Anii saptezeci:
"sarpele monetar" si Sistemul Monetar European
In
anii saptezeci vorbim deja de "Uniunea
Economica si Monetara" (UEM), cel putin la nivelul unei filozofii din ce in ce mai insusite. Intrebarea
care ramane este totusi aceea daca, odata
infaptuita uniunea monetara, cooperarea economica ar trebui si ea continuata.
Planul
Werner (22 martie, 1971)
intareste coordonarea politica. "A
subliniat nevoia pasului inainte in coordonarea si armonizarea politicilor,
restrangerea fluctuarii cursurilor de schimb, integrarea pietelor de capital si constituirea unei monede unice",
noteaza din nou Urwin (1991). Meritul planului Werner, asa cum am consemnat
deja, era de a fi oferit prima perspectiva
pe termen lung, in aceasta directie. Iar aceasta tocmai in anii grei, ai
crizei monetare internationale, provocate de caderea Sistemului de la Brettom
Woods (1971-1972). Macar obiectivul Uniunii Monetare necesita reintarirea
cooperarii economice. Prin Acordul Bale si "Sarpele Monetar" (1972) statele agreaza sa reduca
fluctuarea cursurilor la o marja de 2,25%, in urma
crizei monetare internationale. Era un test al capacitatii castigate de
coordonare a politicilor. Concomitent, statele
realizeaza din nou (fata de o experienta precedenta in anii treizeci n.ns.)
avantajele flotarii cursului, in
special pe partea unei autonomii a politicii
monetare, flexibilitatii pietei si politicii financiare, prioritatilor in
politica nationala in general (Urwin 1991).
Adera insfarsit si Marea Britanie,
Danemarca si Irlanda la Uniune(1973). Mai
mult de un deceniu a trebuit Marii Britanii sa devina membru cu drepturi
depline, de la prima cererea depusa (Soto 1999). Momentul de acum, cel
efectiv, a fost insa cel mai rau venit - o criza economica internationala
careia Comunitatea nu i-a putut face fata prin politici proprii. Statele s-au
inteles, in Decembrie 1973, asupra unei politici energetice commune. Ceea ce a
si fost pasul supravietuirii Comunitatii.
In 1977 avea loc numirea lui Roy Jenkins ca presedinte al Comisiei. Declaratia sa de baza mentinea perspectiva uniunii monetare,
dar in termeni ajustati. De la aceasta ia nastere astfel conceptul de "Sistem
Monetar European" (SME).
La originea acestuia se gaseste, de facto, o intalnire
din aprilie, 1978, dintre cancelarul german Helmuth Schmidt si presedintele
francez, la acea vreme, Valéry Giscard D'Estaing. Sistemul avea sa fie aprobat
in decembrie, acelasi an, in Consiliul European si pus in practica prin Acordul
de la Basilea, din martie, 1979, urmator, intre bancile centrale ale statelor
membre.
Sistemul intra in vigoare in Martie,
1979, cu scopul int
aririi legaturilor monetare. Mai putin
ambitios decat planul Werner si mai realist, SME instituia un mecanism al cursurilor fixe - ajustarea
cursurilor era "mai putin traumatica"
si se pava drumul catre o politica
monetara comuna, adica unionala (Urwin 1991). Volatilitatea cursurilor de
schimb ale monedelor crease neliniste printre investitorii in alte tari membre,
astfel impiedicand resimtirea avantajelor pietei commune. Transferul fara
precedent de autonomie, asigurat de SME, aducea securizarea monetara colectiva ("Baker Peace" 1999). Dupa structura surprinsa de McKinnon (1993),
acesta urma sa aiba si o moneda unica proprie, de tip cos de monede
(nationale). Desi aceasta este ECU(European
Currency Unit), el se pronunta dupa numele unei vechi monede franceze. ECU era
complementat de Mecanismul Cursurilor de Schimb (MCS/ERM) - care permitea flotarea in banda cu 15%, in ambele directii
de la cursul fixat - cu exceptia
marcii germane si guldenului olandez, cu o flotare inca mai redusa. Lansarea
SME, in 13 Martie, 1979, avea loc pe baza unui comportament mediu al inflatiei, in tarile participante.
Indepartarea de aceasta medie a inflatiei era inteleasa drept amenintatoare
pentru Sistem. Experienta castigata prin SME avea sa fie extrem de
utila. Erau reduse fluctuarile de curs,
ceea ce producea stabilitate economica intre statele membre. Ratele inflatiei cadeau si apoi convergeau
inspre mijlocul deceniului 1980, ceea ce intrevedea lumina unui nou stadiu
inspre desavarsirea Uniunii Monetare.
Ca o concluzie, inca din anii saptezeci era clara dorinta de integrare europeana - "imprejurarile internationale obligau"
(Story & Walter 1997). Europa era
printre cele mai deschise zone ale lumii, economic si politic. Iar lumea
politica se schimba, devenea acum, vizibil, cu totul alta decat imediat
dupa razboi.
