Izvoarele dreptului international

1. Notiunea de izvoare ale dreptului international

Prin izvoarele formale ale dreptului international se inteleg acele mijloace juridice de exprimare a normelor create de catre state si alte subiecte ale dreptului international.

Spre deosebire de dreptul intern in care normele de drept isi au izvorul in constitutie, legi si alte acte normative, in dreptul international nu exista o autoritate cu functii de legiferare, ci normele se creeaza printr-un proces mai complex si se exprima, de regula in mod expres prin tratate si tacit prin cutuma. In practica statelor s-au dezvoltat si alte izvoare de drept international.

Art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie (C.I.J.), care face parte din Carta O.N.U. (din 1945) si la care sunt parti toate statele membre O.N.U., contine o enuntare a izvoarelor dreptului international. Acest art. reproduce cu modificari minore art. corespunzator din Statutul Curtii Permanente de Justitie Internationala (din 1920). Ca atare, enumerarea reflecta nivelul de dezvoltare a dreptului international de dupa primul razboi mondial.

Art. 38 din Statutul C.I.J. prevede:

"1. Curtea a carei misiune este de a solutiona conform dreptului international diferendele care ii sunt supuse, va aplica:

a. conventiile internationale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute in mod expres de statele in litigiu;

b. cutuma internationala, ca dovada a unei practici generale acceptate ca drept;

c. principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate;

d. sub rezerva dispozitiilor art. 59, hotararile judecatoresti si doctrina celor mai calificati specialisti in drept public ai diferitelor natiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.

2. Prezenta dispozitie nu aduce atingere dreptului Curtii de a solutiona o cauza ex aequo et bono, daca partile sunt de acord cu aceasta".

Din continutul art. 38 se pot desprinde urmatoarele constatari:

m se recunoaste distinctia intre izvoarele principale (tratate, cutuma si principii) la care Curtea recurge pentru solu-tionarea cauzelor si, mijloacele auxiliare (hotararile judecatoresti si doctrina) pentru determinarea regulilor de drept;

m s-a urmarit stabilirea si o enumerare a izvoarelor principale si a mijloacelor auxiliare si nu o reglementare privind izvoarele dreptului international;

m rezulta implicit si o anumita ierarhie intre cele trei izvoare principale - tratatele fiind situate pe primul loc, urmate de cutuma, iar principiile raman pe ultimul loc, ierarhie confirmata de practica C.I.J.

De asemenea, urmare a dezvoltarii si afirmarii organiza-tiilor internationale, ca veritabile subiecte ale dreptului international, actele organelor acestor organizatii se adauga izvoarelor dreptului, dupa cum si unele acte unilaterale ale statelor sunt de natura a produce anumite efecte juridice in sfera relatiilor internationale.

Apare astfel ca enumerarea cuprinsa in art. 38 nu este exhaustiva, nu este perfecta, ci este incompleta. In plus, rolul jurisprudentei internationale s-a amplificat. Trebuie subliniat carac-terul anacronic al formularii care considera principiile generale de drept ca fiind "recunoscute de natiunile civilizate".

1.1. Tratatul international ca izvor al dreptului international

Ca unul dintre actele juridice moderne ale dreptului international, tratatul este cel mai important izvor al dreptului international contemporan, ceea ce rezulta din urmatoarele caracteristici:

Ø claritatea cu care exprima normele de drept;

Ø utilizarea unor tehnici sofisticate si precise;

Ø forma scrisa, solemna, ceea ce face norma evidenta si usor de dovedit;

Ø frecventa utilizarii sale in relatiile internationale;

Ø formarea si adoptarea in termen mult mai scurt a normelor.

Tratatul poate fi definit ca actul juridic ce exprima in mod expres acordul de vointa dintre state(sau si alte subiecte de drept international), incheiat in forma scrisa si guvernat de dreptul international in scopul de a crea, modifica sau abroga norme de dr 747i86h ept international.

Avand in vedere caracteristicile tratatelor numarul lor a crescut, iar ca sfera de reglementare, practic acopera segmente vaste ale relatiilor internationale. Astfel, daca in 1914 erau in vigoare 8.000 de tratate, iar la Societatea Natiunilor au fost inregistrate 4.838 tratate, la O.N.U. au fost inregistrate pana in 1997 un numar de 37.050 de tratate.

Cresterea este determinata de factori cum sunt:

Ø aparitia unor noi state;

Øsporirea numarului si importantei organizatiilor internationale;

Ø diversificarea cooperarii intre state;

Ø extinderea activitatii statelor in domenii noi, dincolo de jurisdictia nationala (spatiul extraatmosferic, teritoriile submarine).

Numarul tratatelor bilaterale este in continua crestere, dar ele contin, de regula, drepturi si obligatii pentru parti in diferite domenii ale cooperarii.

Tratatele multilaterale, spre deosebire de cele bilaterale, sunt importante pentru problema izvoarelor, deoarece ele sunt instrumente de codificare, contin norme de drept cu caracter multilateral/universal, ca de exemplu conventiile/tratatele privind:

m relatiile diplomatice (1961) si consulare (1963);

m dreptul marii (1958; 1982);

m drepturile omului (1966);

m dreptul spatial (1967; 1972).

Un loc important ocupa, in randul tratatelor universale, Carta O.N.U. (actul de constituire al organizatiei mondiale), precum si tratatele prin care au fost create alte organizatii: Agentia Internationala pentru Energie Atomica (A.I.E.A.-1957), Fondul Monetar International (F.M.I.-1945) etc.

Numai tratatele licite (care sunt incheiate cu respectarea normelor imperative ale dreptului international, jus cogens) sunt izvoare de drept, dimpotriva tratatele ilicite adica cele incheiate cu incalcarea normelor imperative nu pot constitui izvoare de drept international.

1.2. Cutuma internationala

1.2.1. Definitia si elementele cutumei

Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului international, dar spre deosebire de tratat, cutuma este un izvor nescris.

Actualmente, desi tratatul ocupa un loc preponderent, cutuma continua sa fie izvor principal de drept international in special in acele domenii in care:

m interesele divergente ale statelor nu au permis codificarea regulilor cutumiare;

m practica relatiilor dintre state nu a ajuns la acel stadiu care sa impuna o reglementare conventionala.

Normele dreptului international clasic, in marea lor majoritate, s-au format pe cale cutumiara(dreptul diplomatic, dreptul marii, dreptul tratatelor etc.), ulterior a intervenit codificarea conven-tionala.

Cutuma poate fi definita ca o practica generala, relativ indelungata, repetata si uniforma, considerata de state ca exprimand o regula de conduita cu forta juridica obligatorie in raporturile dintre ele.

Din definitia cutumei rezulta o distinctie intre elementul material si elementul subiectiv, care trebuie sa fie intrunite cumulativ pentru a exista o norma cutumiara.

Elementul material (obiectiv) si caracteristicile sale:

m generalitatea (aria de raspandire) practicii, in sensul ca un numar de state cat mai mare si state reprezentative s-o accepte in mod uniform si constant(exemplu hotararea C.I.J., in speta privind delimitarea platoului continental al Marii Nordului,1969); in absenta generalitatii pot aparea cutume regionale sau locale, practica unui numar restrans de state;

m timpul (durata) necesar pentru formarea unei cutume, practica sa fie indelungata, repetata si uniforma si nu o actiune intamplatoare. In perioada mai recenta, factorul timp s-a mai redus, dovada fiind formarea unor cutume in dreptul spatial (libertatea de trecere a obiectelor spatiale prin spatiul aerian al altor state) in termen de numai 3-4 ani.

Elementul psihologic (subiectiv). Simpla repetare a unei practici generala, uniforma si indelungata nu este suficienta pentru a considera ca aceasta constituie o norma cutumiara, ci practica trebuie urmata de convingerea ca aceasta reprezinta o obligatie juridica (conform adagio-ului latin: opinio juris sive necessitatis- convingerea ca reprezinta dreptul sau necesitatea). Dimpotriva regulile curtoaziei nu apartin cutumei.

1.2.2. Dovada cutumei

Spre deosebire de tratat, dovada cutumei este dificila, deoarece trebuie facute evaluari pentru determinarea elementelor cutumei. Sarcina probei revine statului care o invoca fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apara impotriva unei pretentii considerata de el ca nefondata.

Pentru a stabili elementele unei norme cutumiare se pot lua in considerare o serie de acte, opinii, ca de exemplu:

Ø actele organelor cu atributii in planul relatiilor interna-ionale (declaratii de politica externa, note diplomatice, comentarii asupra unor proiecte de tratate);

Ø opiniile exprimate de delegatiile statelor in cadrul unor conferinte internationale sau a unor organizatii internationale;

Ø acte normative interne care au legatura cu problema respectiva, ca si hotarari ale unor organe de jurisdictie cu incidenta asupra relatiilor internationale;

Ø dispozitiile unor tratate, atunci cand acestea sunt invocate nu de statele parti, ci de state terte in raporturile dintre ele sau intre acestea si statele parti;                            

Ø rezolutiile si declaratiile organelor organizatiilor internationale.

Ca o conditie generala, pentru ca un act sa poata fi luat in considerare in dovada cutumei, el trebuie sa fie public (comunicat cel putin unui singur stat).

Daca un stat a formulat obiectiuni in procesul de formare a unei cutume, aceasta nu-i poate fi opozabila, cu conditia ca obiectiunile sa fi fost constant mentinute.

1.3. Principiile generale de drept

In conformitate cu art. 38 din Statutul C.I.J. (alin.1, c) prin sintagma "principii generale de drept" ca izvor de drept international, se inteleg acele principii generale de drept international comune marilor sisteme de drept intern (francez, englez, german etc.). In jurisprudenta sa Curtea Internationala de Justitie s-a referit cu titlul supletiv sau complementar la asemenea principii generale ori si in mod independent.

Printre principiile generale de drept pot fi mentionate:

m buna-credinta in indeplinirea obligatiilor asumate;

m legea speciala deroga de la legea generala;

m autoritatea lucrului judecat;

m principiul raspunderii pentru prejudiciul cauzat;

m nimeni nu poate fi judecator si parte in acelasi proces.

Principiile generale de drept sunt necesare pentru a acoperi anumite lacune ale dreptului international, dar ele nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului international.

1.4. Mijloacele auxiliare de determinare a nor-melor de drept international

1.4.1 Jurisprudenta internationala

Judecatorii nu creeaza norme de drept international, ci le aplica. In consecinta, hotararile judecatoresti si arbitrale interna-tionale sunt considerate, potrivit art. 38 din Statutul C.I.J., numai ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. Deci ca modalitati de constatare, interpretare si aplicare, intr-un caz concret, si numai pentru partile in cauza a unor norme de drept international.

Rezulta ca hotararile judecatoresti si arbitrale internationale:

m nu sunt considerate precedente judiciare;

m nu sunt obligatorii decat intre parti si pentru cauza solutionata.

Caracterul stiintific deosebit al hotararilor instantelor judiciare internationale face din acestea mijloace auxiliare care sunt invocate uneori nu numai pentru constatarea, dar si pentru precizarea continutului normelor aplicabile in litigiile cu elemente similare. In acest sens, aceste hotarari pot constitui un factor important in dezvoltarea dreptului international.

1.4.2. Doctrina

Doctrina celor mai calificati specialisti in drept public ai diferitelor natiuni inseamna:

Ø lucrarile stiintifice ale oamenilor de stiinta;

Ø lucrarile unor forumuri stiintifice (institutii abilitate, de exemplu Asociatia de Drept International, Comisia de Drept International, Comisia Europeana de la Venetia pentru Democratie prin Drept etc.);

Ø opiniile separate si opiniile individuale ale unor judecatori ai Curtii Internationale de Justitie.

Ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept international doctrina nu este izvor de drept, ci se ocupa in special cu analiza, sinteza si evolutia normelor si institutiilor dreptului international, formuleaza unele proiecte de codificare a dreptului international, fara insa a depasi limitele sale de modalitate auxiliara.

1.5. Echitatea

Conform art. 38 parag.2 din Statutul C.I.J., Curtea poate, daca partile sunt de acord, in cazuri concrete, sa solutioneze o cauza pe baza echitatii. Acordul partilor trebuie sa fie expres, fiind prevazut in compromisul de sesizare a Curtii.

Recurgand la echitate(care nu este un izvor formal, ci tine mai mult de principiile generale de drept) judecatorul poate aplica echitatea fie pentru:

m adaptarea normei de drept la particularitatile unei anumite spete;

m completarea lacunelor dreptului;

m inlocuirea dreptului(refuzul de a aplica norma de drept considerata ca inechitabila).

In timp ce, in practica arbitrala partile au fost de acord cu recurgerea la echitate (de exemplu, arbitrajul - 1941 - dintre S.U.A. si Canada privind poluarea atmosferica produsa de o topitorie canadiana pe teritoriul S.U.A.), in practica C.P.J.I. si nici a C.I.J. partile nu au solicitat expres aplicarea art.38 alin 2 din Statut.

In practica C.I.J., partile nu s-au opus insa invocarii echitatii in deliberarile sau concluziile Curtii. Echitatea a fost deci folosita ca o regula accesorie, alaturi de regulile de drept, in solutionarea unor diferende teritoriale (delimitarea unor frontiere maritime), ceea ce a permis ajungerea la solutii echitabile.

1.6. Alte izvoare ale dreptului international

1.6.1. Actele unilaterale

Nu sunt prevazute in art. 38 din Statutul C.I.J..

Pot exista:

m acte unilaterale ale statelor;

m acte unilaterale ale organizatiilor internationale.

Definitie. Actul unilateral este acel act care emana de la un singur subiect de drept international,este susceptibil sa produca efecte juridice in raporturile internationale, fie angajand subiectul de la care emana, fie creand drepturi sau obligatii pentru alte subiecte de drept international.

Actul unilateral fiind o manifestare unilaterala de vointa unii autori il contesta ca izvor de drept, intrucat ar fi contrar naturii consensuale a dreptului international.

1.6.1.1 Actele unilaterale ale statelor

Actele unilaterale ale statelor au fost considerate de jurisprudenta internationala ca izvoare de drept international (de ex. in spetele referitoare la Experientele nucleare franceze in Oceanul Pacific, experiente care au opus Australia si Noua Zeelanda Frantei-1974).

Actele unilaterale sunt emise fara nici o legatura cu un tratat sau o cutuma.

Asemenea acte pot fi grupate in:

Ø declaratii-acte individuale ale unor state prin care ele fac cunoscuta altor state pozitia lor asupra unei anumite situatii sau intentii de a actiona in viitor; ele pot implica un anumit angajament din partea statelor (ex. declaratiile de acceptare a jurisdictiei C.I.J., declaratiile de razboi, de neutralitate, de succesiune la un tratat etc.);

Ø recunoasterea - acceptarea (constatarea) unui fapt, unei situatii noi, unei reguli de drept sau a unei noi entitati in relatiile internationale;

Ø protestul - exprima refuzul de a recunoaste ca legitima o pretentie, o conduita sau o situatie data. Prin protest statul isi ocroteste anumite drepturi in raport de revendicarile altui stat sau cu o regula cutumiara in formare;

Ø renuntarea - are ca obiect abandonarea, de bunavoie, a unor drepturi (de ex. la imunitatea de jurisdictie sau de executare etc., art.7 para.1 lit.c si art.19 din Conventia cu privire la imunitatile de jurisdictie ale statelor si ale bunurilor lor, adoptata la New York in 2004).

1.6.1.2 Actele unilaterale ale organizatiilor internationale

Nu sunt prevazute in art. 38 din Statut.

In legatura cu actele unilaterale ale organizatiilor interna-tionale (denumite ca rezolutii, decizii, declaratii s.a.) trebuie sa distingem intre:

m actele care formeaza dreptul intern al organizatiei care, chiar daca sunt obligatorii (privesc: primirea de noi membri, adoptarea bugetelor, crearea de organe subsidiare s.a.) nu au relevanta pentru problema izvoarelor;

m actele referitoare la infaptuirea obiectivelor organizatiei, care se subdivid in doua categorii:

a) rezolutii cu forta juridica obligatorie;

b) rezolutii cu caracter de recomandare.

Natura actelor apartinand acestor doua categorii este stabilita prin tratatele de constituire ale organizatiilor internationale

a) Cat priveste O.N.U., Consiliul de Securitate poate adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre determinand conduita si stabilind drepturi si obligatii pentru statele membre. In acest sens,art.25 din Carta O.N.U. prevede:

"Membrii Natiunilor Unite sunt de acord sa accepte si sa execute hotararile Consiliului de Securitate in conformitate cu prezenta Carta."

Dispozitii similare contin si statutele unor institutii specializate ale O.N.U., intre care, Fondul Monetar International, Organizatia Mondiala a Sanatatii, Organizatia Aviatiei Civile Internationale.

Asemenea rezolutii, ca principiu, sunt adoptate in vederea realizarii unor obiective precis determinate(in cadrul O.N.U.) ori au caracter tehnic sau de stabilire a unor standarde internationale in domenii speciale.

b) Rezolutiile Adunarii Generale a O.N.U. si problema calitatii lor de izvoare de drept international.

Precizari

m Sunt excluse, cum am aratat, rezolutiile care privesc dreptul intern al organizatiei.

m Art. 10-14 din Carta O.N.U. se refera la actele Adunarii Generale cu termenul de ,,recomandari". In practica, ele sunt adoptate si poarta denumirea de rezolutii .

m In principiu, rezolutiile Adunarii Generale nu au caracter obligatoriu, statele membre sunt libere de a se conforma sau nu prevederilor lor, de aceea se afirma ca rezolutiile dau nastere unui drept ,,moale/slab"(soft law), spre deosebire de tratate care formeaza dreptul ,,tare"(hard law). Rezolutiile sunt adoptate prin vot sau prin consens.

m Rezolutiile Adunarii Generale se adopta fie ca simple rezolutii, fie sub forma de declaratii.

Declaratiile sunt rezolutii adoptate sub aceasta denumire pentru a evidentia importanta si amploarea problemelor la care se refera cum sunt: declaratiile privind drepturile omului, decolonizarea, spatiul cosmic, teritoriile submarine, principiile dreptului international, definitia agresiunii etc.

Asemenea declaratii ale Adunarii Generale se disting prin:

Ø contin anumite norme de comportament adresate tuturor statelor membre O.N.U.

Ø sunt adoptate prin consens sau prin vot, dar cu o mare majoritate de voturi, ceea ce poate fi considerata ca o opinio juris colectiva.

Pentru aceste caracteristici unii autori considera rezolutiile sub forma de declaratii ca "mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept" sau, respectiv ca un element in procesul de formare a normelor cutumiare.

1.7. Principiile fundamentale ale dreptului inter-national

1.7.1. Insemnatatea si caracteristicile principiilor

Principiile fundamentale au aparut si s-au dezvoltat in relatiile dintre state odata cu evolutia si dezvoltarea statelor si a dreptului international in general. Principiile au un caracter dinamic, in sensul ca atat numarul, cat si continutul si sfera lor de aplicare sunt intr-o continua dezvoltare si imbogatire.

Principiile fundamentale se caracterizeaza prin maxima generalitate tridimensionala:

m sub aspectul domeniilor de aplicare - sunt aplicabile tuturor domeniilor relatiilor internationale;

m al continutului juridic - sunt rezultatul unui proces de maxima generalizare si abstractizare a normelor si regulilor dreptului international;

m al sferei creatorilor si destinatarilor-sunt rezultatul acordului de vointa al marii majoritati a statelor si se aplica tuturor statelor, precum si altor subiecte de drept international.

Principiile fundamentale, fiind consacrate pe calea cutumelor generale, dar si a tratatelor multilaterale au si sub acest aspect, caracter de universalitate, iar continutul lor normativ le imprima caracter juridic obligatoriu.

Se considera, de asemenea ca ele au caracter imperativ (sunt norme jus cogens).

Precizari:

m Intre principiile fundamentale nu este recunoscuta o ierarhie, cu toate ca principiul suveranitatii este omniprezent; ele sunt interdependente, in sensul ca respectarea unuia inseamna respectarea tuturor celorlalte si, dimpotriva incalcarea unuia atrage incalcarea celorlalte.

m Principiile fundamentale constituie nucleul dreptului international, ele determina continutul celorlalte principii, norme si institutii ale intregului sistem al dreptului international, ale caror trasaturi le caracterizeaza ca principii fundamentale.

m Principiile fundamentale sunt consacrate in Carta O.N.U. (art.2), iar cu anumite dezvoltari in Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. din 1970 referitoare la "Principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, in conformitate cu Carta O.N.U." (Rezolutia 2625 din 14 oct. 1970), Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (C.S.C.E.), adoptat la Helsinki in 1975 si altele.

m Principiile au fost, pentru prima oara, denumite "principii fundamentale ale dreptului international" prin Declaratia 2625/1970.

Declaratia 2625/1970 cuprinde urmatoarele 7 principii:

Ø Egalitatea suverana a statelor;

Ø Principiul autodeterminarii;

Ø Nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta;

Ø Solutionarea pasnica a diferendelor internationale;

Ø Neamestecul in treburile interne ale altor state;

Ø Indatorirea statelor de a coopera intre ele;

Ø Indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor internationale (pacta sunt servanda).

1.7.2. Continutul principiilor fundamentale ale dreptu-lui international

1.7.2.1 Principiul egalitatii suverane

Declaratia din 1970, elaborata in perioada unui climat politic international favorabil, prevede ca "toatele state se bucura de egalitate suverana. Ele au drepturi si obligatii egale si sunt membri egali ai comunitatii internationale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de alta natura".

In prezent, suveranitatea este conceptul fundamental al dreptului international, fiind pilonul principal al intregii organizari statale si internationale.

Trasaturile clasice ale suveranitatii sunt:

Ø indivizibilitatea (nu poate fi fragmentata, atributele sale neputand apartine mai multor titulari);

Ø inalienabilitatea (nu poate fi abandonata sau cedata altor state sau entitati internationale);

Ø exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decat unei singure suveranitati);

Ø caracterul originar si plenar(suveranitatea apartine statului si nu ii este atribuita din afara, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate-politic, economic, social etc.).

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar mai ales dupa 1989, ca urmare a evolutiilor societatii internationale asemenea trasaturi au suferit unele mutatii, schimbari; conceptul de suveranitate fiind nevoit sa se adapteze procesului de inoire si redimensionare a dreptului international in general.

Continutul egalitatii suverane cuprinde, in esenta urmatoarele elemente:

a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;                          b) fiecare stat se bucura de drepturile inerente deplinei suveranitati;

c) fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state;

d) integritatea teritoriala si independenta politica sunt inviolabile;

e) fiecare stat are dreptul de a-si alege si dezvolta in mod liber sistemul sau politic, social, economic si cultural;

f) fiecare stat are obligatia de a se achita pe deplin si cu buna credinta de obligatiile sale internationale si de a trai in pace cu alte state;

g) dreptul de a-si stabili legile proprii, de a defini si conduce liber relatiile sale internationale, de a apartine sau nu organizatiilor internationale, de a fi sau nu parte la tratatele de alianta, dreptul de neutralitate.

1.7.2.2. Principiul autodeterminarii

Acest principiu este formulat in Declaratia din 1970 ca ,,principiul egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptul lor de a dispune de ele insele".

Spre deosebire de toate celelalte principii, titularul acestui drept/principiu este poporul, natiunea(si nu alt subiect de drept international), indiferent daca acestea sunt sau nu constituite in stat propriu. Acest drept nu poate fi exercitat de minoritatea nationala.

Continutul principiului este formulat astfel:

"Toate popoarele au dreptul de a-si hotari statutul lor politic in deplina libertate si fara amestec din afara si de a realiza dezvoltarea lor economica, sociala si culturala si orice stat are obligatia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei".

Statele au obligatia de a se abtine de la orice masura de constrangere care ar priva popoarele de dreptul lor la autodeter-minare, iar popoarele in exercitarea dreptului la autodeterminare, au dreptul sa caute si sa primeasca un sprijin, conform scopurilor si principiilor Cartei O.N.U.

1.7.2.3 Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta

A fost introdus in dreptul international prin Pactul de la Paris, 27 august 1928, (Pactul Briand-Kellogg), care obliga statele sa renunte la razboi ca instrument de politica nationala in relatiile lor reciproce (art.1).

Continutul principiului este consacrat in art. 2, pct.4 din Carta O.N.U.:                                                                   

"Toti membrii organizatiei se vor abtine, in relatiile lor internationale, de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei fie impotriva integritatii teritoriale ori a independentei politice a vreunui stat, fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite".

Razboiul de agresiune este calificat "crima impotriva umanitatii" care angajeaza raspunderea de drept international. Dreptul international interzice nu numai agresiunea armata, ci si orice act de violenta sau constrangere, orice forme de presiuni politice, economice sau de orice alta natura.

De la acest principiu-pe cale de exceptie - dreptul international permite folosirea fortei in trei situatii:

m pe baza hotararii Consiliului de Securitate, conform capitolului VII din Carta O.N.U.;

m in cazul exercitarii de catre state a dreptului de autoapa-rare individuala sau colectiva impotriva unui atac armat(art. 51 din Carta O.N.U.);

m in cazul exercitarii dreptului popoarelor la autodeter-minare (Declaratia 2625/1970).

1.7.2.4 Principiul solutionarii pasnice a diferendelor inter-nationale

Continutul acestui principiu este redat in art.2 pct. 3 din Carta O.N.U.:

"Toti membrii organizatiei vor solutiona diferendele lor internationale prin mijloace pasnice, in asa fel incat pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie puse in primejdie".

Totodata Carta stabileste in art. 33 (1) mijloacele de reglementare pasnica: tratativele, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, pe cale judiciara, prin recurgere la organisme sau acorduri regionale ori prin alte mijloace pasnice la alegerea lor.

Prin urmare, continutul principiului are doua componente:

m obligatia generala de solutionare pasnica a diferendelor;

m dreptul de libera alegere a mijloacelor de solutionare.

1.7.2.5 Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state

Proclamat mai intai intr-o lege interna (Constitutia Franceza din 1793) si, ulterior pe continentul american prin doctrina Monroe (1823), care prevedea inadmisibilitatea interven-tiei statelor europene pe continentul american, acest principiu este inscris in Carta O.N.U.

Sub aspectul continutului art. 2 pct.7 instituie obligatia statelor de a nu interveni in treburile care apartin in mod esential competentei nationale (domeniul rezervat), adaugand totodata ca acest principiu "nu va aduce insa intru nimic atingere aplicarii masurilor de constrangere prevazute in capitolul VII".

In perioada mai recenta, anumite mutatii au loc si in lega-tura cu "chestiuni apartinand competentei nationale", in sensul ca multe dintre ele (de exemplu: drepturile omului, relatiile financiar-bancare, integrarea economica, politica externa si de aparare) au devenit obiect al unor tratate internationale, in baza carora statele isi asuma obligatii reciproce, adopta solutii comune etc.

In aceiasi directie se inscriu si tendintele tot mai accentuate de legiferare, in cazuri strict determinate, a unui drept de interventie umanitara sau democratica.

1.7.2.6 Principiul cooperarii

Intr-o anumita formulare acest principiu este inscris in art. 1 pct.3 din Carta O.N.U., care arata ca unul dintre scopurile organizatiei este sa realizeze cooperarea internationala in rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural sau umanitar si in promovarea si respectarea drepturilor omului.

Declaratia din 1970 se refera la obligatia statelor de a coopera in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale, favorizarii progresului si stabilitatii economice internationale.

1.7.2.7 Principiul indeplinirii cu buna credinta a obligatiilor internationale (pacta sunt servanda)

Este un principiu aparut inca in antichitate in practica Romei si Greciei antice. Carta O.N.U. il prevede in art.2, pct.2, iar Conventia cu privire la dreptul tratatelor in art.26.

Potrivit acestui principiu fiecare stat are obligatia generala de a indeplini cu buna credinta:

Ø obligatiile pe care si le-a asumat in conformitate cu Carta O.N.U.;

Ø obligatiile care ii incumba in virtutea principiilor si regulilor general recunoscute ale dreptului international;

Ø obligatiile care ii incumba in virtutea acordurilor internationale conforme principiilor si regulilor general recunoscute ale dreptului international.

In caz de conflict intre obligatiile izvorand din acordurile internationale si obligatiile membrilor O.N.U. in virtutea Cartei, vor prevala ultimele.

1.7.2.8 Alte principii fundamentale

Alaturi de cele 7 principii continute in Declaratia 2625/1970, Actul final de la Helsinki, din 1975 mai adauga inca trei.

m Principiul inviolabilitatii frontierelor- prevede obligatia statelor de a se "abtine acum si in viitor de la orice atentat impotriva acestor frontiere", de la "orice cerere sau act de acaparare si uzurpare a intregului sau a unei parti a teritoriului oricarui stat independent".

In acelasi timp insa, Actul final prevede ca frontierele pot fi modificate, in conformitate cu dreptul international, prin mijloace pasnice si prin acord.

m Principiul integritatii teritoriale consacra obligatia statelor de a se abtine de la orice actiune incompatibila cu scopurile si principiile Cartei O.N.U. impotriva integritatii teritoriale, a indepen-dentei politice sau a unitatii oricarui stat participant la Actul final.

Se mai prevede ca nici o ocupatie militara a teritoriului unui stat sau dobandirea lui prin alte masuri nu va fi recunoscuta ca legala.

m Principiul respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale - este prevazut ca principiu pentru prima oara prin Actul de la Helsinki.

In Carta O.N.U., ca si in cele doua Pacte din 1966 privind drepturile omului sunt incluse numai anumite referiri la promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului; pactele consacra aceste drepturi, dar nu si principiul ca atare.

1.8. Normele imperative si ierarhia izvoarelor dreptului international

In dreptul international notiunea de norma imperativa "jus cogens" a fost prevazuta, pentru prima oara, expressis verbis in art. 53 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, care statueaza ca o norma imperativa a dreptului international general este:

"O norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala de state in ansamblul ei ca o norma de la care nici o derogare nu este permisa si care nu poate fi modificata decat printr-o noua norma a dreptului international general, avand acelasi caracter."

Precizari

Rezulta ca:

m normele imperative constituie o categorie distincta de norme, care spre deosebire de celelalte norme ale dreptului international, beneficiaza de un regim special si anume impo-sibilitatea de a deroga de la ele;

m s-a folosit termenul de norma imperativa si nu acela de norma obligatorie, intrucat toate normele de drept international sunt obligatorii, insa normelor imperative li se adauga imposibili-tatea de a se deroga de la ele;

m apare ca necesara distinctia dintre incalcare si derogare, intrucat in timp ce, incalcarea oricarei norme de drept international, fie imperativa, fie dispozitiva, este interzisa, dero-garea este permisa, prin acordul partilor pentru marea majoritate a normelor dreptului international deoarece acestea in majoritate sunt dispozitive.

In concluzie, normele imperative nu permit sub nici o forma incalcarea, dar nici derogarea, iar modificarea lor este conditio-nata. De notat ca, daca derogarea-pentru normele dispozitive- se realizeaza prin acordul de vointa al statelor, incalcarea are loc, de regula, prin act unilateral.

Regimul special al normelor de jus cogens rezulta clar atat din art. 53, cat si din art. 64 ale Conventiei din 1969, care prevad ca daca un tratat, in momentul incheierii sale este in conflict cu o norma imperativa sau, daca in timpul existentei sale, apare o norma imperativa cu care este in conflict, acel tratat este nul ab initio sau devine nul.

Conventia de la Viena din 1969 si nici Carta O.N.U. nu prevad/indica norme cu valoare de jus cogens, dar in dezbaterile Comisiei de Drept International si in doctrina in general se considera ca norme imperative:

Ø principiile Cartei, cum sunt interzicerea recurgerii la forta si amenintarea cu forta, pacta sunt servanda etc.;

Ø drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viata, interzicerea genocidului, a sclaviei, a discriminarii rasiale);

Ø norme care privesc drepturi general recunoscute tuturor statelor, cum sunt libertatea marilor, a spatiului cosmic.

Normele imperative nu sunt un izvor de drept distinct al dreptului international, ci ele decurg din tratate si cutuma.

Categoria normelor de jus cogens a fost introdusa in dreptul international pentru a proteja valori superioare/esentiale pentru societatea internationala in ansamblul sau, de aceea consideram ca normele imperative au caracter general/universal, facand, intr-un fel parte din ordinea publica internationala.

In concluzie, trasatura definitorie a regimului special al normelor de jus cogens, adica inadmisibilitatea derogarii, sub sanctiunea nulitatii absolute a oricarui act contrar, constituie temeiul ierarhiei normelor dreptului international.

Prin aceasta trasatura normele de jus cogens pot fi considerate ca "gardian" al ordinii publice internationale.

1.9. Intrebari, exercitii, aplicatii

1) Definiti izvoarele formale ale dreptului international.

2) Care sunt izvoarele principale ale dreptului international?

3) Enumerati caracteristicile tratatului ca izvor principal al dreptului international.

4) Care sunt elementele ce diferentiaza cutuma de tratat?

5) Definiti cutuma internationala si comentati asupra elementului material (obiectiv) al acesteia.

6) Ce inseamna opinio juris sive necessitatis?

7) Ce se intelege prin sintagma "principii generale de drept"?

8) Ce inseamna doctrina in dreptul international?

9) In ce conditii Curtea Internationala de Justitie va solutiona o cauza pe baza echitatii?

10) Definitia actului unilateral.

11) Ce semnifica maxima generalitate tridimensionala pentru principiile fundamentale ale dreptului international?

12) Exemplificati trei dintre elementele de continut ale principiului egalitatii suverane.

13) Dreptul international interzice numai agresiunea armata sau orice acte de violenta si presiuni de orice natura?

14) Care sunt cele doua componente ale principiului solutionarii pasnice a diferendelor?

15) Completati urmatoarele enunturi:

- Numai tratatele licite sunt dimpotriva tratatele ilicite nu pot constitui.

- Regulile curtoaziei nu apartin.

- Pentru ca un act sa poata fi luat in considerare, in dovada cutumei, el trebuie sa fie.

- Principiile generale de drept sunt necesare pentru a., dar ele nu trebuie confundate cu.

- In practica C.I.J -echitatea a fost folosita ca o.

- Unii autori contesta actul unilateral ca izvor de drept, intrucat ar fi contrar. a dreptului international.

- Unii autori considera rezolutiile, sub forma de declaratii ale Adunarii Generale a O.N.U. ca. sau ca un element in procesul de formare a.

- Razboiul de agresiune este considerat "crima.".

16) Poate principiul neinterventiei in treburile interne sa impiedice aplicarea masurilor de constrangere prevazute in capitolului VII din Carta O.N.U.?

1.10. Rezolvati urmatoarele teste grila:

1. Prin art. 38 din Statutul C.I.J. s-a urmarit:

a. stabilirea izvoarelor dreptului international;

b. enumerarea izvoarelor dreptului international;

c. reglementarea izvoarelor dreptului international.

2. Enumerarea cuprinsa in art. 38 din Statutul C.I.J. este:

a. exhaustiva;

b. perfecta;

c. incompleta.

3. Pentru a stabili elementele unei norme cutumiare se pot lua in considerare:

a. actele organelor cu atributii in planul relatiilor internationale;

b. acte normative interne care nu au legatura cu problema respectiva;

c. opiniile exprimate de delegatii statelor la conferintele internationale.

4. Nu sunt izvoare de drept international:

a. hotararile instantelor judecatoresti si arbitrale internationale;

b. principiile generale de drept;

c. doctrina.

5. Partile in litigiu au fost de acord cu solutionarea cauzei pe baza echitatii in practica:

a. Curtii Permanente de Justitie Internationala;

b. arbitrala;

c. Curtii Internationale de Justitie.                

6. Nu sunt prevazute in art. 38 din Statutul C.I.J:

a. actele unilaterale ale statelor;

b. doctrina;

c. actele unilaterale ale organizatiilor internationale.

7. Ca acte unilaterale ale organelor organizatiilor interna-tionale sunt izvoare de drept:

a. actele care formeaza dreptul intern al organizatiei;

b. rezolutiile cu caracter juridic;

c. rezolutiile cu caracter de recomandare.                                                 

8. Rezolutiile Adunarii Generale a O.N.U. se adopta prin:

a. semnare;

b. vot;

c. consens.

9. Principiile au fost, pentru prima oara, denumite "principiile fundamentale" ale dreptului international prin:

a. Carta O.N.U.;

b. Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa,1975;

c. Declaratia 2625/1970 privind principiile dreptului international.

10. Cele trei exceptii de la principiul nerecurgerii la forta sunt:

a. pe baza hotararii Consiliului de Securitate;

b. in cazul cand un stat parte refuza sa puna in aplicare o hotarare a Curtii Internationale de Justitie;

c. in cazul exercitarii dreptului de autoaparare.

11. Subiect al dreptului/principiului la autodeterminare este:

a. poporul, miscarea de eliberare;

b. alt subiect de drept international;

c. o minoritatea nationala.

12. Normele imperative (jus cogens) nu permit:

a. incalcarea:

b. derogarea;

c. modificarea.

13. Normele imperative nu sunt prevazute in:

a. Conventia de la Viena din 1969;

b. Carta O.N.U.;

c. Doctrina.

1.11. Bibliografie

1.D.Popescu,op.cit.,pg.28-49

2. D.Popescu, A.Nastase- op.cit., pg.41-58; 86-109

3. A.Bolintineanu,A.Nastase, B.Aurescu- op.cit., pg.21-23;

49-62; 64-71

4. R. Miga-Besteliu- op.cit., pg.41-81