Statul si dreptul romaniei intre 1918 si 1938

STATUL SI DREPTUL ROMANIEI INTRE 1918 SI 1938

Statul national unitar roman s-a constituit in cadrul unui proces revolutionar intern, prin adunari plebiscitare, intr-un context international favorabil, cand dreptul de autodeterminare a devenit drept international, cand marile imperii au disparut in urma primei conflagratii mondiale. Odata cu faurirea statului national unitar, potentialul economic al Romaniei a crescut, permitand consolidarea relatiilor capitaliste si dezvoltarea fortelor de productie, evolutia vietii politice intr-o democratie din pacate neconsolidata.

Problema fundamentala in planul reglementarii juridice a fost aceea a unificarii legislative. Statul roman a realizat unificarea legislativa prin doua metode

extinderea aplicarii unor legi din vechea Romanie pe tot cuprinsul tarii

- elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au inlaturat reglementarile paralele anterioare.

Dreptul constitutional

O prima problema care s-a impus dupa primul razboi mondial a fost aceea a integrarii organice a provinciilor unite cu Romania in cadrul statului national unitar roman.

Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale statului roman, recunoscandu-se, astfel, valoarea lor politica si juridica, precum si hotararile cuprinse in ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul realtiv la unirea Basarabiei cu Romania, la 13 decembrie 1918 Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei si a celorlalte tinuturi romanesti din Ungaria cu Romania si la 19 decembrie 1918 Decretul nr. 3774 relativ la unirea Bucovinei cu Romania. Totodata, au fost elaborate decrete pentru organiza 818d37i rea Transilvaniei (13 decembrie 1918) si a Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimitandu-si ministri fara portofoliu in Consiliul De Ministri de la Bucuresti. A fost vorba, desigur, de o organizare temporara a provinciilor unite cu Romania, menite sa faciliteze integrarea lor in cadrul statului roman.

Activitatea acestor organe s-a desfasurat in limitele dispozitiilor Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei si a celorlaltor tinuturi romanesti din Ungaria unite cu Romania, care a stabilit ca: "Vor ramane insa in administratia guvernului regal afacerile straine, armata, caile ferate, postele, telegrafele, telefoanele, circulatia funciara, vamile, imprumuturile publice si siguranta generala a statului" (art. 3).

Transilvania a avut, pentru aceasta perioada de tranzitie, ca organe proprii: a) Marele Sfat National - organ reprezentativ - parlamentar, care a fost ales de Marea Adunare Nationala si care, a doua zi dupa Unire, s-a intrunit si a aprobat, intre altele, lista celor 15 membri numiti sefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere: b) Consiliul Dirigent - organul executiv cu componenta administrativa.

In "Monitorul Oficial" din 29 martie 1923 (nr. 282) a fost publicat actul constitutional care, dupa unii cercetatori, a fost o noua constitutie a Romaniei, in timp ce dupa altii a fost ultima si cea mai importanta modificare a Constitutiei Romaniei din 1866.

Istoricul Alex. Lapedatu, vorbind despre I. C. Bratianu, cu referire la aceasta constitutie, afirma: "Raliindu-ne celor ce au sustinut si sustin ca ne aflam in fata ultimei si celei mai importante modificari a Constitutiei Romaniei din 1866 si, de aceea, noi o numim Constitutia Romaniei modificata in 1923", nu putem ignora faptul ca distinsul om politic nu considera Constitutia din 1923 "o constitutie noua, cum ar fi vrut unii sa o faca, ci vechea constitutie a tarii, pe temeiul careia s-a desfasurat viata politica romaneasca de la 1866 incoace, constitutie care trebuie numai adaptata acum la 1923, pe aceleasi principii fundamentale, la noile imprejurari si necesitati ale Romaniei intregite". Constitutia modificata" in 1923 include 138 de articole, mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din acestea, cea din 1923 are doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate si cu adaosuri, in timp ce 76 de articole au ramas nemodificate". Momentul istoric al elaborarii Constitutiei in 1923 nu a fost diferit in esenta de situatia existenta anterior in Romania (sub imperiul Constitutiei din 1866), ci a fost doar o alta treapta, superioara in dezvoltarea societatii romanesti. In anul 1923 au trebuit sa fie inscrise in Constitutie noile realitati. Asa se explica faptul ca art. 1 al Constitutiei din 1866, prin care s-a consaaacrat ca statul roman este un stat indivizibil, a fost reformulat in 1923 in concordanta cu realitatile istorice (realizarea Romaniei Mari) si s-a stabilit constitutional ca "Regatul Romaniei este un stat national unitar si indivizibil". In noua Constitutie gasim mai bine formulat si exprimat principiul egalitatii si suprematiei, prin art. 103 reglementandu-se problema controlului constitutionalitatii legilor. Mai precis a fost formulat si principiul suveranitatii prin prevederea potrivit careia puterea de stat apartine natiunii, care o exercita prin delegatiune si nu direct. Intr-o conceptie burgheza, legea fundamentala proclama drepturile si libertatile democratice in sensul mai multor libertati si mai putinor drepturi. Constitutia a prevazut crearea unui Consiliu legislativ care formula, sub aspect tehnic, proiectele de lege si care avea un caracter consultativ. Constitutia din anul 1923, mai bine structurata, cuprinzand formulari corespunzatoare, a contribuit la adancirea democratiei si la progresul general al tarii. Aceasta lege fundamentala a fost elaborata in contextul in care, intr-o serie de state, venisera la putere regimuri de extrema dreaptaa ( regimul bolsevic in Rusia, regimul fascist in Italia, regimul horthist in Ungaria etc.).

Organele centrale ale statului

Parlamentul. Prin reforma constitutionala din 1917-1918 nu s-au adus modificari celor doua camere: Adunarea Deputatilor si Senatul. A fost abolit sistemul votului cenzitar si s-a stabilit ca Adunarea Deputatilor se alege de catre cetatenii romani majori, prin vot obstesc obligatoriu, egal, direct si secret pe baza reprezentarii proportionale, iar Senatul se compunea din senatori de la varsta de 40 de ani impliniti, alesi de cetatenii romani, si senatori de drept (mostenitorul tronului de la varsta de 18 ani impliniti, cu drept de vot deliberativ numai de la implinirea varstei de 25 de ani si episcopii eparhioti).

In punerea in aplicare a dispozitiilor Constitutiei modificate in 1923 cu privire la exercitiul dreptului de vot, a fost elaborata Legea electorala din 1926, care, prin dispozitiile ei, a golit si mai mult votul universal de continutul ei real. A servit in mod nemijlocit acestui scop crearea prin legea sus citata, a acelei prime electorale, potrivit careia partidul ce intrunea in alegeri 40% din voturi, primea jumatate din numarul locurilor din Adunarea Deputatilor, iar restul de jumatate din numarul locurilor din Adunarea Deputatilor se impartea intre toate partidele care au obtinut minim 8% din voturi pe tara, inclusiv partidul majoritar, in raport cu procentul de voturi obtinut; in felul acesta, partidul care obtinea o majoritate relativa in alegeri (40% din voturi) ajungea sa obtina cel putin 70% din mandatele de deputati, in timp ce toate celelalte partide, care obtinusera 60% din voturi, nu luau decat 30% din locurile de deputat.

Seful statului. Regele avea nu numai dreptul de a sanctiona legile, ci si dreptul de a convoca Parlamentul in sesiune extraordinara, de a dizolva una din adunari sau pe amandoua, de a numi un nou guvern. In domeniul executiv, regele exercita o serie de atributii: intocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor, crearea de noi functii in stat, numirea sau confirmarea in functiile publice; er aseful armatei, confirma gradele militare, conferea decoratiile romane, avea dreptul de a bate moneda.

Dupa primul razboi mondial nu s-a schimbat statutul juridic al monarhiei. De mentionat sunt instituirea regentei in perioada 1927-1930 si apoi "restauratia" din iunie 1930 - aducerea lui Carol al II-lea ca rege al Romaniei (desi acesta renuntase la calitatea de print mostenitor). De la inceput, Carol al II-lea si-a dat in vileag veleitatile de dictator, fapt ce l-a facut pe Nicolae Iorga sa spuna, in auzul celor prezenti, in ziua depunerii juramantului la Camera de catre noul rege, urmatoarea: "Parerea mea este ca astazi amurgul se lasa asupra vietii de partid". Evenimentele au confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor.

Ministrii si guvernul. Inlocuirea regulei regimului parlamentar, dupa care parlamentul "face guvernul", cu practica, consacrata inca dinaintea primului razboi mondial, potrivit careia guvernul "face parlamentul", a fost o procedura constant aplicata si in aceasta perioada. Conform prevederilor din Cap. III, puterea executiva era exercitata de catre guvern in numele regelui. Ministrii erau numti si revocati de catre rege, persoana regelui fiind inviolabila, iar ministrii raspunzatori.

De asemenea, in aceasta perioada a avut loc ceea ce nu s-a intamplat niciodata in viata parlamentara a Romaniei: guvernul care a organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reusit sa le castige. Partidul National Liberal - partid de guvernamant -, si nici un alt partid politic burghez, nu a reusit sa obtina cele 40% din voturi pentru a fi declarat, asa cum stabilise Legea Electorala din 1926, partid de guvernamant si insarcinat cu formarea guvernului.

Consiliul de Ministri era prezidat de catre un presedinte, in persoana celui insarcinat de rege cu formarea guvernului.

Constitutia din 1923 a promovat o noua conceptie cu privire la proprietate. Proprietatea privata trebuia sa dobandeasca o functie sociala, fiind subordonata interesului national. Prin nationalizarea subsolului, desi s-au creat premisele necesare pentru ingradirea pozitiilor capitalului strain, s-a adus atingere micilor detinatori de terenuri, deschizandu-se insa un camp mai larg de actiune pentru detinatorii de capitaluri.

Dreptul administrativ

In acest domeniu s-a pus problema unificarii reglementarii juridice, ceea ce a echivalat cu unificarea aparatului de stat la nivel central si la nivel local. La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, precum si directoratele si secretariatele de servicii din Basarabia si Bucovina, punandu-se astfel definitiv capat formelor regionale de conducere. In anul 1929 s-au adoptat noi legi de organizare administrativa pe plan central si pe plan local (Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929) care, alaturi de Legea pentru organizarea administratiei locale si Legea pentru unificarea administrativa din iunie 1925, au conferit unitate teritoriului Romaniei care era impartit in judete si comune. Comunele se imparteau in comune rurale formate dintr-un sat sau mai multe sate si comune urbane (centre de populatie recunoscute prin lege, impartite in comune resedinta de judet si comune neresedinta de judet; unele puteau deveni municipii). Comunele si judetele se bucurau de personalitate juridica. Comunele se administrau prin consilii formate din consilieri alesi de drept si consilieri femei care, puteau fi cooptate in consilii. Administratia judetelor era infaptuita de catre consilii formate din consilieri alesi si consilieri de drept. In fruntea administratiei comunale se afla primarul, care executa hotararile consiliului comunal si ale delegatiei permanente comunale. Administratia judetului se afla sub conducerea prefectului care executa hotararile consiliului judetean si ale delegatiei permanente judetene. Activitatea comunelor si judetelor se afla sub conducerea si controlul Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul Administrativ Superior. Prin Legea pentru organizarea administratiei locale din august 1929 s-au adus modificari sistemului creat in 1925. Legea prevedea ca toate comunele urbane sau rurale puteau fi impartite in sectoare, iar judetele si comunele se bucurau, ca si sectoarele, de personalitate juridica.

Sistemul organizarii administrative a fost completat prin legi care au privit crearea Consiliului Legislativ, a Consiliului Superior Administrativ, a Casei Pensiilor, a Camerei Agricole, a Camerei de Munca, reorganizarea camerelor de comert si industrie, precum si adoptarea unui statut al functionarilor publici.

Dreptul civil

In acest domeniu a ramas in vigoare Codul adoptat in anul 1864; s-au adoptat insa, datorita transformarilor din viata economica si sociala a tarii, si legi speciale. In vederea adoptarii unui nou Cod civil, Ministerul Justitiei a numit o comisie care a redactat proiectul, dar adoptarea lui a fost mereu amanata. Problema improprietaririi, a exproprierii terenurilor agricole, a nationalizarii subsolului a determinat adoptarea, in mai multe etape, a unor legi. Regimul juridic al proprietatii asupra subsolului a fost reglementat prin Legea minelor din iulie 1924, care a fost inlocuita prin Legea pentru exploatarea minelor din martie 1929.

Regimul juridic al proprietatii statului asupra intreprinderii a suferit modificari in special prin Legea privitoare la comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului, din iunie 1929.

Conditia juridica a persoanelor fizice nu a suferit modificari notabile, cu toate ca, prin Legea actelor de stare civila din anul 1928, s-a dat o reglementare unitara pe intreaga tara a actelor de acest gen. Prin Legea asupra contractelor de munca din 1929 s-a prevazut ca femeia nu mai trebuia sa ceara consimtamantul sotului in vederea incheierii unei conven tii de munca.

In materia persoanelor juridice au intervenit modificari importante, impuse de transformarile intervenite in societate. Legea din mai 1921 a autorizat organizarea sindicatelor cu conditia ca acestea sa se preocupe numai de problemele cu caracter strict profesional, social si cultural al membrilor lor. Legea din februarie 1924 privind persoanele juridice are in vedere asociatiise si fundatiile cu scop lucrativ.

In materia obligatiilor au intervenit, de asemenea, reglementari care au limpezit raporturile dintre creditori si debitori. Legea pentru liobera circulatie a bunurilor agricole (Legea Mihalache) din august 1929 a desfiintat inalienabilitatea loturilor provenite din improprietariri si apermis scoaterea lor in vanzare de catre creditori (intregita cu Legea din 1932).

S-au adus modificari in regimul unor contracte, facilitandu-se imprumuturile camataresti. In aprilie 1933 s-a dat o noua lege privind reglemntarea datoriilor agricole si urbane, iar in aprilie 1934 s-a dat ultima lege de conversiune a datoriilor agricole. A fost reglementat si conflictul de munca (Legea din septembrie 1920), dreptul de greva (Legea din aprilie 1929), repausul duminical (Legea din iunie 1925), durata zilei de munca (Legea din aprilie 1928) etc. In anul 1929 a fost adoptata pentru prima oara o reglementare completa si unitara a contractului de munca.

Dreptul penal

In domeniul dreptului penal a ramas in vigoare Codul adoptat in anul 1864. Dupa indelungate tergiversari, un nou Cod penal a fost adoptat in martie 1936, sub guvernarea liberala (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937). Structurat in trei parti, Codul a reglementat aplicarea legii penale in timp si spatiu, normele referitoare la pedepse, categoria delictelor, a crimelor, sanctiunile etc. Au fost adoptate si o serie de legi penale speciale: Legea pentru infranarea si reprimarea speculei ilicite din iunie 1923, Legea pentru apararea linistii si creditului tarii din aprilie 1930, Legea pentru reprimarea concurentei neloiale din 1932, Legea pentru reprimarea unor infractiuni contra linistii publice (Legea Marzescu) din decembrie 1924, modificata in noiembrie 1927 si in mai 1933 (Legea Mironescu), Legea pentru autorizarea starii de asediu din februarie 1933, Legea pentru prelungirea starii de asediu din martie 1937, Legea pentru apararea ordinii din aprilie 1934 etc.

Procedura civila

Si in acest domeniu a continuat sa se aplice Codul adoptat in anul

1864. Unificarea legislativa in aceasta materie s-a realizat prin extinderea unor dispozitii de procedura civila din vechea Romanie in noile provincii, precum si prin adoptarea unor noi legi. Cea mai importanta lege de unificare a dreptului procesual civil a fost adoptata in mai 1925, ea vizand unificarea unor dispozitii de procedura civila si comerciala, unificarea competentei judecatorilor, inlesnirea si accelerarea judecatilor in fata tribunalelor si a curtilor de apel. In iunie 1924 a fost data Legea pentru unificarea organizarii judecatoresti. Conform acestei legi, instantele judecatoresti erau constituite intr-un sistem format din judecatorii, tribunale, curti de apel, curti cu juri, Curtea de Casatie. In vederea unificarii modului de compunere a corpului de avocati s-a dat o lege speciala in anul 1923, modificata in anul 1925.

Procedura penala

A ramas in vigoare vechiul Cod, fiind extinse, in septembrie 1925, in intreaga Romanie, unele dispozitii ale Codului din 1864. In martie 1935 a fost adoptat un nou Cod de procedura penala care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937. Acesta a preluat dispozitii din cel anterior, prevazand si unele reglementari moderne, inspirate din jurisprudenta si din unele coduri straine. In linii generale, prima faza a procesului (cercetarea, urmarirea si instructia) si-a pastrat caracterul inchizitorial, iar cea de-a doua judecata, pe cel acuzatorial. Cat priveste competenta, noul Cod a preluat reglementarile anterioare. Sentinta era pronuntata, in a doua faza, de catre judecator, pe baza liberei convingeri motivate si cu dreptul de a administra din oficiu anumite probe.