Solutii de continuare, resurse comunicationale

Solutii de continuare, resurse comunicationale

Invocam aici argumente contextuale care lamuresc, cel putin in parte, dimensiunile (relative/limitate) ale proceselor involutive in discutie. In aceeasi masura, clarifica si sensul comunicational al cuvantului "mediatic", din expresia "comunicare mediatica".⁽¹³

Avem in vedere, intre altele:

Corecta intelegere a prezentei si rolului tehnicii.

Puterea de disimulare a marilor culturi, in fata consecintelor civilizatiei.

Surprizele destructurarii modernitatii si insolitul combinatoriu al solutiei de continuare in aria existential-comportamentala.

Corecta intelegere a prezentei si rolului atribuit tehnicii este posibila numai in masura in care acceptam participarea ei la actele existentiale. Tehnologiei, "masinilor" li se stabilea, initial, un rol functional, neutru, subaltern omului, activitatii sale lucrative si creative. Modernitatea a schimbat accentele si a redistribuit rolurile. Miza pe rapiditatea tehnicii, mult superioara rapiditatii noastre, le-a situat, in prima perioada a civilizatiei industriale, in

pozitia de "formidabili servitori". Capcana socio-existentiala n-a fost de la-nceput

sesizata. In cartea sa "Progresul in om", Bertrand de Jouvenel numeste exact efectele imediate si dezvoltarile viitoare. Daca, la inceputul industrializarii, masinile erau "niste formidabili sclavi" care serveau si nu impuneau nimic, acest tip de convietuire presupune, in primul rand 424j99e , "organizarea oamenilor" in scopul obtinerii foloaselor urmarite; iar, in al doilea rand, obligatia de a ne adapta la convietuirea impusa de relatia om-masina.

"Ele (masinile, n.ns.) sunt niste formidabili sclavi. Dar, a le obtine si a trage foloase din ele presupune organizarea oamenilor in acest scop. Tocmai in acest punct imaginatia vechilor autori care au visat la puternice mijloace de actiune pentru om s-a dovedit insuficienta. In schitele lor asupra unor societati deservite de masini, masina serveste si nu impune nimic! Or, stim din experienta ca daca specia umana traieste in simbioza cu o specie noua, cea a masinilor, ne putem bucura de imbogatirea adusa de aceasta specie numai cu conditia sa ne adaptam la convietuirea cu ea" (s.ns.).⁽¹⁴

Insistam asupra a doua dimensiuni, relevante organizational si existential. Bertrand de Jouvenel subliniaza aspectele functionale sugestive: organizarea, pentru a trage beneficiile facilitate de rapiditatea tehnologiei si convietuirea, interferenta ("de destin social") dintre om si tehnica. Chiar in aceasta faza a revolutiei industriale omniprezente, se intrevad interferentele cauzale pe care omul/colectivitatile/natiunile nu le mai pot evita. Karl Jaspers este cat se poate de precis: "Modul in care se prezinta natura, in urma interventiei tehnicii si modul cum se rasfrang procedeele tehnice asupra omului, adica felul in care munca, organizarea ei si modificarea ambiantei il transforma pe om, constituie o linie fundamentala a istoriei Dar abia tehnica moderna a dat tuturor acestor aspecte caracterul de destin al omului" (s.ns.).⁽¹⁵

In expresie, lucrurile structureaza o evolutie tehno-umana, ale carei conlucrari inca nu si-au epuizat beneficiile umaniste, cum nici riscurile tehnologiste.

Organizare-convietuire-destin al omului constituie, iata, o triada de netagaduit, organic relationata - intr-o anumita masura, chiar determinata - de "aptitudinile" functionale si cognitive ale tehnologiei.

Dar cum vom numi faza acestei relatii "tehnologist-umaniste", azi, cand lumina poate fi oprita (fotonii si energia), cand clonarea este fapt, cand genomul uman este pe cale sa fie descifrat, cand informatia si materia sunt percepute si "captate", desi au viteza luminii (299.792.458 m/s), cand tehnologia informationala determina organizarea, convietuirea si da sens de destin intregii omeniri?

Informatica si societatea informationala, pe care o genereaza, ca substitut logic al organizarii societale, ne pune in fata perspectivei, nu tocmai indepartate, de a ne fi preluate si unele din disponibilitatile "reflexive", rationamentale. "Inteligenta artificiala", prin continua perfectionare, va putea prelua si o parte din activitatea noastra metafizica; la fel cum "mecanica" a preluat buna parte din munca fizica.

Nu vedem intr-un asemenea trend plauzibil si necesar un pericol real de dezumanizare a existentei umane. Dimpotriva. Cu conditia sa intelegem si sa utilizam tehnica, pornind de la esenta ei, cum ne indeamna Karl Jaspers. Sa intelegem ca:

- "Sensul tehnicii este dobandirea libertatii fata de natura."

- "Realitatea omului se amplifica pe masura extinderii lumii sale inconjuratoare."

- Creatiile tehnice "devin chei pentru deschiderea de noi spatii si cai ale activitatii omului, astfel incat el isi extinde esenta si poate face noi descoperiri" (s.ns.).⁽¹⁶

Bine intelegand precizarile tocmai notate, putem intelege capacitatea omului de a adapta la propria-i existenta (esential umana) performantele tehnologii comunicationale. Lucru cu atat mai sugestiv cu cat "viata omului a imbracat in totalitatea ei o infatisare tehnica".

Prezenta in structurarea existentei umane si in extinderea esentei umanului in univers, tehnologia lucreaza in cauza realitatii fiintei si fiintarii, intr-un fel in care creatorul sau se apropie de sensul si principiul fundamental al creatiei.

Comunicarea mediatica de la aceasta realitate functionala porneste, inclusiv in privinta noului comportament normativ pe care-l genereaza.

- Puterea de disimulare a marilor culturi, reactia lor protectoare in fata ofensivei si consecintelor civilizatiei (a excesului de civilizatie) este bine sa fie stabilite, in perspectiva finalizarii, conceptuale si comportamental-normative, a temei aici vizate.

Vorbeam, ceva mai in fata, de raportul cultura-civilizatie, pe care Hungtington il descopera acceptat in gandirea germana si nicaieri altundeva. Fie si asa, daca ganditorii romani nu conteaza. Cine stie daca macar ne inseriaza in una din cele sapte sau noua civilizatii, cate crede ca ar exista. (Da, chiar, unde suntem: in civilizatia ortodoxa sau in cea occidentala? Ori, ca de obicei, la interferenta - intre Occident si Orient? "La mijloc de rau si bun" - romaneste. Bine.)

O vizita in China mi-a inlesnit confirmarea unei presimtiri mai vechi. Si anume: Capacitatea practic inepuizabila a marilor culturi de a disimula performantele civilizatiei, oriunde si orice standarde ar atinge.

Intrasem in Piata Tien An Men cu pasi oarecum ezitanti, prins, totusi, de emotia evenimentelor ce se spusese c-ar fi avut loc.⁽¹⁷ In stanga, aveam zidul "Orasului Interzis", cu portretul sanatos, echilibrat, al fostului presedinte Mao, iar in dreapta, cladirea Adunarii Populare. Piata nu mi s-a parut imensa, asa cum imi instalasera in memorie lumea evenimentelor din zilele noastre, dar si "marsul cel lung", "Calatorie spre soare-apune", peregrinarile lui Confucius, realitatea ca tot al cincilea om de pe planeta este chinez. Si inca, sentimentul ca indrazneti "civilizatori" din antichitate si Evul Mediu au sfarsit prin a fi primiti intr-o civilizatie de care nu auzisera. Au descoperit nu numai "Marele Zid", dar si firul de matasa, praful de pusca si, nota bene, tiparul

Am trait, astfel, cu gandul ca civilizatia chineza lucreaza in alt timp, aproape in sine, inlauntrul sau, devreme ce nu chinezii au incercat sa-si raspandeasca "faptele", ci doar intamplarea. Civilizatia chineza n-a inteles sa profite de superioritatea (fie si atroce) a prafului de pusca si sa se lanseze in cuceriri care sa faca istorie de-a lungul timpului. Desi tragediile "cuceririlor" le-a cunoscut pe propria sa viata (mongolii, occidentalii, japonezii).

Oricat ar parea de ciudat si contestabil (mai ales, tinand seama de raspandirea comunitatilor chinezesti pe tot globul), cultura chineza este una interioara, din punct de vedere spatial, si cronologica, din perspectiva duratei; temporal. Toate razboaiele/rascoalele/revolutiile memorabile au incercat recuperarea si reasezarea spatiului "national/cultural"; in fond, re-spatializarea celor 10.000 de fiinte si de lucruri, pe care Lao-Tze le intuieste a fi la originea lumii.

Si toate au avut si au loc in evolutia si rezolutia timpului, pentru ca toate au timpul lor. Civilizatia chineza sta in timp, profesand temeinic obisnuinta de-a fi etern. Mi-am amintit o vorba a presedintelui Mao, poate adevarata. Retinut de o anume nerabdare a colaboratorilor sai privind Taiwanul, autoseparat de continent, presedintele ar fi spus: "De ce va grabiti? Aveti zece mii de ani in fata, pentru a readuce Taiwanul la tara mama".

In Piata Tien An Men, in 1995, cred, cand tocmai o strabateam pe-ndelete, m-am oprit in fata unui ceas, din mijlocul marii esplanade, ceas care arata cati ani, cate luni, cate saptamani, cate zile, cate ore, cate minute si cate secunde au mai ramas pana la preluarea Hong-Kong-ului de la englezi.

Chinezii si-au fixat, iata, obiective cronologice, pe termen lung. "Si timpul se teme de piramide", spune un proverb civilizat. Chinezii sunt in timp si, cine stie, poate chiar timpul ca fapt uman de civilizatie.

Desigur, din asemenea resurse spatio-temporale rezulta si capacitatea lor, deliberat activata, de a simula "armele si instrumentele" civilizatiei, inclusiv ale celei actuale, tot mai sofisticate. Dintr-o discutie laconica, aluziv-simbolica, i-as zice, cu un inteligent si discret intelectual, la Beijing, in timpul unui pranz "american", am ramas cu convingerea ca si satelitii, si bomba atomica, si rachetele intercontinentale le-au construit nu din necesitate, cat din nevoia de a da o replica civilizatiilor agresive, trufase, tentate continuu de expansiune dominatoare. Civilizatii necenzurate de o mare cultura. In fapt, marile culturi pot disimula capacitatea civilizanta, fara a altera valorile, principiile si normele fundamentale, neperisabile, pe care isi intemeiaza durata si creativitatea.

Aceasta capacitate de disimulare o intalnim si in cazul culturilor indiana, occidentala, ortodoxa si, intr-un fel propriu, in cultura islamica.

Civilizatia, inclusiv sub aspectul ei tehnologic, nu poate altera esenta marilor culturi, devreme ce nu este in cauza culturii, doar rezultat, real sau simulat, al acesteia.

Ca element functional al existentei umane si ca mijloc necesar de largire a esentei umanului, civilizatia (tehnologia/creativitatea tehnica) apare ca un termen complex in ecuatia destinului individual/colectiv; al omului, in general, al omului contemporan, cu precadere.

- Surprizele destructurarii modernitatii ne pun in fata unui, sa-i spunem, insolit combinatoriu, neasteptat, cu privire la solutia de continuare, in aria existentiala si comportamentala, a individului uman.

Este obisnuit sa vorbim de criza modernitatii, ca si de criza umanismului occidental. Starea de criza nu pare (sau nu se vrea) una de etapa, evolutiva. Post-modernitatea, ca "solutie de continuare", nu este recunoscuta nici ca realitate doctrinara. Ostentatia militantista in promovarea unor valori sistematice - reproduse inertial, intr-o lume ce s-a schimbat intr-atat incat nu-si mai poate motiva cauzal/generativ "produsele culturale" - a creat un hinterland acauzal, rebarbativ. Strigatul in fata ruinelor provocate de actul terorist de la 11 septembrie 2001 - "Orice s-ar intampla, valorile acestei civilizatii ("liberale") vor continua" - poate fi un exemplu, chiar daca atat de tragic. Angajamentul "liberal" este semnificativ pentru ceea ce numeam "hinterland": vidul sistemic, ideologic si moral, care a urmat caderii Estului comunist. Metaforic vorbind, a cazut Rasaritul (ca termen al contradictiei) si a ramas Apusul (ca solutie si nu ca finalitate/finalizare a unei ordini istorice de cateva secole). Asertiunea lui Francis Fukuyama privind triumful liberalismului in lume (in contradictie dialectica cu comunismul) si, prin acest triumf, consemnarea "sfarsitului istoriei" nu pare a se fi impus in aria remanenta a post-istoriei liberale. Este interesant ca in aceasta "arie" nu este acceptata nici macar ideea de "societate informationala", desi realitatea ei in act nu poate fi evitata. Desi putea fi utila unei schimbari graduale.

Liberalismul incearca sa continue monolectic, desi valoarea (si vigoarea) sa traiau din principiul contradictiei: spirit-materie, liberalism-conservatorism, liberalism-comunism etc. Resursele sale din aceste contradictii s-au revigorat ciclic.

Starea monolectica de azi indeparteaza tot mai mult cultura de existenta umana, concomitent cu cresterea progresiva a violentei civilizatiei. Nu este exagerat sa spunem ca, in aceasta etapa de schimbare inevitabila a temeiurilor fiintiale si existentiale, suntem in situatia de-a suporta sicanele unei civilizatii disperate, de maxima agresivitate. O civilizatie sustinuta, intimidant, de-o tehnologie ultra-performanta, devastatoare, dar care nu a dus si nu pare sa poata duce decat la propria-i infrangere. Daca Serbia, spre exemplu, nu are nici pana in prezent un presedinte, odata cu inlaturarea si arestarea lui Slobodan Milosevici, daca si operatiunea de "democratizare" din Irak esueaza (si nu pare a se intampla altfel), daca si "Internationala anti-terorista" a cazut din fasa, daca nu se va sti cu certitudine de ce si cum a fost posibila tragedia "gemenilor" new-yorkezi, daca nu se va observa formalismul cinic al alternantelor la putere (cu deosebire in spatiul politic euroatlantic), in sfarsit, daca nu se va lua nota ca civilizatia nu poate naste, singura, nici idei viabile, nici cultura, nici umanitate - atunci nu ne ramane decat sa asteptam solutiile imanente; si asta dureaza prea mult. Timp in care civilizatia isi va amplifica rolul sau infecund, distructiv.

Civilizatia, cu necesarele ei unelte de maxima performanta, este consubstantiala destinului nostru existential, dar nu trebuie lasata "de capul ei". Si nici noi, lasati fortelor negative dezlantuite, in numele libertatii, al democratiei si al altor slogane de folk ieftin.

Civilizatia, prin ea insasi, este minata de mari riscuri. Dar fara civilizatie, fara artefactele ei spectaculoase si performante lumea insasi nu-si poate proiecta viitorul. Solutia buna, acum, se afla in cauza-mama a civilizatiei - in stiinta. In ratiune. (Si nu in cauze sociale, ideologice, sistemice, ca pana acum.)

Un exemplu: stiinta fizicii cuantice, datorita tocmai tehnologiilor de investigatie si analiza, a ajuns la concluzii pana de curand eretice, "reactionare". Rezultatele configureaza o alta lume, o alta cauza a existentei, un alt orizont rational/fiintial. Sa notam:

Particulele elementare raman egale cu ele insele, oricat ar fi de puternice acceleratoarele gigant. Are loc ceea ce putem numi "impasul dialectic" si, prin efect, caderea principiului cauzalitatii, caracteristic evolutiei lumii moderne.

Lumea este incognoscibila; nu avem acces la principiul ultim al creatiei, chiar daca suntem la o distanta infima de el; "poarta lui Planck" ramane inchisa. (Pentru totdeauna?)

Pentru a elabora rationamente adevarate, trebuie sa apelam la ratiunea transcendenta, la ratiunea divina.

Intrucat nu suntem meniti cunoasterii complete, perfecte, suntem in situatia de-a apela la probabilitate.

Stiinta si credinta releva apropieri si similitudini de tip cognitiv si intuitiv. "Si, la urma urmei, nu gasim in teoria stiintifica acelasi lucru ca in credinta? Dumnezeu insusi nu este de acum presimtit, reperabil, aproape vizibil, in strafundurile realului pe care il descrie fizicianul?"⁽¹⁸

Observam cum premisele rationale ale cunoasterii si solutiile ratiunii de a fi, de a exista, se origineaza in surse si postulate noi, reformatoare.

Solutiile de continuare s-au deschis in orizonturi si energii real creative, inclusiv in planul nemijlocit al existentei individuale/colective/institutionale. Chiar daca, tocmai ineditul respectivelor solutii (doctrinare si practice) este pus in cauza, adesea intr-un stil polemic departe de concordia presupusa in asemenea confruntari intelectuale.

O carte aparuta nu de mult timp, "Omul recent"⁽¹⁹, ii rezerva autorului, R.H. Patapievici, epitete dintre cele mai exigente: reactionar, conservator, parca chiar "fascist". Motivul: in carte se argumenta ca solutia de continuare a lumii actuale (post-liberale, sa-i spunem, mai degraba decat post-moderne) si a destinului fiintei umane trebuie sa includa doua lucruri esentiale: traditia si credinta. (O, dar astea sunt valori "fundamentaliste", incompatibile cu globalizarea terestra; ca si nationalismul, patriotismul, ambitia identitara si celelalte!)

In alta carte, aparuta cu ani in urma, un alt tanar autor autohton, I.P. Culianu⁽²⁰, plecat dintre noi mult prea devreme, sugera "solutia de continuare" prin recurs la relatiile de determinare dintre stiinta, religie si magie!

O carte recenta, autor istoricul Matei Cazacu, format si afirmat in Occident, pretinde obligatia istoricilor (si nu numai) sa recurga si la predictii, premonitii, miracole: "Istoriografia noastra poate si trebuie sa urmeze experienta specialistilor occidentali care au o traditie venerabila in recunoasterea, studierea si omologarea miracolelor: inceputa cu Sfintul Toma D'Aquino, in secolul al XIII-lea, cercetarea moderna a integrat miracolul, viziunea si visul premonitoriu, in cadrul larg al istoriei mentalitatilor, analizand valoarea marturiilor, tipurile acestor manifestari supranaturale, pe beneficiarii lor, conditiile in care s-au realizat, efectele lor asupra credintei individuale si colective".⁽²¹

Rationalismul scientist, laic, atat de categoric impus de iluminismul modernitatii, este obligat sa se restructureze si sa se resitueze, in relatii vitale, de supravietuire si continuare, atat in contingent, cat si in transcendent, atat in real, cat si in supra-real ("supranatural"). Fetisizarea ratiunii empirice, verificabile, este invalidata, cum vedem, de chiar mijloacele de investigare si cercetare oferite de propria-si civilizatie.

In mod paradoxal, epuizarea culturii ofera civilizatiei puterea tranzitorie de pregatire a noii culturi, post-liberale, o cultura a tuturor gandurilor si a tuturor simtirilor si presimtirilor existente in om; si traite, real sau virtual, de om. In acest fel, omul isi desavarseste imaginea despre sine. "Imaginea omului desavarsit structureaza intreaga cultura a unui popor, iar o cultura aflata in progres perfectioneaza aceasta imagine."⁽²²

Civilizatia, cu deosebire, comunicarea mediatica, relanseaza noua cultura, prin care ea insasi se va resitua in destinul existential al omului.

Corecta interpretare a ideilor lui Samuel Huntington privind raportul cultura-civilizatie spre o asemenea "noua cultura" duce, in care civilizatia resuscita paradigma axiologica (latenta), tocmai prin invalidarea pretentiilor creatoare, genezice, in chip esential/fundamental.

Informatia si informatica sunt elementele constitutive ale societatii informatiei, societatea omului care a imbracat "haina tehnica" fara a-si "tehniciza" esenta sa culturala, creativa. Societatea informationala, etapa succesiva a lumii sociale tocmai epuizate cultural, accepta cauza tehnologica in aparitia si consolidarea sa. Este si argumentul indubitabil in favoarea comunicarii mediatice, in care tehnologia este implicata partenerial in structurarea, prelucrarea si transmiterea mesajului.

Printr-o asemenea coparticipare tehnico-intelectuala, in care omul nu mai "gandeste singur", se cristalizeaza un medium comunicational autonom si eficient. Medium ce inlesneste, la randu-i, un medium normativ, propriu societatii informationale, societatea care va impune alte premise legiferative si, fireste, un alt tip de comportament existential si rational.