Caracterizarea economiei de piata

Caracterizarea economiei de piata

Economia de schimb: geneza si tipuri

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizeaza prin intermediul bunurilor si serviciilor. Pe masura dezvoltarii societatii, atat nevoile, cat si bunurile si serviciile sporesc si se diversifica. Limitele resurselor au impus tot mai mult necesitatea cautarii celor mai adecvate si eficiente sisteme de productie, de desfasurare a activitatii economice. In evolutia istorica a societatii, s-au manifestat mai multe modalitati de organizare a activitatii economice, avand mecanisme proprii de alocare si utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor.

De-a lungul timpului, s-au conturat cateva sisteme economice, care in principal, au fost:  economia naturala; economia de schimb; economia de piata, concurentiala; economia centralizata sau de comanda si economia mixta.

In diferitele etape ale evolutiei sistemului economic, mecanismul de functionare isi schimba structurile, mijloacele si parghiile prin care se asigura miscarea acestuia.

La inceputurile existentei sale, productia sociala a luat forma economiei naturale, in care bunurile create servesc consumului propriu al producatorului.

Economia naturala reprezinta acea forma de organizare si desfasurare a activitatii economice in care comunitatile isi satisfac necesitatile de consum din productia proprie, pe baza de autoconsum, fara a apela la schimb.

Aceasta forma a productiei sociale a existat in comuna primitiva, fiind predominanta in sclavagism si in feudalism, cand fiecare gospodarie individuala executa toate activitatile, de la obtinerea materiilor prime pana la producerea diferitelor bunuri pentru consum.

Economia naturala se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi:

economia naturala a fost dominanta in conditiile unui nivel scazut de dezvoltare economica, cu o gama restransa de trebuinte, cele elementare (biologice) fiind preponderente;

fiecare producator avea o activitate diversificata, producea o gama larga de bunuri (in raport cu respectivul nivel de dezvoltare si cu sistemul de trebuinte);

el este izolat din punct de vedere economic de ceilalti; nivelul eficientei economice foarte redus; "pentru majoritatea oamenilor, productia si consumul erau imbinate intr-o singura functie datatoare de viata".

Alvin Toffler evidentiaza ca trasaturi definitorii ale economiei naturale (pe care o numeste "civilizatia primului val"): pamantul constituia principalul factor de productie; baza economiei consta in cules, vanatoare si cultivarea pamantului; diviziunea simpla a muncii; economie descentralizata, in care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i facea trebuinta.

De-a lungul timpului, economia naturala a cunoscut o tendinta evidenta de restrangere relativa. In prezent, elemente ale economiei naturale mai au semnificatie doar in gospodariile agrare traditionale si in tarile cel mai putin dezvoltate din punct de vedere economic. Exista si unii specialisti care sustin ca unele elemente sau laturi specifice ale economiei naturale pot cunoaste in viitor o anumita revigorare si in tarile cu nivel ridicat de dezvoltare. O asemenea perspectiva ar fi legata de tendinta de crestere a timpului liber si de aspiratia normala a fiecarui individ de a alterna diferite tipuri de activitati si genuri de munca. Chiar daca premisele unei asemenea tendinte sunt reale, consideram ca rolul economiei naturale, in activitatea fiecarui agent economic si in activitatile totale din comunitatile avansate din punct de vedere economic, va ramane doar secundar, periferic.

Economia naturala reprezinta acea forma de organizare si desfasurare a activitatii economice in care nevoile de consum sunt satisfacute din rezultatele propriei activitati, fara a se apela la schimb.

Pe masura adancirii diviziunii sociale a muncii, a specializarii producatorilor, a amplificarii si diversificarii nevoilor, a bunurilor si serviciilor, sistemul economiei naturale isi restrange treptat sfera de cuprindere in favoarea economiei de schimb, in care bunurile se produc predominant pentru piata. Ea se generalizeaza in capitalism.

Economia de schimb are la baza diviziunea sociala a muncii care genereaza agenti economici specializati: pe profesii (ocupatii), pe ramuri (activitati) si teritorial.

Adam Smith a demonstrat rolul diviziunii si specializarii ca factori de progres pentru individ si pentru societate, pentru perfectionarea fortelor productive, cresterea indemanarii, priceperii si chibzuintei, sporirii si diversificarii productiei. In ultima instanta, specializarea unui agent economic intr-un domeniu sau altul de activitate are la baza interesul economic, avantajul obtinut dintr-o activitate in raport cu alta, se intemeiaza, constient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ (comparativ).

Economia de schimb, in care piata are un rol hotarator in reglarea economiei, s-a dovedit a fi in practica un sistem performant, prezent in toate societatile moderne; el reprezinta forma universala de organizare si functionare a activitatii economice in lumea contemporana.

Economia de schimb se intemeiaza pe mecanismele obiective ce pun in valoare fortele pietei, in care raportul dintre cerere si oferta determina principiile de prioritate in alocarea si utilizarea resurselor materiale, umane si financiare disponibile. Intr-o astfel de economie, activitatile agentilor economici sunt stimulate si sanctionate de exigentele pietei; criteriile cu care opereaza piata sunt cele ale eficientei si ale concordantei productiei cu nevoile efective ale societatii. Pentru a obtine beneficii, intreprinderile trebuie sa fie receptive la semnalele 454e45e pietei, sa aiba o inalta capacitate de adaptare la schimbarile mediului economico-social, sa manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare pentru innoirea si modernizarea produselor, a formelor de distributie.

Trasaturile economiei de piata

Comparativ cu secolul trecut, cand se putea vorbi de o piata libera ("mana invizibila a pietei", asa cum o denumea sugestiv Adam Smith), fara obstacole, in epoca contemporana, viziunile despre piata s-au schimbat si diversificat. Pentru functionarea economiei de piata contemporane se impune existenta cumulativa a urmatoarelor conditii: specializarea producatorilor; schimbul de bunuri si servicii; moneda; libertatea economica; proprietatea privata si pluralismul formelor de proprietate; concurenta; profitul, ca mobil al agentilor economici; formarea in mod liber a preturilor pe baza mecanismelor pietei; statul democrat care vegheaza la respectarea regulilor pietei;

Cu toate ca, in diferite tari si perioade, economia de schimb a cunoscut si cunoaste trasaturi specifice, deoarece conditiile concrete in care functioneaza acest tip de economie isi pun amprenta asupra modalitatilor ei de manifestare, caracteristicile ei generale, le mai putem sintetiza si astfel: specializarea producatorilor, a agentilor economici in general, autonomia, independenta agentilor economici, productia de marfuri generalizata si mijlocirea schimbului de catre bani, concurenta.

Specializarea

Economia de schimb are la baza diviziunea sociala a muncii, proces istoric de diferentiere, desprindere si separare a diferitelor genuri de activitati si fixare a acestora ca domenii distincte, de sine statatoare, prin functiile si rolul indeplinit, devenind activitati specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezinta cel mai important factor de progres pentru individ si societate, ea permitand perfectionarea fortelor de productie, cresterea productiei prin folosirea acelorasi resurse, utilizarea pe scara larga a tehnicii si tehnologiei moderne.[1] Diviziunea sociala a muncii, specializarea, reprezinta un factor de progres cand are o fundamentare economica, intemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ.

Avantajul absolut. Un producator detine un avantaj absolut atunci cand creeaza o cantitate data de bunuri cu mai putine resurse, in raport cu oricare alt producator.

Avantajul relativ. Un producator detine un avantaj relativ intr-o activitate, daca realizeaza bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, in raport cu ceilalti.

Pentru a evidentia avantajul relativ este necesara determinarea costului de oportunitate, adica a sanselor la care renunta producatorul atunci cand face o alegere.[2] Efectele economice ale specializarii fundamentate pe teoria avantajului relativ, respectiv comparativ, permit cresterea productiei si resurselor existente, determinand necesitatea cooperarii si conlucrarii agentilor economici, deoarece activitatea si satisfacerea nevoilor lor sunt interdependente. Chiar daca, in timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifica, de aici rezultand reprofilarea producatorilor, adaptarea permanenta la conditiile schimbatoare ale mediului in care actioneaza, specializarea ramane o trasatura si o conditie a economiei de schimb, baza cooperarii sociale si a progresului economic.

Caseta nr. 2.1. Avantajele specializarii

genereaza sporirea rezultatelor cu un efort dat;

impune cooperarea si conlucrarea agentilor economici;

activitatea si satisfacerea nevoilor unuia sa fie dependenta de a celorlalti.

Autonomia, independenta producatorilor presupune ca agentii economici sa dispuna de libertatea de actiune, dreptul de decizie, iar instrainarea bunurilor sa aiba la baza criterii economice. Autonomia este fundamentata pe interesul izvorat din proprietate. Proprietatea privata, particulara sau individuala, ca baza principala a autonomiei economice, nu exclude existenta altor forme de proprietate, cum ar fi: particular-asociativa (societati pe actiuni, cooperative), publica (de stat) si mixta.

Cea mai larga autonomie se realizeaza in conditiile proprietatii private prin exercitarea deplina de catre agentii economici a tuturor atributelor proprietatii. Acestia isi manifesta libertatea de a poseda bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinta in interesul lor, de a le instraina prin vanzare, de a beneficia de rezultatele ce se obtin prin folosinta bunurilor detinute.

Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic tarilor cu economie de piata, implica si existenta proprietatii publice, ce apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale. In cadrul acestei forme de proprietate agentul economic nemijlocit, cel care exercita efectiv actele de productie, schimb etc., are o autonomie mai restransa, pentru ca deciziile strategice privind dezvoltarea unitatilor se iau la nivel central; la nivel local (microeconomic), agentii economici au o autonomie operativa, limitata, determinata de reglementarile legislative proprii fiecarei tari si perioade.

Productia de marfuri generalizata si mijlocirea schimbului de catre bani. Spre deosebire de perioada in care economia naturala era dominanta, si in care bunurile se creau majoritar pentru consumul propriu, economia de schimb (de piata) creeaza bunuri prioritar pentru vanzare. In aceasta economie, devine marfa, ca fenomen de masa, si forta de munca. Productia este astfel separata de consum, impunandu-se deplasarea bunurilor de la locul de productie la locul de folosire al lor, printr-o retea tot mai ramificata de mijloace de transport.

Activitatea economica graviteaza in jurul pietei a. piata devine institutia centrala in jurul careia graviteaza intreaga viata economica; b. ea este institutia care mediaza intre producatori si consumatori; c. piata devine cel mai important tablou de comanda care mediaza legaturi intre producatori si consumatori; d. ofera informatii necesare pentru a decide ce sa se produca, cum, cat, pentru cine sa se produca, dar, si ce, cat si cum sa se consume; e. majoritatea covarsitoare a schimburilor se realizeaza prin mijlocirea monedei.

Intrucat productia de marfuri este generala, iar diviziunea sociala a muncii foarte larga si in continua dezvoltare, schimbul este deservit in mod necesar de bani. Fara prezenta lor, circuitul economic s-ar bloca si economia nu ar putea functiona normal.

Economia de piata este prin excelenta a economie monetara.

In cadrul ei, fiecare consumator individual si fiecare producator actioneaza prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile cumparatorilor si de profitul producatorilor, al firmelor; cum se produce este in functie de concurenta dintre producatori, fiecare dintre ei fiind obligat sa adopte metoda si tehnica de productie care ii asigura realizarea celui mai mic cost de productie si maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea si oferta de pe piata factorilor de productie, de cantitatea si pretul acestora, in functie de care se stabileste nivelul salariului, rentei si dobanzii.

Monetarizarea economiei se concretizeaza in faptul ca "banii reprezinta alaturi de capital si specializare cel de-al treilea aspect major al vietii economice moderne. Fluxul de bani reprezinta sangele care iriga sistemul economic si etalonul de masura al valorii". Ansamblul tranzactiilor economice, modul de functionare a economiei, chiar structura organica a societatii sunt, intr-o forma sau alta influentate de catre bani (moneda). Importanta banilor (monedei) este pusa in evidenta si de catre functiile lor: mijloc de schimb, mijloc de masura a activitatii economice, mijloc de rezerva de valoare, mijloc de plata.

Moneda

Moneda a aparut ca o necesitate a dezvoltarii productiei si circulatiei de marfuri. Atat forma de prezentare, cat si functiile monedei au cunoscut un proces continuu de dezvoltare si diversificare. Din punct de vedere al formei de prezentare, instrumentele care au servit drept moneda au cunoscut trei etape in evolutia lor:

Prima s-a intins din secolul al VI - lea i.e.n., cand au fost emise primele monede metalice, care au dominat aproape exclusiv circulatia monetara, pana in secolul al XVII - lea.

Cea de a doua etapa incepe in secolul al XVII - lea, cand, alaturi de moneda de metal, capata o circulatie tot mai larga semnele monetare de hartie (moneda fiduciara) si biletele de banca. Moneda de hartie a cunoscut o raspandire tot mai mare in secolul al XIX - lea, devenind, ulterior, neconvertibila in aur. S-au amplificat, totodata, rolul si importanta monedei scripturale.

In prezent asistam la o noua etapa, prin introducerea tot mai larga a mijloacelor electronice de plata.

Numerarul, monedele si bancnotele, precum si cecurile si alte inscrisuri continua sa existe si sa circule, dar un numar tot mai mare de operatii se efectueaza instantaneu, prin "bani electronici". Acestia cunosc deja o larga raspandire in tarile dezvoltate. Ei cuprind o serie in crestere de componente, dintre care amintim:

a.       cartile de credit eliberate de anumite firme si utilizate de posesorii lor la plata prin decontare a unor marfuri si servicii;

b.      cartelele "inteligente", care au aceeasi natura ca si cartile de credit, dar sunt mai profitabile sub raport tehnic (ele contin un microcip care permite debitarea instantanee a sumei datorate, din contul bancar al posesorului, prin simpla trecere a cartelei de catre casier printr-un dispozitiv electronic);

c.       cartele - practicate in mod experimental - care, gratie unui microcip incorporat in ele, se pot utiliza pentru a vinde si cumpara obligatiuni, pentru rezervarea de locuri in avion etc. si pentru verificarea balantelor bancare.[3]

In conditiile contemporane, odata cu dezvoltarea relatiilor bancare, banii au capatat urmatoarele forme:

a.       biletul de banca, care reprezinta semnul banesc direct utilizabil, emis de catre banca de emisiune;

b.      moneda divizionara, care sunt semne banesti emise de catre banca de emisiune sub forma unor piese metalice reprezentand subdiviziuni ale biletului de banca si care sunt direct utilizabile;

c.       moneda scripturala, care reprezinta disponibilitati banesti in conturi bancare, circuland intre aceste conturi prin virament. Mai sunt cunoscuti si ca bani electronici;

d.      moneda de calcul, reprezinta bani fictivi utilizati ca numitor comun in cazul circulatiei paralele a mai multor monede sau pentru contracararea tendintelor inflationiste (de exemplu ECU, in Uniunea Europeana);

e.      banii de tezaur, emisi de catre stat pentru acoperirea unor deficite bugetare;

f.        banii de credit, cum ar fi bancnotele, cambiile, cecurile si alte titluri de creanta (efecte comerciale). Unii autori considera ca acestia nu sunt bani veritabili, ci doar instrumente de transfer monetar;

g.      moneda de rezerva

In economia contemporana, moderna, moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plata care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzactiilor pe piata.

Ea reprezinta principalul instrument de punere in miscare a tuturor pietelor, de infaptuire a schimburilor intre agentii economici; nici un flux economic nu se poate desfasura fara participarea directa sau indirecta a monedei. Desi, aparent, moneda complica viata economica, in realitate, ea a inlesnit si inlesneste schimbul, facand posibile tranzactiile economice - schimburi marfare, operatiuni financiare, transferuri de capital -, de regula, la momentul si in locurile cele mai potrivite pentru partile interesate. Cu ajutorul monedei, beneficiind de facilitatile ei, fiecare agent economic este liber sa cumpere sau sa vanda atunci cand considera ca ii sunt favorabile conditiile si acolo unde schimbul se desfasoara cel mai avantajos pentru el. Unii dintre participantii la schimb pot folosi aceste conditii doar pentru a-si vinde marfurile si serviciile, oprind apoi circuitul monedei incasate. Altii, dimpotriva, apar doar in calitate de cumparatori, folosindu-se in acest scop de banii stransi in etape anterioare.

Moneda este, de asemenea, instrumentul prin care se conserva (acumuleaza) averea intr-o forma abstracta, valorica, posibil de transformat in orice bun. Ea inlesneste, concomitent, transmisiunea de valori de la un individ la altul, de la o unitate economica la alta atat in teritoriul unei tari, cat si in planul relatiilor internationale. Din aceasta functie a monedei decurge, in mod firesc, si cea de transmitere de capital, in contextul operatiunilor de credit, care se deruleaza in interiorul tarilor si intre agentii economici din diferite tari.

Moneda reprezinta premisa oricarei forme de piata si de concurenta; nici un flux economic real nu se poate desfasura fara contributia acesteia. Moneda este o categorie macroeconomica la care se raporteaza toti agentii vietii economico-sociale ai unei comunitati sociale, denumita comunitate monetara (care poate sa fie nationala sau internationala). Instrumentele monetare au caracter nedeterminat (permit transfor­marea lor in orice marfa si achitarea oricarei datorii), caracter general (sunt acceptate in orice moment si in orice loc al unei comunitati monetare) si caracter imediat (permit reglarea instantanee si definitiva a vanzarii-cumpararii de bunuri si servicii, precum si stingerea unei datorii).

Banii constituie o putere de cumparare usor transferabila, ei se pot transforma oricand in alte bunuri si dau detinatorilor dreptul de a obtine o parte din ceea ce este produs si oferit spre vanzare in spatiul economic in care respectivele instrumente monetare sunt recunoscute prin conventie sociala. Posesorul de bani, proportional cu cantitatea de moneda pe care o are, detine o comanda generala asupra resurselor si avutiei comunitatii in care ei sunt recunoscuti. Aceasta comanda se manifesta, pe de o parte, ca putere economica, in sensul de putere de mobilizare imediata a unei parti din avutia tarii emitente a monedei, iar pe de alta parte ca putere juridica, respectiv ca putere de decizie in cadrul activitatilor in care sunt angrenati banii detinatorului, inclusiv capacitatea de lichidare a datoriilor acestuia.

Rolul banilor, in cadrul economiei de piata, se concretizeaza in functiile pe care acestia le indeplinesc. De-a lungul vremii s-au distins doua directii importante, care in esenta, nu s-au contrazis:

teoria clasica a banilor considera ca banii indeplinesc urmatoarele functii: masura a valorii, mijloc de circulatie, mijloc de plata, mijloc de acumulare si tezaurizare si functia de bani universali;

teoria contemporana a banilor pune accent pe: functiile de mijloc de schimb si stimulare a activitatii economice, functiile de instrument al circulatiei marfurilor si mijloc de comparatie (neoclasicii) - ca functii ce se deruleaza in spatiu - si functia de rezerva ca valoare - ce se desfasoara in timp si imbraca doua aspecte: banii sunt un instrument de economisire, deci acumuleaza salariile trecute si permit realizarea salariilor viitoare (Henry Guitton); functiile de mijlocitor al schimburilor de marfuri si masura a valorii, cu doua functii conexe: mijloc de tezaurizare si mijloc de plata (Paul Antony Samuelson)

Sintetizand, se poate afirma ca intr-o economie de piata, banii indeplinesc urmatoarele functii:

a.       masura a valorii sau etalon de calcul, care consta in calitatea monedei de a cuantifica marimea absoluta a valorii marfii. Aceasta functie se bazeaza pe etalonul monetar (cantitatea de aur detinuta de unitatea monetara sau unitatea elementara de putere de cumparare a banilor);

b.      mijloc de circulatie, care presupune trecerea banilor de la un detinator la altul, si care are ca efect trecerea in sens invers a bunurilor de proprietate asupra bunurilor corespondente;

c.       mijloc de plata, care apare ca urmare a necoincidentei dintre momentul aparitiei unui angajament de livrare a monedei si momentul efectiv al acestei livrari (cumpararea pe credit, plata salariilor etc.);

d.      mijloc de economisire sau tezaurizare, care are la baza caracterul impersonal al monedei. In perioada banilor cu valoare intrinseca, tezaurizarea si detezaurizarea se produceau in mod automat; in perioada banilor fiduciari automatismul tezaurizarii a disparut, de teama deprecierii banilor de hartie;

e.      bani universali, care reprezinta capacitatea banilor de a servi pentru circulatie sau stingere a obligatiilor pe plan international. Numai monedele foarte puternice pot servi pentru aceasta functie, si anume: dolarul american, euro, yenul japonez, lira sterlina etc. Tarile cu o economie puternica, moderna si eficienta capabila sa asigure satisfacerea in bune conditii a nevoilor, au o putere de cumparare stabila si ridicata. 

Economia de piata contemporana - caracteristici si tipuri ale acesteia

Pentru a oferi solutii viabile problemei raritatii diferite scoli de gandire economica au imaginat sisteme economice ca modele specifice de organizare si reglare a activitatii economice.

Sistemul economic reprezinta ansamblul relatiilor si institutiilor care caracterizeaza viata economica a unei societati determinate, localizata in timp si spatiu. El sintetizeaza o modalitate specifica de lupta impotriva raritatii, prin stabilirea unor optiuni cu privire la problema economica fundamentala si reglarea activitatii economice.

Pornind de la modul concret in care sunt fundamentate si adoptate deciziile in economia contemporana, intalnim doua sisteme economice[4] sau modele teoretice de organizare si functionare a economiei de schimb:

a.       sistemul economiei de piata

b.      sistemul economiei de comanda (centralizate)

Departajarea intre aceste doua mari sisteme, se realizeaza luandu-se in considerare urmatoarele criterii: gradul de libertate al agentilor economici si caracteristicile mecanismului de reglare.

In economia de piata, rolul hotarator in fundamentarea si luarea deciziilor il au agentii economici individuali. Modelul teoretic al economiei de piata a fost elaborat pe baza unor premise economice si social-politice care statueaza proprietatea ca fiind sacra, inviolabila si garantata, precum si primordialitatea intereselor personale. Contururile primului model teoretic de sistem economic au fost jalonate de catre Adam Smith si este cunoscut sub numele de sistem economic liberal sau de piata in cadrul caruia fortele naturale ale pietei "mana invizibila" sunt cele care stabilesc modalitatile de actiune pentru a gasi solutii problemei fundamentale si atenuarii raritatii fara nici un fel de interventie din partea statului monopolurilor si altor centre de forta institutionalizate. El a pus bazele modelului teoretic de economie de piata. Acel tip de organizare a economiei in care raportul dintr cerere si oferta determina principiile de prioritate in producerea bunurilor, metodele de organizare si de combinare a factorilor de productie, iar persoanele si categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri sunt stabilite de nivelul si dinamica preturilor.

Acel sistem economic in care "mecanismele naturale" (ale pietei sunt singurele care tind sa asigure echilibrul cererii cu oferta, cu excluderea oricarei interventii a monopolurilor sau a statului.

Elementele structurale ale sistemului ideal al economiei de piata[5] sunt:

economia functioneaza pe baza conexiunii unui sistem de piete interdependente;

proprietatea particulara si interesul personal sunt hotaratoare in functionarea economiei si adoptarea deciziilor;

fiecare agent economic isi asigura autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate;

toti agentii economici si toate categoriile de piata se afla in raporturi de concurenta loiala;

preturile se formeaza liber;

sunt excluse interventiile administrative ale statului si ale altor centre de forta (monopoluri, sindicate) in activitatea si functionarea economiei;

existenta unui sistem financiar-bancar ramificat si modern echipat, care isi asuma reglarea operativa a masei monetare, distribuirea si orientarea creditelor etc., o structura tehnico-economica moderna constituie o conditie de baza a unei inalte eficiente economice si a satisfacerii nevoilor in crestere pentru toti cetatenii.

Marx si alti teoreticieni de aceleasi convingeri filozofice, au jalonat contururile altui tip de sistem economic: sistemul economic de comanda, sau sistemul economic cu planificare centralizata, etatista.

Avantaje ale sistemului de piata

asigura gradul de satisfactie cel mai inalt posibil pentru cei care vand si cumpara;

este mobil si dinamic, adaptabil la noile favorabilitati evidentiate de raportul dintre cerere si oferta;

pe fondul unei dinamici specifice a preturilor, el permite stimularea creativitatii si initiativei, asigurand cea mai inalta eficienta economica

Economia de piata reala, ca sistem ce functioneaza efectiv in diferite state ale lumii, nu realizeaza integral caracteristicile modelului ideal, existand o mare diversitate de modele ale acesteia. In esenta, este vorba de urmatoarele:

a.    pluralismul formelor de proprietate, in cadrul carora proprietatea privata detine ponderea dominanta; pe aceasta baza, agentii economici elaboreaza decizii in mod independent, autonom, asumandu-si riscul in afaceri;

b.    functionarea si dezvoltarea economiei au loc in conditiile in care piata indeplineste un rol deosebit in reglarea activitatii, a comportamentului agentilor economici, in alocarea si utilizarea resurselor;

c.    motivatia activitatii agentilor economici o constituie maximizarea profitului, consumatorii au drept impuls, sau mobil, al comportamentului lor, utilitatea, satisfactia de care pot beneficia prin cumpararea de bunuri sau servicii;

d.    concurenta stimuleaza agentii economici in promovarea progresului, in cresterea eficientei si a posibilitatilor de alegere din partea cumparatorilor;

e.    pentru majoritatea bunurilor si serviciilor, ca si pe piata fortei de munca, monetara, titlurilor de valoare, valutara etc., preturile se formeaza liber, in functie de raportul cerere-oferta, fara interventia statului;

f.      existenta unei structuri tehnico-economice moderne, care asigura o eficienta economica inalta;

g.    statul democratic se manifesta ca agent economic, actionand in directia corectarii imperfectiunilor pietei, prin folosirea cadrului legislativ, a parghiilor economico-financiare etc.

In economia centralizata, de comanda alocarea si utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse si nevoi sunt consecinte ale unor decizii centralizate, impuse agentilor economici de catre aparatul de stat, pe baza acceptarii la nivel social a unor principii de ierarhizare a prioritatilor si intereselor.

Elemente structurale ale modelului teoretic al economiei de comanda:

orientarea actiunii agentilor economici se face in mod centralizat si obligatoriu, folosindu-se in acest scop aparatul de stat, care se considera ca actioneaza si sintetizeaza interesele intregii societati;

filozofia sistemului este colectivismul;

principalele decizii economice sunt concentrate intr-un centru unic, ca expresie a unei organizari economice (si politice) de tip centralizat. Sinteza deciziilor economice o reprezinta planul unic, centralizat;

prevederile planului sunt o norma de conduita pentru agentii economici, a caror apreciere se face in functie de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe care-i contine;

proprietatea publica generalizata;

primordialitatea intereselor generale si colective, de a caror realizare depinde si satisfacerea intereselor individuale, personale.

Nici unul dintre aceste sisteme nu exista in stare pura, ele reprezentand tipuri ideale. Diversitatea si complexitatea economica determina existenta unei extrem de variate complementaritati in sensul manifestarii - cu diferite grade de extindere si intensitate - a unor elemente ale acestora in cadrul unui tip predominant.

In realitate, orice economie este o economie mixta[6], in care se intalnesc, in diferite proportii, elemente din toate sistemele. Astfel, in Statele Unite ale Americii, guvernul stabileste legislatia economica, cadrul juridic al activitatii economice, dar majoritatea deciziilor apartin agentilor economici. Institutiile private si publice sunt cele care exercita controlul economic.

Sistemul de economie mixta se bazeaza pe doua axiome:

a. in numele eficientei si libertatii este recunoscut si pastrat rolul reglator al pietei in alocarea resurselor si in asigurarea cadrului pentru confruntarea si armonizarea diferitelor categorii de interese;

b. compensarea, completarea, contracararea si corectarea unor excese si noxe ale functionarii pietei prin instalarea - in spiritul cerintelor fundamentale si filozofiei pietei, a interventiei si controlului statului in economie. Mijloacele interventiei statale si amploarea lor sunt diferite dar, in sistemul economiei mixte, reglarea economiei se realizeaza printr-un mecanism hibrid. In ultimul deceniu asistam la o tendinta de restrangere a rolului mecanismelor economiei mixte pe plan intern paralel cu extinderea lor pe planul pietei si relatiilor economice internationale.

Analiza comparativa a economiilor reale de piata permite identificarea catorva modele de economii, care au fost capabile sa genereze, dupa cel de-al doilea razboi mondial, imbunatatiri substantiale si sustinute ale standardului de viata si sa realizeze o eficienta ridicata. Cea mai mare parte a acestor economii sunt membre ale Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE); ele includ, insa, si unele dintre tarile industrializate din Asia de Sud-Est.

Caseta nr. 2.2. Sistemul real al economiei cu piata concurentiala

Sistemul real al economiei cu piata concurentiala, care functioneaza in economiile contemporane, se prezinta intr-o mare diversitate de situatii, de experiente si de practici nationale, concret istorice, adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Pe deasupra elementelor particulare, specifice unei tari sau alteia, se poate vorbi de existenta unor tipuri (modele) de economie de piata reala.

In optica lui Michel Albert, in sistemul capitalist s-au diferentiat doua mari modele: modelul neoamerican si cel renan. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelanda, Noile tari industrializate din Asia, s.a. Cel de-al doilea isi are nucleul in sistemul economiei de piata din Germania, dar se regaseste in trasaturile sale fundamentale si in Elvetia, Olanda, Suedia si celelalte tari nordice, in Japonia si Austria. Ambele sunt emanatie a sistemului capitalist si liberalismului, au la baza sisteme de valori opuse in ceea ce priveste pozitia persoanei in intreprindere (institutie), locul pietei in societate si rolul pe care trebuie sa-l joace ordinea legala in economia internationala. Michel Albert: Capitalism contra capitalism (Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 174).

Schematic, se poate vorbi de trei modele principale, si anume: economiile sociale de piata (din Europa de Vest), economiile de piata directionate de consum (SUA) si economiile de piata ghidate administrativ (Japonia).[7]

In continuare vom enunta principalele caracteristici ale acestor tipuri de economii de piata.

a. Economia sociala de piata, intalnita in tarile nordice si in mai multe tari ale Europei occidentale, in special in Germania, se caracterizeaza prin faptul ca statul se implica si este responsabil nu numai in promovarea unei politici monetare si fiscale corespunzatoare, care sa stimuleze cresterea economica, dar si in realizarea unei infrastructuri eficiente. O atentie deosebita este acordata protectiei mediului, dezvoltarii adecvate a educatiei, ocrotirii sanatatii, asigurarii locurilor de munca si infaptuiri unor programe guvernamentale substantiale de protectie sociala a oamenilor, a saracilor in general.

In Germania, ca si in alte tari ale Europei de Vest si, in special, in cele nordice atat dezvoltarea economica, cat si cea sociala sunt evoluate, iar categoria celor care "nu au" este putin numeroasa. Dupa aprecierea lui Paul Mann, economia sociala de piata reprezinta un slogan, al carui interes precis este, insa, perisabil reflectand pragmatic conditiile economice si politice ale fiecarei tari.

b. Economia de piata directionata de consum, care poate fi considerata modelul Statelor Unite ale Americii, acorda un rol foarte mare fortelor pietei si un rol minim statului. La baza cresterii economice stau promovarea spiritului intreprinzator si o mare mobilitate a preturilor de productie. Se apreciaza ca in cadrul acestui model se promoveaza, in principal, virtutile eficientei pietei, indeosebi pe termen scurt, dupa schemele "imbogatirii rapide", fara a se acorda o atentie speciala echitatii si problemelor sociale. Aceasta a condus in optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la sporirea ponderii saracilor in totalul populatiei, numarul acestora avand, in continuare, tendinta de crestere.

c. Economia de piata ghidata administrativ (modelul economiei japoneze) reprezinta o imbinare particulara reusita de trasaturi inradacinate in traditiile si specificul acestei tari. Este considerata o economie de piata ghidata (condusa administrativ), intrucat a pus si pune accentul nu atat pe obtinerea unor profituri imediate, ci pe o competitie superioara in vederea cuceririi a tot mai multe piete externe, sustinuta prin masuri statale. Aceasta a condus la conceperea in perspectiva a unor politici de crestere a productivitatii muncii, a eficientei economice in general.

Factorul cel mai important al modelului japonez il constituie promovarea in comportamentul agentilor economici si a politicilor guvernamentale a unui nivel inalt de economisire si investitii. Rata ridicata de crestere a economiilor si investitiilor si flexibilitatea relativ redusa a salariilor au contribuit la realizarea unor ritmuri inalte de dezvoltare economica, la sporirea posibilitatilor de adaptare rapida la cerintele pietei, la o crestere spectaculoasa a exportului. Pe plan social, firmele sunt obligate sa asigure securitatea si protectia salariatilor, iar statul isi foloseste autoritatea asupra sectorului privat prin sprijinirea producatorilor si mai putin a consumatorilor.

Viabilitatea acestui sistem economic a fost de-a lungul timpului evidentiata prin rezultatele obtinute de economiile nationale care au functionat timp mai indelungat pe coordonatele sistemului de piata fapt evidentiat prin rezultatele obtinute. Acesta este insa departe de a fi un sistem perfect. Sistemului de piata i se imputa faptul ca nu-si asigura stabilitatea interna; inflatia si somajul sunt, in dimensiuni diferite, insotitorii sai inevitabili; genereaza tendinta de concentrare anormala a puterii economice intr-un numar mic de intreprinderi si centre de forta; repartizarea venitului national se face, in unele situatii, in opozitie cu normele elementare de justitie sociala, ceea ce impune prezenta unor instrumente de corectie si protectie sociala.

In practica, economia de piata se manifesta in forme specifice din fiecare tara. Ea nu apare, in cea mai mare masura, in determinarile sale ideale. Astfel, prezenta unor ele­mente comune in multitudinea de forme specifice, pun in evidenta, pe de o parte, primele modele teoretice ale economiei de piata, iar pe de alta parte, unele tipuri practice de manifestare a economiei de piata.

Tipologia economiei de piata se face, in general, dupa criteriul mecanismului de stabilizare a echilibrului economic, adica, modul in care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru atunci cand se produce o dezechilibrare. Dupa acest criteriu, exista doua mari modele ale economiei de piata: modelul neoclasic si modelul Keynesian.

a. Modelul neoclasic, presupune ca sistemul economic se autoregleaza, statul trebuie sa aiba o interventie minima in economie. Fortele pietei asigura corectia necesara sistemului economic, care, datorita raportului cerere si oferta, acest sistem va gravita de la sine in jurul punctului de echilibru. Echilibrul pietei, pe termen lung, se produce in punctul de ocupare deplina a fortei de munca, deci nu exista somaj, mai precis, exista rata naturala a somajului, in jur de 6%. Aceasta se bazeaza pe teoria neoclasica privind flexibilitatea preturilor si salariilor. Singurul rol al statului ar consta in asigurarea unei mase monetare in concordanta cu nivelul productiei si cu necesitatile circulatiei. Variabila de comanda a sistemului economic este considerata a fi oferta. Acest model vizeaza in special, nivelul microeconomic, extrapoland functionarea acestuia la nivel macroeconomic.

b. Modelul Keynesian, presupune ca sistemul economic nu poate fi in echilibru la ocupare deplina, ci poate exista un punct de echilibru la o anumita rata a somajului. De aceea, statul trebuie sa aiba un rol activ in administrarea echilibrului asa incat intre somaj si inflatie sa existe un raport optim in diferite momente. Principala parghie pe care trebuie sa o foloseasca statul este politica fiscala (manevrarea cheltuielilor guvernamentale si a ratei de impozitare) si nu politica monetara (ca in cadrul neoclasic). Variabila de comanda in economie nu mai este oferta ci cererea agregata. Prin acest model se arata ca este gresit sa se extrapoleze functionarea nivelului microeconomiei la nivel macroeconomic si trebuie ca acesta din urma sa fie modelat conform propriilor sale legitati. Spre deosebire de modelul neoclasic, care priveste echilibrul pe termen lung, modelul Keynesian abordeaza acest echilibru pe termen scurt. De aceea, se arata, in acest model, ca, pe termen scurt, principala conditie a modelului neoclasic (flexibilitatea preturilor si salariilor) nu se verifica. Modelul Keynesian pune bazele studierii echilibrului macroeconomic (echilibrul general) datorita noii sale viziuni asupra monedei (considerata o marfa ca oricare alta, deci cu anumite trasaturi) si ipotezelor privind inclinatia marginala spre consum si spre investitii (sau economii).

Pe langa cele doua modele analizate mai pot fi amintite:

a.       modelul dezechilibrelor inerente

b.      modelul institutionalist

c.       modelul libertarian etc., precum si o serie de tipuri practice, concrete de economii de piata.

In literatura economica intalnim aprecierea ca in sistemul capitalist s-au diferentiat doua mari modele (tipuri) ale economiei de piata: modelul neoamerican si cel renan. Modelul neoamerican ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zee­landa, tarile industrializate din Asia etc., iar cel renan pentru: Germania, Elvetia, Olanda, Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca, Austria si Japonia. Desi ambele modele sunt o creatie a sistemului capitalist si a liberalismului economic, au insa la baza elemente diferite[8] in ceea ce priveste pozitia persoanei in intreprindere, locul pietei in societate si importanta pe care trebuie sa o aiba ordinea legala in economia institutionala.

a. Modelul (tipul) neoamerican cuprinde economiile de piata care se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: sectorul public producator de bunuri noncomerciale este neglijabil si are tendinte de reducere; piata are rolul hotarator in circulatia bunurilor de la producator la consumator; preturile bunurilor economice si salariile depind in cea mai mare masura de conditiile pietei; fiscalitatea este redusa iar implicarea statului in economie este neglijabila: intreprinderea, privita ca centru al deciziilor economice, este considerata ca fiind un bun comercial; piata financiara (in special bursa) are un rol decisiv in viata economica, pe termen scurt se realizeaza o mobilitate ridicata in ierarhia economico-sociala; clasa mijlocie (familii care detin venituri in jurul mediei sociale) relativ redusa (50% in SUA); invatamant elitist, care cauta sa se adapteze la regulile pietei; politici economice si sistem de valori care incurajeaza consumul; gradul redus de securitate economica fata de riscuri (somaj, boala, saracie) protectia fiind o problema individuala sau cel mult de caritate (exceptie face Marea Britanie).

b. Tipul renan se intemeiaza pe urmatoarele principii: piata are un rol hotarator in viata economica insa, singura nu poate sa asigure functionarea ansamblului vietii sociale ceea ce impune interventia statului, care trebuie sa fie aparatorul protectiei sociale si al liberei negocieri intre partenerii sociali. Acest tip de economie se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: cea mai mare parte din bunurile economice imbraca forma de marfa, insa consumul unei parti importante nu se realizeaza dupa regulile pietei; bunurile economice necomerciale (non-marfare) au o pondere semnificativa; o politica economica ce incurajeaza economisirea si redistribuirea de venituri; fiscalitatea directa ridicata - fiind impozitate atat veniturile, cat si capitalul - prevaleaza asupra celei indirecte; se realizeaza o redistribuire interzonala a veniturilor pentru reducerea decalajelor dintre zonele aceleiasi tari; sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele, asigurand finantarea acestora pe termen lung; intreprinderea nu poate functiona in afara dialogului social iar nivelul salariilor depinde atat de conditiile pietei, cat si de alti factori, fiind asigurata stabilitatea salariatilor; siste­mul de invatamant este mai egalitar iar miscarea sindicala este deosebit de puternica avand un rol important in mersul vietii economice. Totodata, la baza relatiilor sociale dintre indivizi sunt acceptate urmatoarele valori: egalitate si echitate sociala corelate cu criteriile de eficienta; comunitatea din care face parte individul are o importanta deosebita, aceasta asumandu-si responsabilitatea in rezolvarea unor probleme ale acestuia; gradul ridicat de securitate economica a populatiei fata de riscuri (boala, somaj, accidente); clasa mijlocie numeroasa (75% in Germania, 80% in Elvetia, 89% in Japonia); un sistem avantajos de pensii si alocatii familiale care asigura un grad ridicat de protectie sociala prin grija autoritatilor publice. Se poate discuta de anumite profiluri de economii nationale in raport cu structura ocuparii factorului munca in diferite ramuri:

a. economii de servicii ( SUA, Marea Britanie, Canada) - caracterizate prin declinul rapid al ocuparii in industria prelucratoare si cresterea celei in serviciile de gestiune a capitalului, care prevaleaza fata de alte categorii de servicii - din cadrul intreprinderii;

b. modelul info-industrial (Japonia, Germania) - desi ponderea ocuparii in industriile prelucratoare s-a redus (reprezinta cca. 25%) activitatea industriala se extinde, paralel cu serviciile pentru intreprinderi (altele decat cele pentru gestionarea capitalului). Extinderea serviciilor se bazeaza pe servicii adresate intreprinderilor (in special celor din industrie) si serviciile sociale;

c. combinarea celor doua modele (Franta) care pare ca inclina spre o economie a serviciilor dar mentinand o baza solida industriilor de prelucrare si cu servicii pentru intreprinderi si sociale care sunt in expansiune.

In lume exista mai multe tipuri concrete de economie de piata cum ar fi: economia sociala de piata; tipul nordic al economiei de piata; economia paternalista de piata; tipul anglo-saxon; tipul vest-european; economia orientata puternic spre exterior (dependenta de exterior).[9]

Pentru a se ajunge la economia de piata, plecand de la sistemul economic de comanda, centralizat, se impune o perioada de tranzitie. Procesul tranzitiei la economia de piata presupune transformari radicale in structurile economice si de proprietate, ce se produc in fostele tari cu economie centralizata, in vederea instaurarii proprietatii private si a concurentei, a mecanismelor de piata libera in reglarea activitatii agentilor economici.

Tranzitia la economia de piata nu se face de la sine, ci pe baza unor modificari de natura institutionala, financiara, juridica etc. Data fiind complexitatea acestui proces, generata de dificultatea problemelor ce se cer solutionate si de inexistenta unei experiente istorice asemanatoare, faptul ca nici teoria si nici practica mondiala nu dispun de solutii general-valabile, este necesar ca reforma sa fie bine condusa printr-o activitate bine coordonata a statului.

Reforma economica si functiile ei

Tranzitia la economia de piata in Romania se identifica cu infaptuirea reformei economice, prin care economia romaneasca va evolua catre o structura liberalizata. Tranzitia de la economia de comanda la economia de piata moderna, eficienta este un proces relativ indelungat care in mod inevitabil genereaza, cel putin la inceputurile sale, dificultati economice si costuri sociale obiective. Functia initiala a Reformei este depasirea crizei economice mostenita de la mecanismul de comanda si a celei ciclice. Finalitatea reformei o reprezinta infaptuirea economiei de piata moderne si a mecanismului sau eficient, functional si liber.

Reforma economica reprezinta un proces amplu si complex de transformari profunde. In vederea realizarii lui sunt esentiale: privatizarea; retehnologizarea; restructurarea productiei dupa criterii de eficienta economica; liberalizarea folosirii parghiilor economico-financiare si adoptarea unor politici si mecanisme macroeconomice care sa stimuleze initiativa, inovatia si competitia agentilor economici.

Procese care definesc reforma economica:

Macrostabilizarea vizeaza eliminarea, sau macar atenuarea, dezechilibrelor mostenite sau aparute in procesul tranzitiei;

Efectuarea reformelor structurale si institutionale care sa permita realocarea resurselor in raport cu nevoile si posibilitatile economice. Nucleul reformelor structurale il reprezinta privatizarea, eliminarea cvasi-monopolului proprietatii publice, a altor tipuri de monopoluri si crearea pluralismului sistemului de proprietate a carui baza o constituie proprietatea privata sub diferitele-i forme.

Liberalizarea economica, liberalizarea preturilor inclusiv a salariilor si a ratei dobanzii, convertibilitatea monedei, libertatea de miscare a factorilor de productie, deschiderea spre si pentru exterior in spiritul principiului Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), modificarea sistemului de conducere a intreprinderilor si reforma microeconomica.

Rolul statului se reformeaza:

el isi restrange unele functii economice traditionale (de proprietar, de fixare a obiectivelor, de formulare a strategiei de dezvoltare economica s.a.);

isi asuma functiile moderne, crearea si aplicarea cadrului legislativ, asigurarea premiselor pentru exercitarea liberalizarii economice, intretinerea si supravegherea concurentei etc.

Evaluarea reformei:

in ciuda unor vicisitudini, economia Romaniei se reformeaza;

nu s-a separat functionalitatea economiei cu piata concurentiala;

costurile sociale au depasit asteptarile.

Economia de piata nu se confunda cu piata insasi (ansamblul operatiunilor de vanzare-cumparare a unui bun sau serviciu intr-o anumita perioada de timp). Orice economie reprezinta un spatiu geografic, politic si economic, in care functioneaza piata imperfecta, cu oligopoluri care tind sa fixeze preturile si salariile, cu mari discrepante in accesul indivizilor la informatii si piete.

Economia de piata este o forma moderna, superioara de organizare si functionare a economiei de schimb in care intreprinzatorii isi desfasoara activitatea economica in mod liber, autonom si rational, corespunzator cerintelor pietei in scopul satisfacerii unor nevoi existentiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

Inceputurile economiei de piata au fost marcate de aparitia capitalismului in Europa Occidentala. In prezent, doar un sfert din populatia globului traieste in tari cu economie moderna de piata.

Economia de piata, de-a lungul evolutiei societatii, a dobandit anumite caracteristici, care in ansamblul lor releva dimensiunile si virtutile acestui fenomen complex al lumii contemporane. Astfel, cele mai importante dintre acestea sunt considerate a fi:

institutionalizarea juridica si economica a economiei de piata;

se intemeiaza pe tehnologiile moderne de fabricatie;

obtinerea de catre agentii economici a unor profituri tot mai ridicate;

aparitia si cresterea rolului bancilor, institutiilor financiare si de asigurari in calitatea lor de agenti economici autonomi.

a. Institutionalizarea juridica se refera la consacrarea prin lege a dreptului de proprietate particulara si a inviolabilitatii acestuia, in conditiile respectarii egalitatii intre indivizi. Comparativ cu epocile anterioare, dreptul de proprietate particulara nu mai reprezinta un privilegiu pentru unele clase si categorii sociale.

b. Institutiile economice au in vedere existenta intreprinderii private (individuala sau colectiva) ca celula a activitatii economice, iar a pietei, ca institutie de optimizare a cererii si ofertei de bunuri economice. In cadrul acestor institutii functioneaza si statul ca agent economic autonom.

c. Promovarea tehnologiilor de fabricatie asigura o productie de serie mare si de mare productivitate,  ca urmare a noilor cuceriri ale revolutiei tehnico-stiintifice. Datorita asimilarii progresului tehnic, oferta de marfuri si servicii a sporit continuu, mentinandu-se inaintea cererii, ca o conditie de baza a functionarii optime si rationale a economiei de piata.

d. Obtinerea de catre agentii economici a unui profit cat mai mare reprezinta scopul major al activitatii in economia de piata si criteriul esential in evaluarea eficientei acestuia.

e. Cresterea rolului bancilor si a altor institutii financiare, vizeaza functia economica a acestora, care consta in atragerea resurselor monetare disponibile ale agentilor economici si plasarea lor intreprinzatorilor care au nevoie la un anumit moment de astfel de resurse banesti.

Elementele functionale ale mecanismului economiei de piata: libera initiativa, concurenta, competitia pentru rationalitate economica, impun agentilor economici un anumit risc, dar si productie manageriala in efortul lor investitional si de utilizare eficienta a factorilor de productie.

In concluzie, economiile moderne sunt structurate si functioneaza ca economii de piata, intemeiate, in special, pe proprietatea privata, cererea si oferta determina principiile de stabilire a prioritatilor economice, a metodelor de organizare si producere, iar pretul este cel mai important instrument de reglare a accesului diferitelor persoane sau grupuri de persoane la bunurile economice.

Fiind ca o componenta a mecanismului de functionare a economiei de piata, statul asigura cadrul prielnic concurentei loiale si functionarii pietei si intervine fie pe piata cererii, fie pe piata ofertei, completand piata, evitand sau corectandu-i disfunctiile. De asemenea, el intervine in crearea si dezvoltarea infrastructurii, in transformarea informatiei intr-un important factor economic, in mecanismele de formare si redistribuire a veniturilor, in organizarea tehnica si tehnologiei si promovarea cercetarii fundamentale, in asigurarea formarii profesionale etc.

Economia de piata este:

a.       economie multipolara pentru ca reprezinta o multitudine de centre de activitate economica (agenti economici, factori de productie) legati intre ei prin numeroase retele de schimb;

b.      economie subordonata prioritar consumatorului, producatorul, dimensionandu-si activitatea ca nivel, structura si calitate potrivit cerintelor consumatorului;

c.       economie descentralizata, intrucat deciziile agentilor economici sunt luate independent, actiunile acestora fiind coordonate spontan si automat prin intermediul pietei;

d.      economie de intreprindere deoarece intreprinderea este unitatea economica de baza care asigura legatura intre diferitele categorii de piete, intre cererea si oferta finala;

e.      economie de calcul in expresie monetara, deoarece moneda serveste ca numitor comun al activitatii agentilor economici, venind in intampinarea cerintei de estimare si cuantificare a costurilor si rezultatelor;

f.        economie in care profitul este mobilul agentilor economici si motivatia intregii activitati la nivel micro­economic

g.      economie in care rolul statului se manifesta indirect, si global interventia este indirecta intrucat statul respecta libertatea de decizie a agentilor economici si cea de formare a preturilor, dar influenteaza economia prin politica financiara, monetara sau sociala. Deopotriva, este globala pentru ca nu patrunde in mecanismul economic la nivel microeconomic ci actioneaza asupra directiilor majore ale activitatii economice, ca repartitia veniturilor, nivelul cererii globale, ocuparea fortei de munca, regulile concurentei, etc.

Proprietatea si libertatea economica

Una dintre problemele majore ale stiintei economice o reprezinta definirea proprietatii ca relatie sociala completa, multifunctionala, fundamentala, determinata istoric. In acest context, explicarea economiei de piata presupune o analiza aprofundata a continutului diferitelor forme de proprietate in unitatea si compatibilitatea lor, a avantajelor si limitelor social-economice ale acestora in raport de functionarea optima a mecanismului economic. Dar, premisa teoretica a abordarii unei asemenea problematici o constituie definirea in sens general a conceptului de proprietate, in multidimensionalitatea sa, si nu a de a explica acest concept intr-o maniera reductionista, economicista.

Continutul categoriei de proprietate, in sens larg, poate fi analizat numai din perspectiva urmatoarelor aspecte: juridic, social-filosofic si economic.

a.       Dimensiunea juridica are in vedere tratarea proprietatii ca expresie a unor raporturi juridice privind posesiunea unui anumit bun economic de catre o persoana fizica sau juridica ca unitate a dreptului titlurilor de proprietate de a dispune si de a folosi obiectul proprietatii;

b.      Dimensiunea social-filosofica a proprietatii se bazeaza pe explicatia ca realizarea personalitatii umane si manifestarea constienta a responsabilitatii sociale a individului are loc in cadrul relatiilor de proprietate statornicite in societatea respectiva. Dar, in acelasi timp, si societatea prin statul de drept trebuie sa-si manifeste responsabilitatea fata de individ si productia social-juridica a acestuia;

c.       Dimensiunea economica, reflecta relatiile material-obiective dintre indivizi, socio-grupuri si organizatii in legatura cu modul de insusire a bunurilor economice.

In concluzie, categoria de proprietate reflecta ansamblul relatiilor sociale statornicite istoric si reglementate juridic in legatura cu insusirea  si stapanirea de catre oameni a bunurilor economice, relatii ce determina o anumita manifestare a personalitatii umane.

Aceste relatii socio-economice exprima in mod concret si efectiv exercitarea unuia, mai multora sau a tuturor atributelor proprietatii de catre titularul acesteia (indivizi, socio-grupuri si organizatii), dupa cum urmeaza:

dreptul de posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile economice. In virtutea acestui drept, obiectul proprietatii poate fi instrainat prin acte de vanzare-cumparare, donatie sau mostenire;

dreptul de utilizare, de folosire al bunurilor. Proprietarul poate sa-si exercite acest drept in mod autonom sau poate sa-l transfere pe baza de contract unei alte persoane fizice sau juridice;

dreptul de dispozitie sau de apropiere al bunurilor se concretizeaza si in dreptul de gestionare si administrare al acestora;

dreptul de insusire a rezultatelor functionarii economice a proprietatii, adica dreptul de uzufruct (dreptul de a se folosi de dreptul unui bun, de venitul unei mosteniri, de dobanda unui imprumut, etc.).

In functionarea ei socio-economica, proprietatea se prezinta sub forma unitatii si interconditionarii a doua componente: obiectul si subiectul proprietatii.

Obiectul proprietatii il constituie bunurile economice care au o dubla determinare si anume, latura utilitara concretizata in capacitatea bunului de a satisface o anumita trebuinta de consum si latura valorica ce se masoara in expresie baneasca cu ajutorul preturilor. In sfera obiectului de proprietate intra si forta de munca a producatorului direct ca persoana fizica, libera din punct de vedere economic (nu dispune de mijloace de productie) si juridic (isi pune la dispozitie forta de munca pe o anumita perioada de timp).

Subiectii proprietatii sunt persoane fizice sau juridice (sau agentii vietii economico-sociale) care detin anumite bunuri in proprietatea lor exclusiva (de exemplu: indivizi, socio-grupuri, organizatii, statul). Calitatea de subiecti ai proprietatii, o exercita si diferite organizatii. In toate formele de proprietate, indivizii ca subiecti ai acesteia actioneaza intr-un cadru istoriceste constituit pe baza normelor juridice adoptate de statul de drept.

In cadrul economiilor moderne contemporane distingem mai multe forme de proprietate:

a. proprietatea particulara, se caracterizeaza, in primul rand, prin autonomizarea deplina a unitatilor economice de baza, ceea ce permite o functionare eficienta a acestora, dezvoltarea ei, precum si manifestarea neingradita a liberei initiative a agentilor economici.

In al doilea rand, in unitatile economice din sectorul particular, se realizeaza o cointeresare materiala sporita si o motivatie superioara de munca, ceea ce stimuleaza manifestarea spiritului de gospodarire si economicitate in randul salariatilor.

In al treilea rand, proprietatea particulara are capacitatea unei mai bune adaptabilitati economice la cerintele fluctuante ale pietei, cu efecte pozitive pentru diminuarea riscului intreprinzatorului.

In al patrulea rand, aceasta forma de proprietate este conditia economica a libertatii individului si a democratiei economice, sociale si politice proprii statului de drept.

Pe langa aceste virtuti economico-sociale ale proprietatii particulare, in conditiile concentrarii si centralizarii capitalului, aceasta forma de proprietate poate sa conduca la aparitia monopolurilor private. Ele impun preturi ridicate de monopol care contravin cerintelor legii cererii si ofertei, afectand totodata, interesele cetatenilor in calitate de consumatori. De asemenea, prin cresterea proportiilor proprietatii particulare se mareste decalajul dintre cei bogati detinatori ai unei parti insemnate a obiectului proprietatii si cei saraci. Drept consecinta, pe plan social, se manifesta o stare de nesiguranta materiala in randul producatorilor salariati, a proprietarilor mici si mijlocii, amenintati de falimente in procesul concurentei.

Sub aspectul insusirii factorilor de productie, proprietatea particulara, ca forma fundamentala a proprietatii, se manifesta in urmatoarele forme: proprietatea individuala, proprietatea privata-individuala, proprietatea privat-asociativa.

Proprietatea individuala se manifesta in cazul in care proprietarul utilizeaza nemijlocit factorii de productie (ateliere mestesugaresti, mici unitati comerciale si familiale de servicii, gospodariile taranesti mici si mijlocii etc.)

Proprietatea privata individuala se manifesta atunci cand proprietarii nu sunt producatori, dar angajeaza producatori directi in calitate de salariati.

Proprietatea privat asociativa se caracterizeaza prin faptul ca factorii de productie ce sunt utilizati intr-o unitate de productie apartin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariati in acea unitate.

Formele de manifestare ale proprietatii privat asociative sunt: cooperative, asociatii, societati de persoane, societati de capitaluri etc.

b. proprietatea publica, de stat, se regaseste in structura proprietatii in proportii diferite, in economia tuturor statelor lumii, fiind predominanta in anumite ramuri economice (transporturi, telecomunicatii, cercetare stiintifica, industria de armament, siderurgie, sectorul financiar-bancar etc.).

Sectorul public se manifesta printr-un grad mai ridicat de socializare a productiei, ceea ce permite realizarea unor economii mult mai mari si a unei eficiente economice sporite. Proprietatea publica este prezenta in sectoarele cu riscuri mai mari pentru intreprinzatori, pe care proprietarii particulari le suporta mai greu (cercetari nucleare si spatiale, exploatari miniere, constructii de cai ferate, drumuri, poduri, canale, metrou etc.). De asemenea, sectorul de stat, permite o mai buna satisfacere a nevoilor sociale de invatamant, sport, asistenta si protectie sociala etc. Dar, proprietatea publica, sub aspect economico-social, prezinta o serie de limite, care isi gasesc concretizarea in faptul ca poate frana concurenta prin utilizarea unor preturi de monopol de stat, afectand nevoile consumatorilor. Totodata, poate sa mentina unitati economice cu un grad redus de rentabilitate, care beneficiaza de subventii bugetare de la stat.

c. proprietatea mixta se formeaza prin asocierea capitalurilor private cu cele ale unitatilor de stat. Ea poate functiona si prin participarea capitalului privat sau de stat din mai multe tari, constituindu-se in acest fel, proprietatea mixta, multinationala. Functionarea acestei forme presupune luarea de masuri de protectie a resurselor, de asigurare a independentei economice a tarilor pe teritoriul carora isi desfasoara activitatea societatile multinationale.

Prezentarea formelor de proprietate demonstreaza ca pluralismul acestora este nu numai posibil, dar si necesar, deoarece intre ele exista o relatie de interdependenta, de influentare reciproca completandu-se in planul valorificarii eficiente a resurselor economice limitate. Ele coexista in functionalitatea lor ca sistem al proprietatii economice moderne. O forma de proprietate nu se opune celeilalte, ci se constituie ca un tot unitar, adica intr-un sistem complex al proprietatii ce sustine mecanismul economiei de piata.

Compatibilitatea formelor de proprietate, mutatiile care au loc in structura sistemului de proprietate sunt expresia unei necesitati istorice, a posibilitatii incadrarii formelor de proprietate in regulile functionarii economiei de piata. Astfel, unitatile economice private trebuie sa fie sustinute de catre stat prin parghii economice si un cadru legislativ adecvat manifestarii liberei initiative si creativitatii intreprinzatorilor, iar la randul sau, sectorul public trebuie sa se bazeze pe sectorul privat, care prin impozitele platite ii asigura o importanta sursa bugetara, ce poate fi redistribuita in interesul public sau pentru satisfacerea unor nevoi sociale crescande in domeniul instructiei si culturii, ocrotirii sociale si a sanatatii, apararii tarii si a ordinii de drept.

Exercitarea efectiva a atributelor proprietatii de catre titularul acesteia reprezinta temelia manifestarii reale a libertatii economice.

Categoria de libertate economica reprezinta posibilitatea actiunii economice creatoare bazate pe initiativa si eficienta, prin care individul ca subiect de proprietate isi realizeaza interesele economice si isi satisface trebuintele mereu sporite.

Libertatea economica isi gaseste materializarea in manifestarea initiativei agentilor economici in calitate de proprietari si intreprinzatori, in scopul realizarii de bunuri si servicii prin angajarea in mod liber in actele de schimb, in asociatii si societati comerciale. Libera initiativa, ca fundament al libertatii economice, cunoaste adevarata ei implinire si manifestare numai in conditiile proprietatii particulare, care da sanse egale tuturor indivizilor pentru a deveni agenti economici competitivi, dar, care in acelasi timp, poate genera, datorita concurentei, un acces inegal in procesul insusirii rezultatelor economice. Sansele egale ale indivizilor in cadrul raporturilor de proprietate creeaza premisele exercitarii democratiei economice protejata si reglementata prin legislatia statului de drept. Aceasta initiativa asigura cadrul institutionalizat al participarii agentilor economici in sistemul democratiei economice la toate nivelele de organizare economico-sociala.

In conditiile economiei de piata, datorita concurentei si raportului dinamic al cererii si ofertei, eficienta fiecarui intreprinzator este conditionata de o serie de parametrii care definesc personalitatea agentului economic.

In primul rand, este vorba de capacitatea de valorizare a noilor date si achizitii ale stiintelor economice in practica curenta a actiunii sale, prin promovarea permanenta a elementelor rationale si inlaturarea celor irationale care influenteaza negativ eficienta activitatii economice.

In al doilea rand, aceasta capacitate trebuie insotita si de disponibilitatea asimilarii in productie sau in activitatea ce o desfasoara a noilor tehnologii, metode si procedee ce-i asigura o competitivitate sporita fata de ceilalti agenti economici similari.

In al treilea rand, intrarea in competitie cu agenti economici ce au acelasi subiect, presupune cunoasterea profunda a standardului de exigente calitative existente in domeniul sau de activitate. Situarea sub acest plafon, conduce implicit la compromiterea economica a agentului economic in cauza si la irosirea de resurse economice.

In concluzie, prin competitia economica, in conditii de concurenta, se stimuleaza afirmarea competitivitatii si a progresului economic, dar, in acelasi timp, poate sa conduca, in unele cazuri, si la marginalizarea sau iesirea din competitie a acelor agenti economici necompetitivi sau ineficienti din punct de vedere economic si managerial.

Relatia de interdependenta dintre libertatea si democratia economica, trebuie inteleasa intr-un sens larg, actional, al posibilitatii reale a fiecarui agent economic de a participa la actul de decizie economica, de a beneficia echitabil de rezultatele activitatii corespunzator efortului sau de investitor. Sub aspectul manifestarii neingradite de personalitati umane, a satisfactiilor ce le ofera individului desfasurarea unei activitati eficiente, aceasta relatie are implicatii profunde de ordin psiho-social. In practica sociala pot aparea si fenomene care aduc atingere libertatii si democratiei economice, in sensul existentei monopolurilor private sau etatiste, care prin politica lor dictatoriala ingradesc sau exclud libera initiativa a agentilor economici pe piata. Asemenea elemente si disfunctii ce pot apare, in anumite perioade, in viata economica (criza, somaj, inflatie), determina, in planul conditiei umane, pentru unii indivizi, deteriorarea statutului lor socio-economic, pierderea increderii in valorile societatii respective, lipsa unui ideal in viata, ceea ce pentru unii indivizi echivaleaza cu deznadejdea si resemnarea, cu pierderea de sine a omului, pesimism social, instrainare etc.

Agentii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme

Agentii economici sunt entitati sociale, cu o existenta recunoscuta, eventual oficializata, prin care anumiti subiecti (indivizi sau grupuri) concep si promoveaza actiuni ce decurg din interesele lor. Din procesul de exercitare a functiilor lor specifice de catre agentii economici, intr-un context spatio-temporal dat, rezulta activitatea economica sau economia unei tari.

Generic, prin agent economic se intelege o persoana sau un grup de persoane fizice si/sau juridice indeplinind functii si roluri bine determinate in viata economica si avand comportamente economice similare.

Clasificarea agentilor economici, cat si delimitarea lor se poate face din mai multe puncte de vedere, insa cel mai utilizat criteriu este criteriul institutional, care prezinta  importanta pentru evidentierea fluxurilor reale si monetare.

Acest criteriu determina o tipologie a agentilor economici care cunoaste cea mai larga utilizare pe plan mondial si care sta la baza sistemului de evidenta statistica a conturilor nationale. In cadrul acestei tipologii se disting:

a.       firmele ca agenti producatori de bunuri si servicii;

c.       menajele (sau gospodariile) ca agenti consumatori;

b.      institutiile financiare si de credit ca agenti financiari;

c.       administratiile publice si private;

d.      strainatatea (sau "restul lumii"), reprezentand agentii apartinand altor economii nationale.

Agentii producatori impreuna cu agentii consumatori constituie categoria agentilor non-financiari. Ei se identifica ca purtatori ai cererii si ai ofertei in tranzactiile pe care le efectueaza.

Complementara categoriei agentilor non-financiari o constituie categoria agentilor financiari a caror existenta reflecta separarea si autonomizarea relativa a proceselor din sfera financiar-monetara fata de cele din economia reala. Bancile, institutiile financiare si de credit desfasoara o activitate strict specializata, functiile lor fiind, in economia contemporana, de extrema importanta in formarea si utilizarea resurselor monetare, valutare si financiare.

In afara de primele trei categorii de agenti economici prezentate, care functioneaza pe baze strict comerciale, in economiile contemporane se manifesta necesitatea existentei unui agent de sine-statator, respectiv administratiile care se ocupa cu furnizarea unor bunuri si servicii de utilitate publica: invatamant, sanatate, aparare, etc. prin colectare si redistribuire de resurse de la celelalte categorii de agenti si alocarea lor conform interesului public.

"Restul lumii" sau strainatatea reprezinta corespondentul extern al agentilor economici nationali cu care acestia din urma intra in relatii economice.

Agentii economici pot fi abordati ca agenti elementari si respectiv ca agenti agregati.

Categoria agentilor economici elementari formeaza obiectul de studiu al microeconomiei. Economiile contemporane se caracterizeaza prin cresterea numarului si diversificarii tipologice a agentilor elementari, precum si prin multiplicarea interactiunilor dintre acestia.

Orice agent economic elementar este caracterizat de o serie de trasaturi distinctive:

a.       este subiect distinct al vietii economice, fie in calitate de persoana sau grup de persoane fizice, fie in calitate de persoana juridica;

b.      este purtatorul unor interese proprii, ireductibile care devin scopurile actiunilor sale;

c.       dispune de capacitati proprii care ii permit sa-si promoveze comportamentul adoptat;

d.      are capacitatea de a stabili relatii cu alti agenti economici elementari, de a-si exercita influenta asupra mediului sau ambiant si de a recepta la randul sau influentele acestuia.

In actiunile pe care le intreprind si in deciziile pe care le adopta, agentii economici elementari se supun principiului rationalitatii. Acest principiu se refera la faptul ca orice agent economic isi desfasoara actiunile pentru promovarea scopurilor sale intr-un cadru de restrictii (in primul rand, limitarea resurselor disponibile). Rationalitatea consta tocmai in capacitatea agentului de a-si realiza scopurile urmarite in conditiile incadrarii in r­estrictiile date.

Agentul economic agregat reprezinta clase de agenti economici elementari care indeplinesc functii similare. De subliniat este faptul ca agentii agregati, care formeaza obiectul de studiu al macroeconomiei, au o existenta pur virtuala. Agregarea agentilor elementari se refera strict la o abordare tipologica bazata pe similitudinea comportamentelor agentilor elementari, fara a echivala cu o pierdere a identitatii sau cu limitarea autonomiei acestora. In cadrul acestora distingem: firmele, menajele, institutiile financiare, administratiile publice, administratiile private, strainatatea sau "restul lumii".

Agentul agregat firme grupeaza toate unitatile institutionale a caror functie principala consta in producerea de bunuri si servicii (non-financiare) destinate pietei. Scopul activitatii acestor unitati il constituie obtinerea de profit. Ele formeaza sectorul afacerilor (business) care exista in cadrul fiecarei economii nationale. Firmele sunt de tipul societatilor de capitaluri, cooperativelor si asociatiilor cu personalitate juridica, intreprinderilor publice sau individuale. Aceste firme isi obtin veniturile din realizarea pe piata a bunurilor si serviciilor pe care le produc si le presteaza.

In cadrul acestui sector al business-ului firmele se pot grupa in functie de mai multe criterii: forma de proprietate, forma juridica de organizare, criteriul de ramura, dimensiunea intreprinderii etc.

Gruparea agentilor economici dupa criteriul de ramura (respectiv pe tipuri de activitati) prezinta o deosebita importanta pentru caracterizarea fluxurilor care intervin in procesele de productie si de utilizare a factorilor de productie. Ansamblul activitatilor agentilor economici in cadrul unei ramuri se bazeaza pe realizarea unei productii omogene.

Clasificarea firmelor in functie de dimensiune are la baza utilizarea a trei criterii: numarul angajatilor unei firme, valoarea cifrei de afaceri realizate, marimea capitalului. Dupa dimensiune, firmele din sectorul productiv se clasifica in intreprinderi: mari, mijlocii si mici. ­

Incadrarea firmelor conform celor trei criterii intr-unul dintre cele trei sectoare difera in functie de perioada istorica si nivelul de dezvoltare al fiecarei tari. De exemplu, la noi in tara, actualmente o intreprindere este clasificata ca mica daca are sub 250 de angajati. In acelasi ­timp, in SUA o firma cu 250 de angajati este deja o intreprindere mare.

Intreprinderile mici si mijlocii constituie sectorul cel mai dinamic al oricarei economii nationale. Ele dispun de adaptabilitate, care este o trasatura a inteligentei, ceea ce le face sa detina o pondere importanta in cadrul economiilor nationale. Intreprinderile mici si mijlocii comporta o serie de avantaje si dezavantaje in comparatie cu marile companii.

Agentul agregat menaje (gospodarii) reprezinta agentul economic care exprima calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori). Acest agent inglobeaza toate entitatile care obtin venituri pe care le utilizeaza pentru a achizitiona si consuma bunurile de care au nevoie, pentru a economisi etc. si anume: familii, celibatari, diferite comunitati consumatoare precum si intreprinderile individuale care nu se delimiteaza de gospodariile din cadrul carora s-au constituit. Veniturile menajelor provin din remunerarea salariatilor, din titluri de proprietate precum si din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

Pentru clasificarea menajelor, cel mai adesea se utilizeaza criteriul ocupatiei capului de familie care pot fi: salariati, liber profesionisti, fermieri, mici intreprinzatori, proprietari de valori mobiliare si imobiliare, pensionari etc.

Agentul agregat institutii financiare, de credit si societati de asigurari reuneste unitatile institutionale (private, publice, mixte) a caror functie principala este aceea de intermediar financiar intre ceilalti agenti economici. Institutiile financiare si de credit colecteaza, transforma si redistribuie disponibilitatile financiare, iar societatile de asigurari transforma riscurile individuale in riscuri colective. Din aceasta categorie de agenti economici fac parte toate bancile, inclusiv banca centrala sau de emisiune, societatile de asigurari, fondurile mutuale, etc. Resursele acestor agenti economici se constituie din fondurile provenite din angajamente contractate (depuneri la vedere si la termen, bonuri de casa, obligatiuni etc.), dobanzi primite, prime de asigurare etc.

Agentul agregat administratii publice reprezinta acel agent economic care, in principal, exercita functia de redistribuire a venitului si avutiei prin intermediul serviciilor non-marfare prestate, in cazul in care firmele (adica sectorul business) nu ofera pe piata astfel de servicii sau le ofera in cantitati insuficiente in comparatie cu cererea manifestata. Aceasta categorie de agenti economici grupeaza administratiile centrale si locale de stat si toate celelalte institutii publice care presteaza servicii non-marfare pentru colectivitate cum sunt cele din cadrul invatamantului public, sanatatii, justitiei, politiei, apararii, infrastructurii rutiere, portuare etc. Veniturile principale pe care le realizeaza acest sector se constituie din varsamintele obligatorii pe care le efectueaza celelalte categorii ale agentilor economici.

Administratiile private ca agent agregat grupeaza organismele  private cu scop nelucrativ: organizatii, asociatii, fundatii etc.). Functia principala a acestui tip de agenti economici este prestarea de servicii non-marfare pentru anumite categorii de persoane sau colectivitati. Veniturile lor se constituie in principal din contributii voluntare, cotizatii, venituri pe proprietati etc.

Strainatatea sau "restul lumii" ca agent agregat desemneaza generic celelalte economii nationale si unitatile lor autonome (nerezidente cu care agentii economici nationali intra in tranzactii economice. Deci, strainatatea reprezinta un agent economic specific, fiind unicul agent economic care nu indeplineste o functie anume. El grupeaza unitatile nerezidente in masura in care ele intra in relatii economice cu unitatile rezidente. Tot in aceasta categorie se includ si reprezentantele unor organizatii straine sau internationale aflate pe teritoriul tarii de resedinta.

Evidentierea operatiilor efectuate de strainatate cu unitatile (agentii) rezidenti presupune detalierea lor pe feluri distincte: operatii de export si de import, operatii referitoare la creante asupra strainatatii, angajamente ale tarii respective etc. Toate acestea ofera o imagine de ansamblu asupra tuturor tranzactiilor economice ce se dezvolta intre economia nationala si strainatate.

Organizarea afacerilor

Firma reprezinta o entitate care angajeaza factori de productie (resurse) si produce bunuri si servicii pentru a le vinde consumatorilor, altor firme sau institutiilor guvernamentale. In lume exista sute de milioane de firme. In Romania, in 1998 erau inmatriculate in registrele camerelor de comert si industrie din toate judetele tarii 688.236 firme.

Piata ghideaza si coordoneaza impersonal activitatea firmelor individuale, de exemplu sa renunte la productia unui bun care nu se vinde si sa inceapa productia altuia. Economistul Adam Smith observa ca pe piata firmele sunt conduse de o mana invizibila spre un scop care nu a facut parte din intentiile lor. In contrast cu mana invizibila a pietei este mana vizibila a managerului de firma, care, de asemenea, ii coordoneaza activitatea.

Atat "mana invizibila a pietei", cat si "mana vizibila a managerului" ghideaza si coordoneaza actiunile individuale. Cu alte cuvinte, exista coordonare de piata si manageriala.

Obiectivul firmelor, dupa opinia celor mai multi economisti, este sa obtina un profit cat mai mare. Alti economisti considera, insa, ca firmele au alte obiective principale, cum ar fi dezvoltarea firmei, cresterea numarului de angajati, trecand pe plan secundar maximizarea profitului. Realitatea este ca dezvoltarea activitatii si cresterea numarului de angajati depinde de nivelul profitului, astfel ca acesta continua sa ramana  obiectivul fundamental al firmei.

Firmele difera intre ele din foarte multe puncte de vedere: ce produc, cati angajati au, ce venit au, cu ce costuri realizeaza produsele, unde sunt amplasate (localizate), ce relatii au cu guvernul, cate impozite platesc si din multe alte zeci si sute de puncte de vedere. Alte patru diferente intre firme sunt, insa, majore:

a.       statutul juridic al firmei;

b.      modul de integrare al firmelor;

c.       organizare interna;

d.      modul de luare a deciziilor.

a. Din punctul de vedere al statutului (legal) de organizare, firmele pot fi categorisite in: firme patronale (familiale), firme parteneriale (asociatii) si corporatii (societati comerciale).

Firma patronala (familiala) este detinuta de un individ care isi investeste capitalul, ia toate deciziile, incaseaza intregul profit si este legal responsabil pentru toate datoriile firmei. Fiind unic responsabil pentru toate obligatiile fata de terti, firma patronala are raspundere nelimitata. Pentru a-si achita datoriile, firma isi pune in joc proprietatea personala (casa, automobil, pamant etc.) Aceasta forma de organizare a afacerilor este cea mai raspandita ca numar de firme in toate tarile lumii (circa 50% in totalul firmelor), mai putin in tara noastra, unde sunt cunoscute sub denumirea de societati familiale.

Parteneriatul sau asocierea este o forma de realizare a afacerii care este detinuta fie de doi sau mai multi coproprietari, denumiti parteneri, care impart intre ei profitul, fiecare din parteneri fiind legal responsabil pentru toate obligatiile si datoriile firmei. Partenerii pun impreuna capitalul necesar, iau decizii impreuna, impart profitul intre ei si raspund impreuna fata de datoriile asocierii. Parteneriatul (asocierea) poate fi privit ca un patronat cu mai mult decat un proprietar. Partenerii pot contribui in mod neproportional la constituirea capitalului de infiintare a firmei, pot cadea de acord sa aiba responsabilitati diferite in luarea deciziilor si pot conveni cote diferite de participare la impartirea profitului. Asocierile sunt de asemenea larg raspandite in viata economica a lumii (circa 10% din totalul firmelor), dar nu sunt atat de numeroase ca patronatele (detinatorii unici de capital). In Romania, parteneriatele, cunoscute ca societati in nume colectiv (si cele in comandita simpla) reprezinta aproximativ 5% din totalul firmelor inregistrate.

O forma hibrida de organizare a parteneriatului este societatea in comandita simpla (parteneriat limitat). In cadrul acestei forme, asociatii sunt diferentiati in ceea ce priveste drepturile si responsabilitatea lor, in functie de cota de capital investit. In timp ce participantii majoritari au raspunderea nelimitata, partenerii minoritari o au limitata, nu participa la managementul firmei si nu intra in raporturi contractuale cu tertii in numele firmei. Asemenea parteneriate in tarile lumii sunt destul de raspandite, in tara noastra se numesc societati in comandita simpla. Ele reprezinta aproximativ 2% din firmele inregistrate in Romania.

Corporatia (societatea comerciala pe actiuni) este o entitate care poate sa faca in numele sau afaceri ca si o firma cu un singur patron sau sub forma unui parteneriat. Capitalul corporatiei este detinut de mai multe persoane, care au fata de creditori  raspundere limitata la suma investita. Actionarii participa la luarea deciziilor si impartirea profitului in firma in functie de cota de participare la capitalul social, respectiv de numarul de actiuni detinute.

Corporatiile reprezinta ca numar circa 20% din totalul firmelor existente in lume, dar au o putere economica determinanta. In Romania, societatile pe actiuni (SA), impreuna cu societatile cu  raspundere limitata (SRL) si societatile in comandita pe actiuni (SCA) reprezinta peste 80% din totalul firmelor, dintre care peste 30% sunt societati pe actiuni (cu peste 5 actionari), cele mai multe cu capital majoritar de stat si cu multi actionari.

Societatile cu raspundere limitata (SRL), foarte raspandite in Romania si in alte tari europene, precum si cele in comandita pe actiuni sunt forme specifice ale parteneriatului. Deosebirea esentiala intre un SRL si o societate pe actiuni este aceea ca ultima poate fi infiintata cu un numar de actionari minim precizat de reglementarile nationale.

O particularitate a economiei romanesti este existenta unui mare numar (existente in numar restrans in alte state), care au, de regula, pozitie de monopol, sunt proprietate de stat si, pot fi privatizate. Autoritatile au in vedere reducerea la strictul necesar a numarului acestor regii, prin transformarea acestora in companii nationale si societati comerciale privatizabile.

In multe cazuri, firmele se unesc prin fuziuni sau prin absorbtie (preluare). Fuziunea societatilor este procedeul de concentrare prin care doua sau mai multe societati, de regula de importanta echivalenta, dispar din punct de vedere juridic pentru a se uni intr­-o singura si noua intreprindere. Absorbtia are loc in momentul in care o singura intreprindere de mai mari dimensiuni incorporeaza o alta mai mica. Fuziunea internationala a societatilor comerciale este modul de concentrare a societatilor comerciale din tari diferite de natura sa dea nastere la conflicte de legi foarte complexe. ­

b. Structurile organizationale si dimensionale, sunt determinate de modalitatile integrarii diferitelor firme. Dintre formele mai importante de integrare fac parte: integrarea pe orizontala, care consta in asocierea unor firme in aceleasi domenii de activitate, in stadii de productie sau de comercializare identice ori  similare, in scopul limitarii concurentei, reducerii costurilor medii, cresterii eficientei economice, rezultatul fiind de regula aparitia unui cartel; integrarea pe verticala consta in combinarea ori fuzionarea unor firme care opereaza in diferite stadii ale productiei, fie in calitate de ofertant, fie ea cea de client, inclusiv prin cumpararea actiunilor unor firme, rezultatul in acest caz fiind un holding.

Holdingul reprezinta o companie care detine cea mai mare parte (sau totalitatea) actiunilor a doua sau mai multe companii subsidiare (filiale), ceea ce ii confera posibilitatea de a controla activitatea acestora, fiecare filiala isi pastreaza identitatea si forma de organizare precum si pietele de aprovizionare si desfacere, legaturile dintre compania principala si cele subsidiare derulandu-se numai in domeniul financiar si investitional. Prin dreptul de control poate influenta in conformitate cu interesele sale speciale, strategia si tactica celorlalte societati. Constituirea unei societati de tip holding ii da posibilitatea acesteia sa controleze mai multe societati cu capital total mult mai mare decat cel propriu.

Prin intermediul constituirii de societati holding este facilitata in final achizitionarea de firme mici si mijlocii controlate. Pentru limitarea abuzurilor, in unele tari au fost adoptate reglementari speciale (antitrust).

Din punct de vedere al asumarii responsabilitatilor, intalnim holding industrial si holding financiar. Holdingul industrial raspunde nevoilor marilor grupuri industriale de a incredinta unui stat major redus ca dimensiuni conducerea filialelor lor de exploatare (ex. Peugeot S.A., Michelin etc). Holdingul financiar (se mai numeste si grup financiar) grupeaza, in general, un mare numar de firme din sectoare invecinate sau diferite, al caror punct comun principal il constituie apartenenta la aceeasi directie financiara.

Societatile transnationale se constituie din unirea a doua sau mai multe societati pe actiuni, cu sediile in tari diferite si de  nationalitati diferite. Ele sunt entitati economice formate din unitati legate intre ele prin relatii de proprietate sau de alta natura, care opereaza in doua sau mai multe tari, dupa un sistem coerent de luare a deciziilor (intr­-unul sau mai multe centre), permitand elaborarea unor politici si a unor strategii comune, in cadrul carora una sau mai multe din respectivele unitati exercita o influenta importanta asupra activitatii celorlalte, in special, pe linia utilizarii resurselor, asumarii responsabi­litatilor, folosirii informatiilor. Prin natura organizarii lor, prin investitii directe sau de portofoliu, prin zonele de comert liber, care sunt, totodata, zone investitionale, societatile transnationale isi desfasoara activitatea pe mari spatii, intensificand procesul de internationalizare a capitalurilor. Actionand in cele mai diverse domenii, societatile transnationale isi concentreaza in ultimul timp tot mai mult atentia asupra sferei financiar-valutare (indeosebi in domeniul creditelor private, mai ales al acelora cu dobanzi variabile), asupra programelor spatiale, a cercetarii stiintifice si tehnice, in general, asupra sectoarelor de varf. O consecinta directa a acestei orientari o constituie intensificarea fluxurilor economice internationale in interiorul societatilor transnationale.

c. Din punctul de vedere al organizarii interne a firmelor, toate afacerile au componente structurale si operationale, fiecare avand un rost specific. Modul in care toate componentele arata si sunt asamblate difera de la o firma la alta.

Structura organizatorica a unei firme reprezinta specificarea activitatilor care trebuie realizate si modul in care aceste activitati se coreleaza intre ele. Fiecare firma isi elaboreaza structura ei organizatorica in functie de situatia ei particulara. O structura functionala pentru Texas Instruments din SUA nu ar putea fi valabila pentru Romcim din Romania. Diferentele rezulta din obiectul de activitate, dimensiunea, tehnologia, strategia, climatul de afaceri si multe alte elemente proprii fiecarei firme.

Indiferent de domeniu, marime etc., procesul de elaborare a organizarii firmei incepe (pasul unu) cu determinarea "Cine-ce face?" si cum persoanele avand anumite insarcinari pot fi grupate impreuna. Specializarea pe functii si sectorizarea reprezinta fundamentul de baza al constructiei oricarei afaceri. Specializarea pe o anumita sarcina de munca are o serie de avantaje: munca individuala poate fi realizata mai eficient; este mai usor de pregatit personal pe o descompunere foarte detaliata a muncii; este mai usor de inlocuit personalul care paraseste firma. Pe de alta parte, daca descompunerea este dusa la extrem oamenii se rutineaza, au o mai mica satisfactie din munca lor si deseori nu isi mai dau seama cum se coreleaza munca lor cu alte segmente si organizarea firmei in ansamblu.

Dupa ce sarcinile au fost in mod corespunzator determinate urmeaza pasul doi in organizare si anume departamentarea sau sectorizarea. Aceasta se poate face pe criteriul produs, proces de productie, clienti, zone geografice. Multe firme stabilesc si dezvolta structuri bazate pe departamentarea functionala, grupand functiile sau activitatile. Tipic, astfel de firme au departamente pentru: productie, marketing si vanzari, financiar-contabilitate si resurse umane. La randul lor, astfel de departamente pot fi subdivizate. Departamentarea faciliteaza coordonarea activitatilor si controlul lor. Managerii pot sa vada mai simplu performantele diferitelor componente ale organizarii. De exemplu, departamentarea permite firmei sa trateze fiecare sector ca pe un centru de profit, adica o unitate responsabila pentru cheltuielile ei proprii. Multe firme utilizeaza criterii multiple de departamentare. Unele utilizeaza, de exemplu, sectorizarea functionala, pe produs si geografica.

d. Un al patrulea mod de organizare a afacerilor este structurarea ierarhiei de luare a deciziilor. Aceasta inseamna: "Cine, ce decide?". Procesul de stabilire a acestei structuri presupune intelegerea responsabilitatii si autoritatii, delegare si raportare, centralizare si descentralizare.

In toate firmele cu mai mult de o persoana, indivizii implicati trebuie sa ajunga la un acord referitor la responsabilitate si autoritate. Responsabilitatea este obligatia de a indeplini sarcina stabilita. Autoritatea este puterea de a lua decizii necesare indeplinirii sarcinii. Achizitorul de grau pentru moara M este responsabil cu cumpararea graului care va fi utilizat la moara si fabrica de paine si are autoritatea de a efectua cumpararea graului. Daca responsabilitatea si autoritatea nu sunt definite riguros pot sa apara multe probleme in firma.

Exceptand situatia in care toate persoanele implicate intr-o firma sunt parteneri egali din punct de vedere al proprietatii, in cealalta situatie, de inegalitate, se pune inevitabil problema delegarii de responsabilitate si raportarii. Delegarea incepe cu desemnarea unui manager (director), sau a unui consiliu de administrare a firmei care la randul sau are un presedinte ce poate fi si director general. Delegarea continua atunci cand directorul stabileste o anumita sarcina pentru subordonat, care la randu-i, pe langa responsabilitatea de a o indeplini are si obligatia de a raporta executarea. Se intelege ca, odata cu responsabilitatea, se delega si autoritatea necesara. Neindeplinirea responsabilitatii dotata cu autoritate corespunzatoare reprezinta un motiv rezonabil pentru eventuala penalizare.

Firmele sunt foarte diferite intre ele din punct de vedere al delegarii responsabilitatii si autoritatii. Din acest punct de vedere exista structuri centralizate si descentralizate.

In cadrul organizarii centralizate a afacerilor, cea mai mare parte a autoritatii de decizie este concentrata la nivelul managementului superior. Cele mai multe decizii luate la nivel inferior trebuie sa fie aprobate, inainte de a fi puse in aplicare, de managementul superior. Pe masura ce firma devine mai mare, trebuie luate tot mai multe decizii. Astfel, apare tendinta firmelor de a descentraliza luarea deciziilor pe masura ce ele se dezvolta. Drept rezultat apare descentralizarea, respectiv delegarea responsabilitatii spre nivelele inferioare de management. Se intelege ca delegarea responsabilitatii este cuplata cu delegarea autoritatii si obligatia de raportare.

O evolutie recenta in structurarea organizarii afacerilor o reprezinta intraprenoriatul. Aceasta inseamna crearea si mentinerea climatului inovativ si flexibilitatii specifice intreprinderilor mici si mijlocii in cadrul unei structuri organizatorice mari, birocratice. Cele mai multe inovatii provin de la indivizi din firme mici si mijlocii. Pe masura ce firma se dezvolta, inovatia si creativitatea se pot pierde in preocuparile pentru mai multe vanzari si pentru un profit mai mare. Pentru a mentine inovarea, unele companii adopta o structura organizatorica descentralizata, cu putine nivele de luare a deciziilor, aloca un procent adecvat din buget pentru cheltuielile de cercetare-dezvoltare, recompenseaza profesional si financiar personalul care dezvolta produse noi.

Fluxurile economice si circuitul economic

In vederea satisfacerii necesitatilor de bunuri si servicii, in cadrul unei economii nationale, cat si in relatiile pe care aceasta le stabileste cu strainatatea, se deruleaza un sistem complex, integrat de activitati, operatii si tranzactii care formeaza circuitul economic.

Circuitul economic presupune patru elemente care il definesc:

a.       activitatile economice prin care se urmareste satisfacerea directa sau indirecta a trebuintelor de bunuri si servicii;

b.      subiectii economici care sunt agentii economici;

c.       tranzactiile economice care pot fi diferentiate de activitatile si operatiile la care se refera, de obiectul acestora, de modalitatile de realizare;

d.      obiectul tranzactiilor economice reprezentat de bunurile produse (corporale si necorporale, serviciile factorilor de productie), moneda.

Activitatile economice reprezinta premisa tranzactiilor si se refera la totalitatea operatiilor care au ca scop satisfacerea nevoilor de bunuri economice.

Intr-o economie de piata majoritatea tranzactiilor se realizeaza prin intermediul pietei, fiind tranzactii de piata. Dar unele activitati nu dau nastere la tranzactii de piata, si anume: bunurile produse si nevandute de firme in perioada respectiva, serviciile gratuite prestate de sectorul public, bunurile produse si consumate in gospodarii etc.

Tranzactiile pe piata sunt tranzactii bilaterale in care oricarui transfer al unui bun ii corespunde o contrapartida, concretizata intr-un alt bun, serviciu sau echivalentul in moneda. Intr-o economie, insa, au loc si tranzactii care nu genereaza o contraprestatie. Aceste tranzactii pot fi de doua feluri: transferuri curente, care sunt efectuate sistematic (plati de impozite, subventii, contributii pentru asiguri sociale etc.); transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar si care determina, la unul dintre agentii economici implicati, o modificare de patrimoniu (suplimentarea investitiilor firmelor de catre administratiile publice, mosteniri, donatii etc.).

Intre subiectii economici se deruleaza permanente fluxuri (tranzactii) de bunuri (inclusiv de moneda):

a. se disting tranzactii unilaterale (de transfer) reprezinta miscari univoce de bunuri (donatii, subventii, impozite, taxe, exproprieri fara despagubiri etc);

b. tranzactiile bilaterale constau in miscari reciproce, biunivoce de bunuri intre doi agenti economici:

tranzactii bilaterale coercitive (de exemplu o nationalizare cu despagubiri) impuse administrativ unuia dintre participantii la tranzactie;

tranzactii bilaterale de piata generate de intalnirea cererii si ofertei, a interesului cumparatorului de a-si maximiza utilitatea si cel al vanzatorului de a-si maximiza profitul. Din ansamblul tranzactiilor economice, doar cele bilaterale de piata decurg din esenta si natura economiei de schimb.

Din ansamblul tranzactiilor economice, doar cele bilaterale de piata decurg din esenta si natura economiei de schimb.

Fiecare tranzactie bilaterala este reprezentata prin doua fluxuri de sens contrar: fluxurile de bunuri (de bunuri si servicii ale factorilor de productie) si fluxurile monetare (de venituri si cheltuieli).

Pentru a intelege cum aceste fluxuri se articuleaza intr-un circuit economic, este necesara studierea locului fiecarui tip de agent economic (prezentat anterior) in circuitul economic si a fluxurilor pe care acesti agenti economici le genereaza.

Activitatea firmelor presupune cumparari de factori de productie (intrarile) si vanzari de bunuri si prestari de servicii (iesirile). Intrarile si iesirile pe care le antreneaza firmele in activitatea lor genereaza doua categorii de fluxuri. De la menaje spre firme circula elementele necesare productiei de bunuri si servicii (munca, capitalul, natura, abilitatea intreprinzatorului etc.) Pentru firme, aceste intrari antreneaza cheltuieli determinate de plata serviciilor pe care le presteaza factorii de productie cumparati. De asemenea, in cheltuielile firmelor se cuprind si impozitele si taxele platite de acestea la bugetul statului. De la firme spre menaje si administratiile publice circula bunurile si serviciile care sunt destinate sa satisfaca trebuintele acestora. Pentru firme aceste iesiri antreneaza venituri care sunt expresia monetara a preturilor pentru bunurile si serviciile cumparate de menaje si guvern (administratiile publice) la care se mai adauga si subventiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor.

In raport de finalizarea scopului propus - maximizarea profitului - firmele isi autoregleaza intrarile si activitatea conform principiului conexiunii inverse. Conexiunea inversa exprima actiunea output-urilor (iesirilor) asupra input-urilor (intrarilor).

In calitatea lor de subiect economic, menajele furnizeaza elementele de baza pentru activitatea firmelor, dar si pentru guvern. Pentru ele, acest flux antreneaza obtinerea de venituri care pentru firme devin cheltuieli. Totodata, menajele sunt principalul cumparator de produse oferite de firme efectuand pentru acestea cheltuieli, care, pentru firme, constituie venituri. In acelasi timp, menajele primesc de la guvern transferuri sub forma de pensii, ajutoare de somaj, si platesc guvernului impozit pe venituri, pe patrimoniu etc. Deci, menajele joaca un dublu rol in cadrul circuitului economic: sunt furnizorul de baza al tuturor factorilor de productie pentru desfasurarea activitatii economice si sunt, totodata, grupul majoritar de cumparatori din cadrul unei economii.

Guvernul (administratiile publice) produce bunuri publice colective, care sunt puse la dispozitia celorlalti agenti economici fara o contraprestatie si indeplinesc functia de redistribuire a venitului national cu ajutorul serviciilor prestate. Nefiind insotite de o  contraprestatie, pentru a fi realizate, statul are nevoie de resurse care se constituie mai ales din impozite, contributii sociale etc. Pentru a putea pune a dispozitia societatii bunurile publice necesare, guvernul cumpara de la menaje si firme factori de productie si bunuri economice, ceea ce antreneaza cheltuieli. Acestea mai sunt determinate si de o serie de transferuri pe care guvernul le face catre firme si menaje. Pentru a se realiza aceste fluxuri de cheltuieli, guvernul antreneaza un flux de venituri sub forma de impozite directe si indirecte de la firme si impozite personale de la menaje.

In calitate de subiect economic, strainatatea genereaza fluxuri de factori de productie, de bunuri si servicii pentru activitatea interna a fiecarei economii nationale in virtutea interdependentelor tot mai accentuate manifestate in economia mondiala. Un asemenea flux presupune un flux de venituri si cheltuieli, ca si fluxuri financiare internationale. Toate aceste fluxuri sunt generate de activitatea pe care o desfasoara agentii nationali in strainatate si agentii straini pe teritoriul tarii, de operatiunile de export si de import, de acordarea si/sau primirea de imprumuturi, etc. ­

Institutiile financiare si de asigurari, ca actor economic, genereaza fluxuri aparte dar care se constituie si ele ca fluxuri de intrari si de iesiri. Fluxurile de intrari sunt reprezentate de factorii de productie achizitionati de la menaje si bunurile si serviciile cumparate de la firmele non-financiare, precum si de venituri din "vanzarea" serviciilor pe care acest gen de agenti economici le presteaza pentru menaje si alti agenti economici (dobanzi la imprumuturile acordate de aceste institutii, comisioane incasate, prime de asigurare incasate etc.) si venituri de la guvern sub forma investitiilor. Fluxurile de iesiri se constituie pe de o parte din serviciile pe care acest tip de institutii le realizeaza pentru ceilalti agenti economici contra cost si din cheltuielile pe care institutiile financiare si de credit si societatile de asigurari le efectueaza pentru serviciile factorilor de productie catre menaje si pentru produsele furnizate de firme precum si din cheltuielile privind impozitele si taxele platite la bugetul statului.

In concluzie, in cadrul sistemului economic, pe baza interdependentelor ce se creeaza intre agentii economici, totalitatea fluxurilor economice formeaza circuitul economic

Rezultatele microeconomice

Eforturile facute de agentii economici se concretizeaza in cheltuieli de productie curente si in noi dotari tehnice pe baza investitiilor. Rezultatele obtinute la nivelul unitatilor economice, ca efecte primare si directe, se materializeaza in bunuri materiale si servicii, fiind cuantificate in unitati fizice (bucati), natural-conventionale (cai putere, putere calorica) si valorice (banesti).

In raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale, finale si nete.

Rezultatele globale reprezinta expresia baneasca a valorii bunurilor economice realizate, iar indicatorul principal de masurare a lor este cifra de afaceri.

Rezultatele finale reprezinta suma preturilor bunurilor ajunse in ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat pentru masurarea acestor rezultate este valoarea adaugata, care reflecta contributia productiva a fiecarui agent economic. Valoarea adaugata este, la randul ei, de doua feluri: valoarea adaugata neta, care cuprinde veniturile factorilor de productie, si valoarea adaugata bruta, care cuprinde valoarea adaugata neta si amortizarea capitalului fix.

Rezultatele nete se masoara prin profitul brut si profitul net. Primul este profitul incasat de intreprindere, iar cel de al doilea, profitul incasat minus impozitul pe profit.

Termeni cheie: economie naturala, economie de schimb, economie de piata, economie de comanda (centralizata), economie mixta, specializarea agentilor economici, autonomia, independenta producatorilor, sistem economic, macrostabilizare, liberalizare economica, reforme structurale, tranzactii economice bilaterale, avantaj economic absolut, avantaj economic relativ, proprietate privata, proprietate publica, OCDE, reforma economica, privatizare, agent economic, circuit economic, flux economic, societate comerciala, corporatie, fuziune, absorbtie, holding, societate transnationala.