INTERPRETAREA DELICTUALA A LIBERTATII

Sens si context

Definirea libertatii este o intreprindere tot atat de dificila ca si incercarea de a o ignora. Intrucat, in datele manifeste, libertatea nu-i o problema de rezolvat. Oameni 626c23g i traiesc efectiv realitatile libertatii, fara a problematiza ce traiesc. De obicei, individul/colectivitatile/natiunile sunt interesate de cum traiesc si, daca lucrurile merg bine, pot accepta, la rigoare, si ideea de libertate si faptul ca sunt liberi. Decenta materiala, cu deosebire, surclaseaza libertatea "cu burta goala".

Absenta grijei pentru ziua de maine, "pentru painea copiilor" etc. poate fi prezentata ca semn sigur al libertatii. Absenta painii celei de toate zilele inseamna criza/dictatura/hotie/coruptie/mafie. Se intampla, astfel, o schimbare de tip irational, s-o numim, dar care nu trebuie ignorata: Libertatea neinsotita de prosperitate minima este perceputa ca un rau inacceptabil; ca o adevarata dictatura a saraciei. In timp ce autoritarismul, insotit de prosperitate, este acceptat deliberat, liber!

Problema (aparent simpla si simplificatoare) a capatat si o haina doctrinara. Politologi seriosi, avizati, nu mizeaza toata suma observatiilor si concluziilor, oferite de realitate, pe libertate. Datele realului ii obliga sa observe cum criza, in laturile ei de baza (economica, sociala, morala), a pus in cauza ideea insasi de libertate si democratie. Ba, mai mult, a facilitat convertirea libertatii la dictatura. Fortele antilibertare, stagnante, nu au decat sa speculeze criza prin libertate, pentru a anihila fortele progresului si evolutiile reformatoare. Experimentul Chile, din prescurtatul mandat al presedintelui socialist Allende, este lamuritor. A fost suficient ca in minele de cupru salariile sa scada la jumatate (ca urmare a boicotarii exporturilor), iar soferii de camioane sa declare greva generala (Chile este "o sosea" continua intre Capul Horn si platourile peruanoboliviene), pentru ca euforia libertatii si democratiei sa dispara; pentru ca presedintele Allende sa fie lasat in bataia pustilor generalilor; dupa care salariile minerilor au revenit la normal si camioanele si-au reluat rutele, vitale pentru circuitul economic autohton. Regretele tarzii ale C.I.A. ca l-a ajutat pe generalul Pinochet "sa reinstaureze" democratia, declaratiile reparatorii ale doamnei Albright, vexatiile la care a fost supus autorul loviturii de stat chiliene, cu prilejul unui consult medical la Londra, incercarile de opozitie stradala la Santiago de Chile s-au risipit treptat.

Dar experimentul Chile n-a fost si n-a ramas un episod dramatic dintr-o serie. Pe langa relatia de consecinta dintre libertate si decenta materiala (o minima prosperitate de siguranta), esecul "socialistului" Allende releva si o anumita geografie a libertatii!).

Presedintele liber ales al Republicii Chile incalca, de fapt, harta prestabilita a tipului de libertate pentru zona geostrategica de referinta. Optiunea de stanga, chiliana, ca si experimentul de aceeasi natura in Nicaragua, ca si perseverenta gherila ("maoista", "marxista") din alte tari latino-americane, ca si situatii din alte continente (in Africa: Angola, Mozambic, Congo - Brazaville etc.) a dus la esec inevitabil, din motive de incompatibilitate cu ideologia centrului iradiant. Lucruri asemanatoare s-au intamplat si-n "lagarul socialist". Primavara de la Praga este un semnificativ exemplu.

Scurtele consideratii de pana aici ne permit sa constatam efectele doctrinare si aplicative rezultate din raportul de consecinta "libertate - prosperitate":

libertatea sprijinita pe prosperitate sporeste si ideea, si optiunea pentru libertate;

libertatea insotita de pauperitate poate esua intr-un dictat al saraciei; poate naste dictatura legitima;

autoritatea generatoare de prosperitate si decenta sociala poate fi perceputa ca un fel de libertate; intrucat autoritarismul/dictatura instrumentalizeaza ideea si optiunea libertara; nonlibertatea devine concept operational in sine, devreme ce dictatura, mai ales cand aduce cu sine o anume prosperitate, se comporta ca generatoare si de libertate.

In aria geopolitica, distributia libertatii - a tipului de libertate permis - este, in cele din urma, o problema a echilibrului de forte si a geografiei consensului "la varf".

Intamplarile sud-americane, africane, asiatice (Indonezia, Laos, Cambodgia), europene (Praga, 1968), occidentale (Spania, 1936, Grecia postbelica) ne ofera argumentele de putere privitoare la politizarea/ideologizarea continutului si sensului operational al libertatii:

Libertate liberala, occidentala, in spatiul economico-politic de prezenta si influenta.

Libertate socialista, cu tinctura comunista, in spatiul referential vizat/dominat.

Apare mai mult decat sugestiva o precizare a ziaristului si sociologului francez Régis Débré legata de strategia libertara a Occidentului, in timpul tensiunilor culminante ale razboiului rece. In sensul ca Occidentul a renuntat la ideologia libertatii, in favoarea "ideologiilor de securitate".

Problema este: ce se intampla cu tarile care nu sunt (nu erau) asimilate celor doua tipuri de libertati mentionate? Cum puteam numi libertatea tarilor nealiniate? Adica, a acelor tari care nu s-au aliniat blocului occidental sau blocului rasaritean. Este adevarat, majoritatea erau tari/societati/natiuni in formare, recent eliberate, dar unele aveau un statut bine conturat si afirmat, in plan national si international (India, Iugoslavia, Egipt etc.). Inclusiv o uriasa traditie si putere culturala.

Putem vorbi, oare, si de libertate nonaliniata?

Ar fi (fost) posibil. Dar numai daca "blocul nealiniatilor" dispunea de resurse pentru a se constitui intr-o putere economico-militara sesizabila, cum si intr-un model de civilizatie realmente competitiv. Ceea ce nu s-a intamplat. Lumea nealiniata isi bazase puterea pe jocul profitabil intre cele doua sisteme. Libertatea practicata de acest tip de non-angajare s-a dovedit a fi un hibris libertar; ca sa nu vorbim de o contrafacere libertara. Aceasta, chiar daca Iugoslavia se declara comunista, iar Egiptul lui Nasser un model de "socialism arab". In interiorul acestor tari (si in altele) sistemul social combina elemente de socialism, cu altele de liberalism, dar si cu traditionalismul specific. Libertatea nu putea scapa acestui elaborat politico-social, urmandu-i principiul combinatoriu atat de vulnerabil.

Dupa caderea Estului, jocul "la doua capete" s-a terminat; nealiniatii au parasit practic scena istoriei cu imprecisa lor libertate cu tot.

Invatatura principala, rezultata din acest tip de libertate (politizata, ideologizata, cartografiata), apare elementara: Libertatea, azi, este un derivat al puterii, cand nu este chiar putere instrumentalizata.

Ce se intampla , insa, cand puterea ca atare, cade/dispare, cum s-a intamplat in Estul comunist? Si cand o asemenea prabusire a dus la un vid de putere si la un vid sistemic?

q       In absenta cauzei generative ("puterea"), mai putem vorbi de libertate? Si despre ce fel de libertate? Cucerirea libertatii, in Estul european, dupa 1989, ofera un vast material de studiu socio-libertar. Cum si alte multe semne de intrebare ce-si asteapta rezolvarea logica, reala.

Aici ne intereseaza ce s-a pus in loc - ce sistem de valori politice, sociale, spirituale, ce tip de putere s-a constituit si s-a slefuit, in acesti (aproape) 15 ani, in ce masura libertatea si democratia constituie "fapt de viata", concret, nemijlocit.

Primul lucru, atat de specific romanesc, priveste remanenta paseista parca mereu nerezolvata. Este delicat de explicat, de pilda, cum, la 15 ani de la caderea sistemului totalitar, nu am atins nivelul economic si de securitate sociala atins in 1989! Este, in context, greu de acceptat ca libertatea cucerita dramatic a accentuat mizeria sociala si morala, insecuritatea economica, colectiva si individuala. In locul unei libertati democratice, epurata ideologic si politic, asistam la manifestarea unui soi de "libertate a mizeriei", la o "democratie a coruptiei si a complicitatii mafiote", la toate nivelele.

Al doilea lucru: sondajele de opinie, bannerele sindicale, opiniile unor specialisti avizati ne arata ca mergem pe un drum gresit, ca nostalgia pentru vechiul regim dictatorial are temeiuri economice si morale plauzibile, ca libertatea, daca nu are valoare si eficienta sociala, poate deveni contrariul a ceea ce ar trebui sa fie.

Intelegem ca libertatea in sine nu exista si n-o poti propune ca substitut al crizei structurale. Adevarata libertate se legitimeaza prin puterea de generare a unor resurse libertare: economice, culturale, identitare. Altfel, situatia poate ajunge in punctul critic in care "oamenii nu ar dori libertatea, ci, dimpotriva, ar vrea sa evite posibilitatea ei". ⁽³⁰

Evolutiile recente ne pun in fata a doua situatii cu surprinzatoare implicatii libertare:

q       Prima situatie: riscul ca permanentizarea crizei structurale sa genereze si sa impuna non-libertatea ca masura urgenta de rezolvare a "mizeriei libertare". Aceasta, la nivel local/national.

q       A doua situatie: accentuarea strategiei libertatilor de securitate in defavoarea libertatii reale. Tendinte observabile la nivel planetar, determinate de marile riscuri teroriste. (La nici doua luni de la atentatele teroriste de la New York, administratia americana a trecut la reorganizarea serviciilor de securitate. Generalul John Ashcroft preciza: "Justitia americana este invidiata in intreaga lume tocmai pentru drepturile pe care le acorda pana acum acuzatilor si chiar si persoanelor dovedite a fi vinovate. Noul plan insa va reduce aceste drepturi la minim, pentru ca numai astfel putem sa intram in posesia informatiilor de care avem nevoie."⁽³¹ Masuri restrictive au vizat si libertatea de miscare a persoanelor, vizele, imigrarea etc.)

Securitatea nationala/individuala/institutionala devine prioritara in raport cu libertatea reala; si acesta pare a fi sensul schimbarii la nivel global; surprinzator, si in spatiul cultural politic euro-atlantic.

Relationata cauzal cu puterea, afectata de raporturi de forte si de acte si actiuni de tip terorist, grav destabilizatoare, libertatea suporta si urmeaza consecintele si comportamentele, inclusiv normative, ale momentelor de referinta. Ai chiar sentimentul ca, in orice situatie dramatica, prima vizata este libertatea. Adesea, in regim de urgenta se elaboreaza si se promulga norme, legi speciale sau ordinare, coduri de conduita civica, politica, profesionala in care se precizeaza ce este liber si ce este interzis sa faci.

Drept este, in perioadele de calm sau dezghet politic, libertatea beneficiaza de un tratament preferential. Dar tot normativ, fireste. In fapt, ne-am obisnuit ca si la bine si la rau, si perdantii si invingatorii sa invoce sau sa revoce mereu libertatea, sa legitimeze sau sa conteste in unele libertati.

Am numit aceasta atentie excesiva, de ordin normativ, acordata libertatii, interpretare delictuala. Doua argumente: a) legiferarea libertatii in functie de conjuncturi, raporturi de putere, sfere de influenta nu inseamna altceva decat capturarea acesteia cu un scop strict utilitarist; b) acceptarea ideii Comitetului de Ministri, conform careia "recurgerea la interventii legislative nu constituie, nici pe departe, calea cea mai adecvata pentru reconcilierea libertatii mijloacelor de informare in masa cu alte drepturi si alte valori". Opinie ce ar putea prefata libertatea optionala nenormata. In plus, Comunicatul Comitetului de Ministri precizeaza, in legatura cu tendintele legiferative: "O astfel de abordare s-ar putea solda cu incurajarea factorilor politici de a aduce atingere libertatii mijloacelor de informare in masa, sub pretextul promovarii unui jurnalism responsabil".⁽³²

Simetrie si libertate Politizata atat ca idee, dar si ca actiune particularizatoare (vointa de putere, necesitate/scop), libertatea isi pierde sensul si substanta generativa. Cand vointa recurge la libertate si nu decurge din libertate (nu este vointa prin libertate), libertatea insasi esueaza in non-libertate. Libertatea nu este o suma de bune intentii; nu-i dependenta de starea subiectiva a fiintei ganditoare, in chip exclusiv, cat este sursa/cauza intentiei si vointei rezultate din Ideea de libertate. In fata "alternativelor concrete ale situatiei reale"⁽³³, libertatea devine o decizie, marcata de vointa empirica a decidentului, fie ca este vorba de un individ, de-o colectivitate sau de institutii cu atributii publice.

Efectul deciziei este riscat din premisa: "Cel care (se) decide isi asuma o anumita non libertate, tocmai ca urmare a deciziei sale. Prin sacrificarea anumitor posibilitati, omul actioneaza liber dar totodata se limiteaza (s.ns.). Prin realizare, libertatea capata continut, dar pe calea ce duce catre o nonlibertate" (s.ns.).⁽³⁴

Reverberatia apriorismului kantian transpare din acest "paradox utilitar" al libertatii formulat de Karl Jaspers. Immanuel Kant stabileste o relatie apriorica si de prioritate intre "Ideea de libertate"-"Fiinta rationala"-"Vointa actionala". In aceasta relatie triadica, Ideea de libertate constituie premisa legitimitatii si legitimarii atat a vointei, cat si a ratiunii practice. "Nu este suficient sa atribuim vointei noastre, indiferent din ce cauza, libertate, daca nu avem o ratiune suficienta s-o atribuim si tuturor fiintelor rationale () Eu spun deci: Orice fiinta care nu poate actiona altfel decat sub Ideea de libertate este, tocmai de aceea, din punct de vedere practic, intr-adevar libera, adica pentru ea sunt valabile toate legile care sunt unite inseparabil cu libertatea"⁽³⁵

Situata deliberat sub semnul imperativ (categoric) al legii morale (si al moralitatii), facilizata prin expresia "legea morala in piept si cerul instelat de-asupra capului", libertatea kantiana, apare ca prioritate in raport cu ratiunea si vointa umane; dar sugereaza si un surprinzator principiu al simetriei libertare, ca esential pentru a ne simti si a fi cu adevarat liberi. Kant considera "Unu" ca "Tot", partea ca intreg, atunci cand vorbeste de ratiunea practica a fiintei rationale, care trebuie sa actioneze sub Ideea de libertate, pentru a fi, intr-adevar, rationala si libera. Am spune ca fiinta este rationala numai daca actioneaza sub Ideea de libertate; si este libera numai daca libertatea poate fi validata de ratiunea libertatii.

" E imposibil sa concepem o ratiune care, constienta ca este autoarea judecatilor ei, ar primi o conducere din alta parte, caci atunci subiectul n-ar atribui determinarea judecatii ratiunii lui, ci un impuls. Ea trebuie sa se considere pe sine insasi ca autoare a principiilor ei, independent de influente straine, prin urmare ea insasi, ca ratiune practica sau ca vointa a unei fiinte rationale, trebuie sa se considere libera; adica vointa ei nu poate fi o vointa proprie decat sub Ideea de libertate si trebuie deci atribuita, din punct de vedere practic, tuturor fiintelor rationale."

Sa mai observam cum, in aria gandirii kantiene, "vointa proprie" nu poate fi vointa proprie "decat sub Ideea de libertate". "Federalizarea" vointei, azi (vointa politica, bunavointa, vointa proprie, "vointa adunarii" etc.) a dus, de fapt, la un spectacol emotional, arbitrar; cand nu pur si simplu hormonal.

Toate pretinsele vointe nu sunt vointa decat in masura in care pot fi originate in ratiunea libera, una si aceeasi in toate fiintele rationale Restul este coruptie.

Simetria rational-libertara gandita de Kant se supune nu numai imperativului categoric sau legitatilor apriorice, dar poate fi apropiata si de "ratiunea cutumiara", parasita cu atata graba de constiinta subiectiva a modernitatii.

Ce-ar fi, de aceea, sa acceptam principiul simetriei ca restaurator de libertate, atunci cand libertatea este uzurpata prin uzante sau fapte contrare? Sursele si normele restauratoare ("cutumiare") sunt, aici, primare, arhaice, proprii constiintei obiective, si nu realitatii rationaliste, moderne, subiectivizate adesea pana in marginile irationalului.

Dar cat de improprie poate fi ideea obiectiva conform careia traim in functie de ce este dat, individul uman ("ratiunea sinelui") fiind parte a acestui dat, in simetrie perfecta cu ceilalti si cu ceea ce este? Am spune, nimic mai firesc, mai in firea lucrurilor ("a celor ce sunt cum ca sunt, a celor ce nu sunt cum ca nu sunt").

Apare, astfel, normal ca stricarea simetriei sa poata fi restabilita numai prin anihilarea actantului. A fost necesar, deci, ca simetria sa-si impuna preceptele ei: "Arbore pentru arbore"; "Dintre pentru dinte".

In fapt, norma rezolutiva ultima era "Moarte pentru moarte". Ceea ce insemna ca fata de moarte, irationala, prin sfidarea Ideii de libertate, nu putea exista decat o reparatie simetrica: prin moarte. Sa-l ascultam pe Oreste, dupa ce l-a ucis pe Egist, ucigasul complice al tatalui sau, Agamemnon:

Oreste

"Nu vreau sa-ti dau

o moarte dulce,

ci un sfarsit plin de amaraciune.

Moartea sa fie pretul

tuturor acelora care calca legea.

Crimele s-ar imputina astfel."

CORUL

"O, neam al lui Atreu!

Cate rele ai suferit inainte de-a fi ajuns,

prin aceasta fapta,

la libertate!" (s.ns.).⁽³⁷

Asa se incheie "Electra" lui Sofocle. Legea libertatii impune simetria consecintei si restaurarii libertatii. Ideea de lege a libertatii este, deci, imemoriala.

Reactia modernitatii, a vointei de putere, a fost prompta: legea este vointa majoritatii, cand nu vointa de a domina ("vointa clasei dominante" - K. Marx).

Legea, vointa, ratiunea au fost/sunt scoase de sub Ideea de libertate. Este si motivul probabil pentru care John Stuart Mill deschidea liberalismul si, deci, epoca moderna cu precizarea: "Voi trata despre libertatea politica sau libertatea sociala; anume despre natura si despre limitele puterii pe care societatea o poate in mod legiuit exercita asupra individului".⁽³⁸ Libertatea cucerita, normata

In timp, libertatea a devenit libertati, drepturi si datorii, stabilite sub semnul vointei de putere. As zice: sub semnul coruptiei, daca s-ar accepta o interesanta idee, totusi, a lui Marx, care considera ca socialul poate fi solutie pentru emanciparea omului, cu conditia sa nu fie corupt de politica.

In ultimele secole si in zilele noastre, oriunde, legea este expresia vointei politice. A politicului: "Care va sa zica a coruptiei. Am zis!".

Comentariu preliminar

Cu toate cate i s-au intamplat si tocmai i se intampla, Libertatea nu si-a pierdut deloc misterul, generativ si autogenerativ, in raport cu realitatea manifesta, a conditiei umane sublunare. Esenta infailibila a Libertatii este conservata/garantata de sorgintea sa genezica, regasita in substanta ("ratiunea") fiintei.

Libertatea apare astfel ca virtute pre-existentiala, "parte din fiinta care nu cade sub legea entropiei".⁽³⁹

Efectiv, Libertatea, ca dat fiintial, este exersata si relevata in si prin raporturi si initiative de ordin existential ("social"). Aceasta punere in realitate a Libertatii ne permite o adevarata fortare a naturii sociale innascute a omului (Aristotel). Natura sociala - in acelasi timp fiintiala, daca acceptam ideea aristotelica - ii permite omului sa intre in raporturi libertare cu succesivele experimente sociale, sistemice, ideologice etc. Cu precizarea subliniata de Dimitrie Gusti ca orice tip de experimente in spatiul socio-existential nu altereaza natura sociala (innascuta) a individului uman.

Libertatea devine, prin natura ei durabila, un instrument de verificare a realitatii existentiale si de validare sau respingere a formelor si mijloacelor de organizare si normare a realului ("oranduiri", "ideologii", "sisteme de drept").

Exercitiul libertatii, odata cu intruziunea politicului in aria destinului uman (Napoleon), a dus la transformarea Libertatii in "drepturi si libertati".⁽⁴⁰ Omul post-socratic, dar omul modernitatii, cu precadere, nu revendica Libertatea (desi este consubstantiala naturii sale genezice), ci un set de reguli, permisive sau interdictive, raportate la libertate; in nici un fel insa libertate reala/intreaga/nealterata.

Libertatea, in esenta ei, nu poate fi, totusi, destructurata prin libertati; desi toate se revendica in numele Libertatii. Libertatea poate fi amanata (deturnata, manipulata etc .). Dar numai in sensul de a trai liber, in si prin Libertate

Exista oare un mod subiectiv, modern, de a recupera Libertatea?

Norma si Libertate

Intre Norma si Libertate exista o legatura cauzala. Afirmatie indiscutabila, in termeni generali. Discutiile incep, insa, cand se incearca pozitionarea cauzala a celor doua concepte. Cum spun invatatii: atunci cand se stabileste polul determinant ("emergent") in reactiile de interferenta si prioritate.

Desi normal ("dialectic) ar fi ca Libertatea sa preceada si sa substantializeze Norma, lucrurile au inversat "determinantul generativ".

In fata perfectiunii, a neconditionarii subiective pretinse de Libertate, si relativismul Normei, castig de cauza a avut, fireste, Norma.

Norma a impus si impune Libertatii si nu invers, cum ar fi normal, dupa legea firii.

Norma, situata in ascendenta Libertatii, permite subiectivizarea Libertatii, in functie de conjuncturi, raporturi de putere, alternative de evolutie sociala si morala.

Efectele sunt previzibile.

Libertatea a degenerat in "libertati", adica in drepturi legiferate si garantate. A degenerat in libertate cucerita.

Iluzia moderna ca un sistem este al libertatii si altul al autoritatii n-a reusit sa se transforme defel intr-o certitudine. Regis Debray, am mai spus, observa cum, in Occidentul anilor '70 - in "lumea libera", deci - ideologia libertatii s-a transformat in ideologii de securitate. Ca in sistemul Oriental, in fond.

Nu suntem obligati sa-l credem neconditionat pe Regis Debray, mai ales ca profesa idei de stanga.

Putem, insa, observa cum Libertatea a fost miza extraordinara a Europei oocidentale in confruntarea istorica cu Estul. Cosul trei de la Helsinky (1975) a fost papornita ispititoarelor bunatati libertare si eliberatoare, propusa tarilor inchise in sistemul comunist. In mod special, libertatea de miscare si de exprimare (a gandurilor, ideilor, opiniilor), fara nici un fel de granita, a lucrat foarte bine in constiinta frustrata rasariteana. Chiar daca acest tip de libertate cucerita semnala consecintele riscante si pentru "invingatori". Pentru Occident, deci.

Cadrul doctrinar si persuasiv in masura sa stabilizeze un anumit comportament libertar acceptabil si eficient exista, totusi. Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948), Actul de la Helsinky, Pactul drepturilor sociale si politice (1966) si celelalte cladisera o noua Statuie a Libertatii, o statuie a "ideologiilor de securitate", cel putin la fel de ispititoare si parca la fel de dificil de a-i atinge flacara, ca si aceleia din fata New-York-ului. (Nota: Terorismul global, de azi, impune, cat se pare, o noua forma de libertate, bazata pe solidaritate: libertatea solidara. O tema de urmarit.)

Acum, cand ne hranim inca din cosul Helsinki, stim sa pretuim ce am castigat, dar stim, de asemenea, ca adevarata Libertate - necanonita subiectiv, conjunctural, sistemic - ramane un simbol conceptual, o aspiratie plauzibila; gestionata, insa, intr-o realitate ce-i este perfect necompatibila.

Prioritatea normei impune principiul acordeonului, al carui burduf se extinde sau se pliaza, dupa cum comanda cei ce platesc "ospatul".

Astfel, putem vorbi de foarte numeroase libertati si, in nici o imprejurare, de Libertate, de adevarata Libertate.

Enumeram, in treacat, forme de Libertate:

Ø      Restrictiva (si)

Extensiva

Ø      Limitativa (si)

Permisiva

Ø      Absoluta (si)

Relativa

Ø      Nationala (si)

Globala

Ø      De facto (si)

De jure

Ø      Politica (si)

Civica

Ø      Existentiala (si)

Fiintiala etc.

Si poemul binar ar putea continua, pana la "constitutiile" platoniciene, care ne amintesc de dictatura, democratie, tiranie si tot ce-a inventat "vointa de ordine si libertate" a mintii omenesti, materializata societal.

Foarte frust vorbind, prioritatea Normei in raport cu Libertatea duce, vizibil, la coruperea ideii de libertate reala.

Practic, are loc un proces de preluare a ceea ce se doreste a fi libertate; si este numita si impusa ca atare.

Se intampla ceva asemanator cu concluzia lui Bergson, in cazul materiei fundamentale. Si anume (ca) accesul nostru este numai la ceea ce intra in combinatie din materia fundamentala. Mai clar: avem acces numai la partea perisabila a materiei. Materia fundamentala apare, astfel, intangibila/inaccesibila, in esenta ei.

Nu mi se pare nici fortat si nici irational sa situam Libertatea in conditia si in substanta materiei fundamentale. Astfel incat, Norma - limitativa, in continut si consecinte - se substantializeaza cu reziduuri de Libertate, ca intr-un joc pervers de alibi-uri legitimante.

Concluzia preliminara nu poate fi decat una singura: norma, elaboratele juridice normative, in general, nu constituie decat o procedura perseverenta si, de ce nu, perversa? de interpretare delictuala a Libertatii.

Nu exista Libertate?

Intrebarea este provocatoare. Intrucat Libertatea exista si tine de esenta (ultima) a lucrurilor.

Drama este ca "eternitatile" nu pot fi usor convertite existential, astfel incat omul activ, "fara acces la transcendenta", sa le poata suporta si trai efectiv. Exemple:

Statul perfect gandit de Platon propunea o dictatura perfecta.

Ideea absoluta a lui Hegel concretiza un stat absolutist prusac.

Doctrina sociala a lui Marx impunea tot o dictatura: a proletariatului.

Unde-i, oare, sursa acestei "dialectici negative"?

Cum de, practic, toate doctrinele - fie ele idealiste, rationaliste, socialiste, comuniste, fasciste, internationaliste, globaliste, antice, moderne sau postmoderne - argumenteaza ideal si esueaza dictatorial?

Sunt, adica, vinovate doctrinele, teoriile si ideologiile sistematice, devreme ce toate se revendica din cele mai nobile intentii, libere si eliberatoare?

Cinstit, sunt tentat sa cred ca da.

Exemplele oferite de ultimele doua-trei secole sunt numeroase si, desi, aparent atat de diferite, sunt, intr-o foarte mare masura, asemanatoare. Toate poarta pecetea atrocitatilor de neiertat (absolutism/tiranie/fascism/totalitarism/monetarism etc.). Si toate au fost/sunt gestionate de indivizi instruiti, educati. De oameni avizati si doctrinar, si politic, si moral!

Dar nu aspectul criminal al normei (ca vointa de putere) vizam aici. Ceea ce ar trebui sa stabilim priveste o anume neputinta a Normei, a legislatiei moderne/pozitive, in general, de asimilare a Libertatii, ca realitate prenormativa. Friedrich A. von Hayek ne ofera o sugestie plauzibila, inca la sfarsitul secolului XIX. In cunoscuta sa carte, "Drept, Legislatie si Libertate", noteaza: "Principalul mijloc de schimbare deliberata in societatea moderna este legislatia. Dar oricat de atent am elabora dinainte, mental, fiecare act legislativ in parte, nu suntem niciodata liberi sa modelam complet sistemul juridic in totalitate, nici sa-l croim din nou, dintr-un material nou, conform unor intentii clare."⁽⁴¹ Dar Hayek nu exclude un comportament libertar, bazat pe optiune si eficienta, proprii economiei de piata: "Libertatea lasata fiecaruia de a utiliza informatiile de care el sau mediul lui inconjurator dispune, pentru a-si urmari propriile scopuri, este singurul sistem care permite mobilizarea optima posibila a ansamblului de cunostinte dispersate in corpul social". Aceasta, pentru ca "omul este in aceeasi masura un animal care se supune normelor si unul care-si cauta obiective".⁽⁴²

De observat ideea celebrului profesor vienez, care vorbeste de "libertatea lasata fiecaruia". Ceea ce poate insemna ca singura libertate reala este aceea stabilita si garantata de norma; de lege.

Este vorba de acea libertate cucerita - libertatea permisiva/restrictiva - rezultata din optiunea si vointa unei majoritati, "a clasei dominante" etc.

Preocupat de perspectiva ca secolul XX sa fie "o epoca a superstitiei, caracterizata in principal prin numele lui Karl Marx si Sigmund Freud"⁽⁴³, profesorul Hayek nu vede alt remediu decat tot unul normativ, deliberat. Or, in acest fel se consolideaza preeminenta Normei restrictive ("de directie"), dar fara a se putea evita prezenta "lucrativa", conceptual/ideologic, a lui Marx si Freud.