Medium normativ

MEDIUM NORMATIV

Aprecieri de ansamblu

Realitatea efectiva, manifesta, a unui medium comunicational - caracteristic conditiei umane, destinului existential al omului si umanitatii sale - se legitimeaza, simetric, intr-un medium normativ corespondent. Vorbim de-acum de viata, de convietuirea/conlucrarea si de gandirea comunicationala - altfel spus, de un comportament individual/colectiv/institutional prevalent mediatic si prin intermediul mijloacelor de comunicare publica, de masa. S-a ajuns chiar in situatia de-a se accepta asertiunea dupa care "ce nu apare la televizor (pe micul ecran) nu exista!". Mediatizarea a devenit nu doar o moda, un argument politic, electoral (sau "electiv"), dar (si) un mod de a exista ca individualitate (notorietate, reputatie, onorabilitate etc.). Acelasi lucru se intampla la nivel de tara, comunitate, confesionalitate, cultura, civilizatie, creativitate si, fireste, de putere (militara, financiara, tehnologica). Perceptiile, apropierile, optiunile relationale nu mai sunt de proximitate, ci de universalitate.

Informatia si comunicarea - in dimensiunea lor aperceptiva si tehno-cognitiva - ne inlesnesc manifestarea in lume, intr-o lume a realitatilor complementare (in ciuda atator disparitati si disproportii ostentative). Apare de aceea normal sa putem vorbi de un comportament mundan, pe baza unor norme universale/globale. In fapt, intre individual, specific si global nu se mai face o distinctie discriminativa, ci o implicare integrativa, inclusiv la nivel normativ.

Nu vrem sa fortam mentalitatile normative pana la a scandaliza inertiile cronicizate. Eu insumi ezit inca in fata acestei atat de relaxate realitati comunicationale: deschisa, universal-umana, prin natura ei. Dar este normal si necesar sa acceptam ca traim nu doar informatia si mesajele inlesnite de marile performante informatice, ci si intr-o societate informationala. O societate informationala care muta ratiunea si cauza de existenta, din "stomacul social" (hegelian-marxist), in laboratorul mental. (Din logica instinctual-"tribala" am trecut in spatiul/realitatea logicii rational-optionale. Traim, cum se spune, logic si nu fiziologic; in primul rand, metafizic si nu fizic.)

Intr-o astfel de noua realitate, "Dreptul comunicarii mediatice" este un drept al lumii, al constiintei globale, inainte de a fi unul specific, "local", exclusiv identitar. Noua disciplina a Dreptului Public contureaza un alt drept 555b19f pentru "o alta lume"; o lume in care informatia si comunicarea ("medium-ul comunicational") preced si determina norma comportamentala/existentiala. Este un drept al valorilor fundamentale; o disciplina a drepturilor fundamentale ale omului, aceleasi pretutindeni si pentru fiecare individ in parte.

A cauta sursa si termenul normativ intr-o realitate culturala specifica si intr-o legislatie locala, inseamna sa ignori incercarea lumii si gandirii de a identifica un nucleu generativ fundamental (citeste "esential"), numit, deocamdata, "drepturi fundamentale ale omului", prin care sa impuna existentei umane iesirea cu bine din fetisul rational, din exclusivismul clasial si delirul senzual.

"Dreptul comunicarii mediatice" tinde sa fie efectiv, dincolo de transeele inhibitorii ale mentalitatilor, un drept al existentei de un fel diferit, nou, in comparatie cu tot ce a existat (si inca persista) pana azi: - un drept existential, prin care sa nu se mai favorizeze vointa sociala, ci accesul la fiinta rationala si la substanta.

Medium-ul normativ, generat de prezenta si puterea informatiei si comunicarii, ca si de scoaterea de sub calcaiul interpretarii delictuale (punitive) a libertatii asigura sensul si continutul noii discipline de drept.

O paranteza. Am subliniat una din caracteristicile disciplinei in discutie. Si anume, aceea de a fi a drepturilor fundamentale ale omului. In acelasi context, am utilizat expresia "accesul la fiinta rationala", care nu poate fi separata de ceea ce este fundamental in destinul omului unitatii originare. Am vorbit si-n alt loc de "materia fundamentala/profunda" (Aristotel, Heisenberg).

Doua lucruri cred ca trebuie lamurite in ce priveste persistenta cuvantului/conceptului de tip "fundamental":

Primul - reverberatia in constiinta si-n intentiile creative si aplicative a ideii de profunditate, ca sens si substanta a esentei (eventual, ultime) a lucrurilor. Performantele investigative si cognitive, practic, extensia esentei umanului (K. Jaspers), datorita conlucrarii tehno-umane, sunt orientate, tot mai accentuat, spre cautarea fundamentelor genezice ale fiintelor si lucrurilor. Intr-un asemenea sens, "fundamental" constituie un reper cognitiv de lamurit.

Al doilea - "fundamental", azi, poate sugera ideea/atitudinea fundamentalista. Un continut considerat riscat (si riscant) in manifestarea lui sociala, confesionala, politica. Adesea, "fundamentalisti" sunt considerati a fi si "relativistii", si "scepticii", si "conservatorii", nu numai "talibanii" sau "confesionalistii" (exclusivisti/ortodocsi), gerontocratii etc. Pe drept se spune ca fundamentalisti nu sunt doar islamicii (desi un "fundamentalism islamic" exista in chip manifest). Dar cand auzi propozitia, langa "gemenii" new-yorkezi, ca civilizatia valorilor liberale va fi aparata cu orice pret, nu s-ar putea vorbi si de un "fundamentalism liberal"? Dar,

in cazul remanentelor active de tip totalitar, nu poate fi forma de un "fundamentalism comunist"? Sau in cazul cramponarilor frematorii de tip nationalist, nu-i vorba si de "fundamentalist nationalist"? Sau, cat de riscant ar fi sa observam cum "globalismul" actual incearca sa se impuna ca un anumit globalism - in fapt, unipolarizant, ideologizat univoc (exclusivist) - nu induce macar impresia unui "fundamentalism globalizant"? (Apropieri riscante, plauzibile, totusi.)

Intrebarile nu sunt in totul retorice. Cu deosebire, in ultimul caz ("globalizant"), lucrurile pot inflama argumente/pareri vehement acuzatoare, punitive chiar. Si nu neaparat fara o slodia aparenta logica. Tema opozabila este exprimata prin intrebarile: Pot fi pusi in cauza actorii dominanti ai lumii actuale, aceia de care depine, in mod decisiv, substanta insasi a globalizarii? Aceia care asigura performantele globalizante ale realitatii? Aceia care garanteaza continutul intensiv si extensiv al lumii contemporane?

Intrebari indreptatite, logice. Mai trebuie doar inteles faptul elementar ca globalitatea nu este una "fizica", ci una, in primul rand, mentafizica. Este vorba de mentalitate, ca noua realitate comunicationala si in toate planurile realitatii umane.

Practic, nu putem vorbi de globalism, fie si in termeni tehnici, atata vreme cat, langa ruinele "pragmatismului liberal" s-a vorbit de continuare si nu de trans-formare.

Teza lui F. Fukuyama ("Sfarsitul istoriei si ultimul om"), produsa de triumful liberalismului pe intreaga planeta, este impiedicata, cu obstinatie, sa aiba loc. Este si motivul, de pilda, care ne impiedica sa vorbim despre "post-modernitate" si, evident, de "agonia modernitatii".

Dar sa incheiem aceasta necesara paranteza cu o observatie generala, oportuna pentru intelegerea preeminentei si continutului "Dreptului comunicarii mediatice", intr-o lume trans-specifica,planetara. Observatia generala este aceasta: - Rationalismul liberal nu poate sa capete extensie globala, tocmai pentru ca este doar liberal (limitat, personalizat individual/colectiv/organizational). A fost/este "o lume", dar, in nici un caz, lumea. A continua astfel, inseamna a constrange existenta si mintea umana. Or, mintea omului (mentalul individual/colectiv, in ultima analiza) este depozitarul universalitatii si infinitatii umanului, in ipostaza sa sublunara.

Adaugam la observatia generala, cateva elemente de detaliu din aria rational-aperceptiva relative la solutia de continuare post-liberala (iata, post-moderna).

Dar, mai intai, alte doua-trei propozitii de intampinare. Este vorba nu numai de rezistenta ideologica la schimbarea radicala, cu adevarat universala/globala. Cat de o rezistenta rational-cognitiva, s-o numim astfel.

Un tanar si distins intelectual de la noi (in continuarea unor dezbateri din spatiul ideatic american) clasifica in "rationalisti" si "relativisti" pe adeptii avolutiilor reformatoare (de obicei, trans-specifice/locale/nationale etc.), respectiv pe cei ai integrismului valorilor cnservative, perene, fundamentale; adepti, in fond, ai "integrismului axiologic" (sa-i spunem asa), din care sa nu lipseasca valorile recurente si imanente, traditia si credinta, predictia si miracolul, ratiunea contingenta si transcendenta

Relativistii, in opinia invocata, sunt perceputi ca anti-reformisti, conservatori, cand nu si reactionari. ("Reactionari" au fost numiti si senatorii americani care, in sedintele de apreciere a comportamentului sexual al presedintelui Clinton, in Salonul Oval, n-au acceptat asemenea jocuri futuriste.)

Relativ este, cum vedem, si rationalismul reformator.

Sugestiva apare chiar slaba audienta, cel putin in spatiul european, a unor asemenea, cum sa le numim? cramponari doctrinare, fie ele rationaliste sau relativiste.

In aria realitatii si mentalitatii globale, recursul la spectacolul conceptual particularizator nu poate fi decat de efect negativ. Realitatea lumii comunicationale trebuie sa fie, cel mult, numita, constatata, si in nici un caz personalizata (conceptual/ideologic/sistemic), cum se incearca in continuare. In menu-ul lumii post-sistemice/post-ideologice (aceasta pare a fi, in fapt, post-modernitatea), problema este ce nu poate si nu trebuie sa lipseasca, in relatie organica cu ce mai este apt de continuare/continuitate din etapa premargatoare.

Asa apar o serie de opinii-recomandare, in nici un fel mai putin temeinice decat cele rigorist-rationaliste, scientiste, laice.

Sa amintim, in context, doua intamplari reflexive de asemenea din spatiul cultural romanesc. Petru I. Culianu, de pilda, vedea solutia alternativa la criza rationalista din zilele noastre prin recurs la "triada": - stiinta-religie-magie. Un alt tanar intelectual, R.H. Patapievici, in "scandaloasa" sa carte, "Omul recent" (Humanitas, 2002), vede solutia de continuare prin asimilarea traditiei si credintei. Fapt ce i-a adus "relativistului" ganditor incurajatoarele epitete de "conservator", "reactionar" si chiar "fascist", se pare. Problema nu trebuie sa ne surprinda. Cinicii sau scepticii antici ne stau ca exemple comparative. Si-n antichitatea elina existau sceptici, zetetici, efectici si, azi, avem doar posibilitatea de a constata cum gandurile/parerile/actiunile n-au facut decat sa contracareze energiile entropice ale conceptelor,  absolutizate cu intentie sau din vocatie dominatoare, ambele nefaste, in esenta lor conditionata.

Precizarea preliminara rezulta logic: "Dreptul comunicarii mediatice", ca drept al lumii, nu poate sa nu tina seama si de relatiile de indeterminare din realitatea materiala si spirituala, dar si de cea virtuala. Vizam aici nu numai categoriile rationale si intuitive sugerate de cei doi autori citati mai sus, dar si predictiile, miracolele. Adica lumea normala si paranormala, lumea normativa si trans-normativa, in ansamblul sau (realitatea mentala si nu doar cea sociala).

Pare o exagerare voita, daca nu si o sfidare a rationalitatii, a rigorilor conceptuale, cand acceptam asimilarea "mijloacelor" in configurarea solutiei de continuare (si) normativa. Pare Sa-l ascultam pe dl Matei Cazacu, istoric format in "leaganul rasionalist occidental"; adept al scolii istorice occidentale: "Istoriografia romaneasca poate si trebuie sa urmeze experienta specialistilor occidentali care au o traditie venerabila in recunoasterea, studierea si omologarea miracolelor: inceputa cu Sfantul Toma D'Aquino, in secolul al XIII-lea, cercetarea moderna a integrat miracolul, viziunea si visul premonitoriu, in cadrul larg al istoriei mentalitatilor, analizand valoarea marturiilor, tipurile acestor manifestari supranaturale, pe beneficiarii lor, conditiile in care s-au realizat, efectele lor asupra credintei individuale si colective."⁽⁶²

Apare deci obligatoriu ca, in aria medium-ului normativ, sa fie incluse realitatile, efectele si beneficiile/riscurile acestei noi lumi. Lumea in care relatiile de indeterminare, "poarta lui Planck", ratiunea transcendenta, a-cauzalitatea, probabilitatea, ca si "intimitatile" virtuale inlesnite de comunicarea mediatica (parteneriatul nostru cognitiv si afectiv cu Internet-ul, de pilda) - genereaza un principiu existential, intr-o normativitate fara precedent, pe care, oarecum impropriu, o numim drept; in cazul de fata, "Dreptul comunicarii mendiatice". Acel drept care se naste si este legitimat de comunicarea mediatica (reala si virtuala, in acelasi timp). Un drept al lumii. Ceea ce inseamna ca lumea actuala este comunicare si este asa cum este intrucat comunica. (Ce nu se comunica, nu exista.)

Principii si trasaturi tipologice

In premisa definirii "Dreptului comunicarii mediatice" identificam cateva principii si dimensiuni particularizatoare, in sprijinul si mai exactei descrieri a medium-ului comunicational.

Amintim, in context, trei principii de lucru caracteristice:

Principiul nelimitarii si neconditionarii exprimarii si comunicarii, clar redactat in Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.19: "Orice persoana are dreptul la libertatea de opinie si de exprimare, ceea ce implica dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale si acela de a cauta, de a primi si de a raspandi, fara a se tine seama de granite, informatii si idei prin orice mijloc de exprimare".

Principiul prioritatii reglementarilor internationale, precizat si in art.20(2) al Constitutiei Romaniei: "Daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale". (Nota: Acelasi principiu al prioritatii functioneaza si in cazul crimelor impotriva pacii si umanitatii; in acest din urma caz, la nivelul intregii planete si nu doar la nivel european, cum se intampla in cazul drepturilor fundamentale ale omului.)

Principiul inviolabilitatii liberei exprimari a gandurilor, opiniilor, credintelor si libertatea creatiilor, precizat in art.30(1) al legii noastre fundamentale: "Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public sunt inviolabile".

Prin efect, "Dreptul comunicarii mediatice" (isi) releva trasaturi tipologice ce articuleaza mai bine noutatea normala pe care o reprezinta in aria comportamentala si legiferativa actuala:

In continut si exercitare ordonatoare efectiva, "Dreptul comunicarii mediatice" se distinge ca o realitate juridica cu trasaturi "particularizatoare" universale si universalizatoare.

Caracterul universal nu poate fi si nici nu trebuie impus ca substitut al specificitatii. Tot astfel cum globalism nu inseamna polarizare; situarea adica intr-o pozitie subalterna fata de o putere mondiala. Europa Unita, spre exemplu, va fi o europa a natiunilor si culturilor, calauzite si perpetuate de imperativul complementaritatilor universalizatoare.

Nu are loc o dez-nationalizare a dreptului, dar o universalizare a particularitatilor, inclusiv in plan normativ si jurisprudential. Faptul ca spetele de drepturi fundamentale se judeca, in ultima instanta la Strasbourg (la CEDO) nu inseamna o uzurpare de competenta, cat europenizarea propriei competente in materie.

Extensia trans-specifica a individualitatii si identitatii culturale/morale/comportamentale determina, in

mod logic, o distilare narativa si punitiva a normei juridice clasice. Are loc o principializare a prevederilor legale, concomitent cu scurtarea dispozitiei si renuntarea la obligativitatea de rigoare privind sanctiunea (pedeapsa).

"Dreptul comunicarii mediatice" se intemeiaza pe prezumtia absoluta de libertate. Parafrazand un cunoscut adagiu, mai spunem: "Indoiala este in favoarea libertatii".

Medium-ul normativ accepta, de asemenea, nu doar principializarea normei, dar si ceea ce unii specialisti numesc "o retragere discreta a normelor". Argumentarea acestei "retrageri" porneste de la ideea ca orice fel de norma inseamna, in fapt si in drept, o limitare. In comunicare mediatica un astfel de efect ar insemna recurgerea nu la norma, ci la autoreglare/autocontrol.

Schimbarea viziunii normative/legiferative

Concomitenta comunicationala, la nivel planetar, disponibilitatea tehnica de a conecta miliarde de oameni la acelasi eveniment, transmis in direct, nu pot ramane fara efecte si in plan normativ. Nici deocamdata.

Concomitenta comunicationala obliga, incontestabil, la o concomitenta legiferativa/normativa. De exemplu: Este important pentru intreaga lume a Natiunilor Unite daca accesul la informatia de interes public este garantat si in Statele Unite, si in Zimbabwe, si in Marea Britanie. Si anume, garantarea pe aceleasi principii universale si pe aceeasi baza: Carta O.N.U. si Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

Concizia dispozitiei din structura normei nu inseamna mai putina exactitate/ambiguitate, cum se intampla adesea in cazul exprimarilor lapidare. Concizia trebuie sa asigure declinabilitate (utilizarea/aplicarea in marea diversitate de cazuri si-n toate contextele culturale, morale, comportamentale).

"Dreptul comunicarii mediatice" este, cu precadere, un drept al mentalitatii, in substanta careia trebuie sa fie cautata "norma schimbarii", a universalizarii esentei umanului.

Tendinta de de-normativizare - in sensul in care comportamentul comunicational este planetar, in chip inevitabil - va trebui luata in seama atat de legiuitorul national, cat si de cel regional, continental sau planetar.

Prezenta si puterea mass media nu trebuie sa duca la o substituire de catre acestea a autoritatii legal si liber constituite. Presa, ca "a patra putere in stat", este una exponentiala si nu constitutionala ("oficiala").

Cat local, cat universal?

Observatia referitoare la caracterul "universal si universalizator" al informatiei si comunicarii - regasit logic si in premisa "Dreptului comunicarii mediatice" - nu rezolva automat relatia national-universal in constructia si dezvoltarea normativa a noii discipline comunicationale.

Exista aprecierea ca dimensiunea globala a dreptului la comunicare si a continutului mesajului ar putea fi formate de o vointa de putere globala ("universala"). Cum nu putem ignora nici faptele, evenimentele sau initiativele mediatice de calificare a unor evenimente sau de declansare si perceptie controlata a lor. Se vorbeste, in acelasi timp, de manipulare internationala, de terorism informational, de razboi mediatic. Exemplele sunt si nationale si internationale: "Revolutia romana in direct", recentele razboaie din fosta Iugoslavie, cauzele "chimice, bacteriologice", "nucleare" ale razboiului din Irak, scuzele publice ale B.B.C.-ului si multe altele.

Subliniem toate acestea, pentru a admite si anumite reticente fata de dimensiunea internationala riscanta a comunicarii mediatice, cum si de reactia protectoare fata de unele valori, relatii si norme comunicationale particularizatoare, de sistem etc.

Intr-o expresie simplificata, dominanta universala a comunicarii mediatice nu este si nu trebuie sa fie considerata incompatibila cu anumite atitudini si masuri de risc locale (fie ele nationale, regionale sau continentale). Nimeni nu apreciaza negativ, de pilda, masurile de protectie culturala europene in fata avalansei "productiilor culturale" americane. Atitudinea europeana nu este xeno-culturala, dar incearca sa stopeze un posibil proces de aculturatie, cu trimitere precisa la programele si filmele de televiziune.

Intelegem, deci, ca universalitatea nu este un canon supra-cultural, supra-national. Dar sigur este un exercitiu neconditionat, bazat pe o suma de valori, de principii si uzante general-umane si general-acceptate. Esential este, asadar, ca "norma comunicationala, universala" sa nu emane de la un pol de putere. In acest mod s-ar putea construi cadrul principial legiferativ si normativ de referinta, relativ acceptabil si opozabil natiunilor, culturilor, energiilor convergente, implicate in marele proiect global al libertatii si securitatii comunicationale reale.

Particularitati mediatice romanesti

Rabufnirea impresionanta a presei, chiar in zilele revolutiei romane din decembrie '89 si, intr-un ritm realmente uluitor, in primele trei luni ale anului 1990, constituie particularitatea semnificativa a schimbarii radicale romanesti.

Preocupat de fenomen, profesorul Peter Gross nota sugestiv: "Situatia Romaniei in timpul primului an de dupa 22 decembrie 1989 poate fi caracterizata ca o societate in cautarea propriilor mass media si a mass media in cautarea unei societati".⁽⁶³ Si, ca o concluzie a unei analize ce avea in vedere evolutia democratica a Romaniei, adesea surprinzatoare si paradoxala, in decursul istoriei sale, profesorul american noteaza: "Viitorul mass media romanesti si al natiunii insasi este plin de speranta, dar si imprevizibil. Ceea ce este previzibil este rolul central al mass media in evolutia natiunii, indiferent ce directie socio-politica, economica si culturala poate lua aceasta".⁽⁶⁴

Din interiorul aceluiasi fenomen, profesorul Ion Dragan propune accente si nuante oarecum diferite: "Progresul in opera de reconstructie democratica depinde de actiunea mediilor, intrucat ele permit construirea identitatii nationale a unei societati turmentate de atomizarea totalitara si dezorientata in fata imponderabilelor schimbari, in fata avantajelor si riscurilor competitiei impuse in tranzitia la economia de piata".⁽⁶⁵

Simpla comparare a opiniilor tocmai prezentate releva rolul hotarator pe care cei doi specialisti il acorda mediilor de informare in reconstructia societatii romanesti post-totalitare.

Diferenta rezulta din modul in care este privit viitorul natiunii romane, in reconstructia careia mass media sunt prevalente. Profesorul Peter Gross accepta "rolul central" al mass media, indiferent spre ce tip de societate (spre ce tip de evolutie) se indreapta natiunea romana. Opinia apare riscanta cel putin din motivul ca mass media, in asemenea conditii, urmeaza si se implica si in directia libertatii, dar si impotriva libertatii si democratiei libertare. Or, in esenta, mass media au menirea de a asigura sanatatea politica, morala si sociala a unei societati. Altfel ar putea fi si un instrument extrem de periculos, terorist, in mana cine stie caror institutii si grupuri active (si nocive).

Mai nuantat comenteaza raportul natiune-media profesorul Ion Dragan. Accentul este pus pe reconstructia democratica, pe rolul mediilor in construirea identitatii nationale, pentru a se adapta si rezista in fata schimbarilor radicale si a competitiei proprii economiei deschise, de piata. Practic, profesorul I. Dragan accepta doar rolul constructiv al mass media: de reconstructie identitara in noul cadru al democratiei si libertatii. Putem vorbi, in fond, de identitatea democratica a natiunii romane. Un exercitiu pe care Romania nu-l mai practicase de cincizeci de ani.

De retinut inca un aspect ingrijorator, totusi, desprins din cele doua opinii in discutie: - profesorul Ion Dragan lucreaza in speranta functiilor mediatice (democratie, identitate nationala etc.); - profesorul Peter Gross accepta posibilitatea oricarui tip de evolutie (deci nu numai democratice), inclusiv in cazul mass media romanesti.

Neindoios, asa cum observam, la Peter Gross este vorba de o concluzie asezata oarecum sub semnul hazardului (evolutiv); tot astfel, nu putem trece de semnul limitativ ("identitar") sub care se situeaza profesorul Dragan.  Chiar daca, in cazul conationalului nostru, haosul destructurant (social, moral, institutional) ii da, intr-o anumita masura, dreptul la ingrijorare si re-structurare, intr-o realitate noua.

Un singur lucru apropie cele doua opinii: - Orice s-ar intampla presa trebuie sa existe si sa se implice. In sensul unui vechi adagiu, cu o spectaculoasa cariera literara: Daca presa nu e, nimic nu e.

Tot astfel cum medium-ul normativ constituie o realitate generativa inevitabila si ireversibila, temei al "Dreptului comunicarii mediatice".

Ø      Un drept al fiintei, inainte de a fi (si) dreptul existentei umane.

Ø      O posibilitate normativa de-a feri dreapta judecare (si judecata) de

diversele conditionari "tribale"/contextuale/conjuncturale.

Ø      Premisa realizarii in fapt a dreptului ca libertate si nu a libertatii ca drept/norma.

Ø      Disponibilitatea de-a trai prin mai multa libertate si prin mai putina normativitate.

Ø      Prin mai multa libertate pentru adevarata dreptate.

"Dreptul comunicarii mediatice" este altceva si mai mult decat o disciplina de drept, in sensul clasic al termenilor.