Dreptul international public si societatea internationala

Dreptul international public si societatea internationala

1. Aspecte generale, delimitari, definitii si istoric

1.1. Denumirea "Drept international"

Sintagma "drept international" a aparut in epoca moderna, fiind folosita pentru prima oara de filosoful si juristul englez Jeremy Bentham intr-o lucrare publicata in 1789.

In secolul XVII autori ca Grotius, Puffendorf si Vattel au folosit expresia "jus gentium" (dreptul gintilor, dreptul popoarelor).

Actualmente, expresia "Drept international public" sau "Drept international" (in engleza "Public International Law", in franceza "Droit international public") s-a generalizat atat in doctrina, cat si in practica diplomatica.

Expresia "drept international public" semnifica faptul ca obiectul reglementarii il constituie relatiile internationale (intersta-tale si/sau intre alte subiecte de drept international), spre deosebire de relatiile din interiorul unui stat care formeaza obiectul dreptului intern.

1.2. Societatea internationala

In prezent, societatea internationala este alcatuita din :

m state, ca singurele entitati purtatoare de suveranitate in temeiul careia isi pot asuma, in mod nemijlocit, drepturi si obligatii in plan international;

m organizatii internationale interguvernamentale a caror capacitate de a-si asuma drepturi si obligatii internationale rezulta din vointa statelor;

m miscarile popoarelor care lupta pentru eliberare carora, in virtutea principiului autodeterminarii, li se recunoaste capaci-tatea de a-si insusi anumite drepturi si obligatii internationale;

m Vaticanul, care desi nu intruneste in totalitate elementele deplinei statalitati, isi poate asuma in mod limitat, anumite drepturi si obligatii internationale.

In afara acestor patru entitati, care apartin categoriei mari de subiecte de drept international, in societatea internationala contemporana actioneaza si alte entitati de natura diferita, cum sunt: organizatii internationale neguvernamentale, marile societati transnationale si in conditii determinate, chiar indivizii (persoanele fizice). Calitatea de subiect de drept international a acestor entitati de natura diferita este controversata in doctrina si prea putin semnificativa pentru dreptul international.

1.3. Relatiile internationale

Raporturile care se stabilesc intre entitatile care actio-neaza in societatea internationala sunt generic cunoscute ca ,,relatii internationale", in cadrul carora relatiile interstatale reprezinta segmentul cel mai cuprinzator. Sub incidenta dreptului international public intra numai relatiile ce se stabilesc intre subiectele dreptului international si numai atunci cand acestea actioneaza in aceasta calitate.

In concluzie, cad sub incidenta dreptului international:

Ø relatiile in care statele apar ca purtatoare ale suveranitatii lor;

Ø relatiile in care organizatiile internationale interguver-namentale, miscarile popoarelor care lupta pentru eliberare, inclusiv Vaticanul participa in calitatea lor de subiecte de drept international.

Relatiile internationale care se stabilesc intre alte entitati care 525b19f nu au calitatea de subiecte de drept international nu sunt guvernate de normele acestui drept.

Dreptul international reglementeaza/ordoneaza relatiile dintre subiectele sale, fiind influentat in evolutia si dezvoltarea sa de nivelul si dinamica relatiilor internationale. Derularea relatiilor internationale reglementate de norme si principii juridice in conformitate cu dreptul international duce la instituirea ordinii juridice internationale.

1.4. Dreptul international public si politica externa a statelor

Intre dreptul international si politica externa a statelor exista raporturi de influentare si interconditionare.

Dreptul international influenteaza si directioneaza politica externa a statelor prin actiunea normelor si principiilor sale care trebuie respectate in infaptuirea politicii externe de catre state. Politica externa recurge la instrumentele dreptului international, inter alia, tratate, organizatii si instante internationale pentru realizarea obiectivelor sale.

Politica externa se reflecta in tratatele pe care statele le incheie, in negocierile si propunerile din cadrul organizatiilor internationale, in pozitia privind gestionarea si rezolvarea conflic-telor internationale, in actiunile de mentinere a pacii si securitatii internationale etc.

1.5. Dreptul international public si dreptul interna-tional privat

Dreptul international public nu reglementeaza toate raporturile juridice care includ un element de extraneitate. Un asemenea element poate rezulta din faptul ca una din partile raportului juridic, obiectul sau efectele raportului respectiv sunt situate in state diferite. Astfel de raporturi privesc persoane fizice sau juridice si intra in sfera de reglementare a dreptului interna-tional privat.

Raporturile de drept international privat sunt raporturi civile, comerciale, de munca, de procedura civila si alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate.

Normele dreptului international privat solutioneaza conflic-tul de legi, indicand legea aplicabila, si conflictul de jurisdictii.

1.6. Dreptul transnational

Raporturile juridice care se stabilesc in baza unor contracte incheiate intre un stat si mari societati transnationale, prin natura lor, depasesc dreptul international public, dar nu isi gasesc locul nici in dreptul intern al statelor.

Existenta unor asemenea contracte care reglementeaza regimul de exploatare a unor resurse naturale, a unor sectoare extinse de servicii sau alte actiuni care depasesc granitele nationale a dat nastere unui anumit tip de reglementari considerat ca "drept transnational".

1.7. Fundamentul, trasaturile caracteristice si definitia dreptului international public

1.7.1. Acordul de vointa - fundamentul dreptului international

Dreptul international se formeaza pe baza acordului de vointa al statelor care compun la un moment dat societatea internationala. Noile state care apar sunt, de regula, obligate sa respecte dreptul international in vigoare la momentul aparitiei lor. In principal normele dreptului international sunt create de catre state, dar - in anumite limite - si alte subiecte ale acestui drept participa la crearea normelor acestui drept. Statele in conditii de egalitate si pe baza liberului lor consimtamant, intr-un proces de coordonare, de punere de acord a vointei lor (de formare a consensului) creaza norme juridice pe care le exprima prin tratate, cutuma sau alte izvoare de drept.

In acest sens, esential este interesul statelor, al altor subiecte ale dreptului international pentru domeniile, resursele sau valorile care trebuie protejate pe calea reglementarii lor juridice, cum ar fi de exemplu pacea si securitatea internationala, marile si oceanele ori protectia mediului sau reprimarea terorismului.

Acordul de vointa al statelor asupra crearii normelor de drept international se realizeaza, de obicei, in cadrul unui proces complex, uneori sinuos, in cursul caruia se ajunge treptat, pe cale de concesii si compromisuri reciproce, la solutii acceptabile. Normele astfel create devin obligatorii si ele trebuie respectate si aplicate de catre state.

1.7.2. Trasaturile caracteristice ale dreptului interna-tional public

O prima trasatura defineste dreptul international ca un drept de coordonare, in sensul ca, in lipsa unei autoritati cu functii de legiferare, normele acestui drept sunt create prin punerea de acord a vointei statelor, in conformitate cu interesele lor. Ele capata forta juridica si caracter general sau universal tot prin consensul statelor care sunt in acelasi timp destinatarele normelor.

Spre deosebire de aceasta, dreptul intern este considerat ca un drept de subordonare, normele sale fiind create de autoritatea legislativa (parlamentul) si sunt obligatorii pe intreg teritoriul statului pentru persoanele fizice si juridice.

O alta trasatura decurge din sistemul de aplicare a normelor dreptului international care nu sunt aduse la indeplinire de o autoritate internationala superioara, ci de catre state care actioneaza de bunavoie, iar in caz de nerespectare prin masuri luate individual sau colectiv, in baza unor tratate sau prin organizatii internationale.

In contrast cu aceasta, in dreptul intern normele sunt asigurate in respectarea si aplicarea lor prin organe ale administratiei publice avand autoritate superioara fata de persoanele care incalca legea.

In sfarsit, cea de-a treia trasatura priveste controlul executarii normelor acestui drept, in cadrul caruia nu exista, ca in dreptul intern, un sistem de organe judecatoresti competente sa intervina si sa aplice sanctiuni in caz de incalcare a normelor.

In dreptul international exista si este pe cale de a se consolida jurisdictia internationala dar, in principiu, nu este obligatorie, fiind necesar pentru declansarea procedurii, consimtamantul expres si prealabil al statului.

Diferit in dreptul international este si sistemul sanctionator care consta dintr-o gama de sanctiuni individuale sau colective, fara folosirea fortei armate (masuri de constrangere de ordin economic, comercial etc.) ori in mod exceptional cu folosirea fortei armate.

Tinand seama de asemenea particularitati ale dreptului international fata de dreptul intern, unii autori (in general in doctrina veche) considera ca dreptul international ar fi lipsit de forta juridica ori ca ar fi un drept "slab", imperfect sau incomplet.

In realitate, dreptul international nu este nici "slab" si nici imperfect sau incomplet ori fara forta juridica, ci este, cum il definesc trasaturile sale, un drept de coordonare aplicabil unor subiecte suverane si egale sub aspect juridic, reprezentand o ordine juridica structurata pe orizontala, spre deosebire de ordinea juridica interna structurata pe verticala.

1.7.3. Definitia dreptului international public

Dreptul international poate fi definit ca totalitatea normelor juridice create de state (si celelalte subiecte de drept international) pe baza acordului de vointa-exprimate in tratate si alte izvoare de drept - in vederea reglementarii relatiilor dintre ele, norme a caror aducere la indeplinire este asigurata prin respectarea lor de bunavoie, iar in caz de necesitate prin masuri de constrangere aplicate de catre state in mod individual sau colectiv ori prin intermediul organizatiilor internationale.

1.7.4. Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern

In doctrina raportul dintre cele doua sisteme de drept constituie obiect de controversa inca de la sfarsitul secolului XIX, formulandu-se doua principale scoli de gandire diametral opuse: dualismul si monismul.

Teoria dualista, promovata de doctrinele pozitiviste, considera ca dreptul international si dreptul intern exista ca doua ordini juridice egale, distincte si separate care nu produc efecte una asupra celeilalte si nici nu se suprapun, avand particularitati si sfere proprii de aplicare, ceea ce ar face imposibila aparitia unor conflicte intre ele.

Sustinatorii acestei teorii (indeosebi H. Triepel, Anzilotti) afirma ca pentru a fi aplicabila in dreptul intern norma juridica internationala trebuie transformata in norma interna sau "incorporata" in dreptul intern.

Teoria monista, dezvoltata de exponentii "scolii norma-tiviste", considera ca exista un singur sistem de drept in cadrul caruia coexista atat ordinea juridica internationala, cat si cea interna. Monismul a evoluat in principal sub forma a doua orientari:

Ø monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern

Ø monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international.

Adeptii monismului cu primatul dreptului international (H.Kelsen, principalul exponent), influentati de conceptiile dreptului natural, afirma ca intreaga ordine juridica se intemeiaza pe o norma unica, fundamentala sau suprema din care rezulta intregul sistem de drept. Potrivit acestei conceptii dreptul international este superior si mai puternic decat dreptul intern, care ii este subordonat.

Varianta monismului cu primatul dreptului intern promovata in cadrul "Scolii de la Bonn" (A.Zorn, M.Wenzel), pornind de la independenta si suveranitatea deplina a statelor sustine ca raporturile dintre state ar fi in principal raporturi de forta, iar dreptul international ar fi numai o "proiectie" a dreptului intern in relatiile dintre state, deci o derivatie a dreptului intern si subordonat acestuia.

In fapt, nici unul dintre aceste curente de gandire, nu dau expresie raporturilor existente intre dreptul international si dreptul intern, extrapoland sau absolutizand una sau alta dintre cele doua ordini juridice

In realitate intre cele doua sisteme de drept se stabilesc raporturi complexe, de interconditionare si armonizare, cu unele prevalente in anumite domenii sau in anumite etape ale unui sistem sau ale celuilalt. In acest sens, sunt edificatoare de exemplu domeniile privind: drepturile omului, combaterea teroris-mului, protectia mediului, dreptul marii, transporturile internatio-nale, traficul de stupefiante.

Orientarea pragmatica tinde sa acorde, in anumite limite, prioritate/suprematie dreptului international. Aceasta tendinta este confirmata de:

Ø jurisprudenta internationala - hotararile tribunalelor arbitrale (de exemplu, Speta Alabama - 1872), ale instantelor internationale - C.P.J.I. si C.I.J. (de exemplu Speta privind Silezia Superioara - 1926) si respectiv Speta privind Acordul de sediu al O.N.U. si Biroul Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei de la New York (1988)

Ø Constitutiile mai multor state (R.F.G.-1949, Franta-1958, Olanda-1956, Federatia Rusa-1993, ca si in Constitutiile Greciei, Spaniei etc.)

Constitutia Romaniei (1991, revizuita in 2003) consacra o solutie de compromis (dualismul, art.11 - tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern; monismul cu primatul dreptului international, art. 20 - prioritatea reglementarilor internationale privind drepturile fundamentale ale omului in raport cu legile interne), cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.

Dreptul comunitar care creaza o ordine specifica-intermediara, intre ordinea juridica internationala si ordinea juridica interna (incepand cu tratatele constitutive ale Comunitatilor Europene, Uniunea Europeana) consacra suprematia dreptului international, a principiilor fundamentale si a celorlalte norme imperative ale sale. Ca regula, acordurile bilaterale in domeniu comercial, de liber schimb, de pescuit ori si cele care prevad clauza natiunii celei mai favorizate, incheiate de statele candidate cu statele terte trebuie sa fie aliniate la principiile legislatiei comunitare sau sa fie amendate pentru a fi compatibile cu acquis-ul comunitar, in caz contrar ele trebuie denuntate.

In concluzie avand in vedere modul in care sunt determinate, atat locul dreptului international in ordinea juridica interna, cat si raportul dintre normele sale si normele dreptului intern, putem afirma ca disputa intre dualism si monism pare a fi solutionata-pastrand anumite limite - in favoarea primatului dreptului international asupra dreptului intern.

1.7.5. Scurt istoric

Dreptul international public (dreptul gintilor) s-a format ca o ramura autonoma a dreptului, in secolele XVI-XVII, odata cu aparitia statelor nationale. Sigur insa, ca primele reguli si institutii ale acestui drept isi au originea in antichitate, ele evoluand odata cu aparitia si dezvoltarea anumitor forme statale si a relatiilor dintre ele.

Reflectand stadiul si cerintele specifice relatiilor intre primele entitati statale, caracterizate mai ales prin razboaie de cotropire de noi teritorii, de asigurare a hranei regulile si institutiile dreptului gintilor aveau o sfera limitata, incluzand purtarea razboiului si incheierea pacii, aliantele militare, primirea si protectia solilor, reglementarea schimburilor de produse etc.

Astfel, exemplificand mentionam ca:

Ø In secolul VI i.e.n. statele Chinei antice au incheiat un tratat referitor la renuntarea la razboi si rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru.

Ø In India, legile lui Manu (elaborate in secolul V i.e.n.) consemnau existenta unor misiuni diplomatice ad-hoc, tratatele erau considerate sacre, existau si anumite reguli de purtare a razboiului, interzicindu-se uciderea prizonierilor, folosirea mijloa-celor periculoase cum sunt: sagetile otravite, focul etc.

Ø De la Egiptul antic mentionam corespondenta sa diplomatica (sec.XVI-XV i.e.n.) cu Babilonul si alte state, cuprinsa in Tablele de la Tell- Amarna si, mai ales, tratatul de prietenie si alianta denumit "tratatul sublim", incheiat in 1292 i.e.n. intre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului si Hattusil al III-lea, regele hititilor, considerat a fi cel mai vechi tratat.

Ø In relatiile dintre cetatile-state grecesti au aparut arbitrajul si medierea ca mijloace pasnice de reglementare a diferendelor, s-au dezvoltat reguli cu privire la soli, negocieri, tratate, la purtarea razboiului etc.             

Ø Roma antica a avut o contributie importanta la dezvoltarea dreptului international, indeosebi in domeniul incheierii tratatelor, al protectiei strainilor, in practica Romei si Greciei antice isi are originea principiul pacta sunt servanda.

In evul mediu mentionam recurgerea in mod frecvent la tratate, la arbitraj, instituindu-se si unele reguli referitoare la purtarea razboiului.

In secolul XVI, odata cu formarea statelor moderne si afirmarea suveranitatii lor, dreptul international si institutiile sale cunosc o ampla dezvoltare: se permanentizeaza institutia ambasa-dorilor, apare institutia consulilor, ca si noi reguli de purtare a razboiului, incepe codificarea cutumelor privind comertul maritim, se recurge mai des la arbitraj si mediere s.a.

Dreptul international a fost marcat in diferite etape ale dezvoltarii si afirmarii sale de anumite evenimente istorice:

Ø Pacea de la Westphalia (1648), care a pus capat razboiului de 30 de ani, instituind pacea in baza unor tratate incheiate intre statele suverane, ceea ce a facut ca pacea Westphalica sa fie considerata ca punctul de plecare al dreptului international modern, fiind fundamentat pe principiul suveranitatii

Ø In epoca moderna, Revolutia franceza (1789), un alt eveniment istoric major, prin "Declaratia asupra dreptului gintilor" afirma inalienabilitatea suveranitatii natiunii si dreptul fiecarei natiuni de a-si organiza si schimba forma de guvernare, iar ulterior a fost proclamat si principiul neamestecului in treburile interne si renuntarea la razboaiele de cucerire.

Ø Un alt moment important il constituie adoptarea Declaratiei de Independenta a S.U.A. (1776), considerata ca prima afirmare a dreptului popoarelor de a-si decide singure soarta.

In opera de codificare Actul final al Congresului de la Viena (1815) se distinge prin urmatoarele patru realizari:

Ø codificarea partiala a dreptului diplomatic;

Ø condamnarea comertului cu sclavi;

Ø proclamarea principiului libertatii de navigatie pe fluviile internationale;

Ø recunoasterea neutralitatii permanente a Elvetiei.

Congresul de la Paris (1856) se remarca prin:

Ø infaptuieste prima codificare a normelor juridice privind razboiul maritim;

Ø stabileste regimul juridic al Dunarii ca fluviu international;

Ø hotaraste neutralizarea Marii Negre.

In aceasta perioada, dreptul international s-a dezvoltat, dobandind noi dimensiuni prin:

m crearea primelor organizatii internationale: Uniunea Telegrafica Internationala (1865), Uniunea Postala Universala (1874), Uniunea pentru Sistemul Metric (1875) s.a..

m incheierea primelor conventii internationale multilaterale de interes general cum sunt: Conventia de la Geneva din 1864 pentru ameliorarea soartei militarilor raniti in campanie, Conventiile privind regimul international de navigatie prin Canalul Suez (1888) si protectia cablurilor telefonice submarine(1884), cele doua Conventii de la Haga (1899 si 1907) privind unele mijloace pasnice de rezolvare a diferendelor internationale (bunele oficii, medierea, ancheta, arbitrajul), precum si codificarea legilor si obiceiurilor razboiului.       

In secolul XX, o relevanta deosebita pentru dezvoltarea dreptului international a avut crearea celor doua organizatii internationale universale cu functii si competente multiple, cu organe si organisme, acoperind sectoare importante ale dreptului international:

In 1920 a fost creata Societatea Natiunilor, ca prima organizatie internationala, avand ca scop mentinerea pacii internationale si ingradirea recurgerii la razboi, s-a creat si prima instanta internationala - Curtea Permanenta de Justitie Interna-tionala (C.P.J.I.);

In 1945 a fost infiintata Organizatia Natiunilor Unite avand ca scop suprem mentinerea pacii si securitatii internationale, care are o structura complexa, in cadrul careia functioneaza si Curtea Internationala de Justitie (C.I.J.)

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in dezvoltarea dreptului international se pot distinge urmatoarele etape:

Ø in perioada anilor 50, confruntarea ideologica ce a dus la "razboiul rece";

Ø incepand cu cea de-a doua jumatate a anilor '60 s-a instaurat un climat de destindere politica, ducand la afirmarea interesului national, ca fundament al politicii externe a statelor. Pentru afirmarea dreptului international a fost o perioada foarte buna, punandu-se accent pe dezvoltarea principiilor si normelor sale, s-au incheiat o serie de conventii de interes general privind: dreptul diplomatic si consular dreptul marii, dreptul spatial etc. Dreptul international fiind chiar considerat ca un drept al coexistentei pasnice, al respectului reciproc pentru oranduirea social-politica si organizarea interna a statelor

Ø Dupa 1989, evolutia relatiilor internationale este marcata de incetarea confruntarilor ideologice Est-Vest,ca si de fenomenul globalizarii, ceea ce constituie o noua etapa in configurarea dreptului international, in contextul mutatiilor importante care au avut loc in societatea internationala si a noilor provocari care confrunta aceasta societate.              

De-a lungul secolelor la formarea si dezvoltarea dreptului international o contributie deosebita au avut lucrarile stiintifice consacrate acestui domeniu (doctrina).

Intre fondatorii dreptului international mentionam:

Ø Alberico Gentilis (1552-1608), autorul lucrarii "De jure Belli" ("Despre dreptul razboiului"); Francisco de Vitoria (1480-1546), care in prelegerile sale despre cuceririle spaniole in lumea noua a afirmat pentru prima oara universalitatea dreptului international, urmat de Francisco Suarez (1548-1617) au intemeiat "Scoala de la Salamanca", una dintre primele scoli de drept international.

Ø Hugo Grotius (1583- 1645) este considerat parintele stiintei dreptului international, lucrarea sa fundamentala "De jure belli ac pacis" ("Despre dreptul razboiului si pacii") - 1625 si "Mare liberum" ("Marea libera") - 1609, sustinand in aceasta din urma principiul libertatii marilor) sunt edificatoare in acest sens.

In principal, s-au creat trei scoli de gandire: scoala dreptului natural, promovata de S.Puffendorf (1632-1694) si J.Barbeyrac (1674-1744); scoala dreptului pozitiv, ilustrata de Rachel (1628-1691) si Moser (1701-1785); scoala "sintetica", care reprezinta o imbinare de conceptii de drept natural si pozitiv, avand ca principali exponenti pe Richard Zouche (1590-1660), Emerich de Vattel (1714- 1767), Georg Frederich Martens (1756-1821).

Martens este initiatorul primei culegeri de tratate, intitulata "Cod al diplomatiei si dreptului international".

Reprezentantii scolii dreptului natural au incercat sa fundamenteze dreptul international pe "natura omului", opunand normele dreptului natural regimului feudal absolutist, iar cei ai scolii pozitiviste erau adeptii, in exclusivitate, ai dreptului international conventional si cutumiar, creat prin acordul dintre state. Scoala "sintetica" considera ca dreptul international se intemeiaza, atat pe "legile naturii", cat si pe consensul popoarelor.

De asemenea, in spatiul european, ca si in cel american sunt elaborate si publicate o serie de lucrari in domeniu cum sunt: E. de Vattel "Le droit des gens" (Dreptul popoarelor), 1758, J.Bentham "Introducere in principiile moralei si legislatiei", 1789, I. Kluber, "Dreptul international contemporan al Europei", 1819; in America lucrarile, "Comentarii asupra dreptului american" (J.Kent, 1826) si "Elemente de drept international" (A. Wheaton, 1826) etc.

In secolul XX, controversa intre promotorii caracterului de drept natural a dreptului international si pozitivisti continua, aparand si curente noi (pozitivismul voluntarist, normativismul etc.).

In doctrina romaneasca, Mircea Djuvara a sustinut carac-terul de drept natural al dreptului international al carui fundament, in conceptia sa "rezida in ideea de justitie".

Dupa al doilea razboi mondial se afirma curente noi:

Ø militantismul juridic, ce incearca sa faca din dreptul international un instrument de actiune politica;

Ø "Scoala de la New Haven", o varianta a curentului militantist, care considera dreptul international mai mult ca un rezultat al unui proces de luare a deciziilor, decat ca un corp de norme;

Ø Noua orientare" (New Stream), care sustine ca dreptul international nu poate fi cu adevarat obiectiv si neutru, bazandu-se in realitate pe valori de natura politica.

1.8. Intrebari, exercitii

1) Care este semnificatia expresiei "drept international public"?

2) Care este componenta societatii internationale in prezent?

3) In cadrul relatiilor internationale care segment de relatii este cel mai cuprinzator?

4) De ce dreptul international public, spre deosebire de dreptul intern, este un drept de coordonare si nu de subordonare?

5) Definiti dreptul international public.

6) Identificati si comentati elementele esentiale ale definitiei dreptului international public.

7) Care sunt principalele teorii cu privire la raportul dintre dreptul international si dreptul intern?

8) Identificati si comentati principalele momente istorice care au marcat dezvoltarea si afirmarea dreptului international modern.

9) Completati urmatoarele enunturi:

- In societatea internationala actioneaza si alte entitati cum sunt:

- Relatiile internationale dintre entitatile care nu au calitatea de subiect de drept international nu sunt guvernate

- Politica externa recurge la instrumentele dreptului international, intre care

- Dreptul international este aplicabil unor subiecte suverane si , sub aspect juridic, reprezentand o ordine structurata pe spre deosebire de ordinea juridica interna structurata pe

- Disputa intre dualism si monism pare a fi solutionata, pastrand anumite limite in

- Primele reguli si institutii ale dreptului international public isi au originea in

1.9. Rezolvati urmatoarele teste-grila:

1) Sintagma "drept international" a fost folosita pentru prima oara de:

a) Alberico Gentilis;

b) Jeremy Bentham;

c) Emerich de Vattel

2) Raporturile juridice care se nasc din contracte incheiate intre un stat si societati transnationale cad sub incidenta:

a) dreptului international public;

b) dreptului intern;

c) dreptului transnational.

3) Normele dreptului international sunt create, in principal, de catre:

a) organizatiile internationale interguvernamentale;

b) state;

c) state si alte subiecte de drept international.

4) Dreptul international public este o ramura a

a) dreptului international privat;

b) dreptului transnational;

c) autonoma.

5) Universalitatea dreptului international a fost afirmata pentru prima oara de:

a) Francisco de Vitoria;

b) Frederich Martens;

c) Emerich de Vattel.

6) Parintele stiintei dreptului international public este:

a) Hugo Grotius;

b) Francisco de Vitoria;

c) Georg Frederich Martens.

1.10. Bibliografie

1. D.Popescu,op.cit.,pg.11-24

2. D. Popescu, A. Nastase - op.cit.,1997, pg. 13-35

3. A. Bolintineanu, A.Nastase, B.Aurescu - op.cit., pg.1-19

4. R. Miga-Besteliu - op.cit., pg.1-17; 19-40

5. Gh. Moca - op.cit., pg.1-15