Infractiunea

INFRACTIUNEA

Notiuni generale

Dreptul penal are trei institutii juridice fundamentale: infractiunea; raspunderea penala; sanctiunea. Intre cele trei institutii exista o stransa legatura, in sensul ca fara infractiune nu poate exista raspundere penala si fara aceasta din urma nu se poate aplica o sanctiune.

Infractiunea ca notiune juridica

- infractiunea este o fapta ce poate consta intr-o actiune sau intr-o inactiune;

- infractiunea poate fi numai o fapta a omului;

- aceasta fapta trebuie sa fie exterioara, de natura sa lezeze valorile sociale;

- infractiunea reprezinta un fenomen social si un fenomen juridic;

- infractiunea reprezinta o violare a legii penale;

- infractiunea reprezinta fapta cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat la celelalte forme de ilicit.

Premisele existentei infractiunii

- existenta unei norme incriminatoare care interzice o anumita fapta;

- o fapta concreta avuta in vedere de legiuitor la elaborarea normei incriminatoare;

- trasaturile esentiale ale faptei incriminate.

Infractiunea ca fenomen material (infractiunea fiind o manifestare exterioara a omului); uman (infractiunea fiind o fapta exclusiva a omului); social (infractiunea fiind periculoasa pentru valorile sociale); moral politic (infractiunea exprima atitudinea morala a faptuitorului fata de valorile socia-le); juridic (infractiunea reprezentand incalcarea unei norme juridice penale).

Infractiunea ca institutie juridica: in aceasta situatie, ea reprezinta o institutie fundamentala a dreptului penal formata dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementeaza conditiile si trasaturile comune ale tuturor infractiunilor; este prevazuta in titlul II din partea generala a Codului penal (art. 17 - 51 C. pen.).

Definitia infractiunii. Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie, si prevazuta de legea penala (art. 17 C. pen.).

Din aceasta definitie se desprind cele trei trasaturi esentiale ale infractiunii: pericolul social; vinovatia; prevederea in legea penala.

A. Pericolul social

Definitie. Prin pericol social intelegem particularitatea unor fapte de a leza valorile sociale (art. 18 C. pen.).

Elementele pericolului social:

a) existenta unei fapte: o actiune (infractiuni comisive); o inactiune (infractiuni omisive); o fapta exterioara a omului - fiind excluse deci faptele animalelor si fenomenele naturii, care pot avea pericol social;

b) gravitatea faptei sa atraga aplicarea unei sanctiuni penale.

Felurile pericolului social:

- abstract - este avut in vedere de legiuitor in momentul incriminarii faptei. Acesta se stabileste avand in vedere:

. insemnatatea valorii sociale ce trebuie ocrotita;

. gravitatea vatamarii ce s-ar putea aduce valorii sociale;

. frecventa faptelor ce se pot savarsi;

. imprejurarile in care se pot savarsi asemenea fapte;

- concret - este apreciat de catre instanta de judecata cu prilejul judecarii faptei savarsite. Acesta se stabileste in functie de:

. vatamarea efectiva adusa valorii sociale;

. conditiile in care s-a savarsit fapta;

. urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce;

. persoana faptuitorului;

. modul si mijloacele de savarsire a faptei;

. scopul urmarit de faptuitor.

Deosebirea dintre cele doua forme consta in aceea ca primul este avut in vedere inainte de savarsirea infractiunii, iar cel de-al doilea, dupa savarsirea acesteia.

Fapta care nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni (art. 18 C. Pen)

Preliminarii

- lipsa pericolului social, ca trasatura esentiala a infractiunii, conduce la inlaturarea caracterului infractional al faptei savarsite

- acesta trebuie stabilit intotdeauna in concret.

Necesitatea institutiei

- este posibil ca, in unele situatii, criteriile folosite de legiuitor la evaluarea gradului de pericol social sa duca la concluzia ca acesta nu exista;

- lipsa pericolului social al unei fapte care cuprinde atat vinovatie, cat si prevederea in legea penala, trebuie sa se faca numai in concret;

Concept. Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia dintre valorile aparate de lege si prin continutul ei concret fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.

Conditii: fapta sa fie deci lipsita de importanta;atingerea valorii sociale sa fie foarte mica; fapta sa fie lipsita de semnificatie juridica penala.

Criteriile de apreciere a gradului de pericol social (art. 181 alin. 2 C. pen.): modul si mijloacele de savarsire a faptei; scopul urmarit; imprejurarile in care fapta a fost comisa; urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce; persoana si conduita faptuitorului.

Natura juridica si sanctiunea

- intr-o opinie s-a sustinut ca aceasta institutie da posibilitatea unei dezincriminari judiciare a faptelor, opinie

care a fost respinsa, intrucat dezincriminarea se face de catre legiuitor;

- in alta opinie se mentioneaza ca aceasta institutie reprezinta o veritabila forma de raspundere penala;

- o alta opinie sustine ideea conform careia aceasta este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei.

Totusi, aceasta institutie are o natura juridica mixta intrucat ea imbina ultimele doua opinii; astfel, sub aspectul sanctiunii, conform art. 181 alin. 3, C. pen., procurorul sau instanta aplica o sanctiune cu caracter administrativ, fiind inlaturata raspunderea penala, neputandu-se aplica o sanctiune penala.

Efectele juridice ale incidentei acestei institutii

- cand se stabileste in concret ca fapta savarsita nu prezinta pericolul social al unei infractiuni, ea este exclusa din sfera ilicitului penal;

- persoana in cauza nu e trasa la raspundere penala si, deci, nu i se aplica o sanctiune penala;

- in acest caz se va aplica o masura administrativa prevazuta in art. 91 C. pen.: mustrare; mustrare

cu avertisment; amenda de la 100.000 la 10.000.000 de lei;

- daca faptuitorul a savarsit mai multe fapte considerate fiecare in parte ca fiind 1ipsite de pericol social, se va aplica o singura sanctiune cu caracter administrativ.

B. Vinovatia (art. 19 C. pen.)

Definitie. Vinovatia reprezinta atitudinea psihica a persoanei care, savarsind cu vointa neconstransa o fapta ce prezinta pericol social, a avut in momentul executarii reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala, subiectiva a acestei reprezentari.

Factorii vinovatiei

vointa (factorul volitiv) - reprezinta un proces psihic de conducere constienta a activitatii sub toate aspectele

ei; ea este o conditie esentiala a vinovatiei, imbracand atat forma actiunii, cat si a inactiunii;

- constiinta (factorul intelectiv - reprezinta facultatea psihica prin care persoana intelege semnificatia faptei si urmarile acesteia; dezvaluie atitudinea constiintei faptuitorului fata de fapta savarsita.

Formele vinovatiei: intentia; culpa; praeterintentia.

I. Intentia (art. 19 vct. 1 C. pen.)

Definitie. Este o forma principala de vinovatie prevazuta expres in Codul penal, care consta in prevederea rezultatului faptei, urmarirea rezultatului sau acceptarea acestui rezultat.

Forme principale:

- intentie directa - consta in prevederea rezultatului faptei si urmarirea producerii acestuia prin savarsirea acelei fapte; caracteristicile ei sunt deci prevederea si urmarirea rezultatului (de exemplu:, fapta persoanei care indreapta pistolul impotriva alteia, apasand pe tragaci si avand ca rezultat moartea persoanei);

- intentie indirecta - consta in prevederea rezultatului faptei si acceptarea posibilitatii producerii lui;

caracteristicile ei sunt deci prevederea si acceptarea rezultatului (de exemplu:, fapta inculpatului de a aplica victimei, aflata in stare de ebrietate, o puternica lovitura in urma careia aceasta a cazut intr-un bazin cu ape reziduale, caderea fiind auzita de inculpat, precum si parasirea victimei in aceste conditii fara sa o salveze evidentiaza acceptarea producerii mortii).

Alte forme:

- intentia simpla si calificata;

- intentia initiala si supravenita;

- intentia spontana si premeditata;

- intentia unica si complexa.

II. Culpa

Definitie. Reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, dar nu il accepta, socotind fara temei ca acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, desi putea si trebuia sa-l prevada.

Forme principale:

culpa cu prevedere - cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce (de exemplu, cazul accidentelor de circulatie). Observatie: diferenta dintre intentia indirecta si culpa cu prevedere rezulta din pozitia psihica a faptuitorului: in primul caz, el urmareste si accepta rezultatul, iar in al doilea, el urmareste, dar nu accepta rezultatul;

culpa simpla - cand faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada; obligatia de prevedere a rezultatului se deduce in concret in functie de imprejurari (de exemplu, fapta persoanei care de la o anumita inaltime arunca un obiect dur, accidentand mortal o persoana care este in trecere). Observatie: diferenta dintre culpa simpla si cazul fortuit este sub aspectul posibilitatii de prevedere a rezultatului: in primul caz, rezultatul putea fi prevazut, iar in al doilea caz, acesta era imposibil de prevazut.

Alte forme:

- imprudenta sau nesocotinta;

- nebagare de seama (neatentie);

- neglijenta;

- nepricepere;

- nedibacie.

III. Praeterintentia (intentia depasita)

Definitie. Este o forma mixta de vinovatie ce cuprinde intentia si culpa. Aceasta forma de vinovatie nu este prevazuta expres in C. pen., ci este o creatie a doctrinei.

Caractere:

- faptuitorul savarseste o fapta ce constituie elementul material al unei infractiuni (cu intentie);

- se produce un rezultat mai grav pe care faptuitorul nu l-a urmarit sau acceptat (din culpa); de exemplu: art. 183 Cod penal: "lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte".

C. Prevederea (art. 17 si art. 141 C. pen.)

Definitie. Consta in descrierea si incriminarea tuturor faptelor periculoase pentru valorile sociale in legi sau decrete care au caracter penal.

Caractere:

- contribuie la diferentierea neta dintre infractiune si celelalte forme de ilicit;

- este in deplina concordanta cu principiul legalitatii.

Toate cele trei trasaturi esentiale prezentate trebuie intrunite cumulativ pentru existenta infractiunii, lipsa uneia dintre ele ducand la inexistenta acesteia.