Administrarea creantelor fiscale

Administrarea creantelor fiscale

Notiunea de obligatie bugetara. Sensuri

Notiunea de creanta impreuna cu cea de obligatie desemneaza elemente de conti­nut ale raportului juridic obligational.

Continutul raportului juridic de obligatie cunoaste sensuri diferite in functie de modul in care este abordat: daca este privit din punct de vedere al subiectului activ, al cre­ditorului, se identifica un drept de creanta, iar daca este privit din punct de vedere al subiectului pasiv, al debito­rului, se identifica o datorie.

In literatura jurid 333i88d ica romana din perioada interbelica s‑a considerat ca obligatia comporta doua acceptiuni:

‑ in sens larg, ea constituie o legatura juridica intre doua sau mai multe persoane, in virtutea careia o parte, numita debitor, se obliga fata de alta, nu­mita creditor la exer­citarea unei prestatii pozitive sau negative, adica la un fapt sau la o abtinere^[1]. De aici rezulta ca obligatia este, in realitate, un raport juridic al carui continut este format din doua elemente: sarcina debitorului si dreptul creditorului. Este motivul pentru care autorii acestei teorii denumesc obligatiile drepturi de creanta, subliniind, totodata, ca, intrucat, in mod esen­tial, ele constau in raporturi intre persoane, mai pot fi numite si drepturi personale (ius in personam);

‑ in sens restrans, se numeste obligatie numai unul din termenii raportului, si anume sarcina debitorului.

In doctrina juridica postbelica, unii autori au definit obligatia ca fiind "rapor­tul juridic in temeiul caruia o persoana este tinuta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva in favoarea altei persoane"^[2]. Etimologic, termenul de obli­gatie pro­vine din cuvantul obligatio, care insemna in latina veche "a lega" pe cineva "din pri­cina" neexecutarii prestatiei pe care o datora altuia.

In dreptul roman, termenul de obligatie, in acceptiunea sa initiala, in­semna o lega­tura pur materiala (vinculum corporis), concreta, intre doua per­soane, constand in inlantuirea debitorului fata de creditor.

Urmare a dezvoltarii societatii romane, cu timpul notiunea de obligatie inceteaza sa mai fie inteleasa doar ca o simpla legatura materiala (vinculum corporis), deve­nind o legatura pur juridica (vinculum juris), in virtutea careia creditorul ii putea cere debitorului sa dea (dare), sa faca (facere) sau sa nu faca (non facere) ceva, iar, la nevoie, sa recurga la constrangere pentru asigurarea executarii prestatiei respective.

Literatura juridica de specialitate atribuie acestui termen un triplu sens:

‑ Lato sensu, termenul de obligatie se foloseste pentru a desemna rapor­tul juridic obligational cu cele doua laturi ale sale (activa, creanta creditorului si pasiva, datoria debitorului);

‑ Stricto sensu, i se confera numai semnificatia de datorie a debitorului;

‑ Intr-un al treilea sens, oarecum impropriu, termenul in discutie primeste semni­ficatia de inscris constatator al unei obligatii (instrumentum), cum sunt obligatiunile C.E.C., in astfel de situatii facandu‑se confuzie intre raportul juridic obligational si inscrisul constatator al existentei sale.

Asadar, din cele relatate mai sus, rezulta ca obligatia se analizeaza, inainte de toate, ca un raport juridic la care participa creditorul si debitorul. Ter­menul creditor sugereaza ca participantul respectiv a avut incredere (credere) in celalalt participant, in vreme ce termenul debitor indica faptul ca subiectul pasiv datoreaza (debit) o prestatie subiectului activ.

In virtutea raportului juridic de obligatie, creditorul dobandeste un drept de creanta, iar debitorul se indatoreaza la o prestatie corelativa numita generic datorie.

Dreptul financiar opereaza cu notiunea de creanta bugetara, constand in obli­­gatii izvorate din impozite, taxe, contributii, amenzi si alte sume, care ali­men­­teaza fondu­rile publice, potrivit Legii privind finantele publice nr. 500/2002^[3].

Executarea creantelor bugetare isi are sediul materiei in Ordonanta Gu­ver­­nu­lui
nr. 92/2003, republicata, privind Codul de procedura fiscala^[4]. Prevederile aces­teia se completeaza cu dispozitiile Codului de procedura civila.

Impozitele, taxele, contributiile, amenzile si alte sume, care reprezinta ve­nituri buge­tare se realizeaza printr‑o succesiune de acte juridice si operatiuni adminis­trativ‑finan­ciare care alcatuiesc procedura bugetara.

Predominanta impozitelor in ansamblul veniturilor bugetare ale statelor moderne face ca obligatia bugetara si creanta bugetara sa fie identificate si sub denumirea de obligatie fiscala sau creanta fiscala.

Apreciem ca, pentru a corespunde conceptului de resurse financiare pu­blice introdus de Legea nr. 72/1996 privind finantele publice , nu lipsita de interes ar fi folo­sirea sintagmei obligatie financiara sau a celei de creanta financiara. In acest fel, ar fi eliminat si orice dubiu cu privire la natura buge­tara sau nebugetara a crean­telor izvorate din contributiile la fondurile speciale.

In mod conventional, se utilizeaza si categoria de creanta bugetara - notiunile de creanta bugetara si de obligatie bugetara fiind cele mai raspandite in doc­trina contemporana.

In categoria creantelor bugetare sunt cuprinse obligatiile provenind din impozite, taxe, contributii, amenzi si alte venituri bugetare ca obligatii princi­pale, precum si cele provenind din dobanzi, penalitati si penalitati de intar­ziere - ca obligatii accesorii.

Autoritatile competente sa stabileasca, colecteze, administreze, potrivit legii, creantele bugetare, numite si creditori bugetari, apartin administratiei publice statale sau locale.

Obligatiile bugetare, ca raporturi juridice obligationale, isi au izvorul in fapte juri­dice reprezentand evenimente, imprejurari independente de vointa omului sau actiuni omenesti savarsite cu sau fara intentia de a da nastere la rapor­turi juridice de obli­gatii, care produc totusi asemenea efecte, in puterea legii.

Astfel, producerea unor calamitati naturale, a unor inundatii, care duc la dis­tru­gerea unor gospodarii dintr‑o localitate, genereaza un raport juridic in continutul caruia identificam obligatia colectivitatii locale, realizata prin inter­mediul resurselor bugetare, de a acorda ajutoare celor sinistrati.

Tot astfel, dobandirea de catre o persoana a anumitor bunuri, realizarea de veni­turi, savarsirea unor fapte de consum, da nastere, in puterea legii, unui raport juridic obligational, transformand‑o in debitor al unei obligatii bu­ge­­­tare, izvorand dintr‑un impozit, taxa sau alta contributie.

Ansamblul actelor si operatiunilor de constatare a obiectului impozabil si de indi­vi­dualizare a obligatiilor bugetare, poarta numele de asezare a impu­nerii sau asieta.

Stingerea creantelor bugetare si a creantelor debitorului reprezentand sume de resti­tuit de la buget, face obiectul activitatii de colectare a creantelor bugetare. Ase­za­rea impunerii si colectarea creantelor bugetare alcatuiesc administrarea impozi­telor, taxelor, contributiilor si a altor sume datorate bugetului general consolidat.

Reglementarile in materie isi au sediul in dispozitiile Codului de procedura fis­cala. Constatam, ca dispozitiile Codului se aplica atat obligatiilor fiscale - pro­venind din impozite si taxe - cat si altor obligatii bugetare cum ar fi creantele provenind din drepturi vamale, contributii, amenzi si alte sume (obligatii nefiscale) care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, in masura in care prin lege nu se prevede altfel.

Administrarea creantelor bugetare in sensul Codului de procedura fiscala cuprinde "ansamblul activitatilor desfasurate de organele fiscale in legatura cu:

a) inregistrarea fiscala;

b) declararea, stabilirea, verificarea si colectarea impozitelor, taxelor, contribu­tii­lor si a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) solutionarea contestatiilor impotriva actelor administrative fiscale."^[6]