Consumul: factori de influenta si legitati

Consumul: factori de influenta si legitati

Consumul reprezinta partea din venit cheltuita pentru cumpararea de bunuri si servicii, destinate satisfacerii directe a trebuintelor populatiei si/sau necesitatilor generale ale societatii.

Consumul, la nivel macroeconomic, trebuie analizat sub cele doua forme ale sale: consum final si consum intermediar.

Consumul final reprezinta ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea directa a nevoilor umane, individuale si colective. Acestea sunt cheltuieli care nu contribuie in mod direct la cresterea productiei. Marimea consumului final (productiei finale) se determina ca diferenta intre valoarea tuturor bunurilor si serviciilor provenite din productia interna si din import, pe de o parte, si valoarea bunurilor intrate in consumul intermediar, a celor pentru investitii si a celor pentru export, pe de alta parte.

Consumul final se imparte la randul sau in doua categorii: consumul privat si consumul public.

Consumul privat cuprinde, conform practicii statistice internationale, toate bunurile materiale si serviciile cumparate de populatie (gospodariile private) inclusiv cele provenite din productia proprie, in scopul satisfacerii necesitatilor. In cadrul acestui consum se includ: cumpararile de pe piata de bunuri durabile si de consum curent (cu exceptia imobilelor si terenurilor); achizitionarea de servicii (transport, telecomunicatii, posta etc.); cumpararile de produse agroalimentare s.a.m.d.

Consumul public cuprinde consumurile din institutiile administratiei centrale si locale de stat, efectuate pentru prestarea serviciilor publice. Altfel spus, in consumul public (de stat) se includ acele cheltuieli facute pentru prestarea serviciilor social-administrative, care sunt puse la dispozitia colectivitatii fara o plata speciala. Acest consum se poate cuantifica insumand cheltuielile cu bunurile consumate sau achizitionate pentru prestarea serviciilor publice (consumul intermediar al statului), amortizarea capitalului fix, salariile angajatilor din sectorul public etc.

Consumul intermediar (productia intermediara) reprezinta valoarea bunurilor economice provenite din procese de productie anterioare si care sunt folosite si consumate in alte procese de productie, in scopul crearii de noi bunuri si servicii. Acest consum cuprinde astfel cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, combustibili, servicii diverse, reparatii curente etc.

In evolutia sa, consumul este supus influentei anumitor categorii de factori determinanti.

In cele ce urmeaza vom analiza influenta acestora asupra consumului final, intrucat consumul intermediar se deduce, dupa cum se stie, din calculul venitului national.

Factorul care joaca rolul cel mai important in evolutia consumului, la nivel macroeconomic, este venitul national disponibil (VND), adica venitul national (VN) corectat cu soldul incasarilor si platilor in raport cu strainatatea (soldul transferurilor curente cu strainatatea - STCS), astfel: VND = VN + STCS.

Corelatiile dintre venituri si cheltuielile pentru consum au fost analizate de numerosi specialisti, acestea fiind sintetizate in asa-zisele legitati ale consumului.

In cadrul acestora s-a impus ca importanta "legea psihologica fundamentala", formulata de economistul englez J. M. Keynes, conform careia, "odata cu cresterea sau scaderea venitului, oamenii inclina, de regula si in medie, sa-si mareasca sau sa-si diminueze consumul, dar intr-o proportie mai redusa". Daca, de pilda, venitu va creste cu 8%, consumul va spori cu 5% si, invers, daca venitul se reduce cu 8%, consumul se va diminua cu 5%. Cu alte cuvinte, variatia consumului ∆C este de acelasi semn cu cea a venitului ∆V, dar intr-o proportie mai mica, adica ∆V > ∆C, iar raportul este, in dinamica, pozitiv si subunitar.

Corelatiile dintre evolutia venitului si marimea consumului, pe diferite categorii de cheltuieli, au fost analizate si de economistul-statistician E. Engel, inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Acesta a efectuat primele studii empirice asupra acestui subiect, iar rezultatele cercetarii sale sunt cunoscute sub denumirea de legile (curbele) lui Engel. El a ajuns la concluzia ca, pornind de la un anumit nivel al venitului si pe baza unei anumite cresteri a acestuia, diferitele categorii de cheltuieli de consum vor inregistra urmatoarele evolutii:

- cele destinate achizitionarii produselor agro-alimentare cresc intr-o masura mai mica decat cresterea venitului, astfel ca isi reduc ponderea in totalul cheltuielilor de consum (coeficient de elesticitate < 1);

- cheltuielile destinate cumpararii articolelor de imbracaminte, incaltaminte, precum si cele cu locuinta, cresc proportional cu venitul, deci isi mentin constanta ponderea in totalul cheltuielior de consum (coeficient de elesticitate = 1);

- cheltuielile pentru educatie, recreere, petrecerea timpului liber si alte diverse servicii care contribuie la asigurarea confortului cresc intr-o masura mai mare decat cresterea venitului, sporind astfel ponderea acestora in totalul consumului (coeficient de elasticitate > 1).

Legatura functionala dintre venit si consum se exprima prin inclinatiile catre consum, respectiv: inclinatia medie si inclinatia marginala. Acestea exprima tendinta indivizilor de a cheltui o parte din venitul lor pentru procurarea bunurilor de consum (satisfactori).

Inclinatia medie spre consum (c) reprezinta raportul dintre consumul total si venitul disponibil, adica: c = V, si arata cat se cheltuieste pentru consum dintr-o unitate monetara de venit. Daca acest raport este exprimat procentual, el reprezinta rata consumului, adica ponderea consumului total in venitul disponibil; c = × 100.

Inclinatia marginala spre consum (c′) se calculeaza ca raport intre variatia consumului (∆C) si variatia corespunzatoare a venitului (∆V), conform relatiei: c′ = , si exprima cresterea (descresterea) consumului la o crestere (scadere) unitara a venitului. Altfel spus, reprezinta consumul suplimentar realizat de o persoana (gospodarie) atunci cand primeste o unitate monetara suplimentara de venit. Dupa cum am precizat, conform legii psihologice fundamentale, (c′) se prezinta, de regula, ca o marime pozitiva, dar subunitara, adica: 0 < c′ < 1. De precizat, ca inclinatia marginala spre consum poate atinge, cel putin teoretic, si valoarea 0, atunci cand ∆C = 0 (consumul ramane constant la variatia venitului), si valoarea 1, atunci cand ∆C = ∆V (consumul variaza in aceeasi proportie cu venitul), adica: 0 ≤ c′ ≤ 1.

Un alt factor determinant al consumului il constituie avutia (bogatia), care reprezinta valoarea tuturor bunurilor (activelor), tangibile si intangibile, ce se afla in proprietatea gospodariilor familiale si/sau administratiilor publice. Avutia este o marime de stoc care poate fi determinata la o anumita data, spre deosebire de venit care este un flux intr-o perioada de timp. Intre cele doua variabile economice exista insa o stransa legatura, intrucat bunurile care alcatuiesc avutia indeplinesc de regula caracteristicile bunurilor economice, astfel ca acestea au o valoare economica de piata. Ca atare, aceste active au capacitatea de a genera in viitor un flux de venituri pentru detinatorii lor. Putem spune, deci, ca un stoc de active (fizice si financiare) detinut de o persoana fizica (gospodarie familiala) este un potential generator de fluxuri de venituri, iar modificarile intervenite in volumul si structura activelor influenteaza fluxul de venituri si implicit cheltuielile de consum. Faptul ca o avere mai mare poate duce la un consum superior este denumit efectul de avutie. Evolutia consumului este influentata si de anticiparile sau previziunile privind venitul viitor, preturile si bogatia. Acestea influenteaza insa in mod diferit consumul, dupa cum este vorba de anticipari privind veniturile sau bogatia si anticipari privind preturile.

Astfel, daca indivizii se asteapta ca intr-un viitor apropiat nivelul general al preturilor sa creasca (anticipari pesimiste), ei vor fi destul de motivati sa-si sporeasca cheltuielile prezente de consum. Invers, o perspectiva a scaderii preturilor (anticipari optimiste) va determina o reducere a cheltuielilor de consum prezente sau, mai bine spus, o amanare a acestora pentru o perioada imediat ulterioara.

Previziunile pesimiste, in ceea ce priveste veniturile sau bogatia (de exemplu, perspectiva intrarii in somaj a unei persoane angajate), pot determina menajele sa reduca anumite cheltuieli de consum (mentinandu-si insa consumul la un nivel minim vital) si sa economiseasca mai mult. Cand previziunile sunt optimiste (de exemplu, asteptarea promovarii pe un post sigur si mai bine platit), consumul prezent are o tendinta de crestere, in dauna economiilor, si in special, datorita contractarii de imprumuturi, ce urmeaza a fi rambursate ulterior.