrarea acestor state s-a putut infaptui numai pentru ca s-a considerat ca natiunile care locuiau pe teritoriul lor au avut. in temeiul principiului suveranitatii nationale, un drept asupra teritoriului locuit de ele. ca acest teritoriu formeaza obiectul puterii supreme cu care este investita natiunea.

Din analiza facuta mai sus rezulta ea o teorie eu adevarat stiintifica asupra raportului dintre stat si teritoriu poate fi construita numai daca se pleaca de la examinarea atenta si multilaterala a realitatilor sociale.

Tinand seama de aceasta imprejurare, va trebui sa constatam ca teritoriul de-a lungul istoriei are un rol hotarator in dezvoltarea popoarelor si a statelor.

inca din cele mai vcehi timpuri, teritoriul a fost o sursa principala de bunuri materiale pentru oameni. Apoi, o data cu dezvoltarea agriculturii, organizarea oamenilor nu s-a mai tacut dupa rudenie, ci in functie de legaturile teritoriale create intre ei de comunitatea domiciliului.

Rolul teritoriului a devenit si mai important o data cu aparitia natiunilor. Rezultat'al traiului in comun de-a lungul a numeroase generatii pe acelasi teritoriu al unor grupuri umane unite prin aceleasi aspiratii, interese, traditii e te., natiunea este legata strans prin intreaga ei existenta de pamantul pe care s-a plamadit. De aceea, orice incercare de incalcare a teritoriului unei natiuni echivaleaza cu un atac impotriva natiunii insasi, intrucat natiunea este legata prin cele mai puternice interese si sentimente de teritoriul pe care-1 locuieste, este firesc ca ei sa i se recunoasca nu numai suveranitatea in limitele lui, ci si suveranitatea asupra lui. Astfel, din realitatea incontestabila ca teritoriul apartine poporului care-l locuieste rezulta in mod necesar principiul suveranitatii teritoriale a statului, in calitatea lui' de personificare juridica a natiunii. Bineinteles, este posibil ca, pe teritoriul unui stat format prin'cucerirea unor teritorii locuite in majoritate de alte nationalitati, acestea sa aspire sa-si constituie un stat propriu prin separare de statul din' care fac parte la un moment dat. in acest caz, suveranitatea teritoriala nationala nu mai coincide cu suveranitatea teritoriala de stat si, prin urmare, nationalitatile respective vor putea sa-si exercite dreptul de autodeterminare si aceasta chiar daca puterea dominanta a minoritatii ar intelege sa se opuna¹.

2. Caracterul inalienabil si indivizibil al teritoriului

A. Inalienabilitatea teritoriului

Am aratat mai sus ca statul se bucura de suveranitate teritoriala. Suveranitatea teritoriala a statelor implica insa nu numai drepturi pentru ele, ci si obligatii pentru celelalte state, carora le este interzis sa-i aduca atingere. Principiul integritatii sau inviolabilitatii teritoriului statului exprima tocmai obligatia existenta in sarcina celorlalte state de a respecta aceasta suveranitate teritoriala a statului³.

Dreptul international contemporan consacra principiul integritatii teritoriale a statelor. In cadrul acestui principiu si in cazuri bine determinate (de exemplu, exercitarea de catre o natiune a dreptului prevazut de art.l §2 din Carta O.N.U.), dreptul international admite insa sa aiba loc, cu respectarea riguroasa a principiului autodeterminarii nationalitatilor, modificari in teritoriul unui stat. Pe de alta parte, in dreptul international se considera ca formele prin care vointa unui popor se poate exprima in materie de modificari teritoriale sunt fie adoptarea unei hotarari in acest sens de organul legislativ, fie o consultare a intregului popor prin plebiscit, bineinteles, cu conditia ca, in cadrul acestei consultari, sa se asigure o deplina libertate de exprimare a vointei sale¹, in legatura cu principiul integritatii teritoriale a statelor, pot.IV al Actului final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa din 1975 a prevazut:

"Statele participante vor respecta integritatea teritoriala a fiecaruia din statele participante.

,.in consecinta, ele se vor abtine de la orice actiune incompatibila cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite, impotriva integritatii teritoriale, 'a independentei politice sau a unitatii oricarui stat participant, si in special de la orice asemenea actiune care constituie o folosire a fortei sau amenintare cu forta.

"Statele participante se vor abtine, de asemenea, fiecare, de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupatii militare sau al unor masuri de folosire direeta sau indirecta a fortei in contradictie eu dreptul -international sau obiectul unei dobandiri prin asemenea masuri sau prin amenintarea cu ele. Nici o ocupatie sau dobandire de aceasta natura nu va fi recunoscuta ca legala'.

Tinand seama de aceste principii ale dreptului international, consacrarea de eatre Constitutia din 1991 a caracterului inalienabil al teritoriului Romaniei are urmatoarele consecinte:

In primul rand, ea implica constatarea ca, intrucat statul roman arc caracter national, fiind format prin unirea, pe ealea exercitarii dreptului de autodeterminare, a Principatelor Muntenia si Moldova in 1859. iar apoi. in 1918, a Transilvaniei, Banatului. Crisanei si Maramuresului, a Basarabiei si Bucovinei cu Romania, teritoriul sau nu ar putea fi modificat fara sa se aduea atingere vointei poporului care-1 locuieste.

In al doilea rand, consacrarea de catre Constitutie a principiului inalienabilitatii teritoriului Romaniei duce la consecinta ca, potrivit ei, micile modificari ale frontierei de stat. cerute de anumite imprejurari locale sau prin care se urmareste o mai buna delimitare a ei, adica ceea ce in mod obisnuit se desemneaza prin notiunea de "rectificari de frontiere', nu se pot efectua deeat prinr-o modificare a Constitutiei, intr-adevar, din moment ce prin principiul inalienabilitatii teritoriului se consacra pe cale constitutionala frontierele de stat actuale, este firesc sa se ajunga la concluzia ca nici o rectificare a lor nu este posibila dceat tot pe cale constitutionala. Astfel fiind, o reglementare printr-un act normativ inferior Constitutiei va putea interveni numai pentru a consacra printr-o descriere amanuntita situatia existenta a acestor frontiere, in acest sens trebuie interpretat art.3(3) al Constitutiei noastre din 1991, potrivit caruia "Frontierele tarii sunt consfintite prin lege organica, cu respectarea principiilor si a celorlalte norme general admise ale-dreptului international'.

In-al treilea rand. principiul inalienabilitatii implica interzicerea de catre Constitutie a luarii oricarei masuri, oricare ar fi forma in care ar fi imbracata, de natura sa implice recunoasterea in folosul altui stat a unor atributii de putere pe o portiune a teritoriului statului nostru. Aceasta consecinta a principiului inalienabilitatii teritoriului nu este incompatibila cu recunoasterea de catre statul nostru a imunitati lor si privilegiilor reprezentantelor diplomatice pe teritoriul sau- Irnunitatile reprezentantelor diplomatice constau in faptul ca, in scopul infaptuirii egalitatii suverane a statelor, este necesar ca reprezentantii si reprezentantele lor diplomatice sa se bucure, pe baza de reciprocitate, de anumite drepturi de natura sa le faca posibila indeplinirea corespunzatoare a sarcinilor, cu conditia ea exercitiul acestor drepturi sa nu aduca atingere suveranitatii de stat¹. Astfel, atat sediul reprezentantelor diplomatice, cat si arhiva si documentele diplomatice, indiferent unde ar fi situate, sunt inviolabile, in sensul ca organele statului de resedinta nu pot intra in teritoriul lor sau sa le perchezitioneze. De asemenea, inviolabilitatea cuprinde si bunurile reprezentantei diplomatice, oricare ar fi natura lor. Desi inviolabilitatea reprezentantelor diplomatice impiedica organele statului de resedinta sa-si exercite unele atributii cu privire Ia sedul si la anumite bunuri ale acestor reprezentante, totusi aceasta situatie nu este de natura sa aduca atingere suveranitatii, dat fiind ca ea implica o deplina reciprocitate a statelor respective. Pe de alta parte, inviolabilitatea reprezentantelor diplomatice este o institutie recunoscuta prin uzante diplomatice general acceptate intre statele moderne.

B. Indivizibilitatea teritoriului

Consacrarea pe cale constitutionala a principiului indivizibilitatii teritoriului Romaniei isi gaseste explicatia in imprejurarile istorice in care s-a format statul nostru. Acest principiu constituie o declaratie solemna ca atat Unirea, in 1859. a celor doua principate, Muntenia si Moldova, cat si Unirea, in 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului, Basarabiei si Bucovinei cu Romania reprezinta acte definitive asupra carora nu se poate reveni nicicand, fara sa se aduca atingere vointei intregului popor roman si a locuitorilor din fiecare dintre aceste provincii, intrucat acest principiu a fost consacrat atat in constitutiile din 1866, 1923 si 1938, cat si in actuala Constitutie, consecinta a fost si este pentru Romania ca ea a considerat si considera nule si neavenite Diktatul de la Viena din 1940 si pactul Ribbentrop-Molotov din 1939.

3. Organiziireji administriitiv-teritoruila a slutului

A. Notiunea fie organizare administrativa a teritoriului statului
Sarcinile statului nostru, ca si, de altfel, ale altor state moderne, sunt atat de complexe, incat ele nu pot fi realizate pe intreaga intindere a teritoriului sau numai cu ajutorul organelor centrale. Pe de alta parte, numarul mare al cetatenilor, ale caror nevoi trebuie satisfacute de aparatul de stat, face sa fie imposibil ca organele centrale sa indeplineasca singure, direct si operativ aceste activitati, in ceea ce priveste organele centrale ale administratiei publice, daca ar avea in competenta lor rezolvarea tuturor problemelor marunte, infinit de numeroase, legate de viata locala, ele ar trebui sa duca pe umerii lor o munca prea apasatoare pentru posibilitatile lor, si, prinse in reteaua complicata a unor preocupari secundare, ar fi amenintate sa nu-si poata consacra intreaga activitate pentru indeplinirea sarcinilor lor fundamentale privitoare la problemele generale de stat. De aceea, este necesar sa se creeze, in cadrul statului, un numar de unitati teritoriale, inzestrate cu organe chemate sa exercite administratia publica legata de viata locala.

Aceasta delimitare a teritoriului in unitati administrative, facuta in scopul indeplinirii pe teren a sarcinilor statului, formeaza organizarea administrativa a teritoriului.

B. Unitatile administrativ-teritoriale ale Romaniei

Art.3(3) al Constitutiei din 1991 prevede ca teritoriul Romaniei este organizat, sub aspect administrativ, in comune, orase si judete. Acest articol adauga ca, in conditiile legii, unele orase sunt declarate municipii.

Pe de alta parte, inca inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991 a fost adoptata si publicata in "Monitorul Oficial' din 28 noiembrie 1991 legea nr.69 a administratiei publice locale, care a prevazut in articolul ei 2:

"Unitatile administrativ-teritorialc sunt comunele, orasele si judetele'.

"Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate si catune'.

"Unele orase pot fi declarate municipii, in conditiile legii. Municipiile pot avea subdiviziuni admin-istrativ-teritoriale, a caror delimitare si organizare se stabilesc prin lege'.

in momentul triumfului Revolutiei din decembrie 1989, delimitarea si organizarea administrativ-teritoriala a tarii era stabilita prin legea nr.2/1989. Deeretul-lege nr.33 din 23 ianuarie 1990 a abrogat aceasta lege si-a repus in vigoare legea nr.2/1968, cu doua exceptii si anume:

a fost abrogat art.6 alin.2 din legea nr.2/1968 privitor la comunele urbane; si

au fost declarate neaplicabile dispozitiile legii nr.2/1968 referitoare la oraselele apartin de municipiile Constanta si Petrosani.

in lumina dispozitiilor legii nr.2/1968, modificata prin dccretul-lege nr.33/1990 si prin legea nr.35/1996, judetul, orasul si comuna au urmatoarele caracteristici generale:

Judetul este unitatea administrativ-teritoriala cea mai intinsa, formata dintr-un oras de resedinta, unul sau cateva orase si un numar mai/mare de comune, fiind caracterizata pe plan politic prin faptul ca pe aceasta unitate se sprijina direct organele de stat ale administratiei publice centrale in infaptuirea activitatii lor de conducere generala, iar pe plan economic si social-cultural, prin faptul ca dispune de obiective industriale, de conditii pentru o dezvoltare diversificata a agriculturii, precum si de institutii adecvata.

Dat fiind rolul, pe care-1 are orasul in progresul economic, social si cultural al tarii, in cadrul fiecarui judet este inclus un numar de orase, care variaza de la judet la judet.

Orasul este o asezare omeneasca ce constituie un important centru
politico-administrativ, industrial, comercial si cultural.

Legea nr.69/1991 prevede ca unele orase pot fi declarate municipii, in conditiile legii. Ea mai adauga ca municipiile pot avea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a caror delimitare si organizare se stabilesc de asemenea prin lege (v. si art.5(2) al ordonantei de urgenta nr.27/1997).

In prezent sunt organizate ca municipii orasele mai importante atat prin numarul populatiei lor, cat si prin rolul pe care-1 au in viata economica, politica, sociala si cultural-stiintifica a tarii. La incadrarea unor localitati in categoria municipiilor s-a tinut seama si de existenta unor indelungate traditii istorice si de perspectiva lor de dezvoltare in viitor.