Exista un delict mediatic (de presa)?

EXISTA UN DELICT MEDIATIC (DE PRESA)?

Aprecieri generale

Sa raspundem, prin recurs la o zicere celebra: Delictul mediatic (de presa), in justitia romana, exista, precum ca exista, si nu exista, precum ca nu exista!

Jocul lexical invocat intentioneaza sa realizeze doar socul paradoxalei atitudini normative pe care tocmai o parcurgem. Doctrinar si practic se opereaza cu delictul de presa, mai apropiat de delictul de opinie (politica, individuala, colectiva) - de sfera vietii publice - decat de zona "vietii comune" si, prin aceasta, de infractiunea de drept comun. Cu toate acestea "delictele de presa" nu exi 535h72f sta din punct de vedere normativ. Se opreaza tot in expresia juridica "infractiune de presa".

Este vorba, in cele din urma, de-o inadvertenta formala; dar de care, in anumite situatii marcate de raporturi de putere, se profita in sens limitativ, punitiv.

Nici macar prevederea constitutionala, continuta in ultima propozitie a art.30 ("Libertatea de exprimare"), care suna astfel: "Delictele de presa se stabilesc prin lege", n-a avut darul sa lamureasca, cat de putin, lucrurile.

Si, fiindca tot ne aflam in zona constitutionala, sa observam cum alineatul 6 al aceluiasi articol 30 vorbeste si de alte delicte decat insulta si calomnia ("Infractiuni contra demnitatii - C.P.). Este vorba de "viata particulara a persoanei" si de "dreptul la propria imagine".

Desi atat de des vizate delictual de mediile de informare, incriminarea lor nu a avut loc; astfel incat atingerile aduse vietii private si propriei imagini nu constituie infractiuni. (Nu sunt incriminate.)

Situatia nu apare foarte grava, devreme ce reforma justitiei, in desfasurare acum, dezincrimeaza si insulta; si daca am invoca opinia presedintelui Iliescu, aceeasi soarta ar putea-o avea si calomnia.

Este o performanta libertara, sa recunoastem: Codul Penal Roman ar fi probabil primul din lume care nu ar mai avea capitolul "Infractiuni contra demnitatii" Foarte bine. In fond, demnitatea este un lux inutil, cand "politica" este ceea ce Marx insusi a spus ca este (mijloc de coruptie sociala), si cand dreptului nu-i este permis sa fie decat politica de putere ("vointa de putere"). Nici n-ar mai fi de mirare daca, intr-un superb exces demitizant, in Codul Penal ar aparea, in locul capitolului "Infractiuni contra demnitatii", capitolul "Demnitatea infractiunilor contra demnitatii". Cu un singur si concis articol: "Demnitate, onoare, reputatie, viata particulara, drept la propria imagine - sictir, bre, ghiaurule!" Pe buna dreptate spusese un "european", se pare, simuland aluzia glumeata: Despre codul vostru penal nu prea sunt multe de spus. In curand veti elimina toate articolele importante din el. ( Mucles, frate europeanule, ca ma enervezi cu nervii si-ti turtesc mecla. "Pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor!")

Mai ales, ca stiti 'mneavoastra: "O tara fara printipuri, care vasazica nu le are"

De la infractiune la delict

(sau nebanuitele sicane ale mentalitatii)

Intr-un cotidian national de prestigiu si constanta audienta citeam titlul unui text privitor la dezbaterile parlamentare la reforma justitiei. Textul viza, mai ales, opiniile contradictorii starnite de incriminarea/dezincriminarea insultei si calomniei. Titlul era formulat astfel: "Deputatii-juristi au mentinut varianta mai blanda pentru calomnie prin presa". Si, ca totul sa fie O.K., textul preia precizarea ferma a unui deputat, din care sa intelegem clar ca nu este vorba doar de ziaristi, ci de toti oamenii, fara nici o diferentiere: "Pleaca de aici ziaristii cu impresia ca e vorba despre ei. Nu, e vorba despre oameni, in general".⁽⁶⁶

Ne-am linistit. "Nimeni nu este mai presus de lege." Mai ales, atunci cand legea insasi se retrage discret ("legal") in fata libertatii de-a insulta si, probabil, de a calomnia, liber, aparat de lege (mai precis: de ne-lege; de fara-de-lege, nu?)

Inainte de-a argumenta ca nu sunt un fan al incriminarii (fie si numai in civil), insultei si calomniei, sa distingem cele trei "greseli capitale" continute in titlul si-n scurtul citat parlamentar:

Prima: Legiuitorul mentine actele de presa ilicite in aria "infractiunilor" si nu a "delictelor", cum chiar textul constitutional stabileste.

A doua: Calomnia este de presa si nu prin presa.

Precizarea ar trebui considerata esentiala, daca vizam o reglementare "moderna", "europeana", a comportamentului public/al persoanelor publice/in spatiul public. Expresia "prin presa" mentine actul de presa ilicit (insulta/calomnia) in aria infractiunilor de drept comun. Nimic mai contrar realitatii de fapt si totusi

A treia: Indistinctia dintre actul de presa si actul de drept comun nu permite o diferentiere a faptuitorilor. Gazetarul, ca si faptasul de drept, comun, este un infractor intre altii, chiar daca este vorba de talhari, borfasi, violatori. Or, ziaristul comite un act intelectual ("o gandire"), pe cand talharul, violatorul, borfasul de toata mana! Sa condamni si sa clasezi gandirea si pe depozitarii ei in rand cu talharii este o performanta adanc democratica, sa recunoastem.

Cu ce putem incepe?

Mai intai, cu rezolvarea evidentelor.

- Delictul ("infractiunea") de presa este numai "de presa" si, oricat de agravant s-a incetatenit ideea si practica "prin presa", este vremea sa urmam realitatea la zi.

- Actul de presa este un act de gandire ("o gandire", cum spunea Vintila Dongoroz), reversibil, prin natura sa, si nu infractional (de drept comun), in multe situatii ireversibil.

- Adevarul incontestabil ca, evolutiile contemporane, cu deosebire dupa al doilea razboi mondial, au determinat o deplasare "a greutatii de guvernare" spre opinia publica; proces evolutiv in care se produce o alianta presa-opinie publica (alianta exponentiala).

- Presa este organic legata de viata si simptomele (pozitive/negative) ale organismului social.

- Mijloacele de comunicare publica, la fel cu informatia, inseamna putere/viabilitate/creativitate.

- Mass media constituie, azi, nu doar un domeniu distinct, de mare forta si influenta, dar si o sursa dominanta de organizare si stabilire a variantei optime de evolutie si solutionare in plan individual/colectiv/institutional.

- Realitatea este, in esenta ei manifesta, informatie si comunicare.

- Mediile de informare, purtatoare ale mesajelor, la a caror cristalizare, in forma si in essentia, au contribuit in mod specific (vezi primul capitol), determina perceptia si comportamentul publicului; ale marii mase de cetateni, in plan local, comunitar sau global.

- Cunoasterea si gandirea comunicationala⁽⁶⁷ constituie lumea, reala si virtuala, in aceeasi masura. "Lumea" este cat cunosti. Columb sau Marco Polo ar fi, acum, niste internanti priceputi sa navigheze pe site-uri si in banci de date.

- Societatea informationala nu este si nu poate fi un analogon al societatii cauzale ("moderne"); dar este capabila sa inlature senzatia persistenta de anomie, pe care continuarea fortata a unor idei/ideologii/sisteme, sau prabusiri politice (in Est, de exemplu) o mentin, cu consecinte pe care vitalitatea actuala incepe s-o resimta cu un anume dramatism. Am mai spus: lumea sociala este in amurg, iar lumea informationala (deschisa, libertara) este blocata intentionat, oricate 11 septembrie s-ar mai dezlantui.

Intelegem oare ca traim, printr-o norma veche, o lume noua?. In segmentul sau specific, "Dreptul comunicarii mediatice" acest lucru vrea sa-l releve. Sa forteze adica mentalitatea si reziduul revolute si trairea concordanta a unei lumi/societati noi prin normele si comportamentele ce i se potrivesc.

Ce suntem obligati sa facem?

Simplu: - Sa acceptam realitatea normativa eliberativa si nu punitiva. - Sa ne raportam, in calificarea faptelor comunicationale, la un intelectual si nu la unul infractional. - Sa fim de acord ca actul de informare si comunicare este unul de persuasiune si nu neaparat de agresiune. (Si alternantele rimate pot continua.)

Toate spuse pana aici, inclusiv repetarile deliberate, vizeaza doua initiative urgente:

a)     Situarea actului de presa, a intregii comunicari mediatice, in spatiul public - al monitorizarii, definitivarii si aplicarii deciziei politice, de guvernare, civice etc.

b)         Abandonarea preocuparii ("obsesiei") punitive in perceptia si calificarea actului de comunicare mediatica; obligatia autoimpusa de a porni de la libertate spre norma si nu de la norma, pentru a ordona/sechestra libertatea.

Sa ne reamintim cum, in intreaga perioada post-decembrista romaneasca, problema nu a fost calificarea libertara a actului de comunicare mediatica. Dar, in mod constant, s-a dezbatut si s-a legiferat cuantumul (in ani si bani), formele si complimentarele sanctiunii juridice. S-au marit minima si maxima pedepsei cu inchisoarea, publicarea in mass media s-a considerat o agravanta, s-au adaugat si pedepsele de maxima gravitate (interzicerea exercitarii profesiei), s-a renuntat la o cautiune (o taxa procentuala) din suma pretinsa ca daune morale, s-a accentuat aplicarea pedepselor penale, desi practica democratiilor de traditie promova sanctiunile civile (chiar daca legislatia lor nu abandonase penalitatea).

Propunerile de reforma a justitiei, dezbatute in Parlament (aprilie 2004) tind, asa cum am mai spus, sa impuna "extremismul" democratic: - sa dezincrimineze insulta (sigur) si calomnia (probabil).

Dezechilibrul legiferativ rezida tocmai in aceasta lipsa a vointei politice (si civice) de a dezbate si lamuri natura juridica a actului de comunicare publica, mediatica.

Actul de presa este altceva si esential diferit de oricare alt act de consecinte si relevanta publica. La fel si dreptul propriu informarii si comunicarii mediatice.

Despartirea apelor

Este cel putin curios procesul evolutiv actual. Inclusiv in plan normativ/comportamental. Ai mereu sentimentul ca asisti la mentinerea deliberata, darza, a unei agregari in sine, al carei stimul energetic si cauzal si-a epuizat resursele de continuare. Sa ne apropiem: Modernitatea nu-si accepta ereditatea ("post-modernitatea"), triumful general al liberalismului, ca sfarsit al istoriei, nu-si accepta post-istoria, principiul cauzalitatii nu se da plecat, cu toate ca a fost decazut, stiintific, din vocatia "determinista" de insasi structura generativa si autogenerativa a materiei, ideologiile si-au epuizat suflul vital/volitional ("au murit" - D. Bell), dar continuam inca ideologic, prabusirea Estului nu este acceptata nici macar ca exemplificare privind improvizatia constructiei subiective, in sfarsit, ne proiectam existenta mental (real/virtual), dar o dijmuim social

Tot astfel, dreptul (norma) nu accepta iesirea (exodul) din aria "vointei prioritare" (vointei de putere), desi tocmai extensia planetara a puterii - prin informatie si comunicare, in primul rand - ii infirma aptitudinile limitative si punitive. (Extensia teritoriala si cronicizarea temporala duc inevitabil la filarea/rarefierea puterii manifeste si a ideii de putere. Cand Alexandru cel Mare a ajuns la Babilon, Macedonia natala nu mai parea a avea un sens ("Si Alexandru muri, caci in Verbul puterii lui nu mai era viitor" - Maccabei). La fel,  Napoleon la Moscova, la fel Hitler in delirul sau extensiv tricontinental Se intampla oare altceva cu America lui G.B. Bush?).

Puterea totala este non-putere, cand nu si anti-putere.

Dreptul ca expresie (aproape) pura a vointei de putere gliseaza ireversibil spre non-drept.

Cauza?: Dreptul/norma, in expresia de vointa politica, nu accepta preeminenta libertatii. Iese, astfel, din realitatea lucrurilor, esuand spre non-drept; spre propria-i irealitate, eminamente emotionala, incongruenta. Este chiar procesul la care asistam (si participam) azi, cand se perpetueaza, subtil sau brutal, reziduuri de libertate/de drept/de realitate autentica.

Dreptul/norma isi pierde, tocmai pentru ca se intampla astfel, capacitatea de cautare si recunoastere (Hegel) a adevarului, fata de cate se spun ca reprezinta adevarul, a libertatii adevarate dintre atatea aparente libertare. Un astfel de drept iese din structura destinului existential si devine un agent de securizare si de obiectivizare a unor proiecte preconcepute, poruncite Surprizele aperceptive nu lipsesc: Parca se-aude din nou, intr-un discurs adaptat, teza marxista privind "constructia constienta a noii societati" sau "exportul de revolutie" (trotkist) Atat de la fel suna recentele "export de democratie" ("democratizarea Apache"), "drept de ingerinta", riposta armata "oriunde sunt grav incalcate drepturile omului" etc., incat ai senzatia ca nu s-a schimbat mare lucru.

Similitudini ar mai exista. Inclusiv aceea ca asemenea proiecte, doctrine juridice, initiative democratizatoare apar, mai ales, in ultimul deceniu, odata cu disparitia "experimentului Est" si cand "proiectul Vest", considerandu-se invingator, devine el insusi experiment.

Intr-un asemenea spatiu remanential, dreptul/norma este ferit, deci, riguros de libertate. Prin destinatia si rolul primite, dreptul este incompatibilizat, in raport cu libertatea; si anulat, astfel, in esenta sa intentionala, veridica.

Se spune adesea: fiecare societate are dreptul pe care-l merita. Ce se intampla, insa, cand dreptul nu intalneste societatea care sa i se potriveasca? Asa cum se intampla, in aceasta etapa a marii tranzitii (globale), cand dreptul este tinut inca in "captivitatea" inertiala a unei realitati revolute si-n raport de incongruenta cu propriile sale premise de re-formare radicala a comportamentelor si mentalitatilor.

Eliberarea dreptului din spatiul concentrationar, inchis, al vointei de putere, situarea libertatii in premisa legiferarii, epurarea vointei sociale, grav distorsionate de actualele sau tocmai trecutele experimente socialoide ar putea constitui un inceput al re-veridicizarii existentei umane.

Renuntarea la interpretarea delictuala a libertatii nu inseamna optiunea pentru un alt tip de drept. Si, cu atat mai putin, resuscitarea doctrinei pure a dreptului sau a normei primordiale/preexistene. Cuvantul in sine, "optiune", poate insemna si a insemnat adesea prioritate arbitrara, exclusivism, dictat. Libertatea si norma libertara constituie un mod de viata si nu "un anumit mod de viata", de exercitare a puterii (si vointei de putere) ca mod de a fi in societate, dincolo si contrar a ceea ce poti sa fii, individual/colectiv/spiritual.

Abuzul de drept, pe care-l resimtim azi, la noi si oriunde in lume, apare, in mod real, ca non-drept; mai precis, ca simulare a unui comportament "legal", dar aplicat/trait/impus intr-o lume pe care n-o mai poate exprima ("o lume care nu mai este acasa" pentru un asemenea exercitiu perimat).

Intre real si comunicational nu mai poate fi acelasi raport ca intre real si social. Ar fi sa ne intoarcem la traditia relatiilor pre-pozitive, dar nu si la dreptul natural, in perioada exercitiului sau obiectiv.

Medium-ul normativ este corect sa fie inteles ca realitate deschisa, existential-mentala, ca rezultat si sansa evolutiva superioara, in continuarea realitatii existential-sociale.

Dreptul comunicarii mediatice este un drept al lumii, al mentalului global, tocmai pentru ca distinctiile/particularitatile/ specificitatile s-au absorbit in unitatea universala a reciprocitatilor si complementaritatilor umane. Or, in acest "sat planetar", ca si in satul arhaic, sa spunem, comportamentul de convietuire se baza pe legi nescrise - legi naturale, proprii naturii omului Nu trebuie sa ocolim aceasta relatie de convergenta, slefuita prin viata traita, dintre "natura umana" si "legile naturale". Fie si pentru a constata ce a rezultat, pentru conditia umana odata cu "pozitivarea" existentei umane, ca urmare a prevalentei normei pozitive.

Universalizarea comunicarii poate insemna, in cele din urma, in timp, reluarea unor relatii si comportamente naturale, in lumea informationala in care cunoasterea reciproca si, mai ales, posibilitatea de a fi cunoscut si de a te face cunoscut ne apropie, intr-un mod evoluat ("post-modern"), de natura esentiala a lucrurilor. Cum ne apropie, in aceeasi masura, de natura sociala innascuta, nealterata de nici un fel de experiment socio-politic, de nici o vointa instrumentalizata institutional si normativ.

Noul drept, al comunicarii mediatice, vizeaza, asadar, recuperarea naturii sociale a omului si a umanitatii sale; in conditiile in care transformarile radicale, de evidenta dimensiune planetara, mijloacele de lucru si valorile general-umane sunt relativ bine conturate si asimilate. Ideea lui Francis Fukuyama legata de provocarile cu care se confrunta "democratiile epocii moderne a informatiei" - si anume: "daca ele pot mentine ordinea sociala in fata schimbarilor tehnologice si economice", prefigureaza raspunsul logic: nu.

Problema apare simpla: democratiile autentice nu pot sa-si propuna mentinerea ordinii sociale, decat in situatia in care renunta la propria lor evolutie progresiva. Atata timp cat, spre exemplu, liberalismul nu-si accepta "sfarsitul istoriei", este delicat sa vorbim de o vitalitate liberala; mai degraba putem observa o agonie liberala. Ca sa nu mai vorbim de reactivarea, fie si simbolica, a cazutelor simboluri socialoide, totalitare.

Realitatea manifesta releva schimbarea, ruptura, de normele, comportamentele si valorile exclusivist sociale, dramatic instrumentalizate de neintreruptele experimente ale modernitatii. Despartirea apelor existentiale, cu tot ce inseamna o asemenea reforma de destin al omului activ, sprijinit pe comunicare si recunoastere reciproca (rase, culturi, civilizatii), devine posibila si necesara.⁽⁶⁸ Metaforic vorbind, Internet-ul poate fi legendarul toiag al exodului din captivitate si regasirea pamantului fagaduintei normative