Statul si dreptul romaniei intre 1866-1918

STATUL SI DREPTUL ROMANIEI INTRE 1866-1918

Dreptul roman din perioada monarhiei constitutional-parlamentare a fost un drept burghez. El a consacrat proprietatea particulara, pe care a decretat-o "sacra si inviolabila", dandu-i toate garantiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constitutia din 1866 si Codurile adoptaqte in epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alaturi de acestea s-au aflat o serie de legi speciale care au fost adoptate in sc 737h71h opul promovarii principiilor progresiste din epoca.

In istoriografia de specialitate din Romania din aceasta etapa, se evidentiaza faptul ca zvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina si jurisprudenta.

Sistemul de drept a evoluat in aceasta etapa in stransa legatura cu transformarile sociale si economice, vizand modernizarea vietii sociale si de stat.

Dreptul constitutional

Intre anii 1859 si 1918, in Romania au avut aplicabilitate trei acte constitutionale: Conventia de la Paris din 7 august 1858, Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1864 si Constitutia din 1866, modificata de mai multe ori. Pana la primul razboi mondial, doua modificari au fost mai importante: in anul 1879 s-a modificat art. 7, prevazandu-se posibilitatea naturalizarii tuturor strainilor, indiferent de religie, cu precizarea ca numai romanii si cei naturalizati romani puteau dobandi imobile in Romania, iar in anul 1884 modificarea facuta a avut loc dupa proclamarea tarii ca regat, aici interesand, in principal, schimbarile aduse regimului electoral.

Prevederile constitutionale au fost concretizate in detaliu pe calea legilor ordinare.

Organele centrale ale statului roman (structura si formarea lor)

Parlamentul a fost organizat, prin dispozitiile Conventiei de la Paris, ca organ unicameral, prevazandu-se cate o Adunare Electiva pentru fiecare principat, aleasa pe sapte ani prin vot bazat pe un cens de avere foarte ridicat, care a facut ca Adunaarile Elective sa fie organele marilor proprietari, ale negustorilor si industriasilor bogati.

Conflictul care s-a nascut intre domn si asemenea adunari elective, conflict care reflecta, de fapt, o realitate obiectiva - lupta dintre elementele adepte ale progresului si cele retrograde - nu s-a putut rezolva decat prin lovitura de stat din mai 1864.

Inovatiile Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris au constat in organizarea bicamerala a parlamentului si intr-o oarecare largire a corpului electoral, fara a se fi introdus votul universal, egal, direct si secret.

Cele doua camere ale Parlamentului au fost:

Adunarea Electiva, compusa din deputati alesi prin scrutin de doua grade, corpul electoral fiind impartit, dupa avere, in alegatori primari - ce alegeau indirect - si alegatori directi, fiind cunoscuti si alegatori directi cu dispensa de cens, mai ales dintre intelectuali.

Adunarea Ponderatoare, compusa din: membrii de drept si membrii numiti (art. 7 si 8 din Statutul dezvoltator); din cei 64 de membrii numiti, 31 erau numisi de domn, rstul fiind numiti din randul consiliilor judetene, cate unul din fiecare judet, din cele trei propuneri facute de fiecare judet.

Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-si reinoia componenta la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltator a stabilit ca la fiecare doi ani se reinnoia 1/3 din numarul membrilor acestui organ, iar in art. XVIII din Modificatiunile indeplinatoare Statutului, in preambulul Statutului s-a stabilit ca reinnoirea se facea din trei in trei ani pentru o doime a lui).

Dispozitiunile Statutului dezvoltator au ramas in vigoare pana la Constitutia din 1866, care a prevazut in art. 31 ca: "Toate puterile statului emana de la natiune care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune..".

Legiuitorul constitutional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerala a parlamentului (art. 32). Conform Constitutiei din 1866 si dispozitiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul cenzitar, al censului de avere, in principal.

Seful statului. Regimul parlamentar se caracteriza si prin existenta unui sef de stat - organ unipersonal, ales sau ereditar - ale carui atributii erau limitativ consacrate in textele constitutionale si care se bucura de anumite privilegii.

Intre 1859 si 1918 au fost conscute, in Romania, si alegerea si realegerea in functia de sef al statului, ultima fiind cea mai lunga ca durata.

Conventia de la Paris a stabilit (art. 3), intre organele investite cu "puterile publice" si Domnitorul (Hospodarul), ales pe viata de catre Adunarea Electiva (art. 10), moldovean sau muntean, in varsta de cel putin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau sa fi fost membru al Adunarii, dispozitii pe care Statutul dezvoltator nu le-a schimbat.

Constitutia din 1866 (adoptata la 1 iulie) s-a aplicat cu unele modificari pana in anul 1923. Ea a consacrat faurirea statului national modern roman, a proclamat monarhia constitutionala (ereditara, irevocabila si inviolabila) pe temeiul separatiei puterilor, precum si drepturile si libertatile cetatenesti. Constitutia a reglementat locotenenta domneasca, pentru caz de vacanta a tronului, si regenta, instituita atunci cand succesorul la tron era minor, sau monarhul se afla in imposibilitatea de a domni din motive mai ales de boala.

Ministrii si guvernul. Toate actele constitutionale ale Romaniei din etapa aceasta l-au declarat pe seful statului iresponsabil si au stabilit ca acesta isi exercita atributiile sale de ordin administrativ- executiv cu ajutorul ministrilor, declarati raspunzatori pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Conventia de la Paris in art. 14-15; Constitutia din 1866 in art. 92 si 93).

Ministrii erau titulari ai departamentelor - ministerelor, care nu se infiinteaza decat prin lege.

Puterea legislativa se exercita de catre domn si reprezentanta nationala. Puterea executiva era incredintata domnului care o exercita prin organele administrative. Puterea judecatoreasca revenea curtilor si tribunalelor. Reprezentanta nationala era formata din Adunarea deputatilor si din Senat. Domnul, Adunarea deputatilor, Senatul se bucurau de initiativa legislativa. Dispozitiile privind compunerea si alegerea membrilor parlamentului erau inserate in Constitutie si in legea electorala (modificata in 1864). Potrivit Constitutiei , Guvernul era format din ministri apartinand partidului care detinea majoritatea parlamentara (regula deseori incalcata). Teritoriul tarii era impartit in judete, plasi si comune, cu orgasne administrative proprii.

Dreptul administrativ

Organele centrale ale administratiei de stat erau regele si guvernul.

Atributiile mai importante ale regelui, conform art. 93 al Constitutiei din 1866, erau: numirea si revocarea ministrilor, numirea si confirmarea in functii publice; dreptul de a face regulamente necesare executarii legilor. Regele era seful armatei si conferea gradele militare, avand dreptul de a declara dreptul de asediu, de a declara razboi si de a incheia pace; avea si atributii diplomatice.

Totalitatea ministerelor formau guvernul, pus sub presedintia primului-ministru. Rolul primului ministru a fost in continua crestere, unele atributii speciale revenindu-i in mod direct. Numarul ministerelor a sporit treptat in timp ce au fost create noi organe de stat. Unrol important in cadrul administratiei centrale il avea Ministerul de Interne care exercita conducerea generala asupra administratiei, controlul si supravegherea administratiei locale, asigurarea ordinii si sigurantei statului.

Ministerul de finante administra finantele statului supraveghind politica monetara in timp ce Ministerul Afacerilor Externe asigura aplicarea tratatelor si conventiilor intrnationale, stabilirea relatiilor cu alte state etc. Ministerul de Justitie era organ administrativ al activitatii de infaptuire a justitiei, Ministerul Apararii Nationale, organ administrativ al armatei, Ministerul Educatiei Nationale, organ administrativ al invatamantului public si confessional.

Organizarea judetelor si a comunelor a ramas, in mare, cea fixata in anul 1864. In fiecare judet functiona un Consiliu Judetean care avea dreptul, ca organ deliberative, de a se prununta asupra unor probleme de interes local. Comunele erau conduse de catre primar si de catre consilii comunale care aveau rol deliberativ local.

Organizarea judecatoreasca

In art. 36 al titlului al III-lea din Constitutia din 1866, se sublina ca activitatea judecatoreasca era exercitata de curti si tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. al III-lea, pe intregul teritoriu al statului roman avea competenta o singura Curte de Casatie.

Instantele judecatoresti erau: judecatoriile de plasa; tribunalele judetene; curtile de apel; curtile cu juri, in materie criminala; Inalta Curte de Casatie si Justitie. La activitatea judecatoreasca mai participau si alte organe, precum Ministerul public sau Parchetul.

Legile de organizare judecatoreasca au instituit inamovibilitatea magistratilor.

Dreptul civil

Cunoaste o serie de transformari substantiale in domeniile proprietatii, persoanei, conditiei juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept a ramas Codul civil roman adoptat in vremea lui Cuza. In materia proprietatii statul a manifestat o preocupare speciala, interventia lui facandu-se simtita, mai ales, dupa cucerirea independentei de stat. A fost creat un regim general cuprinzand masuri ce vizau dezvoltarea industriei nationale (in anul 1887 s-a adoptat o prima lege de incurajare a industriei nationale; in anul 1912, o noua lege de incurajare a industriei nationale).

Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietatii bancare, prin intermediul careia s-a infaptuit controlul bancilor asupra industriei. Prin Legea din anul 1895 s-a admis separarea proprietatii asupra solului de cea asupra subsolului, statul devenind proprietarul substantelor miniere. Proprietatea funciara a taranilor s-a faramitat deoarece Codul civil prevedea impartirea bunurilor decedatului in parti egale mostenitorilor. Au fost facute reglementari cu privire la persoanele juridice care au fost introduse priun Codul de comert si prin unele legi speciale ce priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a suferit o serie de modificari in anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementari noi au fost facute si in alte domenii ale dreptului civil (raspunderea civila, contractele, contractul de inchiriere, contractul de arendare, contractul de munca etc. Dreptul penal

Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865, la care s-au adaugat o serie de legi speciale (Legea contra sindicatelor, Legea asociatiilor profesionale, Legea functionarilor statului, Legea judetelor, Legea comunelor, Legea stabilimentelor publice etc.). Legi penale au fost adoptate in legatura cu starea de razboi.

Dreptul procesual

Codurile de procedura civila si penala s-au aplicat pe intreaga perioada de care ne ocupam, adoptandu-se insa si legi noi prin care s-au introdus proceduri speciale.

In domeniul procedurii civile, in anul 1900, cu ocazia republicarii Codului din anul 1865, s-au introdus modificari vizand imbunatatirea tehniciii de redactare a textelor, modificari de continut care vizau solitionarea rapida a litigiilor etc.

In materia dreptului procesual penal, prin Legea privitoare la instructiunea si judecarea in fata instantelor corectionale a flagrantelor delicte (1913) s-a introdus o procedura speciala prin care persoanele puteau fi arestate pe loc si aduse in fata procuraturii, care le interoga si le trimitea in fata judecatorilor de ocoale sau a tribunalelor (in aceeasi zi, fara parcurgerea fazelor premergatoare, se pronunta o hotarare urgenta de judecare).

In anul 1909, conform noii legii pentru organizarea judecatoreasca, instantele judecatoresti erau: judecatoriile de ocoale (urbane si rurale), tribunalele de judet, curtile de apel, curtile de jurati, Curtea de Casatie (instanta suprema).

Transilvania in perioada 1861-1918

In etapa 1861-1867, regimul politic neabsolutist pe care Austria l-a introdus dupa Revolutia din 1848, a fost inlocuit cu un regim liberal prin care Austria recuno;tea autonomia popoarelor care faceau parte din imperiu. In aceasta etapa se remarca legislatia Dietei de la Sibiu care a consfintit recunoasterea egalitatii natiunii romane si a confesiunilor sale cu cele existente in imperiu.

In anul 1867 s-a instaurat regimul dualist austro-ungar care a lichidat drepturile romanilor consfintite prin legislatia din anii 1863 Regimul dualist a marcat ]nceputul perioadei de oprimare, de maghiarizare fortata, perioada cand natiunii romane majoritare i s-a negat existenta in privinta drepturilor, dar nu si in privinta obligatiilor.

Legislatia de reprimare a romanilor din Transilvania incepe cu Legea din 1868 care consacra "unirea" Transilvaniei cu Ungaria si desfiinta autonomia provinciei. Este continuata prin Legea invatamantului din 1868, prin Legea electorala din anul 1864, prin Legea din 1879 privind introducerea limbii maghiare in toate scolile primare, prin Legea invatamantului din 1893, prin legile din anul 1913.