Dezvoltarea economico-sociala durabila

DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALA DURABILA

Introducere

Conceptul de dezvoltare durabila este unul de mare actualitate, care implica simultan crestere economica, eficienta si protectie a mediului inconjurator.

Obiectivele procesului de studiu

Cunoasterea si intelegerea urmatoarelor concepte cheie este esentiala pentru compatibilizarea sistemelor economic, uman, ambiental si tehnologic in cadrul dezvoltarii durabile:

dimensiunile dezvoltarii durabile;

strategia tranzitiei la dezvoltarea durabila;

procesul tranzitie demografice;

dimensiunea militara a economiei;

conceptii de protectie a mediului natural;

obiectivele actuale in dom 252d36c eniul mediului si dezvoltarii.

Viziune asupra dezvoltarii durabile

Preocuparile privind dezvoltarea durabila, la nivelul fiecarei tari, dar si la scara mondiala, sunt rezultatul unui complex de probleme care ingrijoreaza: saracia in mijlocul belsugului, degradarea mediului inconjurator, pierderea increderii in institutii, extinderea necontrolata a urbanizarii, nesiguranta ocuparii unui loc de munca, instrainarea tineretului, inlaturarea valorilor traditionale, inflatia, somajul si alte crize economico-financiare sau geopolitice etc.

Primele lucrari privind teoria si practica dezvoltarii durabile aveau o optica planetara, dat fiind faptul ca la acest nivel s-au putut constatat mai vizibil efectele negative conjugate ale dezvoltarii anterioare a omenirii. Desigur aceasta nu inseamna ca in diferite tari ale lumii nu au fost create elemente cu caracter juridic economico-financiar si educational care s-au constituit apoi in dezvoltari durabile.

Incepand cu anul 1972, cand a avut loc Conferinta asupra mediului de la Stockholm si pana in prezent, au fost identificate peste 60 de interpretari ale conceptului de dezvoltare in noua viziune. Aria acestor interpretari se inscrie intre doua limite extreme: cea care propune stoparea cresterii economice si cea care absolutizeaza rolul mediului natural.

In raportul Brundtland, intitulat "Viitorul nostru comun", prezentat la Conferinta Natiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, dezvoltarea durabila este conceputa in viziunea reconcilierii dintre economie si mediul inconjurator "pe o noua cale de dezvoltare care sa sustina progresul uman nu numai in cateva locuri si pentru cativa ani, ci pentru intreaga planeta si pentru un viitor indelungat".

Punctul de vedere larg acceptat este cel de dezvoltare durabila (viabila, sustenabila), in cadrul careia se urmareste interactiunea si compatibilitatea a patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic. In acest fel se asigura satisfacerea nevoilor prezentului fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile lor nevoi.

Pentru realizarea conditiilor de compatibilitate a celor 4 sisteme, strategia dezvoltarii durabile include, ca un element esential, simultaneitatea progresului in toate cele patru dimensiuni.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabila porneste de la intelegerea faptului ca economia unei tari, ca si a tuturor tarilor inseamna mai mult decat suma partilor componente, ca modificarile produse intr-un subsistem sau altul antreneaza schimbari de ansamblu profunde, in virtutea interdependentelor dinamice existente intre componentele acesteia.

Pornind de la cinci factori care se interinfluenteaza in procesul dezvoltarii - populatia, resursele naturale si mediul natural, productia agricola, productia industriala si poluarea - strategia dezvoltarii durabile isi propune sa gaseasca criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiective de atins - mijloacele necesare, pe baza compatibilitatii lor reciproce in timp si spatiu. Este vorba de a concepe si realiza un asemenea mediu economic care, prin intrarile si iesirile sale, se afla intr-o compatibilitate dinamica cu mediul natural, dar si cu nevoile si interesele prezente si viitoare ale generatiilor care coexista si se succed.

De aici decurge ca dezvoltarea durabila este definita de: o dimensiune naturala (in sensul ca aceasta exista numai atata vreme cat mediul creat de om este compatibil cu mediul natural); - una social-umana (toate iesirile din mediul creat de om trebuie sa raspunda direct nevoilor si intereselor prezente si viitoare ale generatiilor); - o dimensiune national-statala, regionala si mondiala (compatibilitatea criteriilor de optimizare, atat pe plan national, cat si la nivel regional sau global-mondial).

Asadar, conceptul de dezvoltare durabila, ca si strategia sa de realizare pun problema omului si a colectivitatii umane din perspectivele timpului si spatiului. Asemenea perspective, pe care trebuie sa le integreze dezvoltarea durabila, depind de cultura omului, de experienta sa, de actualitatea si dificultatea problemelor cu care se confrunta la fiecare nivel, de gradul de dezvoltare si incorporare a cuceririlor stiintei si tehnicii, de strategiile nationale si internationale de dezvoltare. Fara sa neglijeze aspectele concrete ale vietii de zi cu zi, dezvoltarea durabila incearca sa conceapa scenarii de viitor, in cadrul carora prezentul sa-si gaseasca locul sau.

Prin raspunsul care trebuie dat la tendintele actuale ale celor cinci procese aratate, dezvoltarea durabila isi propune sa creeze, in timp si spatiu, conditiile depasirii limitelor progresului prin progresul limitelor, atat cantitativ cat si calitativ de pe pozitia omului si a intereselor generatiilor ce se succed.

In esenta, dezvoltarea durabila este definita de urmatoarele elemente mai importante: compatibilitatea permanenta si sigura a mediului creat de om cu mediul natural; echitatea sanselor generatiilor care coexista si se succed in timp si spatiu; interpretarea prezentului prin prisma viitorului, prin introducerea securitatii ecologice ca scop al dezvoltarii; compatibilitatea strategiilor nationale de dezvoltare ca urmare a reflectarii de catre fiecare tara a interdependentelor geo-economice si ecologice; mutarea centrului de greutate in asigurarea bunastarii generale spre calitatea cresterii economice; redefinirea strategiei globale a dezvoltarii prin luarea in obiectiv a capitalului uman, a factorilor instructiv-culturali; in ultima instanta, obiectivele dezvoltarii economico-sociale durabile sunt subordonate, deopotriva insanatosirii omului si mediului natural, ambele privite in timp si spatiu.

Atat teoria cat si practica dezvoltarii durabile trebuie sa se bazeze pe compatibilitatea politicilor de asigurare a calitatii rezultatelor activitatii umane cu politicile de protejare a mediului inconjurator, de evitare a unor riscuri majore in desfasurarea activitatilor umane, prin elaborarea unei Carte a Afacerilor in aceasta viziune.

Carta Afacerilor in viziunea dezvoltarii durabile trebuie sa contina principii de urmat, de la costurile productiei pana la veniturile obtinute, impreuna cu managementul educational necesar, atat pentru cei ce produc, cat si pentru cei ce distribuie si utilizeaza produsele si serviciile necesare vietii oamenilor.

Masurarea progresului economic si social in viziunea dezvoltarii durabile presupune un alt sistem de criterii si indicatori care sa tina seama de faptul ca PNB / locuitor nu va mai putea exprima singur bunastarea umana deoarece piata apreciaza numai eficienta - ea nu are organe pentru a auzi, a simti sau a mirosi nici justetea, nici viabilitatea.

Analizand lumea in care traim, din punct de vedere economic si ecologic, studiile intreprinse constata urmatoarele doua puncte de vedere contradictorii:

a) potrivit indicatorilor economici cu care se apreciaza pana acum starea de sanatate a economiei mondiale "lumea se afla intr-o stare rezonabila, buna si ca previziunile economice pe termen lung sunt promitatoare . Economistii cred ca tehnologiile avansate pot depasi orice limite;

b) potrivit indicatorilor care masoara starea de sanatate a mediului ambiant "fiecare indicator major arata o deteriorare a sistemelor naturale: pasunile isi micsoreaza suprafetele, deserturile se extind, pamanturile arabile isi pierd humusul, stratul de ozon stratosferic devine tot mai subtire, gazele ce produc efectul de sera se acumuleaza, numarul speciilor de plante si de animale se micsoreaza, poluarea aerului atinge niveluri care ameninta sanatatea oamenilor in sute de orase, iar degradarile produse de ploile acide se pot vedea pe orice continent.

Diferentele dintre cele doua puncte de vedere asupra lumii apar si mai pregnant daca facem o comparatie intre principalii indicatori economici si ecologici ai lumii in care traim.

Consumul de cereale pe, locuitor este un indicator relevant pentru nivelul de trai in tarile cu venituri mici deoarece productia de cereale este un barometru mai sensibil la degradarea mediului natural decat este venitul.

Contrastul dintre economisti si ecologisti in aprecierea si masurarea progresului economic iese in evidenta cel mai mult in legatura cu agricultura si populatia. Tendinta de a produce cat mai multa hrana va determina, dupa o anumita perioada, o situatie paradoxala de a imprumuta de la viitor, ceea ce va incepe sa impuna taxe, deoarece noi traim intr-o cultura urbana foarte industrializata, dar, trebuie sa stim ca nu exista nici o societate de tip "post-agricol".

Era pe care a parcurs-o omenirea pana in prezent este aceea a unei economii mondiale neviabile din punctul de vedere al mediului ambiant, bazata pe fenomene de crestere nelimitata. Noua era in care va trebui sa intre omenirea va avea ca numitor comun o singura idee fundamentala: satisfacerea nevoilor generatiilor actuale fara a compromite potentialul viitoarelor generatii de a-si satisface nevoile lor.

Era ecologica care va trebui sa se instaleze in evolutia lumii va trebui sa inceapa cu proiectarea unui sistem energetic viabil, care sa apeleze la energia solara - ca o sursa regenerabila, care probabil isi va pune amprenta asupra modelului economic al viitorului, dupa unii specialisti aceasta ar fi economia solara.

Trecerea la era ecologica a dezvoltarii durabile va insemna si reciclarea materialelor, reducerea drastica a deseurilor, schimbarea produselor si a reactiei oamenilor, renuntarea la societatea risipei - ca elemente componente ale "strategiei tehnologiilor blande", apropiindu-se astfel de scopul final al asigurarii vietii, dupa cum afirma E.F.Schumacher "maximum de bunastare cu minimum de consum".

In viziunea dezvoltarii durabile se integreaza organic si strategic regandirea transportului urban, tinand seama ca tehnologia poate deveni un bun servitor, un rau stapan daca nu este conceputa intr-o compatibilitate directa cu nevoile de viata ale oamenilor, intr-un mediu natural sanatos. Alaturi de revolutia tehnologiilor in infrastructura este esential sa se realizeze un nou mod de a concepe urbanizarea astfel incat orasele sa fie create pentru oameni, toate acestea presupunand revizuirea de fond a politicilor de pana acum.

In stransa legatura cu aceste componente, dezvoltarea durabila presupune si trecerea la exploatarea regenerativa a padurilor.

Realizarea noii ere a dezvoltarii durabile presupune o perioada de tranzitie in care atat liderii politici, cat si cetatenii sa-si reevalueze telurile si aspiratiile, sa redefineasca etaloanele reusitei in viata, si sa-si adapteze munca si folosirea timpului liber la un nou set de valori-principii, care sa aiba ca obiectiv prosperitatea si protectia generatiilor viitoare.

Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltarii durabile devine operationala prin politici nationale adecvate, in masura sa favorizeze compatibilitatea sistemelor ce se interconditioneaza in timp si spatiu, colaborarea si cooperarea cu caracter regional, international si mondial.

Plasand fiinta umana in centrul prioritatilor, dezvoltarea durabila nu constituie un scop in sine, ci un mijloc pentru a umaniza progresul tehnic si economic, pentru a-i distribui cat mai echitabil efectele asupra generatiilor care coexista si se succed.

Desi apare ca o cerinta fundamentala pentru tarile lumii, strategia dezvoltarii durabile trebuie abordata tinand seama de decalajele existente astazi in lume, de impartirea tarilor in dezvoltate si slab dezvoltate, bogate si sarace, producatoare de arme nucleare (antiecologice si antiumane si fara o capacitate competitiva de aparare etc.)

In acest context, desi obiectivul final al strategiei dezvoltarii durabile este acelasi pentru toate tarile, problemele concrete care urmeaza sa fie rezolvate sunt foarte diferite de la o tara la alta. Astfel, sursele financiare necesare ca si modalitatile de realizare sunt dependente de dificultatile ce vor fi intampinate, de pozitia populatiei fata de obiectivele unui asemenea proces de lunga durata, ca si de costurile care vor trebui suportate. Ca urmare, etapele ce urmeaza sa fie parcurse, ca si durata atingerii telurilor propuse ar putea sa fie nu numai diferite, dar si asincrone, ceea ce poate compromite actiunea in ansamblul ei.

In cadrul acestui proces relativ indelungat vor aparea pe langa factori favorabili - nationali si internationali - si factori de franare, atat in tarile dezvoltate, cat si in cele slab dezvoltate. Esentialul este insa sa existe o vointa comuna si puternica pentru realizarea unicului obiectiv final in fata caruia toti oamenii sunt egali de la natura.

Pentru succesul noii ere a dezvoltarii durabile, pe langa constituirea strategiilor nationale bazate pe resursele si nevoile proprii, dobandesc importanta majora strategiile cu caracter regional, international si chiar mondial. Acestea trebuie sa tina seama nu numai de globalizarea dezvoltarii durabile, ci si de faptul ca este imperios necesar sa se redistribuie eforturile si dupa amploarea si intensitatea cu care au fost provocate daunele progresului si mediului natural de catre diferitele state ale lumii.

Pentru tarile dezvoltate economic, noua strategie impune tranzitia spre restructurarea de fond a activitatilor economice si sociale, a invatamantului, ocrotirii sanatatii omului si mediului inconjurator. In schimb, pentru tarile sarace si slab dezvoltate, nu se poate pune problema opririi cresterii economice, ci dimpotriva, gasirea acelor strategii care sa raspunda favorabil, concomitent, atat problemelor cresterii productivitatii muncii, cat si problemelor populatiei, mediului inconjurator si calitatii vietii oamenilor.

In cadrul acestui proces complex si contradictoriu, aproape ca nu se stie cine este mai avantajat: tarile aflate in linia intaia, care trebuie sa-si restructureze aproape tot ceea ce au creat; tarile aflate in ultima linie, care trebuie sa gandeasca inceputul noii ere de dezvoltare de pe pozitia intarziatilor la vechea dezvoltare. Ceea ce se stie insa cu certitudine astazi este ca succesul in toate tarile va fi favorizat nu numai de vointa politica a guvernantilor, ci si de hotararea care trebuie sa vina de la fiecare individ in parte, de la fiecare "cetatean" al Terrei si de la toti oamenii Planetei, luati impreuna.

Noua viziune a dezvoltarii durabile va trebui sa insemne si strategii noi de distribuire mai echitabila a veniturilor si bogatiilor la nivelul tarilor lumii, o "ordine sociala superioara" - care este interesata de viata generatiilor viitoare la fel de mult ca si de cea a generatiilor prezente si care se concentreaza mai mult asupra sanatatii planetei si a oamenilor decat asupra acumularii materiale a puterii militare".

La baza noii ordini sociale pe care o impune dezvoltarea durabila, Declaratia de la Tokio din 27 februarie 1987, aseaza opt principii de baza: revigorarea cresterii economice; o noua calitate in cresterea economica; conservarea si dezvoltarea bazei de resurse; asigurarea mentinerii nivelului dezvoltarii populatiei; reorientarea tehnologiei si controlul asupra riscurilor ei; integrarea mediului si a proceselor economice in actul decizional; reforma relatiilor economice internationale; intarirea cooperarii internationale.

Dezvoltarea economica si problema ecologica

Intre factorii care stau la baza cresterii economice si, pe un plan mai larg a dezvoltarii, se afla, asa cum s-a mentionat in unele din lectiile anterioare, factorul ecologic sau de mediu. Acesta consta, in linii generale, din interactiunea dintre comunitatea biotica si mediul fizic de existenta si de evolutie a sa, adica atmosfera, litosfera, hidrosfera, lumina si energia solara etc.

Locul si rolul important al factorului ecologic intre determinantele cresterii economice durabile sunt puse in evidenta succint, dar deosebit de cuprinzator, in urmatoarea schema, elaborata de doi membri proeminenti ai Clubului de la Roma.

Criza ambientala. Propulsarea factorului ecologic, de mediu, in prim-planul activitatii economice de la acest sfarsit de secol si de mileniu, se datoreaza pericolului pe care-l reprezinta impingerea, dincolo de limitele admisibile, a discordantei dintre exploatarea de multe ori rapace a naturii si luarea in considerare a conditiilor de existenta si functionare normala a sa. Sa avem in vedere ca natura este unicul rezervor general de resurse cu diferite calitati si grade de accesibilitate in timp, ea fiind, totodata, receptor fundamental de deseuri, reziduuri si alte asemenea efecte secundare ale productiei, repartitiei, schimbului si consumului asupra naturii si societatii omenesti.

Niciodata pana acum vreo civilizatie nu a creat mijloacele necesare pentru a distruge literalmente o planeta, nu un oras. Niciodata nu au fost amenintate cu otravirea oceane intregi, nu au disparut peste noapte de pe pamant specii intregi, din cauza lacomiei si a neatentiei oamenilor; exploatarile miniere la zi nu au desfigurat niciodata atat de tare fata pamantului, aerosolii de lac pentru par nu au epuizat stratul de ozon, iar poluarea termica nu a amenintat clima planetei.

Inainte de a trece la analiza mai detaliata a poluarii pe cele trei paliere ale sale, aerul, apa si solul - este necesara precizarea cauzelor reale, de fapt, cauzele crizei ambientale in general.

A incrimina industrializarea si civilizatia industriala in ansamblu pentru neajunsurile ce se manifesta pe planul poluarii si al gestionarii ineficiente a resurselor, asa cum reiese din unele dintre pasajele prezentate mai sus, ar fi o mare greseala. Ea ar duce la descurajarea efectuarii cercetarii stiintifice si a aplicarii rezultatelor sale in productie. Nu industria sau industrializarea trebuie sa fie facute vinovate pentru multitudinea aspectelor si componentelor crizei ambientale actuale, ci omul, care in goana sa dupa imbogatire, ori "din cauza lacomiei si neatentiei lui" - asa cum se exprima A.Toffler - nu a selectat si aplicat anume acele cuceriri ale stiintei si tehnicii care sa duca la protectia si imbogatirea naturii si nu la saracirea si distrugerea ei.

Cu alte cuvinte, omul este cel care trebuie sa manifeste discernamantul necesar si simtul de raspundere in selectarea si aplicarea acelor rezultate ale dezvoltarii industriale, care tin seama de legile mediului natural si asigura echilibrul ecologic, adica intre ceea ce el primeste de la natura si ceea ce ii da acesteia. Pentru a supravietui trebuie sa invatam sa restituim naturii bogatia imprumutata de la ea.

Poluarea aerului este consecinta exclusiva a unei anume activitati umane. Intr-o etapa incipienta de dezvoltare a societatii, funinginea si praful erau considerate ca factori principali de poluare a aerului. In prezent, ca urmare a revolutiei tehnice, monoxidul de carbon si dioxidul de sulf reprezinta principalii poluanti ai atmosferei. La acestia se adauga amestecul de fum si ceata (smogul), precum si oxizii de nitrogen si fotooxidantii produsi de motoarele cu combustie interna ale autoturismelor.

Cu exceptia cauzelor accidentale, poluarea apei provine din deversari necontrolate de diverse origini, intre care: apele reziduale urbane, ape industriale, poluarea de origine agricola a apelor s.a.

Sursele principale de poluare a apei sunt industria hidroenergetica, cea extractiva, prelucratoare, a constructiilor, zootehnia, cultura plantelor etc.

Capitalul cel mai de pret de care dispune omul in randul factorilor naturali este considerat solul. Ansamblul comunitatilor biologice depinde de acest strat subtire fecund de la suprafata pamantului. Cu exceptia unor resurse din oceane, omul obtine din sol cea mai mare parte a resurselor sale necesare satisfacerii trebuintelor de consum. Dar solul nu este rezervor inert, inepuizabil, asa cum s-ar putea crede, ale carui bogatii ar putea fi extrase linistit, cum se procedeaza cu mineralele din subsol. In realitate, solul este un mediu complex intr-o permanenta schimbare, fiind supus degradarii naturale, in virtutea legii entropiei sau artificiale, prin actiunea omului si chiar distrugerii, atunci cand echilibrul sau ecologic este grav afectat. Refacerea solului, prin actiunea energiei solare si a atmosferei, este posibila doar in decursul unor perioade foarte indelungate (pana la 10 secole pentru 3 cm grosime), iar omul si intemperiile il pot distruge in cativa ani si chiar cateva ore.

Dintre factorii poluanti ai solului, cele mai mari prejudicii le aduc pesticidele, denumite din aceasta cauza si "elixirul mortii". Ele sunt produse chimice (insecticide, erbicide, fungicide etc.) destinate luptei impotriva plantelor si animalelor daunatoare. Pesticidele sunt absorbite in diverse proportii de catre plante si animale, fapt ce antreneaza prezenta lor nedorita in alimentele oamenilor.

Poluarea solului poate avea loc si prin excesul ingrasamintelor chimice, care, de asemenea, ajunge la om prin apa si prin alimente.

In Romania, potrivit datelor existente si accesibile, situatia de ansamblu in ce priveste poluarea, inclusiv cea care intr-o forma sau alta ajunge la om, indeosebi in alimentele sale, deocamdata este satisfacatoare. "Graul romanesc, rosiile romanesti, vinul romanesc, ba chiar si puii de la avicolele romanesti pot fi la fel de bune si frumoase, ba chiar mai gustoase (decat cele din Occident - n.n.) fiind mai ecologice, intrucat taranii nostri nu s-au dedat inca la stimulentele chimice sofisticate din Occident."

Dezvoltarea ecologica (ecodezvoltarea). In acceptiunea conturata in ultimii ani, dezvoltarea ecologica (ecodezvoltarea) inseamna cresterea economica in stransa corelatie si interconditionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic.

Potrivit celor mai noi achizitii epistemiologice in domeniu, continutul si semnificatia conceptului de ecodezvoltare s-au imbogatit, in prezent ele devenind o relatie complexa ce se refera nu numai la dezvoltarea economica propriu-zisa in raport cu mediul natural, ci la intreaga dezvoltare umana, inclusiv la aspectele sale sociale, de cultura, stiinta si civilizatie, de egalitate si echitate intre oameni.

Recunoasterea, in ultimul timp, a dependentei dezvoltarii economice a resurselor naturale si de starea lor fizica si formularea conceptului de ecodezvoltare au avut loc in cadrul unei confruntari indelungate intre mai multe conceptii de protectie a mediului natural, intre care se disting indeosebi conceptia geocentrica, cea biocentrica si conceptia antropocentrica.

Conceptia geocentrica face parte din protectia Terrei, a factorilor naturali, un scop in sine, condamnandu-se orice interventie a omului asupra naturii, asupra pamantului. Prin aceasta se urmareste promovarea unui conservationism absolut al acestuia. In aceasta conceptie, omul este omis aproape complet, el fiind considerat ca unul din milioanele de elemente ce se cer conservate pentru ca "natura sa ramana neatinsa in puritatea ei." Acest conservationism dus la absurd nu poate avea o larga audienta in randul ecologistilor si al populatiei. .

A doua conceptie, cea biocentrica aseaza in centrul preocuparilor ecologice celelalte forme de viata si specii, deoarece cu toate ca sunt creaturi sensibile, ele nu se pot prezerva singure, asa cum o face omul, nici chiar atunci cand este vorba de pradatori. Conceptia respectiva pretinde ca omul sa nu intervina in viata speciilor decat pentru protejarea lor. Aceasta forma de conservationism nu tine seama insa de faptul ca apararea biosferei in conditiile cand omul nu-si poate asigura existenta si dezvoltarea decat folosindu-se de natura, lucru care I se interzice, nu mai poate interesa pe nimeni (bunaoara, sutele de milioane de oameni ce mor de foame sau se afla in pragul saraciei.

In cea de-a treia conceptie - antropocentrica - totul este subordonat nevoilor crescande si tot mai diverse ale omului, in fata caruia nimic nu conteaza. A privi, insa omul ca pe o fiinta care are dreptul sa faca orice si sa incalce, in numele intereselor sale, legile naturii, se dovedeste a fi o enorma eroare. La fel se intampla si cu absolutizarea trebuintelor de consum ale omului. Facand totul in folosul lor, fara respectarea limitelor impuse de legile naturii, oamenii pot impinge lucrurile pana la respectarea limitelor impuse de legile naturii, oamenii pot impinge lucrurile pana la distrugerea insasi a bazelor naturale ale existentei lor. In viziunea aceluiasi Echeveria citat mai sus "nu se mai poate accepta distrugerea naturii ca un sacrificiu pe altarul cresterii economice".

Retinand elementele comune, rationale si utile ale acestor trei conceptii privind protectia mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare, care s-ar putea numi conceptia reconcilierii omului cu natura si cu sine insusi.

Aceasta conceptie, care sta la baza notiunii de ecodezvoltare, cuprinde obligatoriu respectul fata de legile naturii in viata economica si in general, respectul pentru echilibrul economic pentru sanatatea Terrei si a sferelor sale, ca si pentru progresul societatii umane in ansamblu.

Abordarea ecologica a cresterii si dezvoltarii economice ridica, insa, multe alte probleme mai concrete, cum este si cea a internalizarii costurilor cu protectia mediului. Sub raport strict economic, structura cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei productii oarecare cuprinde si investitiile capitale, cheltuielile de exploatare si intretinere, precum si impozitele. Anii din urma, sub incidenta crizei ambientele, au aratat ca aceasta structura este incompleta, costul real al productiei trebuind sa ia in considerare si cheltuielile ce se fac pentru neutralizarea (anularea) sau prevenirea efectelor nedorite, nocive ale productiei.

In conditiile actuale, ale crizei ambientale, cheltuielile pentru protectia si ameliorarea mediului sunt productive deoarece masurile practice finantate prin ele au menirea sa intretina mediul nealterat si, in acelasi timp, ii imprima si unele valente noi de progres. Cu alte cuvinte, cheltuielile respective nu numai ca mentin integritatea mediului natural prin prelungirea existentei sale, dar pot, contribui totodata, la sporirea calitatii sale. Pe de alta parte, realitatea invedereaza adevarul ca bunuri, cum sunt apa, aerul, lumina si energia soarelui etc., care altadata aveau o utilitate ce nu necesita cheltuieli si nici nu se exprimau prin pret, in prezent necesita cheltuieli pentru a fi mentinute si reproduse cu insusirile lor initiale. Ele sunt absolut necesare reintrarii in circuitul normal al factorilor naturali si, in acest sens obiectiv, intra in categoria bunurilor care costa.

De regula, investitiile pentru protectia mediului natural atrag dupa ele efecte economice pozitive pe termen lung. De cele mai multe ori, acestea se prelungesc cu mult peste termenul lor de recuperare.

Examinarea tuturor acestor aspecte duce la concluzia ca toate cheltuielile ce se fac cu protectia si ameliorarea mediului natural fac parte din costul global sau total al productiei. Ele trebuie recuperate, dovedindu-se productive. A omite acest lucru, in numele unei pretinse "eficiente sau rentabilitati" imediate, ar insemna ignorarea realitatii, a costurilor efective, care cuprind si cheltuielile pentru prevenirea sau anularea efectelor nedorite. Fara a se tine seama de aceste costuri, activitatile economice ar duce la dereglari grave atat in mediul natural, cat si in economie in ansamblu. Viata demonstreaza ca includerea acestor cheltuieli in costul produsului (serviciului), a carui realizare le-a generat, este mai eficace in lupta contra poluarii si degradarii conditiilor de mediu decat subventionarea intr-o forma sau alta de catre stat a procesului economic.

Un alt adevar ce trebuie obligatoriu luat in seama in activitatea economica este acela ca prevenirea poluarii si, in general, a degradarilor din mediul natural costa substantial mai putin decat remedierea lor. Aceasta este valabila atata timp cat nu s-a ajuns la punctul limita, de la care nu mai exista intoarcere. In consecinta, se impune ca in cadrul studiilor tehnico-economice privind investitiile, cheltuielile pentru prevenirea sau remedierea degradarii mediului sa nu fie considerate "auxiliare" sau "facultative", ci ca facand parte integranta si inseparabila din cheltuielile obligatorii ale construirii obiectivului luat in atentie.

Ca urmare a politicii gresite in acest domeniu, pana in decembrie 1989, pentru reducerea costurilor investitiilor se renunta, inainte de toate, la aparatura impotriva poluarii. Sau, acolo unde asemenea aparate existau, primele care erau scoase din functiune, in cazul diverselor restrictii de consumuri, inclusiv de energie, erau tocmai aceste aparate.

In ultimul timp, concomitent cu reconsiderarea locului tot mai important ce-l ocupa preocuparile fata de protectia mediului natural, se fac incercari insistente de calculare a eficientei economice a acestei activitati. Pe langa rolul deosebit pe care-l are in aceasta privinta elaborarea teoretica a internalizarii costurilor de protectie a mediului, o contributie de seama revine abandonarii in ultimii ani de catre tarile foste socialiste est-europene a conceptiilor perimate dupa care resursele naturale nu au valoare si pret deoarece ele nu fac obiectul vanzarii-cumpararii. Pe aceasta baza, s-au avansat cercetari de solutionare teoretica si practica.

O problema aparte o constituie eficienta cheltuielilor pentru protectia si ameliorarea mediului natural. Cu toate ca metodologia de calcul a acesteia nu este pe deplin elaborata, se poate afirma ca eficienta economica a productiei si a oricarei alte activitati nu poate fi determinata fara luarea in calcul a influentelor activitatilor respective asupra mediului natural. Este pe cale de a se constitui ca o categorie de-sine-statatoare eficienta ecologica.

Obiective actuale in domeniul mediului si dezvoltarii. Propulsarea problematicii ecologice in prim planul preocuparilor popoarelor in ultimele doua decenii, determinata de criza ambientala, a avut ca rezultat mobilizarea fara precedent a opiniei publice in favoarea acestei problematici, fapt ce si-a gasit expresia in: organizarea celor doua conferinte mondiale asupra mediului si dezvoltarii (Stockholm 1972 si Rio de Janeiro 1992); aparitia unor viguroase curente de opinie si chiar a unor partide politice, denumite eufemistic partide ale "verzilor"; organizarea unor structuri administrative adecvate la nivelul guvernelor sub forma ministerelor mediului; aparitia si institutionalizarea unor organisme nonguvernamentale, care, ca si ministerele respective, se ocupa de problemele dezvoltarii ecologice s.a.m.d.

In acelasi timp, mutatii deosebit de importante in acest domeniu au avut loc si in planul filozofiei economice care au inspirat asemenea politici si actiuni. Astfel conceptia privind "cresterea zero", aparuta dupa Conferinta de la Stockholm in stransa legatura cu primul raport catre Clubul de la Roma, cauta sa inspire stoparea oricarei cresteri si dezvoltari economice. Aceasta filozofie a fost inlocuita cu alta noua care respinge solutia preconizata de vechea conceptie si delimiteaza, totodata, dezvoltarea economica de cresterea unor indicatori cantitativi in domeniu. Potrivit noii filosofii, dezvoltarea economica trebuie sa fie perceputa sub aspect calitativ, de armonizare a proceselor de crestere economica, cu gestionarea rationala a resurselor naturale si protectia factorilor de mediu. Pe de alta parte, in stransa legatura cu noua filozofie economica are loc trecerea de la vechiul concept de dezvoltare, bazat pe utilizarea nerationala, neeconomicoasa a resurselor si nesocotirea impactului proceselor dezvoltarii asupra mediului natural, la un alt concept, denumit - asa cum s-a mentionat mai inainte - dezvoltarea durabil, a carei sfera de cuprindere este mult mai larga.

Noile conceptii in domeniul mediului si dezvoltarii si-au gasit reflectarea in orientarile si obiectivele Conferintei mondiale a ONU de la Rio de Janeiro, precum si ale structurilor institutionalizate guvernamentale si neguvernamentale.

In aceasta abordare integratoare, un rol important se asteapta a avea asemenea masuri cum sunt: introducerea contabilitatii protectiei mediului in statistica mondiala dupa un sistem convenit pe plan international; acordarea de subventii pentru tehnologii nepoluante; intensificarea impozitarii consumului resurselor poluante si neregenerabile; promovarea unor politici de preturi la produsele industriale, agricole, energiei si serviciilor de natura a contribui la realizarea internalizarii costurilor societatii de protectie a mediului natural; conceperea de instrumente economice care sa duca la cresterea eficientei energetice a instalatiilor si echipamentelor; acordarea de subventii consumatorilor pentru a-i determina sa se orienteze in activitatea lor menajera spre achizitionarea de aparatura casnica si echipamente energetice eficiente sub aspect atat economic cat si ecologic.

Al doilea document important adoptat la conferinta de la Rio de Janeiro este Conventia privind biodiversitatea. Obiectivul prioritar al acesteia il constituie promovarea "utilizarii durabile a diversitatii biologice", adica folosirea elementelor componente ale biodiversitatii de o maniera si intr-o cadenta care sa nu antreneze saracirea acestora pe termen lung si sa le salveze potentialul lor pentru satisfacerea nevoilor si aspiratiilor "generatiilor prezente si viitoare", cum precizeaza documentul.

Declaratia de la Rio de Janeiro asupra mediului si dezvoltarii este cel de al treilea document important convenit la aceasta reuniune internationala la nivel inalt. El cuprinde o suita de principii menite sa stimuleze cooperarea internationala in domeniul protectiei mediului natural. Intre aceste principii se afla: luarea in considerare a factorilor ecologici in procesul dezvoltarii economico-sociale; eradicarea saraciei si a decalajelor frapante in dezvoltarea economica si sociala contemporana, reducerea consumului exagerat de resurse naturale si aducerea lui in concordanta cu numarul populatiei; promovarea unei politici demografice corespunzatoare dezvoltarii ecologice durabile; descurajarea si, in final, eliminarea manipularilor transfrontaliere ale substantelor toxice care afecteaza sanatatea oamenilor si mediul natural; promovarea unor legislatii la nivelul standardelor avansate in acest domeniu.

Penultimul document adoptat este "Agenda 21", care, in consonanta cu noua filozofie a mediului si dezvoltarii, cuprinde un amplu program de actiune pentru asigurarea dezvoltarii ecologice durabile in perspectiva secolului XXI si a mileniului trei. Ultimul document, al V-lea este Declaratia de principii asupra gestiunii, conservarii si exploatarii ecologice viabile a tuturor tipurilor de paduri.

Pe plan paneuropean, ca membru asociat al Uniunii Europene, Romania cauta sa se adapteze din mers si cerintelor de ecologie pe care le incumba transformarea acestui continent intr-o "Europa ecologica", asa cum prevad documentele de Maastricht, cunoscut fiind ca intr-o astfel de Europa poate fi admisa in perspectiva ca membra cu drepturi depline numai o "Romanie ecologica". Realizarea acestui obiectiv este mult facilitata de faptul ca el este de data recenta si pentru tarile Europei occidentale.

Este cunoscut ca Tratatul de la Roma (1957), de constituire a Comunitatii Economice Europene (Pietei Comunei) nu contine nici o prevedere cu privire la o politica comunitara in materie de mediu ambiant. Atributiile noi, conferite Parlamentului European prin Tratatul de la Maastricht (1991) vizeaza si domeniul protectiei mediului si conservarii naturale. Pe aceasta baza, Parlamentul European si-a propus ca obiectiv, realizarea unei compatibilitati intre progresul economic si protectia mediului, prin includerea componentei ecologice in toate fazele de concepere si realizare a politicilor comunitare.

Problemele protectiei mediului si conservarii naturii au impact din ce in ce mai mare si asupra raporturilor comerciale, "arma ecologica" devenind tot mai prezenta in relatiile economice internationale. Tarile in care opereaza norme si standarde ecologice ridicate sunt interesate in protejarea lor fata de concurentii la care acestea sunt mai putin severe. Pozitia concurentiala a partenerilor depinde in mod hotarator de capacitatea lor de a asigura produse curate sub aspect ecologic, care sa raspunda atat exigentelor consumatorilor, cat si normelor aplicate acestora de catre partenerii lor comerciali. Ca si in celelalte domenii de activitate economica, politicile comerciale si cele ecologice trebuie sa se sustina reciproc, sa evite pe cat posibil utilizarea restrictiilor comerciale ca substitut al unor masuri de protectie corespunzatoare de norme si standarde ecologice ca piedici deghizate in calea comertului international.

Chestiunea de principiu a relatiei dintre economie si ecologie, de mentinere sau obtinere a unei anumite calitati a mediului ambiant in orice domeniu rezida, asadar in aceea daca este posibila mentinerea sau accentuarea cresterii economice si a dezvoltarii economico-sociale fara a prejudicia mediul in care traim. Aceasta problema se reduce, in ultima instanta la subordonarea tehnicii si tehnologiei mentinerii echilibrului ecologic necesar.