Natura si formele monedei

NATURA SI FORMELE MONEDEI

Una din problemele fundamentale ale economiei monetare este definirea monedei si identificarea formelor sale.

Raspunsul la intrebarea aparent simpla: "ce este moneda?" nu poate fi dat imediat si intr-o forma concisa, deoarece exista mai multe modalitati de abordare a problemei. Cu toate acestea, diversitatea perspectivelor nu constituie o ratiune s 545e45f uficienta pentru a evita chestiunea sau a pentru spune pur si simplu ca moneda este ceva ce nu poate fi definit. Dimpotriva, luarea in considerare a acestei debordante diversitati permite intelegerea caracterului multidimensional al instrumentului monetar. Caci, diversele abordari existente in doctrina sunt cel mai adesea complementare.

In literatura monetara aparuta in cursul timpului, exista trei modalitati principale de definire a monedei:

1) Abordarea functionala, prezenta deja la Aristotel, cu mai mult de trei sute de ani inainte de Christos, conform careia moneda se defineste prin functiile pe care le indeplineste.

2) Abordarea conceptuala este focalizata pe ceea ce este moneda, nu pe ceea ce face ea; este vorba, asadar, despre a sti ce este moneda din punct de vedere economic: un bun, un titlu, o forma de avere, o institutie etc.

3) Abordarea formala ofera o viziune mai concreta a fenomenului, in sensul ca intocmeste o lista tehnica a formelor sale actuale, bazata pe anumite definitii "oficiale" ale masei monetare.

Abordarea functionala

Modalitatea traditionala de definire a monedei consta in evidentierea celor trei functii esentiale pe care aceasta le indeplineste in procesul schimbului: 1) mijloc de schimb; 2) mijloc de masura a valorii; si 3) mijloc de rezerva.

Aceasta abordare a naturii monedei isi are originea in opera lui Aristotel. Ea a strabatut secolele si a rezistat tuturor avatarurilor provocate de aparitia unor noi forme de moneda, constituind si in prezent abordarea cea mai frecvent adoptata in analizele economice. Trebuie totusi spus ca dezbaterile actuale privesc mai putin continutul acestor functii si mai mult importanta lor relativa in cadrul triadei functionale amintite. Prin aceasta prisma, cu exceptia pozitiei sincretice, care nu privilegiaza nici una din functiile amintite, considerand ca toate sunt la fel de importante pentru definirea monedei, analiza moderna tinde, de regula, sa acorde preeminenta functiei de mijloc de schimb. Conform acestei conceptii, intalnite frecvent in literatura recenta, functia de mijloc de schimb este atat functia originara a monedei, cat si functia sa definitorie in economiile contemporane.

Schimbul de marfuri si costurile sale

Istoricii sunt de acord ca in zorii civilizatiei a existat o faza de schimb in natura (troc sau trampa), in care omenirea nu cunostea banii. In aceasta faza, o anumita marfa era schimbata direct pe o alta marfa, fara a se recurge la bani: alimentele, de exemplu, erau cedate in mod direct pentru imbracaminte, arme, unelte, mana de lucru necesara pentru defrisarea unui teren sau construirea unei cladiri s.a.m.d.

Trocul a insemnat un imens progres fata de etapa anterioara (economia naturala), cand fiecare individ trebuia sa-si insuseasca cunostintele si deprinderile necesare pentru producerea tuturor bunurilor de care avea nevoie, fara sa reuseasca, probabil, pe deplin, in nici una din aceste indeletniciri. Iar nivelul intelectual al primilor oameni care au inteles ca isi pot imbunatati nivelul de trai prin renuntarea la o parte din bunurile proprii in schimbul unei cantitati de bunuri straine justifica, fara indoiala, atributul de "sapiens" ce le-a fost conferit de urmasi. Progresul esential permis de troc consta in specializarea indivizilor care alcatuiesc o anumita comunitate umana si, deci, in cresterea productivitatii muncii si valorificarea superioara a resurselor de care dispune societatea respectiva.[1]

Cu toate acestea, trocul "pur" functioneaza cu inconveniente atat de mari, incat pana la aparitia unui alt mare progres - utilizarea monedei -, aplicarea pe scara larga a diviziunii muncii si specializarii a fost practic imposibila.

Intr-adevar, trocul implica un cost ridicat, care franeaza dezvoltarea schimbului si a productiei. Acest cost are doua componente: 1) costul de informare; si 2) costul de tranzactionare.

1) Costul de informare rezulta din faptul ca un individ care doreste sa modifice structura bunurilor pe care le detine, prin schimbarea, de exemplu, a bunului A pe bunul B, trebuie sa gaseasca un alt individ care sa accepte, la randul sau, sa schimbe bunul B pe A. Cu alte cuvinte, pentru ca tranzactia sa aiba loc, este necesar sa existe o dubla coincidenta de vointa referitoare la obiectele schimbului, a carei realizare impune o informare costisitoare (in termeni de timp sau venituri). Acest prim tip de costuri de informare este cel mai bine cunoscut, iar ca urmare este prezentat adesea ca fiind inconvenientul esential si chiar exclusiv al trocului.[2]

Exista insa si un alt tip de costuri de informare, care se refera la momentul schimbului: pentru ca tranzactia sa aiba realmente loc, este necesar, de asemenea, ca partenerii sa accepte schimbul in acelasi moment. Altfel spus, necesitatea unei duble coincidente de vointa in materie de obiecte ale schimbului este completata de necesitatea unei duble coincidente de vointa in ceea ce priveste momentul schimbului.[3]

2) Costul de tranzactionare cuprinde costul de transport, de depozitare, paza, perisabilitati etc. Aceste elemente de cost sunt in mod concret foarte diferite de la o tranzactie la alta, caci depind de un mare numar de factori, care tin de natura bunurilor schimbate, solididitatea sau fragilitatea acestora, cantitate, distanta etc. Costurile de tranzactionare respective afecteaza orice act de schimb, indiferent de forma acestuia - troc sau alta forma -, insa specific trocului este ponderea lor ridicata in raport cu valoarea bunurilor care sunt schimbate.

Pe langa costul de informare si de tranzactionare, trocul prezinta si un alt inconvenient, ce tine de aceasta data de structura ansamblului bunurilor dorite de agentii economici. Natura acestui inconvenient este ilustrata de celebrul exemplu al schimbului indirect, imaginat de K. Wicksell.[4]

Sa presupunem ca exista trei indivizi, care detin fiecare un anumit bun: individul X detine bunul A, Y detine B, iar Z detine C. Primul individ, X, proprietar al bunului A, de care nu are nevoie, doreste bunul B si doar acesta, adica nu ii trebuie bunul C. Insa, Y, proprietar al bunului B, nu doreste nici el bunul A, ci doar bunul C. Or, al treilea individ, Z, proprietar al bunului C, nu doreste bunul B, ci doar bunul A.

In aceste conditii, nici una din cele trei persoane nu poate obtine bunul dorit in mod direct de la o alta persoana, ci doar daca recurg toate trei la un schimb indirect (triangular). De exemplu, X poate obtine de la Z, in schimbul bunului sau, A, o anumita cantitate din bunul C, insa aceasta nu pentru a consuma bunul respectiv, ci pentru a-l schimba pe bunul B, de care, de fapt, are nevoie.

Exemplul de mai sus releva doua lucruri. Primul este ca, in cazul trocului, pe masura ce creste numarul fazelor intermediare, in care trebuie sa se realizeze dublele coincidente de vointa amintite, numarul tranzactiilor necesare pentru a ajunge la o situatie de echilibru tinde sa creasca. Or, odata cu cresterea numarului participantilor la schimb, respectiv, odata cu cresterea costului aferent fiecarei faze, acest inconvenient devine tot mai greu de suportat. Al doile aspect invederat de exemplul de mai sus este ca agentul economic X utilizeaza, de fapt, bunul C ca intermediar de schimb (tertum permutationis - cum il numeau autorii mai vechi) pentru a-si atinge obiectivul. Cu alte cuvinte, chiar si in cazul trocului, utilizarea unui intermediar de schimb poate fi avantajoasa pentru toti participantii la procesul de schimb. Ca urmare, afirmatia lui L. von Mises ca teoria monetara este, de fapt, o teorie a schimbului indirect este cat se poate de corecta.[5]

Din cauza dificultatilor mentinate, trocul "pur" ("primitiv") nu a existat decat in societatile inchise sau in care numarul indivizilor, ori al bunurilor susceptibile a fi tranzactionate, era limitat. In economiile ceva mai complexe, echilibrarea si dezvoltarea schimburilor impun gasirea unor solutii pentru atenuarea acestor inconveniente.

Aceasta diminuare a inconvenientelor trocului se produce prin perfectionarea tehnicilor de tranzactionare, in principal pe urmatoarele patru cai: 1) stabilirea unor locuri anumite de efectuare a schimburilor; 2) crearea unor case de compensare ("clearing"); 3) utilizarea unor marfuri obisnuite cu rol de intermediar de schimb; si 4) utilizarea unor marfuri speciale cu rol de intermediar de schimb.

1) Stabilirea unor locuri anumite de efectuare a schimburilor, in spatii si la momente determinate, cunoscute cu anticipatie (targuri, iarmaroace, balciuri, oboare, bazaruri s.a.m.d. - de exemplu, cu ocazia marilor sarbatori religioase, la schimbarea anotimpurilor etc.), faciliteaza intalnirea partilor si, deci, realizarea dublelor coincidente amintite. Aceste piete - in sensul comun al termenului[6] - reduc foarte mult costurile de informare implicate de troc, insa nu le elimina complet.

2) Crearea unor case de compensare ("clearing") permite, de asemenea, atenuarea constrangerilor trocului. Intr-adevar, organismul de compensare constituie un fel de "ecran" care se interpune intre agentii economici care doresc sa isi modifice zestrea initiala de bunuri. Astfel, acesti agenti nu vor mai schimba unul cu altul bunurile in mod direct, ci vor trece prin intermediarul reprezentat de casa de compensare (oficiul de clearing): fiecare va depune la aceasta din urma bunurile pe care intentioneaza sa le schimbe si va putea obtine, pentru o valoare echivalenta, bunuri depuse de altii.

3) Utilizarea unor marfuri obisnuite cu rol de intermediar de schimb prezinta avantaje similare cu recursul la o casa de compensare, fara a genera insa costurile pe care le implica crearea si functionarea unui asemenea asezamant. In plus, in ipoteza ca marfa-intermediar poate fi conservata o anumita perioada de timp, se reduc costurile de informare implicate de realizarea amintitei duble coincidente temporale a vointelor.

In acest caz, in loc sa schimbe direct o marfa pe alta marfa, vanzatorul schimba marfa sa pe o marfa-intermediar, iar apoi, cu aceasta din urma, cumpara marfa de care are, de fapt, nevoie. In modul acesta, actul de vanzare este disociat in timp de actul de cumparare, ceea ce faciliteaza amintita adaptare temporala a agentilor economici.

La prima vedere, s-ar parea ca, in loc sa simplifice lucrurile, faptul ca se efectueaza doua tranzactii in loc de una singura le complica si mai mult. Daca, de exemplu, un individ detine cereale si doreste sa le schimbe pe panza, s-ar parea - dar nu este asa - ca ar proceda mai expeditiv, daca ar schimba in mod direct cele doua marfuri una pe alta, nu vanzand intai cerealele pe marfa-intermediar (sa spunem, sare[7]), iar apoi cumparand cu aceasta din urma panza, de care are realmente nevoie.

In realitate, cele doua tranzactii amintite - vanzarea cerealelor pe marfa-intermediar (sare), iar apoi cumpararea cu aceasta din urma a panzei - sunt mai usor de realizat decat una singura. Motivul este ca marfa-intermediar nu este una oarecare, ci una extrem de importanta pentru viata comunitatii respective, fie ca bun de consum, fie ca mijloc de productie. Ca urmare, marfa respectiva face obiectul unei cereri si oferte generale in societatea in cauza.

Practic, aceasta inseamna ca, in comunitatea respectiva, se gasesc intotdeauna unii oameni dispusi sa cedeze marfa pe care o au in schimbul acestei marfi importante sau, dimpotriva, sa cedeze aceasta marfa, dorita de toti, in schimbul unui anumit bun, de care, in ceea ce ii priveste, au mai mare nevoie.

Spre deosebire de aceasta, doar o intamplare fericita ii permite detinatorului de cereale din exemplul nostru sa intalneasca hic et nunc o persoana care are nevoi exact opuse, adica este dispusa sa cedeze panza si sa primeasca cerealele. Si chiar daca intalnirea are loc - de exemplu, prin stabilirea cu anticipatie a datei si locului targurilor, iarmaroacelor, pietelor etc. -, nu este deloc sigur ca partile se vor intelege si sub aspectul raporturilor de schimb (preturilor), cantitatilor si celorlalte conditii ale schimbului.

In termeni probabilistici, se poate spune ca absenta oricarei coincidente este mult mai probabila decat existenta a doua serii paralele de duble coincidente, iar ca urmare, cu exceptia cazului in care cei doi posesori de marfuri din exemplu nostru se intalnesc intamplator, nici unul din ei nu-si vor putea satisface trebuintele.

Reconstructia pe baze logice a istoriei schimbului implica, asadar, supozitia ca epoca trocului cuprinde o faza mai avansata, in care se folosesc marfuri-moneda. Aceasta presupunere este confirmata, de altfel, de izvoarele istorice, care releva ca rolul de mijloc de schimb a fost jucat, in diferite perioade si la diferite popoare, de marfuri numeroase si diverse: sarea, animalele, carnea, pieile, blanurile, uleiul de masline, pestele, scoicile, tutunul, sclavii, arama, fierul, argintul, aurul, diamantele, chihlimbarul etc. In civilizatiile pastorale, cum ar fi, cele din bazinul mediteranean, de exemplu, rolul de marfa-bani a fost indeplinit de animale (pecus - lat.), de unde cuvantul "pecunia" (bani) si adjectivul "pecuniar" din romana moderna.

4) Utilizarea unor marfuri speciale cu rol de intermediar de schimb permite reducerea si mai mult a inconvenientelor trocului. Intr-adevar, adoptarea unei marfi-intermediar are avantajul ca duce la minimizarea costului de informare, insa determina totodata cresterea numarului de tranzactii necesare pentru realizarea echilibrului. Aceasta, deoarece disociaza actul vanzarii de cel al cumpararii, separand aceste doua operatiuni in timp si spatiu.

Inconvenientul amintit poate fi insa diminuat, si anume actionand nu asupra numarului tranzactiilor, ci asupra costului unitar aferent fiecarei operatiuni in parte. Or, in cazul in care marfa-intermediar nu este una oarecare, ci este aleasa in mod adecvat, in sensul ca este usor de transportat si de stocat, este neperisabila etc., reducerea costului unitar poate fi atat de mare, incat sa compenseze amintita crestere a numarului operatiunilor intermediare.

Mai trebuie adaugat ca, in ipoteza ca marfa-intermediar este o marfa cu anumite trasaturi speciale, care o fac deosebit de apta pentru a servi ca instrument de schimb, dezvoltarea economiei tinde sa privilegieze aceasta functie in raport cu oricare alte intrebuintari anterioare ale sale in productie sau consum. Altfel spus, aceasta marfa inceteaza sa mai fie o marfa ca oricare alta, caci dobandeste o finalitate economica ce ii este proprie, ceea ce determina estomparea caracterului sau de marfa si accentuarea caracterului sau de moneda.

In modul acesta, prin utilizarea unui intermediar de schimb specific, epoca trocului incepe sa fie depasita si inlocuita treptat cu era economiei monetare.

Formele istorice ale monedei

In ordine istorica, intermediarul general de schimb a luat, in mod concret, trei forme principale: 1) moneda metalica; 2) moneda de hartie; si 3) moneda scripturala.

Emergenta acestor forme monetare se explica prin permanenta incercare de adaptare a omenirii la necesitatile schimbului. Intr-o perspectiva evolutionista, se poate constata, intr-adevar, o succesiune de forme monetare, din ce in ce mai bine adaptate la nevoile comertului. Si este profund semnificativ faptul ca aceasta evolutie istorica releva o tendinta constanta de "dematerializare" a monedei.

Aceasta nu inseamna insa ca diferite forme de moneda nu au fost utilizate adesea in mod simultan.

Moneda metalica

Fiecare din marfurile amintite ca indeplinind rolul de mijloc de schimb prezinta, din punct de vedere monetar, avantaje si dezavantaje. Astfel, animalele se inmultesc pe cale naturala, sporind, in modul acesta, avutia proprietarului[9], insa nu sunt divizibile si, deci, nu pot fi folosite pentru efectuarea platilor marunte. De asemenea, faptul ca animalele au multiple intrebuintari in consum si in productie, precum si, dupa cum observa unii autori, in practicile religioase (pentru sacrificii rituale), scoate tot timpul aceasta marfa din sfera circulatiei. Or, pentru a putea servi ca intermediar de schimb, tocmai aceasta este principala calitate care i se cere: sa ramana in permanenta in circulatie, pentru a servi ca mijloc de schimb al celorlalte bunuri. Calitatea vinului se imbunatateste odata cu trecerea timpului, insa nu acelasi lucru se intampla cu berea sau cu sclavele; uleiul de masline este divizibil in orice proportie si are o culoare frumoasa, insa este greu de pastrat si de transportat; fierul rugineste, iar valoarea sa este atat de mica, incat presupune transportul dintr-un loc in altul a unor mari cantitati de metal; valoarea diamantului nu este proportionala in raport cu greutatea sa, desi variaza in functie de marime: de aceea, un diamant pierde o parte din valoare atunci cand este taiat in bucati; s.a.m.d.

Dintre toate marfurile, metalele zise "nobile" - aurul si argintul - au o serie de proprietati exceptionale, care le fac extrem de potrivite pentru a juca rolul de mijloc de schimb. Astfel, aceste metale sunt dorite de aproape toti oamenii pentru confectionarea de podoabe; sunt relativ rare si, deci, au valoare mare intr-un volum mic; sunt inalterabile, caci nu se oxideaza in contact cu aerul: ca urmare, pot fi pastrate un timp indelungat, fara a-si modifica greutatea (valoarea); sunt divizibile in orice proportie, fara a-si pierde din valoare: un lingou de aur (argint) de 1 kg valoreaza de exact cat patru lingouri de 250 g; etc.

La inceput, aurul si argintul au fost utilizate sub forma de lingouri, bare, brose, cercei, inele etc., adica sub forma nemonetara in care se aflau din timpurile imemoriale in care au fost descoperite. In aceasta epoca premonetara, obiectele din metal pretios respective au fost, de fapt, si ele, marfa-moneda, deoarece erau dorite si folosite si in alte scopuri, nu numai si nu in primul rand pentru serviciul monetar pe care il prestau. Insa, din cauza fenomenului deja amintit, de accentuare a rolului monetar, marfa-moneda se transforma treptat in moneda-marfa. Cu alte cuvinte, odata cu multiplicarea schimburilor, utilitatea intrinseca a metalelor pretioase trece pe planul doi, iar esentiala devine utilitatea lor economico-sociala, si anume aceea de a servi ca mijloc de schimb.

In mod concret, aceasta mutatie s-a produs din cauza dezavantajelor practice pe care le presupune utilizarea comerciala, intr-o forma nestandardizata, a metalelor pretioase. Astfel, fiind confectionate de particulari, greutatea si titlul (proportia de metal pretios in compozitia aliajului) obiectelor amintite variau foarte mult, iar ca urmare, pentru a cunoaste valoarea lor reala, trebuia sa se procedeze de fiecare data la verificari indelungi si complexe. De aceea, autoritatile de diferite genuri (statale, imperiale, orasenesti, provinciale, seniorale, ecleziastice, regale etc.) au inceput sa puna in circulatie lingouri, transformate ulterior in simple discuri, care erau "marcate", adica insemnate cu o sigla speciala (efigie, figura, silueta, simbol etc.), care sa indice, pe raspunderea emitentului, titlul si greutatea pieselor respective. Populatia s-a obisnuit treptat cu aceste piese, fara a mai resimti nevoia sa verifice valoarea lor cu ocazia fiecarei tranzactii.[10] In modul acesta, de la marfurile-moneda, care trebuiau de fiecare data cantarite, incercate etc., s-a trecut la monezile pur si simplu numarate. Or, aceasta a creat numeroase avantaje practice, deoarece - in mod evident - operatiunea de numarare este mult mai usoara, din punct de vedere intelectual si fizic, decat operatiunile de cantarire, verificare etc.

Se presupune ca primele monezi au aparut in Europa in sec. VIII-VII i.e.n., in orice caz, dupa descoperirea cantarului si crearea principalelor sisteme de numeratie (sexagesimal, zecimal etc.).[11] Dupa Herodot, locul de origine al monedei, ar fi Lidia, iar autorul prezumat al acesteia ar fi regele Licurg (dupa altii, Gyges). Alte izvoare antice informeaza insa ca regele Licurg nu ar fi avut alt merit decat ca si-a pus pecetea pe bucatile ovoidale de electrum (aliaj din aur si argint), pe care supusii sai le foloseau deja ca instrument de schimb. Conform acestor surse, adevaratul parinte al monedei ar fi Phidon, regele din Argos, care a trait mai inainte. Se pare ca ambele traditii antice sunt adevarate, dar se refera la tipuri numismatice diferite.

Primele monezi au circulat pe teritoriul de azi al Romaniei inca in sec. V i.e.n., fiind reprezentate de piesele monetiforme din bronz provenite din Histria, asemanatoare cu una din primele emisiuni ale Olbiei, dar de dimensiuni mai mici.[12] De asemenea, printre primele monezi, folosite de negustorii greci in orasele pontice si in regiunile inconjuratoare, se numara si cele provenite din emisiunile de bronz ale Olbiei, precum si alte monede, din metal pretios, raspandite pe atunci in lumea greaca.

Cele mai vechi monede batute pe teritoriul Romaniei sunt cele ale Histriei, confectionate dupa sistemul ponderal vechi fenician (drahme din argint, cu greutate de 8,3 g, oboli si semioboli - ca moneda divizionara).[13]

Datorita avantajelor sale, practica baterii de moneda s-a raspandit, fiind adoptata de toate popoarele civilizate. Cu timpul, ea a devenit o problema de stat si o expresie a suveranitatii acestuia (drept regalian).

Denumirile primelor monezi au fost la inceput insesi denumirile diverselor unitati de greutate. De exemplu, denumirea de "lira" (pound), folosita si in prezent pentru a desemna moneda nationala a Angliei (si a altor catorva tari), provine de la unitatea de greutate numita "livra", care era folosita pentru cantarirea argintului. Cu timpul, cele doua aspecte s-au disociat, iar piesele monetare, desi pastrau, eventual, acelasi nume, au inceput sa fie confectionate din cantitati de metal pretios mult mai mici.

De asemenea, in cursul timpului, au fost aduse numeroase imbunatatiri tehnologiei de confectionare a monedelor (turnare, batere, marcare etc.).

Moneda metalica - bronz, arama, argint, aur etc. - se afla, asadar, la dispozitia europenilor de 27-28 de secole, perioada istorica suficient de lunga pentru ca ea sa patrunda in toti porii civilizatiei create de acestia.

In aceasta evolutie multiseculara a monedei metalice, pot fi delimitate trei mari perioade:

a) o faza de ascensiune si de triumf al rolului monetar al aurului, in cursul careia acest metal si-a eliminat treptat toti concurentii, mai ales argintul - faza care se termina in linii mari odata cu izbucnirea primului razboi mondial;

b) o faza de reducere a rolului monetar al aurului ca moneda interna, care coincide aproximativ cu perioada interbelica;

c) o faza de diminuare a rolului aurului ca moneda internationala, care a inceput in anul 1944, odata cu crearea sistemului monetar international de la Bretton Woods[14] si

s-a incheiat in anii 1976-1978, prin crearea sistemului monetar international actual (numit si "sistemul de la Kingston-Jamaica"[15]).

Ca urmare a acestei evolutii istorice, in prezent, monezile metalice nu mai sunt confectionate din metal pretios.[16] Ele sunt facute din aluminiu, otel, alama, nichel etc., si servesc ca "moneda divizionara" pentru efectuarea platilor de mica valoare sau pentru a da rest. Valoarea lor nominala este independenta de costul lor de fabricatie si, cu exceptia faptului ca, pe de o parte, sunt confectionate din metal, iar pe de alta parte, reprezinta valori mici, au toate caracteristicile biletelor de hartie.

Prima forma istorica a monedei pe care a cunoscut-o omenirea - moneda metalica - are, asadar, un accentuat caracter material. Aparuta ca urmare a actiunii spontane a indivizilor, moneda a devenit in curand o creatie a statului, ceea ce a facut ca ea sa fie din ce in ce mai bine adaptata functiilor sale si, deci, sa conteze din ce in ce mai putin ca marfa si din ce in ce mai mult ca instrument de schimb. Si cu toate acestea, moneda metalica nu este decat o etapa in istoria generala a monedei.

Moneda de hartie

Inca din perioada in care lumea utiliza moneda metalica cu valoare proprie deplina (aur, argint), au inceput sa apara si alte tipuri de moneda. Printre acestea, o importanta deosebita are moneda de hartie, a carei aparitie si raspandire au determinat o schimbare radicala a gandirii si practicii monetare.

La fel ca moneda metalica, moneda de hartie este rezultatul unei indelungate evolutii istorice. Astfel, practica utilizarii monedei de hartie a fost constatata de Marco Polo in China, in secolul al XIII-lea, iar istoricii afirma ca ea exista in Asia inca din sec. al IX-lea. In antichitatea clasica, bancherii romani emiteau asa-zise "recepta", care erau inscrisuri ce dovedeau faptul ca au primit in depozit moneda metalica si care treceau adesea din mana in mana.

In functie de natura legaturii sale cu metalul pretios, moneda de hartie se prezinta istoric in trei forme: 1) biletul reprezentativ; 2) biletul convertibil; si 3) biletul neconvertibil.

1) Biletul reprezentativ a aparut inca in Evul Mediu, cand bancherii italieni si olandezi, bijutierii francezi si englezi etc., au inceput sa remita clientior lor - care le incredintau spre pastrare monezi din aur sau argint, metale pretioase sub forma de lingouri, bijuterii etc. -, "recipise" (chitante, certificate) care atestau existenta depozitului si pe care titularii le puteau transfera altor persoane. In modul acesta, a aparut si s-a generalizat treptat o circulatie a "recipiselor", paralela cu circulatia monedei metalice.

Aceste "recipise" nu constituiau insa o moneda veritabila, distincta de moneda metalica, caci titlurile respective corespundeau unei cantitati de aur sau argint bine determinate si individualizate, care apartinea detinatorului "certficatului". Depozitele aferente nu aduceau nici o dobanda, ci, dimpotriva, depunatorul era cel care platea bancherului o anumita taxa de pastrare. Iar in cazul in care un asemenea "certificat" trecea de la un posesor la altul, ceea ce se transfera, in realitate, era moneda metalica, caci ea si numai ea constituia moneda autentica.

Totusi, din cauza comoditatii sale, aceste bilete de hartie (bilete de banca, bancnote - cum au mai fost numite), reprezentand, asadar, o anumita cantitate de metal pretios depusa la emitent, au inceput sa fie utilizate ca instrument de schimb, in locul monezilor metalice. Este adevarat ca noul instrument a ramas multa vreme rezervat tranzactiilor efectuate de negustori, insa, cu timpul, se va raspandi in toata lumea, devenind o forma de moneda utilizata pe scara larga.

2) Biletul convertibil a aparut din cauza ca detinatorii de bilete reprezentative nu veneau intotdeauna sa-si retraga depozitul, ceea ce a permis depozitarilor sa emita o cantitate de bilete mai mare decat stocul de aur.

Inaugurata in Europa, la inceputul sec. al XVII-lea, de catre catre Banca din Amsterdam, emisiunea de bancnote convertibile in metal s-a generalizat, devenind in sec. al XIX-le o practica obisnuita in toate tarile din lumea civilizata.

In termeni istorici concreti, factorul care a declansat procesul a fost faptul ca, in acea epoca, in Tarile de Jos, circulau monezi metalice de origini foarte diverse si, deci, cu greutati, titluri, forme si denumiri diferite, dintre care multe erau uzate sau roase cu buna stiinta. De aici, rezultau mari inconveniente pentru negustorii nevoiti sa cunoasca titlurile tuturor monezilor europene si sa determine, cu ocazia fiecarei tranzactii, greutatea pieselor care le erau remise. De aceea, ei au inceput sa aduca piesele respective la nou infintata Banca din Amsterdam , care le verifica si le remitea in schimbul acestora propriile sale bilete, care apoi circulau din mana in mana.

Aceste bilete se deosebeau de vechile "certificate de depozit", caci nu mai corespundeau unei cantitati individualizate de metal. Pe de alta parte, in comparatie cu monezile metalice existente in circulatie, ele prezentau avantajul ca erau mai usor de folosit in tranzactiile zilnice.

Cu toate acestea, intre bancnotele respective si metal se mentinea o stransa legatura. Astfel, de fiecare data cand un asemenea bilet era pus in circulatie, o anumita cantitate de metal pretios (aur, argint), reprezentand aceiasi valoare, era retrasa din circulatie, bancnotele fiind, deci, doar "reprezentantul" metalului, in sensul ca circulau in locul acestuia, nu alaturi de el. Deocamdata, biletul de hartie reprezentativ nu era, asadar, o veritabila moneda, care sa se adauge la moneda metalica.

Lucrurile se schimba insa radical odata cu initiativa avuta in anul 1656 de Palmustruch, fondatorul Bancii Suediei. Ideea cu adevarat geniala a lui Palmstruch a fost sa combine doua operatiuni pana atunci distincte, si anume emisiunea de bancnote si acordarea de credite (scont de efecte comerciale).

Intr-adevar, si inainte de Palmstruch, bancile efectuau pe scara destul de larga operatiuni de acordare de credite sub forma de scont de efecte comerciale (trate, bilete la ordin, cecuri etc.). Ele ofereau prezentatorilor la scont moneda metalica, care era singura moneda a vremii, pe care debitorii o rambursau apoi la scadenta titlului.

Originalitatea lui Palmustruch a fost sa propuna prezentatorilor la scont sa le remita nu piese metalice, ci bilete de hirtie, care sa contina anagajamentul bancii de a pune la dispozitia posesorilor, la simpla cerere si fara nici o formalitate, suma corespunzatoare in moneda metalica.

Operatiunea este, fara indoiala, foarte interesanta pentru banca, deoarece ii permite ca, folosind aceiasi cantitate de moneda metalica drept "acoperire", sa acorde un volum considerabil mai mare de credite si, deci, sa isi sporeasca profitul. Insa, operatiunea este avantajoasa si pentru clientii bancii, in particular pentru prezentatorii la scont, ceea ce ii determina, de fapt, sa accepte un bilet (bnacnota) in schimbul propriului lor bilet (cambia), adica sa primeasca o hartie in schimbul propriei lor hartii, care, la urma urmelor, ar putea sa circule si ea insasi (prin gir sau andosare), fara a mai plati taxa de scont (dobanda).

Astfel, ca instrument monetar, biletul de banca prezinta incontestabile avantaje fata de efectele comerciale (trate, bilete la ordin etc.)., caci valoarea bancnotei este invariabila, in timp ce valoarea cambiei (politei) creste pe masura ce se apropie momentul scadentei; bancnota are o valoare exprimata intr-o cifra rotunda (cupiura), in timp ce efectele comerciale nu; bancnota se transmite prin simpla remitere manuala, in timp ce circulatia cambiei impune indeplinirea formalitatii girului (andosarii); bancnota circula intr-un cerc mai larg de persoane, caci este semnata de un bancher, cunoscut, in principiu, de toata lumea, pe cand efectele comerciale, avand semnatura unui comerciant cunoscut doar de partenerii sai, circula intr-un cadru local s.a.m.d. Rezulta ca, acceptand sa plateasca o taxa de scont pentru a inlocui efectele comerciale cu bancnote, prezentatorii la scont platesc, de fapt, avantajele mentionate.

Bancnotele au devenit cu timpul o veritabila moneda, distincta de moneda metalica, desi pastrau inca legaturi stranse cu aceasta din urma, deoarece, in maniera aratata, au fost create nu numai si nu in primul rand cu ocazia constituirii in prealabil a unui depozit la banca, ci a acordarii unui credit de catre banca unui client al sau. In modul acesta, inscrisurile respective au inceput sa certifice existenta nu a unui depozit bancar, ci pur si simplu a unui credit acordat de banca clientului sau.

Intr-adevar, pe masura ce practica bancara a degajat treptat principiul emisiunii biletelor de hartie pe calea creditului, aceasta a permis, pe de o parte, cresterea cantitatii de bancnote peste nivelul stocului de aur detinut de banci ca "acoperire" (a circulatiei fiduciare), iar pe de alta parte, punerea bancnotelor in circulatie fara retragerea neaparata a unei cantitati echivalente de piese metalice. Consecinta a fost ca bancnotele nu numai ca nu inlocuiau moneda metalica, ci se alaturau acesteia, concurand cu ea in indeplinirea functiilor monetare.

Aceste mutatii produse in natura si mecanismele de emisiune si retragere din circulatie a biletului de hartie s-a reflectat si in plan terminologic. Astfel, deoarece acum biletele erau emise si retrase din circulatie cu ocazia acordarii si rambursarii creditelor bancare, noul tip de moneda a fost numit "moneda de credit".

O inovatie subsidiara, insa extrem de importanta din punct de vedere practic, este ceea a fratiilor Goldsmith (bijutieri si bancheri londonezi), care au avut stralucita idee de a confectiona "recipisele" lor ("notes") in cupiuri de valori rotunde. Aceste prime "bilete de banca" ("bancnote") propriu-zise, aparute in sec. al XVI-lea, se asemanau cu "recipisele" bancherilor din Evul Mediu sau din epoca Renasterii, caci, la fel ca acestea, erau acceptate doar in virtutea increderii in emitent si in capacitatea acestuia de a le converti in aur oricand, oricui si in orice cantitate. Avand adesea inscrise pe ele mentiunea "rambursabile la vedere la banca X", aceste bancnote au fost considerate la inceput si ele o simpla promisiune de a da adevarata moneda, care, in epoca, era considerata in continuare ca fiind moneda din aur sau argint. Noua moneda era, asadar, o moneda fiduciara privata (facultativa), dar, care, prin generalizarea utilizarii sale, va deveni o moneda oficiala.

In sec. al XIX-lea, se produce o noua mutatie importanta, si anume emisiunea bancnotelor, care, la inceput, era facuta de toate bancile, a fost incredintata de acum inainte exclusiv bancii centrale, care, din aceasta cauza, a fost numita si "banca de emisiune". Totodata, statul a conferit bancnotelor "curs legal", iar emisiunea acestora a fost foarte strict reglementata, stabilizandu-se treptat la raportul 1/3 (aur/bilete).

Inzestrarea bancnotelor cu "curs legal" a facut ca acceptarea lor de catre agentii economici sa devina obligatorie, la fel ca in cazul monedei metalice. Desi, in epoca, aceste bilete de banca erau in continurare convertibile in aur, ele puteau fi calificate, de acum, pe buna dreptate, drept moneda fiduciara, deoarece valoarea lor depindea mai mult de increderea pe care detinatorii lor o acordau emitentului, decat de cantitatea de metal pe care o reprezentau.

In general, bancnotele convertibile s-au folosit pana la izbucnirea primului razboi mondial. In acea perioada, monezile din aur si argint au continuat sa fie forma principala de moneda, insa bancnotele se utilizau, de asemenea, pe scara larga, fiind admise in plata pentru aceleasi motive pentru care erau admise si "recipisele" in Evul Mediu si in epoca Renasterii: comoditatea utilizarii, increderea inspirata de emitentul lor si raritatea monezilor metalice. Din acest din urma punct de vedere, de exemplu, este absolut rational a avea un tip de moneda a carei cantitate sa poata fi sporita pe masura ce creste volumul tranzactiilor.

3) Biletul neconvertibil a aparut din cauza pierderii, din varii motive, a increderii detinatorilor de bancnote, ceea a dus la cereri masive de convertire a acestora in aur. Or, avand in vedere ca valoarea totala a bancnotelor existente in circulatie depasea frecvent valoarea stocului de aur al bancii de emisiune, a aparut pericolul falimentului acesteia din urma. In asemenea situatii, statul a intervenit adesea, decretand "cursul fortat" al bancnotelor si, deci, degrevand banca centrala de obligatia de a le converti in aur (argint).

Astfel, in anul 1914, odata cu izbucnirea primului razboi mondial, statele europene au suspendat toate convertibilitatea in aur a bancnotelor. In modul acesta, caracterul fiduciar al bancnotelor s-a accentuat, iar agentii economic s-au obisnuit treptat ca moneda sa nu mai fie marfa si sa nu mai aiba o valoare intriseca, ci doar o valoare de schimb (putere de cumparare).

In prezent, toate statele (in masura in care mai au moneda proprie, in sensul ca nu participa la o uniune monetara, cum ar fi, "Uniunea Economica si Monetara Europeana" -UEM) emit doar bancnote neconvertibile. Detasata de metalul pretios, aceasta moneda de hartie este numita de unii autori si "hartie-moneda".

In planul principiilor, aceasta evolutie a dus la abandonarea de catre doctrina si practica a tezei ca biletul de banca este un simplu inlocuitor in circulatie al aurului. Natura sa monetara proprie este in prezent unanim recunoscuta, bancnotele fiind emis de bancile centrale in functie de cerea de credite a economiei si de situatia conjuncturii.

In Romania, primele bancnote au fost puse in circulatie de Banca Nationala in anul 1880. De fapt, ele erau vechile "bilete ipotecare" , transformate in bancnote prin aplicarea unei stampile care purta titulatura Bancii Nationale si care acopera vechea denumire de "bilet ipotecar". Ulterior, au fost emise bancnote propriu-zise, care, in perioada 1882-1885, au inlocuit in circulatie biletele ipotecare.

In prezent, bancnotele neconvertibile si monezile metalice din metal obisnuit sunt emise de Banca Nationala, care are acest drept in mod exclusiv (monopolul emisiunii).[21] Ele sunt declarate prin lege ca reprezentand moneda nationala (leul), a carei folosire pentru platile efectuate pe teritoriul Romaniei este obligatorie (curs legal).

Caracteristic epocii contemporane este, asadar, faptul ca esenta monedei, natura sa intrinseca, este simbolizata printr-o simpla bucata de hartie, iar moneda ca moneda, nu ca marfa, este dorita si cautata nu in sine, ci pentru ceea ce ea reprezinta, adica pentru bunurile si serviciile care pot fi cumparate cu ajutorul sau. Si chiar si atunci cand este pastrata un timp, aceasta se intampla, in mod evident, numai pentru ca moneda poate fi folosita mai tarziu in acelasi scop.

Aparitia si utilizarea pe scara din ce in ce mai larga a monedei de hartie releva cat se poate de limpede ca instrumentul de schimb prezinta si o importanta latura conventionala, mai mult sau mai putin artificiala. Daca, dintr-un motiv oarecare, o anumita substanta (sa spunem: alcoolul, tutunul - de exemplu, sub forma de tigari "Kent"[22] etc.) incepe sa fie utilizata ca instrument de schimb, intreaga comunitate umana respectiva, inclusiv abstinentii, nefumatorii si toti cei care ii neaga utilitatea intrinseca, incep sa ii atribuie o anumita valoare (de schimb). Atata vreme cat celelalte bunuri si servicii pot fi vandute si cumparate in schimbul substantei respective, populatia consimte sa serveasca de ea pentru efectuarea actelor sale de comert si - oricat de paradoxal ar suna - moneda circula pentru ca circula!

Utilizarea monedei de hartie (bilete de 1, 5, 10 s.a.m.d. dolari, euro, lei etc.) s-a generalizat, cu exceptia tranzactiilor marunte (in care se foloseste moneda din metal obisnuit), in cursul ultimelor trei secole, datorita numeroaselor avantaje practice pe care acest tip de moneda le prezinta. Intr-adevar, biletele de hartie sunt usor de pastrat si de transportat, iar, imprimand pe fata unui asemenea bilet cifra "1", urmata de mai multe sau mai putine zerouri, se poate incorpora, dupa necesitati, o valoare mai mare sau mai mica intr-un obiect usor, putin voluminos si comod de purtat dintr-un loc in altul. Tot asa, utilizand judicios sistemul zecimal, biletul de hartie poate fi incadrat intr-un sistem rational de multiplii si submultiplii, iar tiparindu-l in mod estetic si cu figuri complicate, el poate fi protejat relativ eficace impotriva falsurilor si inselaciunilor.

Faptul ca persoanele particulare nu pot crea moneda de hartie dupa dorinta, in cantitati nelimitate, le mentine raritatea, adica le confera caracterul de bun economic, nu oferit pe gratis de natura.

Datorita acestei limitari a cantitatii sale, moneda moderna (de hartie sau de alt gen) are o anumita valoare - mai precis o anumita putere de a cumpara bunuri si servicii - independenta de orice acoperire in aur sau de eventualele garantii oferite de stat. In prezent, detinatorul si utilizatorul monedei nu stie si nici nu are interesul sa stie - iar daca ar vrea sa stie, nu ar putea-o face - daca moneda respectiva reprezinta "certificate de depozit" asupra stocului de aur al natiunii, bancnote emise de banca centrala, bilete de tezaur emise direct de guvern etc. Atata vreme cat o categorie de moneda poate fi preschimbata pe oricare alta in raportul fix de o unitate monetara nationala (dolar, lira, euro, leu etc.) pe o unitate monetara nationala, orice tip de moneda este la fel de bun ca oricare altul.[23]

Moneda scripturala

Moneda scripturala (de cont sau de banca)[24] este mult mai recenta decat moneda de hartie. Ea s-a generalizat in Anglia in sec. al XIX-lea, dupa ce, printr-o faimoasa lege ("Peel Act"), emisiunea de bancnote a Bancii Angliei a fost foarte strict reglementata. Ca urmare a restrictiilor instituite prin legea amintita, conjugate cu cresterea puternica a volumului comertului, care a avut loc in Anglia in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, circulatia fiduciara a devenit insuficienta, iar bancile engleze au inceput sa deschida conturi clientilor lor si sa alimenteze aceste conturi nu numai si nu in primul rand prin depuneri efectuate de titulari, ci - din ce in ce mai mult - prin credite acordate de banci clientior lor. A aparut astfel un nou fenomen: "creditele fac depozitele", nu "depozitele fac creditele"- cum se intamplau lucrurile de secole intregi. Trebuie insa spus ca aceste depozite erau in continuare convertibile oricand in bancnote.

In alte tari, circulatia fiduciara era mult mai importanta, iar marile banci, infintate in sec. al XIX-lea, si-au inceput activitatea prin colectarea de depozite de la public. Caci, dupa cum am aratat, in epoca respectiva, particularii puteau ceda bancii centrale aur contra bancnote, iar apoi puteau depune aceste bancnote la bancile comerciale (in schimbul unei anumite dobanzi). De exemplu, in Romania, unde primele banci au aparut doar la sfarsitul sec. al XIX-lea si in primele decenii ale sec. al XX-lea, moneda scripturala a dobandit o oarecare importanta practica abia in perioada interbelica.[25]

Moneda scripturala (de cont sau de banca) consta in depozitele la vedere in conturile deschise la banci, care pot fi transferate de la un titular la altul cu ajutorul cecurilor sau altor forme de virament si care servesc, alaturi de bancnote sau de monezile divizionare, la efectuarea tranzactiilor.

Este vorba, asadar, exclusiv despre depozitele "la vedere", caci acestea - spre deosebire de depozitele "la termen" - pot fi transferate unei alte persoane la simpla prezentare a ordinului de transfer dat de titular.

Depozitele "la vedere" sunt, asadar, singurele perfect lichide, in sensul ca permit efectuarea imediata a unei plati prin una sau alta din modalitatile de plata fara numerar (incaso, acreditiv, procedeu SWIFT etc.) si cu unul sau altul din instrumentele (cecuri, ordine de plata, dispozitii de incasare, ordine de virament, carduri etc.) existente in economiile contemporane. Aceste depozite au, deci, aceleasi insusiri si indeplinesc aceleasi functii ca oricare alt mijloc de plata contemporan, iar ca urmare se pot transforma fara nici o limita in alte forme de moneda, intr-un raport fix de 1/1. Altfel spus, disponibilitatile in cont utilizabile fara previz (la vedere) pot fi si sunt realmente considerate moneda. In fapt, pe langa depozitele la vedere constituite prin depuneri prealabile propriu-zise (conturi personale, conturi de cecuri, conturi pe baza de librete etc.), exista si depozite la vedere in conturile curente ale intreprinderilor, care au adesea sold debitor, nu creditor (la banca), insa, aceasta, in limita unui asa-zis "descoperit" autorizat.

Dupa cum arata si numele, moneda scripturala circula prin inregistrarile efectuate in conturile curente si alte tipuri de conturi la vedere deschise la banci si, eventual, la alte organisme specializate in colectarea de depozite si/sau acordarea de credite.

Contul curent este rezultatul unui contract prin care doua parti - o institutie financiara si un client - convin sa efectueze remiteri reciproce de fonduri. Institutia financiara care deschide si tine contul poate fi o banca, o cooperativa de credit, un organism public (de exemplu, un serviciu de conturi postale); clientul poate fi o persoana fizica sau juridica, un comerciant in sensul codului comercial, o persoana particulara etc.

Aceste conturi pot fi deschise cu ocazia constituirii unor depozite in moneda metalica (cum au procedat primele banci), insa dezvoltarea acestei forme monetare s-a facut mai ales pornind de la depozite constituite in moneda de hartie. Procesul este, asadar, similar cu cel care a dus de la metalele pretioase la bancnote: in acelasi mod in care punerea in depozit a monedei metalice a dus la aparitia monedei de hartie, constituirea de depozite in moneda de hartie a dus la aparitia monedei scripturale.

Inregistrarile implicate de circulatia monedei scripturale consta in creditarea sau debitarea, dupa caz, a conturilor bancare amintite ale vanzatorilor si cumparatorilor (creditorilor si debitorilor si, in general, ale incasatorilor si platitorilor).

Dupa cum am aratat, moneda scripturala circula cu ajutorul unor instrumente foarte variate, care merg de la instrumentul numit "cec" la transferurile electronice: ordine de plata, dispozitii de incasare, ordine de virament, carduri etc., toate acestea in forma letrica sau electronica. Aceste instrumente depind de evolutia tehnologica si nu poate fi exclusa ipoteza ca in viitorul apropiat, cand se vor raspandi calculatoarele capabile sa recunoasca voce umana, sa apara ceea ce s-ar putea numi "moneda vocala". Aceasta nu va fi insa altceva decat un nou mijloc de circulatie a monedei scripturale. Caci, toate instrumentele de plata fara numerar amintite nu sunt ele insele moneda scripturala, ci simple mijloace de punere in miscare a acestui tip de moneda. Iar dovada irefutabila in acest sens este faptul ca in cazul in care in conturile respective nu exista disponibil (alimentat in prealabil de titular insusi prin depuneri prealabile sau printr-un credit acordat de banca), cecul, dispozitia de plata, cardul etc., sunt in sine lipsite de putere de plata.

In tarile dezvoltate, moneda scripturala este, la ora actuala, forma monetara principala (cca. 80% din totalul platilor). Preferinta pentru moneda scripturala se explica prin avantajele practice ale viramentelor, prin cultura bancara avansata a populatiei si prin natura comerciala si financiara a majoritatii platilor care se efectueza intr-o economie dezvoltata; bancnotele si monezile se folosesc doar pentru platile curente, in timp ce aproape toate platile cu caracter comercial sau financiar se efectueaza cu cecuri, carduri (foarte raspandite mai ales in SUA), transferuri electronice s.a.m.d.

In Romania, in timpul economiei planificate, moneda scripturala a imbracat forma disponibilitatilor existente in conturile deschise la banci intreprinderilor socialiste. Ea era utilizata exclusiv in relatiile dintre unitatile socialiste, precum si in relatiile dintre acestea si bugetul statului, banci etc., pentru platile efectuate in conformitate cu prevederile planului. In ceea ce priveste populatia, aceasta utiliza exclusiv numerarul, de unde, probabil, si amintita reticenta inertiala a acesteia fata de moneda scripturala.

In prezent, bancile comerciale si alte tipuri de institutii financiare si de credit primesc depozite inclusiv de la populatie, ceea ce face ca moneda scripturala sa fie utilizata pe scara ceva mai larga (inclusiv cu ajutorul cardurilor). Ponderea monedei scripturale in totalul platilor continua sa fie mult sub standardele tarilor dezvoltate, insa, este de asteptat ca, sub impactul integrarii in UE, situatia sa se schimbe rapid.

*

* *

Faptul ca depozitele bancare la vedere au o natura monetara autonoma, distincta de cea a bancnotelor si, respectiv a monedelor divizionare, impune o anumita delimitare intre urmatoarele doua categorii de moneda:

a) "moneda centrala", adica moneda emisa direct de banca centrala a statului; in economiile contemporane, aceasta moneda, numita si "moneda primara" sau "baza monetara", este reprezentata de bancnotele neconvertibile si monezile divizionare, confectionate din metal obisnuit, emise de banca centrala, la care se adauga soldurile creditoare ale conturilor deschise la banca centrala pe numele bancilor comerciale;

b) "moneda de cont in sens restrans", reprezentata de soldurile creditoare ale conturilor curente, la vedere etc., deschise la bancile comerciale pe numele agentilor economici nebancari (intreprinderi, institutii, populatie etc.); cel putin pana la ora actuala, in nici o tara din lume nu au aparut reglementari care sa prevada obligativitatea primirii in plata a acestui tip de moneda, orice titular de cont avand dreptul sa ceara restituirea depozitului sau in moneda centrala; cu toate acestea, moneda de cont se foloseste pe scara larga, datorita avantajelor sale.

In aceste conditii, tipul de moneda mentionat la punctul b) nu este un simplu inlocuitor al monedei centrale, care sa circule in locul ei, ci se adauga la aceasta, constituind, in consecinta, o moneda veritabila.

*

* *

Moneda de hartie si moneda scripturala constituie ceea ce se poate numi "moneda-simbol", adica o moneda care, spre deosebire de "moneda-marfa", nu are valoare proprie, ci isi dobandeste valoarea - mai precis "puterea de cumparare" - din valoarea bunurilor si serviciilor care pot fi procurate cu ajutorul sau.

Din punct de vedere stiintific, aparitia si raspandirea "monedei-simbol" faciliteaza intelegerea naturii monedei in general. Caci, actualmente, este cat se poate de limpede ca valoarea monedei nu provine din valoarea aurului din care este confectionata sau pe care il reprezinta si ca "acoperirea" metalica a circulatiei monetare fiduciare nu are nici o importanta. Nici un economist nu mai contesta - credem - ca o moneda nationala sau internationala poate sa functioneze foarte bine si in absenta oricarei legaturi cu aurul, cu singura conditie ca marimea masei monetare sa fie limitata si in concordanta cu necesitatile economiei. De asemenea, spre deosebire de trecut, acum se vede clar ca nici existenta monedei ca atare si nici macar existenta unei monede "bune" nu sunt neaparat legate de utilizarea in scopuri monetare a metalului galben. Nici un specialist nu mai impartaseste astazi conceptia populara ca banii sunt "tari", daca sunt facuti din aur (argint), ori macar pot fi convertiti in acestea, iar multi subliniaza ca, in realitate, lucrurile stau adesea exact invers.

Conditia "sine qua non" a valorii monedei utilizate in prezent in lume - de hartie, scripturala sau de alt gen - este limitarea cantitatii sale. Daca volumul mijloacelor de plata utilizate in economiile contemporane creste fara nici o limita, pana la punctul in care acestea isi pierd caracterul de bun economic (rar), devenind unul liber accesibil, la fel ca bunurile oferite gratis de natura, membrii colectivitatii respective pot majora la infinit preturile pe care le pretind pentru bunurile lor, salariile pe care le solicita pentru munca prestata, creantele, datoriile si, in general, toate marimile economice pe care le exprima si realizeaza cu ajutorul acestor mijloace monetare. Din acest motiv, puterea constitutionala de a crea moneda -cel putin de genul celei recunoscute oficial ca atare - nu mai este nicaieri acordata persoanelor sau grupurilor private, ci este rezervata peste tot in lume statului.

Definitia functionala a monedei

In actual stare a comportamentelor si institutiilor din economiile contemporane, moneda indeplineste urmatoarele trei functii esentiale: 1) mijloc de schimb; 2) mijloc de masura a valorii; si 3) mijloc de rezerva. Abordarea functionala considera ca aceste trei functii traditionale sunt suficiente pentru a intelege rolul pe care moneda il joaca in economie. Conform acestei abordari, moneda este un mijloc general de schimb, precum si, frecvent, un mijloc de masura a valorii si un mijloc de rezerva.

Functia de mijloc de schimb

Functia de mijloc de schimb (tertum permutationis, medium of exchange) consta in amintita facilitare a tranzactiilor cu marfuri, care genereza produs social.

Dupa cum am aratat, absenta monedei intarzie sau chiar impiedica schimbul, caci, pentru a putea avea loc, acesta necesita satisfacerea unei serii intregi de duble coincidente de vointe (in ceea ce priveste obiectele si momentele operatiunii). Or, fara ajutorul monedei, realizarea acestor multiple concordante este dificil de realizat.

Inseamna ca utilizarea monedei constituie o modalitate de efectuare a tranzactiilor mai eficace decat oricare alt mod de organizare a schimbului. Aparitia si raspandirea sa modifica intreaga viata economica, transformand sistemul economic in ceea ce se numeste "economie monetara".

Caracteristica acestui tip de economie este urmatoarea forma a circulatiei marfurilor:

unde:

- marfa,

- bani.

Dupa cum am aratat, pentru ca marfa-intermediar sa devina moneda, este necesar ca aceasta sa fie acceptata ca intermediar de schimb general de catre toti oamenii, adica sa devina un bun care, in mod obisnuit si fara ezitari, este acceptat de toata lumea in schimbul oricarui alt bun.

Acceptarea generala a intermediarului de schimb specific, care ii confera acestuia rolul de moneda, este determinata de eficacitatea sa in procesul schimbului

Rezulta ca din punct de vedere economic aparitia monedei nu necesita recursul la puterea de constrangere a vreunei autoritatii politice sau la virtutile magico-religioase ale unui anumit obiect. Asemenea factori au putut, desigur, exista, in mod local si temporar, insa nu sunt suficienti pentru a explica generalizarea la scara planetara a tehnologiei monetare de efectuare a schimbului. Utilizarea pe scara larga a monedei se explica insa foarte bine prin analiza efectuata in termeni de cost-avantaje.

Identificarea monedei prin functia de intermediar general de schimb este o tema recurenta a analizei monetare. Ea se intaneste la A. Smith, la care moneda este un "instrument universal de comert", precum si la numerosi alti autori mai vechi (I. Fisher, K. Wicksell, L. Walras etc.) sau mai noi (P. Davidson, B. Pesek si T. Saving etc.).

Acestea fiind spuse, trebuie totusi mentionat ca preeminenta conferita functiei de masura a valorii in definirea monedei nu inseamna ca alte functii traditionale pot fi neglijate, ci doar ca acestea nu sunt absolut necesare pentru intelegerea fenomenului. Caci, functiile respective sunt doar un corolar al acestei functii monetare esentiale.

Eficacitatea inovatiei reprezentate de recursul la moneda depinde de cantitatea de moneda. Intr-adevar, daca moneda este prea abudenta, ea se devalorizeaza, insa, daca este prea rara, tranzactiile cu marfuri se fac cu dificultate, iar crestera volumului comertului se decelereaza. Altfel spus, daca volumul schimburilor creste, cantitatea de moneda trebuie sa creasca si ea.

Insa, efectul functiei de mijloc de schimb se manifesta nu numai prin cantitatea de moneda, ci si prin viteza sa.

Prin definitie, viteza de circulatiei a monedei este numarul de rotatii pe care stocul de moneda existent in economie le efectueaza intr-o perioada de timp data (de exemplu, un an).

Relatia de calcul este, deci, urmatoarea:

(1)

unde:

- viteza de circulatie a monedei (exprimata sub forma numarului de rotatii efectuate in unitatea de timp),

- volumul tranzactiilor, generatoare de produs intern brut, efectuate in perioada de timp de referinta,

- masa monetara.

Relatia (1) arata ca o cantitate de moneda care circula mai rapid presteaza aceleasi servicii economiei ca si o cantitate de moneda mai mare, care se roteste insa mai incet.

Din punct de vedere practic, problematica functiei de mijloc de schimb are, asadar, o dubla dimensiune. In primul rand, este necesar ca masa monetara sa nu fie nici prea mare si nici prea mica. In cazul in care cantitatea de moneda este prea mare, se produce o dereglare a schimburilor, caci excedentul de moneda duce la cresterea preturilor si, deci, la un fals echilibru. In cazul in care cantitatea de moneda este prea mica, unele tranzactii cu marfuri nu pot fi efectuate, iar viata economica stagneaza. In al doilea rand, este este necesar ca viteza de circulatie a monedei sa fie adecvata, caci o viteza de circulatie prea mica sau prea mare are aceleasi consecinte ca o cantitate de moneda prea mica sau prea mare.

Functia de mijloc de masura a valorii

A doua functie exercitata de moneda in cadrul procesului de schimb este cea de mijloc de masura a valorii (tertum comparationis, measure of value).

Unitatea de calcul folosita in relatiile economice este comparata adesea cu etalonul de lungime sau cel de greutate, care se utilizeaza in fizica pentru masurarea lungimilor si, respectiv, a greutatilor. Analogia este evocatoare, insa, din anumite puncte de vedere, nu este prea corecta. Caci, lungimile si greutatile sunt dimensiuni fizice ale corpurilor solide, obiective si stabile, pe cand valoarea pe care un individ o confera diverselor bunuri si servicii este o dimensiune subiectiva si instabila. Ca urmare, daca obiectivitatea marimilor fizice permite adoptarea unor etaloane de lungime sau de greutate invariante, subiectivitatea valorilor economice face ca gasirea unor etaloane invariante sa fie mult mai problematica. Propunerile facute in cursul timpului de unii economisti de a masura valorile prin munca, prin utilitatea cardinala sau prin marfuri-etalon nu s-au impus, iar practica a consacrat procedeul adoptarii acestui succedaneu al etalonului de valoare, care este unitatea de calcul, element istoric, care a suferit el insusi multiple mutatii.[27]

Existenta unei unitati de cont usureaza compararea valorilor marfurilor si, deci, efectuarea tranzactiilor. Din punct de vedere tehnic, aceasta permite, inainte chiar de realizarea schimbului, sa se determine acele raporturi de schimb intre bunuri care sunt compatibile unul cu altul. Dupa cum se stie, aceste raporturi de schimb se numesc preturi "relative" sau "reale"[28], iar faptul ca sunt compatibile inseamna ca sunt preturi de "echilibru".

Sa presupunem cazul simplu al unei economii de schimb in care exista trei bunuri: A, B si C. Teoretic, numarul raporturilor de schimb (preturilor "relative") care se pot stabili intre acestea este dat de formula unei combinari matematice de 3 luate cate 2:

(1)

Intr-adevar, aceste raporturi de schimb sunt: (A . B) sau (B . A), (A . C) si (B . C). Sa admitem ca primele doua raporturi sunt cunoscute si ca acestea sunt, de exemplu, 1B/3A si 1A/2C. Pentru a determina cel de-al treilea raport de schimb, (B . C), astfel incat sa fie compatibil cu celelalte doua, cea mai buna cale este introducerea unei unitati de calcul: pornind de la pretul relativ al lui B in A () si pretul relativ al lui C in A (), se face raportul dintre acestea doua:

(2)

Se observa ca pretul relativ al lui B in C a fost stabilit prin utilizarea bunului B ca etalon, ceea ce a permis definirea a 3 raporturi de schimb directe, in conditiile in care, la inceput, se cunosteau doar 2.

Generalizand, intr-o economie in care exista bunuri, adoptarea unei unitati de calcul permite ca, pe baza a doar preturi relative, sa se determine preturi monetare. Reciproc, adoptarea unui etalon de valoare permite inlocuirea a preturi relative cu preturi monetare, ceea ce simplifica enorm viata economica. De exemplu, in cazul unei economii cu 100 de bunuri, in loc sa fie necesara cunoasterea a 4.950 de preturi relative, este suficienta cunoasterea a doar 99 preturi monetare; in cazul a 1.000 de bunuri, numarul preturilor relative care ar trebui cunoscute este 466.500, iar numarul preturilor monetare este 999 s.a.m.d.

In literatura, se face distinctie intre unitatea de calcul abstracta si unitatea de calcul care imbraca forma unei monede care circula efectiv in economie, numita de L. Walras "numerar".[30]

In cazul in care unitatea de calcul este un simplu etalon abstract, "moneda de calcul", "moneda fictiva" sau "moneda ideala", cum au numit-o autorii mai vechi (J. Bodin, Montesquieu), care se utilizeaza pentru exprimarea preturilor bunurilor, dar nu circula efectiv ea insasi in economie (livra sub vechiul regim in Franta, guineea in Anglia, talerul olandez <leul> in Tarile Romane, euro sau dolarul, in prezent, in Romania), o modificare a valorii acestui etalon nu poate afecta in nici un mod preturile relative. Intr-adevar, daca o tara oarecare, sa spunem Romania, ar decide sa foloseasca stanjenul pentru masurarea lungimii, toate distantele ar fi impartite la 1,96 (1 stanjen=1,96 m), insa raporturile dintre acestea nu s-ar modifica. Caci, atat metrul, cat si stanjenul sunt simple conventii, nu bunuri care sa fie dorite in sine.

In cazul in care moneda utilizata ca etalon nu este doar o pura abstractie, ci circula realmente in economie sub forma unui bun (marfa), care, printre cele bunuri existente, este utilizat ca unitate de calcul, in care sunt exprimate preturile tuturor celorlalte bunuri, decizia economica de a detine moneda intra in competitie cu decizia de a detine ale bunuri. De aceea, agentii economici reactioneaza intr-un mod sau altul la cresterea sau descresterea cantitatii de moneda existenta in circulatie, ceea ce poate duce la modificarea atat a preturilor "monetare", cat si a preturilor "relative".

In legatura cu problema legaturii dintre moneda si preturi, in stiinta economica s-au format in cursul timpului doua mari curente de gandire: 1) conceptia neutralitatii monedei; si 2) conceptia non-neutralitatii monedei.

1) Conceptia neutralitatii monedei se intalneste la economistii clasici si neoclasici, care considera ca cresterea cantitatii de moneda existenta in economie nu modifica preturile relative. Altfel spus, agentii economici isi cheltuiesc stocurile de moneda suplimentare pe care le detin in mod concomitent si egal pe pietele tuturor bunurilor, cea ce face ca toate preturile care se formeaza in economie sa creasca in aceiasi proportie. In modul acesta, desi toate preturile monetare cresc, preturile relative (reale) raman neschimbate.

2) Conceptia non-neutralitatii monedei este impartatita de economistii keynesieni si neokeynesieni, care considera ca moneda influenteaza atat preturile monetare, cat si preturile relative (reale). Conform demonstratiei acestora, cresterea cantitatilor de moneda detinute de agentii economici determina, in primul rand cresterea preturilor (cursurilor) activelor financiare si, deci, scaderea ratei dobanzii. Or, aceasta scadere a ratei dobanzii favorizeaza, la randul sau, cresterea investitiilor si achizitionarea de factori de productie, ale caror preturi cresc mai mult ca alte preturi, facand, astfel, ca agentii economici sa-si revizuiasca pozitiile de vanzator sau cumparator pe care le adopta pe pietele diverselor bunuri. In modul acesta, se modifica nu numai preturile monetare, ci si preturile relative (reale) ale marfurilor, iar moneda apare ca un factor non-neutral al economiei.

In acest context, desi in limbajul curent notiunea de "numerar" se foloseste, in general, intr-un sens asemanator cu cea de "unitate de calcul", in limbajul stiintific, inspirat de marele economist neoclasic L. Walras, prima notiune inseamna mai mult decat o unitate de calcul; in mod riguros, "numerarul" inseamna o moneda efectiva, care, eventual, este ea insasi o marfa folosita in productie sau consum.

Dupa cum am aratat, preturilor monetare stabilite cu ajutorul unei unitati de calcul sunt preturi de echilibru. Acesta este un echilibru ex ante, care trebuie, deci, confirmat ex post prin realizarea efectiva a tranzactiilor respective. Insa, dupa cum am aratat, efectuarea propriu-zisa a tranzactiilor implica un anumit cost, ceea ce inseamna ca folosirea unei unitati de calcul pentru determinarea sistemului de preturi de echilibru este mai avantajoasa decat folosirea in acelasi scop a schimbului efectiv, caci evita costul inerent acestuia din urma. Si, de fapt, acesta este motivul pentru care, in diverse perioade, se recurge la o moneda care serveste doar pentru calcul, nu si pentru efectuarea propriu-zisa a tranzactiilor.

Pe de alta parte, cu toate ca adoptarea unei unitati de calcul se poate face independent de circulatia efectiva a unei monede, este evident ca un bun care serveste ca mijloc de schimb va fi natural utilizat si ca mijloc de masura a valorii, mai ales pentru tranzactiile simultane sau apropiate in timp. Deoarece este dificil sau indezirabil a se stabili cu anticipatie un anumit decalaj intre tranzactii, moneda aflata realmente in circulatie incepe sa fie folosita ca mijloc general de masura a valorii chiar si pentru evalurile facute in momente de timp indepartate. Ca urmare, in mod obiectiv, cele doua functii tind sa se suprapuna. Si, de altfel, se constata ca, de cele mai multe ori, una si aceiasi moneda indeplineste ambele functii.

Rezulta ca, incepand cu un anumit grad de complexitate a economiei, echilibrul schimburilor se realizeaza, de fapt, prin ambele functii. Functia de mijloc de masura a valorii permite in principal sa se afle daca sistemul de schimburi este determinat, respectiv daca are o solutie corespunzatoare unei stari de echilibru. In cazul in care o asemnea solutie exista, functia de mijloc de schimb permite ca aceasta sa fie realizata cu cele mai mici costuri. Altfel spus, utilizarea unei unitati de calcul este importanta mai ales prin prisma realizarii echilibrului ex ante al procesului de schimb, pe cand folosirea unei monede in efectuarea propriu-zisa a tranzactiilor este importanta pentru obtinerea echilibrului ex post.

Valoarea monedei

Metrul poate fi folosit pentru masurarea lungimilor pentru ca poseda el insusi dimensiunea care urmeaza a fi masurata; de asemenea, kilogramul poate masura greutatile pentru ca are el insusi greutate (standard) s.a.m.d. Tot asa, pentru ca moneda sa poata masura valoarea, este necesar ca ea insasi sa aiba valoare.

Dupa cum am aratat, in conditiile utilizarii diverselor forme actuale de moneda-simbol (moneda de hartie, moneda scripturala etc.), "valoarea" monedei este, de fapt, "putere de cumparare" (a bunurilor si serviciilor). Ca urmare, aceasta dimensiune a monedei depinde de preturile marfurilor si serviciilor tranzactionate in economie. De exemplu, daca o unitate naturala (kilogram, metru, litru, bucata etc.) de bun A valoreaza 2 unitati monetare, valoarea (puterea de cumparare) a monedei este ½ A.

Valoarea monedei exprimata in raport cu un anumit bun este, asadar inversul pretului monetar al bunului respectiv

Determinarea valorii monedei in raport cu toate bunurile existente in economie este insa mai dificila. In practica, se utilizeaza un esantion ("cos") reprezentativ de bunuri, in care fiecare bun este inclus intr-o anumita cantitate, care exprima ponderea bunului respectiv in cadrul tranzactiilor efectuate in perioada de referinta. "Cosul" de bunuri este, de fapt, un bun compozit, care are el insusi un anumit pret, , egal cu media ponderata a preturilor monetare ale bunurilor componente. Acest pret, "", se numeste "nivelul absolut (general) al preturilor" sau, pe scurt, "nivelul preturilor".

Relatia de calcul a nivelului general al preturilor este urmatoarea:

(1)

unde:

- nivelul general al preturilor,

- preturile monetare,

- ponderile (exprimate in procente).

Valoarea relativa (puterea de cumparare) a monedei in raport cu bunurile este data de inversul nivelului preturilor,

Trebuie totusi spus ca evolutia preturilor exprima in mod corect evolutia valorii monedei numai in cazul in care amintitul bun compozit ramane nemodificat in cursul timpului. Or, aceasta presupune ca atat structura "cosului", cat si preturile relative ale bunurilor componente raman aceleasi. Intr-adevar, in cazul in care, de exemplu, jumatate din preturile monetare ale bunurilor incluse in "cos" cresc intr-o anumita proportie, iar cealalta jumatate scad in aceiasi proportie, marimile medii, si , raman nemodificate, insa puterea de cumparare a agentilor economici care vand bunurile respective se modifica. In consecinta, masurarea valorii monedei cu ajutorul unor marimi medii, de tipul nivelului general al preturilor si al diversilor indici ale acestuia, este destul de relativa.

Din aceasta cauza, Keynes a propus masurarea valorii monedei prin raportare la un bun al carui raport de schimb cu moneda este cel mai stabil in timp: munca. Intr-adevar, un element esential al teoriei economice keynesiene este teza ca, in economiile contemporane, rata salariului nominal (monetar) este o marime constanta. O consecinta a acestei teze este ideea ca pretul muncii (salariul) constituie etalonul de masura comun atat pentru valoarea bunurilor, cat si pentru valoarea monedei. Rata salariului poate servi ca referential universal, deoarece, in calitatea sa de forma de remunerare a muncii, salariul este un factor care intra in costul si, deci, in pretul oricarui bun, iar valoarea monedei este un reflex al valorii bunurilor. Ca urmare, in loc de exprimarea valorii monedei prin marimea este posibila exprimarea sa prin marimea ,

unde:

- -rata salariului.

In practica, metoda care prevaleaza totusi este exprimarea valorii monedei cu ajutorul nivelului preturilor, .

In ceea ce priveste variatia valorii monedei, aceasta se exprima uzual cu ajutorul ratei inflatiei, , care se calculeaza sub forma unui indice de preturi de tipul:

(2)

unde, pe langa notatiile anterioare:

- rata inflatiei,

- perioada de referinta.

Cu toate acestea, analiza keynesiana a valorii monedei are unele aplicatii in analiza economica moderna, cum ar fi teoria inflatiei prin costuri sau conceptul de "curba Phillips", cu ajutorul caruia se exprima legatura dintre rata inflatiei si rata salariului.

Functia de mijloc de rezerva

Functia de mijloc de rezerva (store of value) consta in transferul in timp al valorii, impus de amintita disociere temporala si spatiala a actelor de schimb.

Desi functia de mijloc de rezerva nu este esentiala pentru definirea monedei, caci exista multe alte mijloace de pastrare a valorii, unele chiar mai bine adaptate acestui rol, cum ar fi titlurile (actiuni, obligatiuni etc.), terenurile, cladirile etc., economia monetara moderna confera un rol deosebit aspectului respectiv.[31] Asertiunea ca moneda indeplineste functia de mijloc de rezerva corespunde insa la doua abordari oarecum diferite, in functie de sensul mai tare sau mai moale conferit notiunii de "mijloc de rezerva".

Astfel, in sens tare, moneda este un mijloc de rezerva, deoarece poate fi pastrata, la fel ca alte bunuri de capital, pentru a constitui patrimoniul sau portofoliul agentilor economici. Intr-adevar, pastrarea de moneda este un comportament rational al oricarei persoane precaute, dar si al unui speculator, care spera ca aprecierea viitoare a monedei pe care o pastreaza ii va aduce un castig. De asemenea, pot exista situatii in care perspectivele oferite de detinerea altor mijloace de rezerva apar ca fiind mai putin interesante, ori mai riscante decit cele ale detinerii de moneda. In fine, agentii economici pot constitui rezerve monetare pentru cazul in care ar deveni necesara o cumparare imprevizibila de bunuri sau pentru orice motiv de ordin psihologic, cum ar fi, credinta in producerea unor evenimente viitoare sau asteptarea unor informatii suplimentare, care le-ar permite sa opereze pe piata unui anumit bun. In toate aceste cazuri, moneda este o "punte" intre prezent si viitor.

Detinerea monedei confera protectie posesorului impotriva fluctuatiilor preturilor bunurilor materiale sau financiare (actiuni, obligatiuni etc.). Intr-adevar, cand preturile (cursurile) acestor forme de avere scad, cel care detine moneda este in castig, insa cand preturile respective cresc, el sufera o pierdere. Pentru ca moneda sa isi indeplineasca bine aceasta functie, este necesar, asadar, ca valoarea sa (puterea sa de cumparare) sa fie constanta, altfel spus, trebuie ca preturile practicate in economie sa nu se modifice.

Trebuie totusi spus ca, in afara acestui caz particular, moneda nu este o rezerva de valoare ideala. Detinerea sa nu aduce dobanda sau aduce o dobanda foarte mica, spre deoasebire de alte plasamente. In plus, valoarea capitalului detinut in forma monetara se depreciaza in ritmul inflatiei.[32] In economiile moderne, exista, deci, putine stimulente pentru a detine moneda ca atare. Or, aceasta inseamna ca chiar daca este pastrata un timp, aceasta se intampla mai mult pentru ca moneda este un mijloc de schimb, care poate fi utilizat ulterior pentru cumpararea de bunuri si servicii, decat pentru ca este o rezerva de valoare in sens tare.

Sensul moale reflecta aceasta relativitate a motivelor detinerii monedei. In acest al doilea sens, moneda este un mijloc de rezerva, deoarece este detinuta temporar, dar nu ca element constitutiv al unui anumit patrimoniu, ci ca "mijloc de schimb viitor". Sau, dupa cum a spus inspirat M. Friedman, intr-un articol publicat in anul 1969, impreuna cu A. Schwartz, "moneda este un adapost temporar al puterii de cumparare".[33]

In sensul moale, functia de mijloc de rezerva este, deci, un corolar al functiei de mijloc de schimb, caci indeplinirea functiei de mijloc de schimb ca atare implica faptul ca chiar daca moneda este detinuta de agentii economici, detinerea sa este doar temporara.

Prin aceasta prisma, constituirea stocurilor de moneda, implicata de utilizarea unui intermediar general de schimb, este cauzata de nesincronizarea incasarilor si platilor (veniturilor si cheltuielilor), care este echivalentul monetar (financiar) al separarii schimbului in doua acte, care nu coincid in timp si spatiu: vanzarea si cumpararea. Aceasta nesincronizare poate fi determinata in mod obiectiv de factori tehnici sau se poate produce in mod subiectiv, din motive ce tin de dorintele, gusturile si preferintele agentilor economici, inclusiv reducerea costurilor de informare generate de necesitatea realizarii amintitei duble coincidente a vointelor in timp.

Functia de mijloc de rezerva nu este, deci, altceva decat exprimarea, intr-o forma lipsita de dimensiune temporara, a functiei de mijloc de schimb, care este o functie dinamica. Prima se se manifesta la un moment de timp dat, iar ca urmare se masoara prin marimi economice cu caracter de "stoc" (cantitatile de moneda detinute de agentii economici), pe cand cea de a doua se manifesta intr-un interval de timp, iar ca urmare se masoara prin marimi cu caracter de "flux" (volumul tranzactiilor efectuate de agentii economici).

Indiferent de sensul tare sau moale conferit notiunii de "mijloc de rezerva", aceasta functie monetara presupune ca moneda este detinuta de agentii economici si ca, deci, este reflectata de stocurile de moneda existente asupra acestora. Or, dupa cum vom vedea in Cap. , stocurile de moneda sunt expresia a ceea ce se numeste "cererea de moneda". Inseamna ca exista o legatura conceptuala directa intre notiunea de "mijloc de rezerva" si notiunea de "cerere de moneda", iar studierea uneia revine in mare masura la studierea celeilalte. Or, notiunea de "cerere de moneda" este unul din principalele instrumente conceptuale si analitice utilizate in studiul fenomenelor monetare, ceea ce face ca, desi nu este o functie monetara prin excelenta, functia de mijloc de rezerva sa ocupe un loc important in economia monetara.

Alte functii ale monedei

Conform abordarii functionale, cele trei functii traditionale ale monedei (mijloc de schimb, mijloc de masura a valorii si mijloc de rezerva) sunt suficiente pentru precizarea locului, rolului si importantei factorului monetar in mecanismul economic. In literatura, exista insa si pozitia ca, chiar si ramanand in cadrul logicii functionale, pot fi invederate si alte aspecte ale utilizarii monedei, pe care amintita triada functionala nu le evidentiaza suficient.

In acest context, notiunea de "mijloc de schimb" este inlocuita cu cea de "mijloc de plata", iar triada functionala mentionata este depasita prin delimitarea intre functiile monetare exercitate in spatiu si functiile exercitate in timp.

1) Functia de mijloc de plata (standard of deferred payments) consta in utilizarea monedei pentru stingerea tuturor datoriilor, nu numai a celor legate direct de schimbul de marfuri (impozite, taxe, contributii etc.), precum si pentru stingerea obligatiilor la termen (nascute din vanzarea-cumpararea marfurilor pe credit, din operatiuni bancare, bursiere etc.) si, in general, a oricaror obligatii pecuniare.

Prin aceasta prisma, moneda este mijlocul universal de stingere a datoriilor, indiferent de natura acestora (comerciale, financiare, fiscale etc.).

Dupa unii autori[34], functia de mijloc de plata este mai relevanta pentru definirea monedei decat cea de mijloc de schimb, deoarece este mai generala. Ea indica faptul ca moneda este esentialmente un instrument a carui finalitate economica este sa confere detinatorului un mijloc de eliberare de datorii.

In calitatea sa de mijloc de stingere a datoriilor, moneda are anumite caracteristici, care o deosebesc de alte modalitati de stingere a datoriilor (novatia, prescriptia etc.). Astfel, moneda este un mijloc de plata obligatoriu, universal, valabil intr-un spatiu dat si instantaneu.

Moneda este un mijloc de stingere a datoriilor obligatoriu, deoarece creditorul nu o poate refuza si pretinde altceva. A doua caracteristica inseamna ca moneda este un mijloc de stingere a oricarui tip de datorii, adica unul general si neafectat unui anumit tip de utilizari.[35] Aceasta generalitate nu este insa una absoluta, caci, in lumea actuala, moneda nu circula decat in cadrul unui anumit spatiu monetar propriu, care se identifica, de regula, cu teritoriul national. Insusirile monedei de a fi mijloc de plata obligatoriu si universal sunt, asadar, relative, deoarece depind de cadrul reprezentat de ceea ce sociologia monetara numeste "comunitate de plati" (Zahlgemeinschft). In fine, acest miloc de extinctie a datoriilor este instantaneu, deoarece produce efecte imediate: in momentul in care debitorul remite suma monetara creditorului, datoria sa se stinge pentru totdeauna, fara a astepta sa se mai intample altceva.

Cu toate acestea, functia de mijloc de plata prezinta aspecte similare cu cea de mijloc de schimb. Ambele functii reflecta faptul ca necesitatea unei plati (decontari) provine din existenta unui schimb, desi natura prestatiei si contraprestatiei implicate de tranzactia respectiva pot fi foarte diferite (a da sau a promite cedarea un anumit bun; a presta un anumit serviciu; etc.). Functia de mijloc de plata reflecta mai mult aspectul juridic si contabil al fenomenului monetar, evidentiind puterea liberatorie a monedei, cu alte cuvinte capacitatea sa de a pune capat (lichida) raporturilor juridice nascute din vanzare-cumparare. Astfel, in contabilitatea nationala, moneda nationala este constituita de "ansamblul mijloacelor de plata utilizate pe teritoriul tarii".

In ceea ce priveste definirea monedei, interesul pe care il prezinta aceasta perspectiva juridic-contabila este totusi redus, deoarece, definitia la care se ajunge in modul acesta este circulara. Intr-adevar, notiunea de "mijloc de plata" presupune existenta datoriilor si creantelor libelate[37] in "moneda", ceea ce inseamna ca definitia respectiva este tautologica.

Lucrurile stau la fel si in cazul expresiei mai precise de "miloc de plata ultim", utilizata de C. Goodhart[39], al carei sens este echivalent cu cel al notiunii de "mijloc general de schimb". In ambele cazuri, notiunile respective subliniaza faptul ca exista instrumente de efectuare a tranzactiilor foarte apropiate de moneda, dar care nu sunt mijloace de plata de ultima instanta, respectiv, nu sunt intermediar de schimb general, si care, deci, la rigoare, nu trebuie confundate cu moneda. Acesta este cazul, de exemplu, al efectelor comerciale (trate, bilete la ordin etc.), care, desi pot fi folosite ca mijloace de plata, respectiv, ca mijloace de schimb, caci circula foarte usor prin gir (andosare), pot fi refuzate de parteneri. De fapt, spre deosebire de credit, moneda, chiar daca se naste din operatiunile de creditare, trebuie sa aiba un anumit grad de acceptabilitate si, deci, de generalitate.

2) O alta functie complementara a monedei este functia de mijloc de finantare a economiei. Aceasta functie este sugerata si de notiunea de "credit", care, in masura in care este asociata cu moneda, ceea ce nu este intotdeauna cazul, evidentiaza faptul ca mijlocul de schimb poate fi totodata un mijloc de finantare, care anticipand valorile ce urmeaza a fi realizate, proiecteaza functia de mijoc de schimb in viitor.

Expresia concreta a functiei de mijloc de finantare este faptul ca orice agent economic care vrea sa intre pe piata trebuie sa dispuna de o cantitate suficienta de moneda sau de capacitatea de a-si procura cantitatea de moneda respectiva. Afirmatia este valabila deopotriva pentru piata bunurilor de consum si pentru piata mijloacelor de productie, oricare ar fi conditiile de echilibru macroeconomic adiacente.

Astfel, din punct de vedere macroecnomic, se poate spune ca veniturile realizate finanteaza consumul si permit economisirea, iar economiile finanteaza investitiile. Din punct de vedere monetar, se poate spune insa ca moneda este mijlocul cu care se finanteaza toate genurile de cheltuieli, indiferent ca acestea sunt cheltuieli de consum, de investitii, fiscale, financiare (cumparari de titluri ca mijloc de plasare a economiilor) etc.

Intr-adevar, in economiile contemporane, veniturile se realizeaza in principal in forma monetara, iar efectuarea cheltuielilor de consum, investitii etc., necesita acumularea prealabila a banilor necesari in acest scop. Acesti bani pot fi obtinuti prin transfer, realizat cu diverse titluri, de la alti agenti economici: salariile platite de intreprinderi procura moneda angajatilor, care o folosesc apoi pentru cumpararea de bunuri de consum; prin cumpararea de bunuri de consum, populatia transfera din nou intreprinderilor o parte din banii respectivi; cumpararile de titluri efectuate de cei care economisesc (investitori) procura moneda necesara intreprinderilor care emit titlurile respective s.a.m.d.

Insa, aceasta nu inseamna ca moneda are doar rolul de mijloc de schimb al bunurilor. Caci, moneda poate fi obtinuta si dintr-o noua emisiune, nu numai prin transfer de la alti agenti economici, iar aceasta moneda noua, care, tocmai din cauza faptului ca este noua, nu reprezinta nici un bun, are puterea de a cumpara bunuri la fel ca si moneda deja existenta in circulatie. In economiile contemporane, moneda noua este creata de sistemul bancar in urma cererilor de credite care ii sunt adresate de sectoarele nebancare (intreprinderi, populatie etc.). Rolul bancilor consta, deci, in finantarea cresterii economice prin punerea in circulatie a unei noi cantitati de moneda, care este creata prin activitati bancare specifice, al caror efect este inter alia crearea de mijloace de plata suplimentare.

In concluzie, moneda este mijlocul de schimb si de plata cu caracter universal, a carui detinere reprezinta conditia sine qua non pentru a putea efectua cheltuieli. Din acest punct de vedere, moneda este un factor de libertate: libertatea pentru posesor - producator sau consumator, individ sau institutie - de a alege intre bunurile si serviciile de toate felurile care ii sunt oferite pe piata in perioada curenta, respectiv intre aceste bunuri si servicii si cele care ii vor fi oferite in perioadele urmatoare. Intr-o lume care se bazeaza pe productia si schimbul de marfuri, realizate in regimul juridic al proprietatii private si in care, de aceea, deciziile economice se adopta in mod descentralizat (economie de piata), oricine este liber sa obtina orice, cu conditia sa aiba bani. Toti ceilalti pot fi la fel de liberi, dar sunt cu adevarat liberi numai in masura in care au bani.

Fara indoiala, si in aceasta privinta sunt introduse adesea anumite restrictii. In timp de razboi sau, uneori, chiar in timp de pace, ca in economiile socialiste[41], s-au cerut, pe langa bani, tichete de rationalizare. Aceste tichete sunt, de fapt, autorizatii de consum, eliberate pe cale administrativa, in functie de nevoile prezumate ale consumatorilor si de posibilitatile producatorilor, de considerente ideologice, politice s.a.m.d. Insa, asemenea restrictii, care reduc rolul normal al monedei, sunt exceptionale, intervenind numai in perioade de dificultati economice.

Avind in vedere pluralitatea functiilor monedei, unii autori[42] incearca sa depaseasca triada functionala, operand o clasificare a acestora in functii exercitate in spatiu si functii exercitate in timp.

Functiile manifestate in spatiu sunt functia de mijloc de masura a valorii si functia de mijloc de schimb, care faciliteaza determinarea si realizarea echilibrului static al schimburilor. Functiile manifestate in timp sunt functia de mijloc de mijloc de rezerva, care corespunde conservarii valorii create in trecut, precum si functia de mijoc de finantare, care permite anticiparea viitorului. Acestea din urma faciliteaza determinarea si realizarea echilibrului dinamic al schimburilor, facand ca moneda sa fie un factor de legatura intre prezent si viitor.

Rezulta ca, prin ambele categorii de functii, moneda este un element inconturnabil al intelegerii evolutiei economice.

Abordarea conceptuala

Analiza functiilor monedei este o analiza a ceea ce face aceasta in cadrul sistemului economic-social. Un asemenea demers este, desigur, important, deoarece permite o buna intelegere a specificului elementului monetar, insa nu este complet, deoarece nu ofera un raspuns la intrebarea: ce este moneda ca atare? De aceea, abordarea functionala trebuie completata printr-o abordare conceptuala, susceptibila sa releve noi aspecte ale monedei si, deci, sa permita formarea unei viziuni mai corecte asupra naturii sale.

Abordarea conceptuala cuprinde trei conceptii cu privire la moneda: 1) moneda ca bun; 2) moneda ca activ; si 3) moneda ca institutie.

Moneda ca bun

Ideea ca moneda este un bun (sau un serviciu) economic la fel ca oricare altul are avantajul ca plaseaza problematica naturii monedei pe terenul cunoscut al teoriei economice generale. Ca urmare, devine posibila aplicarea si in domeniul monetar a instrumentelor conceptuale si analitice utilizate in teoria economica generala, cum ar fi, teoria valorii, analiza cererii si ofertei etc., iar economia monetara (Monetary Economics) poate fi interpretata ca fiind un capitol particular al stiintei economice generale (Economics).

Conform acestei abordari, moneda este o marfa speciala, care s-a desprins spontan din lumea marfurilor pentru a indeplini rolul de mijlocitor al schimbului, etalon general al valorii si rezerva de valoare.

Punerea in modul acesta a problemei implica insa examinarea caracteristicilor generale si apecifice ale monedei ca bun economic.

Moneda ca marfa speciala

In cazul in care un bun indeplineste functiuni monetare, este posibil ca, pe langa utilizarea monetara, bunul respectiv sa fie utilizat si in alte scopuri. In acest caz, in economie exista, asadar, pe de o parte, lumea marfurilor[43] obisnuite, iar pe de alta parte, o marfa speciala, separata spontan de lumea celorlalte marfuri, care indeplineste rolul de moneda (moneda-marfa). De exemplu, metalele pretioase - aurul si argintul -, utilizate multa vreme ca mijloc de schimb, au fost in acea perioada moneda-marfa, deoarece erau utilizate si in scopuri nemonetare (podoabe, in industrie etc.). In prezent, aceasta situatie nu mai exista, caci metalele pretioase au fost intre timp demonetizate, iar ca urmare in economiile contemporane se gasesc numai monede-simbol. Intr-adevar, procesul de inovare financiara, care are loc in economiile moderne, a creat o serie de produse financiare, ale caror caracteristici le fac foarte potrivite pentru a fi utilizate ca mijloc de schimb, utilizare facilitata si mai mult de posibilitatea transferului lor electronic si de conversiunea lor usoara in moneda, La fel ca odinioara metalele pretioase, produsele financiare respective au o dubla utilizare - finaciara si monetara -, iar ca urmare pot fi considerate si ele "moneda-marfa".

Or, moneda-marfa ridica o problema generala, si anume modul de determinare a "pretului" monedei exprimat in alte bunuri, respectiv, modul de formare a puterii de cumparare (valorii de schimb) a mijlocului de schimb.

In cazul monedei-simbol, acest "pret" se formeaza simplu prin actiunea cererii si ofertei de moneda, insa in cazul monedei-marfa lucrurile sunt mai complicate. Astfel, in cazul monedei-marfa, cerea de moneda-marfa are doua componente: o cerere monetara, determinata de utilizarea marfii respective ca moneda si o cerere nemonetara, determinata de utilizarea sa ca marfa. Or, separarea valorii de schimb monetare de valoarea de schimb nemonetara este imposibila. Tot asa, este imposibila izolarea cererii monetare de cererea nemonetara.

O solutie la aceasta problema este oferita de "teorema regresiei", formulata de L. von Mises[44], care spune ca cererea monetara este determinata de valoarea de schimb pe care a avut-o marfa inainte de a avea o utilizare monetara. Aceasta, deoarece cererea monetara actuala depinde de pretul din trecut al monedei-marfa, care este influentat de cerea monetara de dinaintea sa, care depinde de pretul anterior s.a.m.d., regresia oprindu-se in momentul in care marfa in cauza a facut pentru prima data obiectul unei cereri monetare si cand cererea monetara nu a depins decat de valoarea de schimb nemonetara de dinainte.

In ceea ce priveste caracteristica unica si importanta a monedei care consta in aceea ca cererea manifestata fata de ea in momentul depinde de pretul din momentul , aceasta se explica prin natura fluxului de servicii prestat de moneda: mijloc de schimb. Caci, aceasta natura speciala este elementul care face ca, in general, fluxul de servicii prestat de unitatea monetara sa se modifice in timp in functie de pretul monedei.

Teorema regresiva se aplica si puterii de cumparare a monedei, care, in modul acesta, se explica si ea prin actiunea cererii si ofertei.

Moneda ca bun nematerial

Transpunerea in domeniul monetar a instrumentelor analitice traditionale, bazate pe conceptele de "cerere" si "oferta", nu prezinta dificultati deosebite in cazul in care moneda este considerata un bun material, cu o natura comparabila cu cea a altor bunuri. Insa, acesta nu este singurul caz posibil. Dupa cum am aratat, incercarea de minimizare a costurilor de tranzactionare a dus la adoptarea unor mijloace de schimb din ce in ce mai adecvate in raport cu necesitatile practicii, iar aceasta continua inovare a generat un proces istoric de dematerializare a monedei. De la scoici, sare si animalele din antichitate la moneda de hartie, moneda de cont si moneda electronica din zilele noastre, inovatiile in tehnologia monetara releva o evolutie constanta in sensul transformarii monedei intr-un simbol din ce in ce mai abstract.

De fapt, costurile de productie ale unei monede-simbol nu sunt nici ele nule, ci sunt de natura diferita: aceste costuri sunt implicate de castigarea increderii. Intr-adevar, pentru ca un element nematerial sa poata indeplini rolul de intermediar general de schimb, care este acceptat de toti in schimbul propriilor lor bunuri, este necesar ca acest element sa se bucure de incredere. Si, desigur, este sarcina celui care il ofera in schimbul diverselor produse sa castige acesta incredere.

Factorul "incredere" este cel care explica faptul ca indivizii acorda monedei o valoare independenta de substanta sa fizica, iar intelegerea acestui fapt a dat nastere la amintita denumire de "moneda fiduciara". Dupa unii autori[46], aceasta denumire ar trebui folosita pentru desemnarea tuturor formelor de moneda-simbol si chiar a tuturor formelor de moneda, nu numai a bancnotei, asa cum se procedeaza traditional.

Din punct de vedere istoric, elementele constitutive ale "increderii" sunt diverse si variate, caci tin de traditii, obiceiuri, valori, institutii etc. Din punct de vedere economic, aceste elemente sunt sintetizate de avantajele tranzactionale superioare pe care le confera o moneda de calitate.

Moneda ca prestatoare de servicii

Tratarea monedei ca bun presupune incadrarea acesteia in una din cele doua mari categorii de bunuri economice: 1) bunuri de consum; si 2) bunuri de productie.

Conform curentului neo-clasic, reprezentat indeosebi de D. Patinkin si de M. Friedman, moneda nu se incadreaza in mod direct in nici una din aceste doua categorii de bunuri, insa serviciile pe care aceasta le aduce pot fi asimilate formal cu serviciile aduse de bunurile de consum sau de bunurile de productie. De altfel, nici nu se pune problema de a opta pentru una sau alta din aceste doua similaritati, ci de a retine una din ele ca fiind valabila pentru populatie si alta pentru intreprinderi.

Astfel, in cazul in care serviciile pe care le aduce detinerea monedei sunt asimilate celor ale bunurilor de consum, aceste servicii depind de cantitatea (in termeni reali) de moneda detinuta. Ca urmare, moneda intra ca argument in functiile de utilitate ale agentilor economici (consumatori):

(1)

unde:

- utilitatea,

- cantitati de bunuri de consum, ,

- cantitatea nominala de moneda detinuta,

- nivelul general al preturilor,

- valoarea reala a stocurilor de moneda detinute.

Pornind de aici, se poate determina cererea de moneda corespunatoare punctului de maxim al functiei de utilitate (1), in mod similar cu cel in care se determina cererea de bunuri. Este vorba, asadar, despre o aplicare in domeniul monetar a analizei comportamentului consumatorului.

In cazul in care serviciile aduse de moneda sunt asimilate cu cele ale factorilor de productie, moneda poate fi tratata formal ca un factor de productie.[47] Astfel, cantitatea reala de moneda detinuta de agentii economici (intreprinderi) intra in functiile lor de productie in acelasi mod ca factorul "munca" sau factorul "capital":

(2)

unde:

- productia,

- capitalul,

- munca,

- valoarea reala a stocurilor de moneda detinute.

Cu ajutorul ecuatiei (2), se poate determina cererea de moneda, la fel ca cererea de alti factori de productie: prin maximizarea profitului in cadrul restrictiilor reprezentate de functiile de productie ale agentilor economici. De aceasta data, este vorba despre aplicarea in domeniul monetar a analizei comportamentului producatorilor.

Tratarea monedei ca element prestator de servicii este interesanta prin clarificarile pe care le aduce cu privire la natura monedei, precum si prin generalizarile pe care le permite, insa ramane destul de formala si de limitata. Formalizarea serviciilor aduse de moneda acopera conceptii destul de diferite cu privire la continutul acestor servicii si nu permite (intotdeauna) trasarea unei frontiere clare intre serviciile respective si cele aduse de alte bunuri. Asimilarea propusa este, de fapt, o identificare pura si simpla, care, desi releva anumite aspecte ale naturii monedei, naste unele dificultati interpretative in legatura cu altele.

Astfel, in logica acestei conceptii, este foarte greu de definit conceptul de "venit". Intr-adevar, conform celor aratate, venitul apare ca fiind sporul de utilitate si/sau productie rezultat din serviciile pe care le aduce moneda, ceea ce constituie o definitie neuzuala a acestei notiuni, care se foloseste pe scara larga intr-o alta acceptiune nu numai in stiinta economica formalizata, ci si in vorbirea de toate zilele.

In fine, cu toate ca aceasta conceptie asupra naturii monedei permite formalizari riguroase ale cererii de moneda, ea nu contribuie cu nimic la explicarea ofertei de moneda. Or, o asemenea asimetrie instrumentala invedereaza limitele acestei abordari.

Moneda ca bun public

Analiza ofertei de moneda depinde mai mult de modul de incadrare a monedei intr-o alta clasificare a bunurilor cu care operaza stiinta economica: 1) bunuri private; si 2) bunuri publice. Intr-adevar, in functie de aceasta din urma incadrare, oferta de moneda poate fi atribuita, pe baza unor argumente economice, pietei sau statului.

Dezbaterea referitoare la caracterul privat sau public al elementului monetar poate parea surprinzatoare, caci in mentalul colectiv actual moneda si statul sunt strans legate. Insa, aceasta asociere intre moneda si stat este mostenirea unei istorii destul de recente si nu este deloc obligatoriu ca lucrurile sa stea intotdeauna asa. Iar unele reforme ale mecanismului creatiei monetare, efectuate in perioada contemporana, cum ar fi, modificarea statutului unor banci centrale, emisiunea monedei unice europene (euro) etc., au readus in actualitate problematica acestei legaturi.

In stiinta economica moderna, notiunea de "bun public" ("bun colectiv" "bun de consum colectiv") are doua definitii.

Prima este cea data de P. Samuelson, dupa care "un bun este <public>, daca are doua caracteristici tehnice, si anume de a fi la dispozitia tuturor membrilor unei colectivitati, chiar daca este furnizat unuia singur (criteriul non-rivalitatii) si de a nu fi posibila excluderea vreunui individ de la folosinta sa (criteriul non-exclusivitatii)".[48]

A doua definitie se intemeiaza pe conceptul de "externalitati": "un bun este <public>, daca presupune externalitati pozitive pe care piata nu le poate internaliza. Cu alte cuvinte, un bun "public" creaza interdependente avantajoase intre agentii economici, pe care piata ca atare nu le reflecta si nu le poate reflecta.

In pofida terminologiei lor diferite, cele doua definitii sunt echivalente, caci bunul "colectiv" in acceptiunea lui Samuelson nu este altceva decat expresia unei "externalitati pozitive", care nu poate fi "internalizata".

Notiunea de bun "public", definita intr-una din modalitatile de mai sus, poate fi aplicata si monedei.

Intr-adevar, o moneda detinuta de un singur individ nu prezinta nici un interes; dimpotriva, fiecare individ beneficiaza cu atat mai mult de serviciile unei monede cu cat aceasta este utilizata de cat mai multi alti indivizi. In mod paradoxal, larga acceptabilitate a unei monede depinde delarga sa acceptabilitate!

Aceasta proprietate nu este totusi suficienta pentru incadrarea monedei in categoria bunurilor publice. Caci, desi este adevarat ca o moneda este cu atat mai atractiva cu cat este mai raspandita, acest lucru este valabil si pentru numeroase bunuri private: o marca de masina, de exemplu, este cu atat mai usor de intretinut, cu cat este mai raspandita, avand in vedere numarul mai mare de ateliere de reparatii care exista intr-un asemenea caz.

Aplicarea criteriilor samuelsoniene este mai precisa. Intr-adevar, se poate considera ca adoptarea unui mijloc general de schimb determina reducerea costurilor de informare si de tranzactionare pentru toata lumea, fara ca cineva sa poata fi exclus de la acest avantaj, ceea ce inseamna ca moneda indeplineste criteriul non-exclusivitatii. De asemenea, ca mijloc de calcul, moneda poate fi utilizata de oricine ca baza a contractelor pe care le incheie, fara ca pentru aceasta sa fie necesara detinerea monedei in care este exprimat contractul respectiv, ceea ce inseamna ca moneda satisface criteriul non-rivalitatii.[51]

Tot asa, prin prisma "externalitatilor", se poate spune ca moneda are o "productivitate sociala" mai mare decat suma utilitatilor individuale; ea genereaza "externalitati pozitive" de informare si de tranzactionare, ai caror beneficiari nu pot fi identificati in mod strict.

Indiferent de definitia utilizata, se poate, deci, spune ca moneda indeplineste criteriile definitorii ale unui bun public.

Cu toate acestea, in ceea ce priveste serviciile aduse de moneda in calitatea sa de mijloc de schimb, s-a observat, pe buna dreptate, ca o anumita cantitate de moneda presteaza serviciile respective exclusiv posesorului, caci nu permite decat acestuia sa isi procure bunuri, excluzandu-i pe toti ceilalti. Cu alte cuvinte, cei care nu au moneda sunt intr-o situatie de "rivalitate" cu cei care o au, caci primii nu se pot bucura de avantajele pe care le presupune detinerea de moneda. Este adevarat ca intre "optimalitatea privata" si "optimalitatea publica" rezultata din folosirea unui mijloc de schimb nu exista divergenta, caci de reducerea costurilor de tranzactionare beneficiaza, virtual, toata lumea. Insa, beneficiarii efectivi pot fi identificati in mod precis: ei sunt indivizii care participa realmente la procesul schimbului. Rezulta ca, deoarece fluxul de servicii legate de functia de mijloc de schimb depinde de valoarea reala a cantitatilor de moneda detinute, iar detinerea de moneda este o problema privata a unor agenti economici identificabili, mijlocul general de schimb nu este un bun "public" (de "consum colectiv").

Aceasta concluzie a dus la formularea unei solutii de mijloc originale, si anume disocierea functiei de mijloc de schimb de functia de mijloc de calcul si tratarea primei ca avand caracterul unui bun privat, iar celei de-a doua ca avand caracter de bun public. Conform acestei conceptii, pe langa argumentul initial, formulat de C. Kindleberger, trebuie avut in vedere faptul ca adoptarea unui mijloc de calcul pune la dispozitia indivizilor un (nou) referential, ceea ce inseamna ca le furnizeaza o informatie. Cu alte cuvinte, mijlocul de calcul este un "substitut" ("echivalent") al informatiei, iar pentru ca informatia este un bun "public", moneda de calcul este si ea un bun "public".

Aceasta interpretare suscita insa si anumite critici. Dupa cum arata R. Vaubel , rationamentul:

- Informatia este bun public,

- Mijlocul de calcul este echivalent al informatiei,

- Mijlocul de calcul este bun public.

este mai degraba un sofism, decat un silogism. Caci, premisa majora este extrem de discutabila: informatia poate fi un bun public, dar poate fi foarte bine si un bun privat. In plus, a afirma ca ceva este un "substitut" al unui bun public nu este suficient pentru a spune ca acest ceva este un bun public veritabil.

In ceea ce priveste faptul ca oricine se poate referi la mijlocul de calcul, aceasta este adevarat, insa tine de caracterul abstract al functiei respective, care, dupa cum am aratat, poate nici sa nu fie intruchipata in vreun bun. Intr-adevar, nu bunul-mijloc de calcul ("numerarul" - in acceptiunea lui Walras) este cel care satisface criteriul "non-rivalitatii", ci doar calitatea sa de mijloc de calcul. Or, la fel ca orice calitate, aceasta poate transcede criteriul cu ajutorul careia este definita. Asimilarea mijlocului de calcul cu un bun public este, deci, consecinta unui "quiproquo", care confunda calitatea unui bun cu bunul ca atare.

Rezulta ca tratarea monedei ca bun ridica o serie de probleme. In esenta, acestea provin din faptul ca notiunea de "bun" se refera in mod implicit la un element material, fiind, deci, putin potrivita in conditiile dematerializarii monedei, fenomen care este caracteristic epocii contemporane.

Moneda ca activ

Moneda detinuta de un agent economic este un element al averii sale. Intr-adevar, deoarece indeplineste functia de mijloc de rezerva, chiar si atunci cand este detinuta in mod temporar, moneda intra in patrimoniul agentilor economici alaturi de activele financiare si de activele reale. Ca urmare, moneda poate fi considerata un activ "monetar".

Conform acestei abordari, moneda este activul care poate fi folosit imediat si fara dificultati ca mijloc de schimb, mijloc de plata, mijloc de rezerva etc., si care, de aceea, are lichiditatea cea mai inalta.

Aceasta conceptie a fost expusa pentru prima data de J. M. Keynes, fiind apoi reluata si dezvoltata de autorii neo-clasici (D. Patinkin, M. Friedman) si ajungand sa fie dominanta in lucrarile economice aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial. Succesul amintit se explica in mare parte prin posibilitatile pe care aceasta conceptie le creaza pentru aplicarea in domeniul monetar a calculului economic, a teoriei jocurilor, a teoriei selectarii portofoliului optim si a altor instrumente analitice ale stiintei economice moderne. Or, aceasta a deschis noi perspective explicarii fenomenului aparent irational al detinerii de moneda de catre agentii economici.

Abordarea "patrimoniala" a problematicii naturii monedei prezinta totusi un aspect paradoxal. Intr-adevar, constatarea frecventa ca activul monetar se substituie cu usurinta cu alte active si ca aceasta insusire se bazeaza pe functia celui dintai de mijloc de rezerva in sens tare duce la o serie de concluzii care nu sunt specific monetare, caci functia amintita nu este o functie monetara prin excelenta. Cu alte cuvinte, conceptia ca moneda este un activ permite evidentierea caracterului sau de forma a avutiei, insa nu este suficienta pentru intelegerea naturii monedei, deoarece necesita luarea in considerare a faptului ca activul monetar este mijloc universal de schimb. Caci, fara aceasta insusire, moneda nu se mai distinge cu nimic de alte active. Iar alte criterii distinctive propuse in cadrul acestei conceptii, cum ar fi, cel al absentei dobanzii aduse detinatorului sau cel al lichiditatii, revin, in ultima instanta, la recunoasterea caracterului de mijloc de schimb al activului monetar.

Moneda ca avere

Pentru un individ care detine diverse genuri de active (reale, financiare, moneda), toate aceste active sunt in mod evident avere. Insa, aceasta asertiune nu mai este la fel de evidenta la nivel macroeconomic. Intr-adevar, la scara globala, activele reale (bunuri de productie si bunuri de consum durabile) participa la avutia nationala, insa nu si activele financiare. Caci, acestea din urma (actiuni, obligatiuni etc.) sunt creante pentru detinatorii lor, insa constituie totodata datorii de un nivel echivalent pentru emitenti. Ca urmare, cu exceptia cazului in care emitentii sunt nerezidenti, activele financiare sunt creante compensate prin datorii si, deci, nu reprezinta avutie la nivel macroeconomic.

In ceea ce priveste moneda, tratarea sa ca activ presupune incadrarea acesteia intr-o categorie sau alta din cele doua genuri de active mentionate mai sus, operatiune care are serioase implicatii analitice si teoretice. Astfel, din punct de vedere analitic, avutia nationala este o variabila determinanta a relatiilor macroeconomice si este, deci, esential sa se stie daca stocul de moneda intra sau nu in compozitia sa. Din punct de vedere teoretic, modul in care se face incadrarea amintita determina pertinenta conceptului de "efect al disponibilitatilor banesti reale" ("efectul Pigou"), concept care are un rol explicativ esential in economia monetara moderna.

Fenomenul desemnat cu ajutorul conceptului de mai sus a fost descris pentru prima data de A. C. Pigou[56], ca raspuns la diagnosticul pesimist pus de Keynes capitalismului, dupa care aceasta oranduire este condamnata la un somaj cronic, din cauza insuficientei cererii globale. Potrivit lui Pigou, moneda este avere, iar ca urmare disponibilitatile banesti detinute de agentii economici genereaza un proces de reechilibrare automatic. Acest proces este declansat de faptul ca agentii economici incearca sa mentina constant raportul dintre valoarea reala a stocurilor lor de moneda, , pe de o parte, si cererea lor de bunuri de consum si de bunuri de productie, , pe de alta parte. Ca urmare, in cazul in care cererea globala, , este insuficienta, nivelul general al preturilor tinde sa scada, ceea ce duce la cresterea valorii reale a stocurilor de moneda, . Pentru a mentine raportul constant, agentii economici isi vor spori cererea, , compensand, astfel, insuficienta initiala.

Conceptul de "efect Pigou" se bazeaza, asadar, pe ideea ca cresterea valorii reale a disponibilitatilor banesti, , sporeste averea agentilor economici si ca, simtindu-se mai bogati, acestia vor consuma si vor investi mai mult. Or, dupa cum a arata M. Kalecki , "efectul Pigou" este incompatibil la nivel macroeconomic cu tratarea monedei ca un activ financiar, respectiv ca un activ care un efect pozitiv pentru detinator (creanta), compensat de un efect negativ pentru emitent (datorie). Intr-adevar, daca este conceput ca un activ financiar, activul monetar nu se preteaza la mecanismul de autoreglare desemnat cu ajutorul conceptului de "efect Pigou", deoarece cresterea valorii reale a stocului de moneda, determinata de o scadere a preturilor, nu inseamna cresterea valorii totale a avutiei: moneda este emisa in contrapartida cu creditele acordate de banci intreprinderilor si populatiei, ceea ce face ca, la nivel macroeconomic, castigurile obtinute de detinatorii de moneda sa fie anulate de pierderile echivalente ale bancilor debitoare.

Constienti de valabilitatea acestei critici, J. G. Gurley si E. S. Shaw[58] propun depasirea sa prin adoptarea ipotezei ca exista o asimetrie intre comportamentele detinatorilor si emitentilor de moneda. Astfel, autorii citati disting doua tipuri de moneda, in functie de caracteristicile institutionale ale emitentului-debitor: 1) "moneda interna" (inside money) - emisa de sistemul bancar privat; si 2) "moneda externa" (outside money) - emisa de stat . In ceea ce priveste sistemul bancar privat, se poate presupune ca acesta se comporta ca o unitate de decizie economica rationala, ceea ce inseamna ca reactioneaza la fel ca indivizii la cresterea angajamentelor sale. Ca urmare, se poate considera ca analiza lui Kalecki se aplica doar la "moneda interna", care este o veritabila "creanta-datorie", asimilabila intrutotul activelor financiare. Spre deosebire de aceasta, statul poate fi presupus ca fiind insensibil la nivelul angajamentelor sale, ceea ce face ca "moneda externa" sa apara, la nivel macroeconomic, ca un activ net, asimilabil, deci, activelor reale si susceptibil, din aceasta cauza, sa constituie suport pentru mecanismul de autoreglare desemnat cu ajutorul conceptului de "efect Pigou".

Ideea ca exista o deosebire semnificativa intre modul in care reactioneaza la modificarile intervenite in valoarea reala a datoriei lor, pe de o parte, statul, iar pe de alta parte, sectorul privat si ca aceasta deosebire face ca in cazul monedei emise in contraparte la datoria publica ("moneda externa") sa se manifeste cu adevarat caracterul de avutie neta ("efectul Pigou") este dominanta in prezent in literatura.

Clivajul "moneda interna" - "moneda externa" face din activul monetar un element hibrid, care uneori este inclus in definitia avutiei nationale, iar alteori nu. Or, moneda este un element fungibil, iar ca urmare delimitarea amintita are utilitate operationala limitata. Iar aceasta, cu atat mai mult cu cat exista unele argumente si pentru teza ca, la nivel macroeconomic, activul monetar este avutie neta, indiferent de caracteristicile institutionale ale emitentului sau. Astfel, dupa cum arata B. Pesek si T. Saving[60], nici "moneda interna" nu este o creanta-datorie, caci nu este purtatoare de dobanda. Bancile nu opereaza o compensare intre achizitionarea de active rentabile si moneda lipsita de dobanda pe care o emit in contrapartida. Este adevarat ca ele obtin un flux de venit net din activele pe care le achizitioneaza, insa acesta nu isi regaseste echivalentul la nivelul "datoriei" monetare, deoarece detinatorilor de "moneda interna" nu li se plateste dobanda. Rezulta ca monetizarea datoriei creaza - fara dezutilitate compensatoare - o utilitate care tine de serviciile pe care "moneda interna" le presteaza in calitate de moneda. In plus, aceste servicii sunt identice cu cele prestate de "moneda externa", iar daca valoarea stocului de moneda este evaluata pe baza acestui flux de servicii, atat "moneda interna", cat si "moneda externa" reprezinta avutie neta (care nu este insa egala cu suma valorilor lor nominale).

Aceste argumente, general admise la ora actuala, arata ca nu este posibila tratarea monedei ca o veritabila datorie, asimilarea activului monetar cu un activ financiar si totodata inlaturarea dintr-o singura miscare atat a criticii facute de Kalecki conceptului de "efect Pigou", cat si a pledoariei pentru acest concept facuta de Gurley si Shaw.

Tratarea monedei ca forma a averii lasa, asadar, deschisa problema modului de delimitare a activului monetar de alte active.

Moneda activ nepurtator de dobanda

Ideea ca activul monetar se deosebeste de alte active prin faptul ca nu este purtator de dobanda impune explicarea acestei caracteristici proprii monedei. Una din cele mai importante explicatii este cea oferita de J. Hicks[61], dupa care factorul care permite emitentilor de moneda sa evite cheltuielile financiare aferente emisiunii concurentiale de active non-monetare este structura lor oligopolista sau monopolista. Aceasta explicatie nu este insa suficienta, caci se bazeaza pe o ipoteza institutionala discutabila, care nu este valabila, de exemplu, pentru monedele internationale. De asemenea, interpretarea amintita nu permite intelegerea motivelor pentru care agentii economici accepta sa detina un activ nepurtator de dobanda, in pofida faptului ca au la dispozitie alte active mai avantajoase.

Abordarea patrimoniala gaseste aceste motive, de regula, in reducerea riscurilor create de incertitudine, diminuare pe care o permite detinerea activului monetar, in comparatie cu alte active, a caror valoare este incerta. Pentru aceasta, este necesar insa ca valoarea capitalizata a activului monetar sa fie certa. Rezulta ca indiferent de faptul ca este sau nu purtator de dobanda, ceea ce permite incadrarea unui activ in categoria activelor monetare sau nemonetare este caracterul cert sau incert al randamentului activului respectiv.

Cu toate acestea, ramane deschisa problema definirii notiunii de "certitudine" in materie de valoare capitalizata. Caci, dupa cum arata insusi autorul citat, "certitudinea" acestei valori este o "certitudine" manifestata in termeni monetari, ceea ce inseamna ca, pentru ca activul monetar sa poata fi recunoscut ca atare, este necesar ca in prealabil mijlocul de calcul sa fie definit in mod independent.

Pe de alta parte, acest criteriu este pertinenet doar intr-un cadru de anticipare extrem de particular, caracterizat prin anticipatii "perfecte" in ceea ce priveste preturile si anticipatii "imperfecte" in ceea ce priveste evolutia randamentelor activelor. Caci, daca anticipatiile agentilor economici privind preturile nu se realizeaza, exista pierderi sau plusuri de valoare neasteptate, aferente stocului de moneda, iar nici un activ nu are valoare certa; tot asa, daca evolutia ratelor randamentelor activelor este perfect previzibila, toate activele sunt "monetare".

Rezulta ca, in optica abordarii patrimoniale, "activul monetar este acel activ care nu aduce dobanda". Explicatia cea mai convingatoare a acestui fapt este cea propusa de D. Laidler, dupa care moneda este un activ "usor realizabil si relativ fara risc".[62] Insa, aceasta explicatie nu poate face abstractie de abordarea functionala a monedei: ea presupune nu numai ca acest activ este preschimbabil in alte active, ori macar ca este usor preschimbabil, ci si ca este preschimbabil cu cvasi-certitudine, adica oricand, oriunde si oricui. Or, un asemenea rezultat nu se poate obtine fara ca activul respectiv sa fie un mijloc de schimb general. Cu alte cuvinte, tratarea monedei ca un activ care nu aduce dobanda este o modalitate - utilizata frecvent in practica - de a regasi calitatea de mijloc de schimb, insa nu aduce in plus nimic esential cu privire la natura monedei.

Moneda ca activ lichid

Un alt criteriu de delimitare a activului monetar este cel al lichiditatii. Notiunea de "lichiditate" a fost consacrata de catre J. M. Keynes, care, in celebra sa lucrare: "Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor"[63], a sustinut ca activul monetar se deosebeste de alte active prin gradul sau de lichiditate. Conform acestei conceptii, moneda este "avutie lichida prin excelenta". In modul acesta, notiunea de "moneda" este inlocuit cu cea de "lichiditate", conceptul de "cerere de moneda" devine "preferinta pentru lichiditate", iar activele pot fi clasificate in functie de gradul lor de lichiditate.

Fundamentata teoretic de catre Keynes, aceasta conceptie a fost consacrata de practicieni[65], care au folosit-o pentru a elabora diverse clasificari tehnice ale activelor monetare si cvasi-monetare.

Cu toate acestea, inlocuirea notiunii de "moneda" cu cea de "lichiditate" nu face decat sa reduca problema definirii "monedei" la cea a definirii "lichiditatii". Or, dupa cum arata Hicks[66], aceasta din urma este si mai vaga decat notiunea de "moneda". Iar daca semnificatia sa este cercetata atent, se constata ca notiunea de "lichiditate" se confunda cu cea de "mijloc de schimb".

Intr-adevar, notiunea de "lichiditatea" este ea insasi extrem de relativa. Dupa cum se observa din figura de mai jos, aplicarea sa presupune trasarea unei frontiere in evantaiul lichiditatilor si prezumarea ca tot ceea ce este mai lichid decat norma respectiva este moneda, iar tot ce este mai putin lichid nu este moneda. Or, locul prin care trece aceasta frontiera este stabilit intotdeauna mai mult sau mai putin arbitrar.

Activul monetar                       Activele nemonetare

Gama lichidititatilor

Fig. nr. 1: Modul de definire a monedei ca activ lichid

Trebuie spus ca, in ceea ce il priveste, Keynes era constient de aceasta relativitate, deoarece arata ca linia de demarcatie intre activul monetar si alte active poate fi trasata in orice punct, in functie de cerintele tratarii diverselor probleme particulare.[67] Insa, dupa cum arata A. Metlzer , o asemenea relativitate conduce la o definitie a monedei care este nu numai arbitrara, ci si nerelevanta, din moment ce toate activele au o anumita lichiditate.

Definitia lichiditatii cel mai des folosita este cea data de Keynes intr-o alta lucrare fundamentala a sa, intitulata: "Tratat de moneda".[69] Conform acestei definitii, "lichiditatatea" este posibilitatea unui activ de a fi "realizat in mod cert, imediat si fara pierderi". Or, termenii acestei definitii sunt aproape identici cu cei utilizati de D. Laidler pentru a explica faptul ca moneda este un activ nepurtator de dobanda si conduce la aceleasi rezultat: in ambele cazuri, ramane deschisa problema sensului expresiei: "realizare certa". Caci, daca "realizare" inseamna obtinerea de moneda in schimbul activului respectiv, atunci notiunea de "moneda" nu poate fi definita cu ajutorul notiunii de "lichiditate", deoarece definirea acesteia din urma presupune ca definitia monedei este deja cunoscuta. Iar daca "realizarea certa" inseamna obtinerea oricarui alt activ in schimbul activului respectiv, atunci activul "lichid prin excelenta" este un "mijloc de schimb general". Se dovedeste, astfel, inca odata, ca tratarea monedei ca un activ nu poate evita referirile la functia de mijloc de schimb, care ea este functia monetara prin excelenta. Cu toate acestea, conceptia respectiva are meritul ca permite evidenterea faptului ca moneda este o forma a averii si ca functia de mijloc de schimb, ca si lichiditatea, pot fi indeplinite in grade diferite.

Moneda ca institutie

Ideea ca moneda este, in esenta, un mijloc de schimb presupune existenta unui sistem de schimb particular, caracteristic "economiei monetare". Acest sistem de schimb, cu regulile sale de organizare si functionare, constituie ceea ce in stiinta economica moderna se numeste "institutie": un ansamblu de practici comune, de reguli si de norme, care conditioneaza actiunile si interactiunile indivizilor".[71] In general, analiza economica a institutiilor isi propune inter alia explicarea economica a aparitiei si evolutiei regulilor in cauza.

Cu tot interesul actual pe care il suscita tratarea in termeni economici a comportamentelor umane in general, problematica respectiva nu este noua, ci se regaseste la scoala istorica germana, la scoala austriaca, noua scoala institutionalista americana etc. In ceea ce priveste moneda, aceasta abordarea poate fi atribuita lui C. Menger[72], fondatorul scolii austriece.

Oferind o interpretare "catalactica"[73] notiunii de mijloc de schimb, abordarea institutionala a monedei nu este opusa abordarii functionale, ci o completeaza in mod extrem de fertil din punct de vedere intelectual si operational. Caci, in aceasta interpretare, caracteristica institutionala esentiala a monedei este faptul ca nu poate fi rupta de piata. Aceasta caracteristica se explica prin originea monedei si prin rolul pe care moneda il are in viata economica. De aceea, analiza dimensiunii institutionale a monedei permite o mai buna intelegere a modului de functionare a economiilor monetare contemporane si a evolutiilor recente ale acestora.

Originea institutiei monetare

Analiza pe care C. Menger o face emergentei institutiei monetare se aseamana cu prezentarea obisnuita a dezvoltarii istorice a schimbului, care duce in mod obiectiv la aparitia mijlocului de schimb.[74] Exista totusi doua deosebiri importante intre analiza lui Menger si prezentarea traditionala. In primul rand, in loc sa insiste asupra caracteristicilor fizice ale bunurilor susceptibile a fi selectionate ca mijloc de schimb, Menger accentueaza caracteristicile lor comerciale, indeosebi capacitatea acestora de a fi schimbate pe alte bunuri ("saleability"). In al doilea rand, el explica aparitia mijlocului de schimb ca un proces organic de creare a unei institutii, a carui caracteristica este nasterea institutiei respective prin actiunea umana spontana, fara a exista neaparat un proiect premeditat in acest scop.

Astfel, la Menger - ca, de altfel, si la Wicksell -, recursul la schimbul indirect si, deci, la utilizarea unui mijloc de schimb, sunt impuse in mod obiectiv de natura descentralizata a procesului de schimb. Aceasta organizare descentralizata, caracteristica "economiei de piata", este cea care face ca, pe masura dezvoltarii pietelor, bunurile ale caror proprietati comerciale sunt mai intense, sa se dovedeasca a fi intermediarii de schimb cei mai avantajosi. Acceptabilitatea acestor bunuri in calitate de mijloc de schimb se bazeaza pe capacitatea lor de a fi schimbate pe alte bunuri, iar generalizarea acestei acceptabilitati este un fenomen social, ce rezulta din procesul natural de imitare de catre unii indivizi a comportamentelor de succes ale semenilor lor. In modul acesta, mijloacele de schimb sunt legate strans de functionarea pietelor, si, la randul lor, conditioneaza dezvoltarea economiei de piata.

Functionarea pietelor presupune existenta unor drepturi de proprietate depline si transferabile in mod absolut liber, iar ca urmare unii economisti considera ca, de fapt, moneda este de un drept de proprietate, general acceptat in procesul de schimb.[75]

Fiind, in esenta, o institutie specifica pietei, moneda nu poate fi creata prin decret. Pe linia de gandire a lui A.Turgot[76], dupa care moneda apare independent de orice conventie intre indivizi si de orice lege impusa de autoritati, Menger subliniaza ca oamenii sunt condusi de propiul lor interes - fara nici o intelegere prealabila, fara constrangeri legislative si fara sa aiba in vedere interesul general - spre crearea institutiei monetare, institutie care faciliteaza, in cadrul economiei de piata, coordonarea actiunilor si interactiunilor individuale. Se regaseste astfel ideea lui A. Smith despre actiunea "mainii invizibile" si totodata se ilustreaza in mod stralucit teza lui F. Hayek despre emergenta ordinii ca rezultat al evolutiei adaptive.

Conceptia institutionala a monedei este impartasita de reprezentantii cei mai de frunte ai scoalii austriece (C. Menger, E. von Böhm-Bawerk, F. von Wieser, L. von Mises, F. Hayek etc.), precum si de numerosi alti economisti (M. Aglietta si A. Orlean , J. Cartelier etc.), sociologi (M. Weber , G. Simmel ) si juristi (F. Knapp ). Desi viziunea autorilor respectivi cu privire la determinismul relatiilor sociale este destul de diferita, toti acestia considera ca moneda este o institutie de piata sau chiar institutia de piata prin excelenta.

Noua economie monetara

Analiza aparitiei institutiei monetare invedereaza ca schimbul monetar este o forma particulara a procesului de schimb, a carei caracteristica este rationalitatea sa superioara, obtinuta prin asocierea moneda-economie. Pornind de aici, R. Clower[83] a elaborat o reprezentare teoretica a sistemelor de schimb "pure", care, paradoxal, readuce in discutie superioritatea formei monetare a schimbului. In acelasi spirit, un curent de gandire mai nou, cunoscut sub denumirea de "noua economie monetara" (The New Monetary Economics) , proiecteaza diverse constructii institutionale alternative pentru procesul de schimb, care difera de institutia monetara obisnuita, reprezentata de un singur mijloc de schimb general.

Astfel, R. Clower distinge doua forme de schimb, pe care le numeste "economie de schimb in natura pura" ("troc pur") si "economie monetara pura". In primul caz, orice bun poate fi schimbat pe oricare alt bun. In cel de-al doilea, moneda se schimba pe bunuri si bunurile se schimba pe moneda; insa, bunurile nu se schimba unul pe altul. In forma matriciala, aceste doua sisteme de schimb pot fi reprezentate astfel:

(a) Economie de schimb in natura pura (b) Economie monetara pura

Fig. nr. 2: Reprezentarea matriciala a sistemelor de schimb

In matricile (a) si (b), bunurile existente in economie sunt reprezentate atat pe linii, cat si pe coloane; bunul de pe ultima linie si ultima coloana este moneda. Litera "x" marcheaza existenta unei relatii de schimb intre bunurile respective, care poate fi asimilata cu existenta unei piete.

Or, chiar daca se face abstractie de cazul schimbului unui bun pe el insusi, se constata ca in cazul trocului exista mai multe piete decat in cazul economiei monetare. Ca urmare, in mod paradoxal, se poate trage concluzia ca moneda impiedica dezvoltarea pietelor.

De fapt, economia de troc pur, reprezentata in matricea (a), nu este o economie fara moneda, ci o economie in care toate bunurile sunt moneda. Superioritatea comportamentala a acestui tip de economie nu este neasteptata, caci, din punct de vedere formal, o asemenea economie nu are nimic de a face cu trocul; ea este nu numai mai mult decat trocul, ci si mai mult decat economia monetara obisnuita, bazata pe o singura moneda. Concluzia ca economia bazata pe schimbul in natura este superioara economiei monetare este, deci, falsa.

Acestea fiind spuse, trebuie totusi aratat ca analiza lui Clower este importanta, deoarece invedereaza ca exista mai multe sisteme de schimb, inclusiv unul in care se folosesc mai multe monede, sisteme care pot fi mai avantajoase decat forma obisnuita de schimb monetar. Iar pentru reprezentantii a ceea ce se numeste "noua economie monetara", aceasta posibilitate nu este deloc utopica, ci constituie caracteristica esentiala a evolutiei institutiilor monetare contemporane.

"Noua economie monetara" este un curent de gandire reprezentat de lucrarile in care se considera ca, in masura in care serviciile prestate de moneda in cadrul procesului de schimb pot fi realizate si in alte cadre institutionale, aceste servicii trebuie delimitate de existenta monedei.[85]

Astfel, intr-un articol deschizator de drumuri in aceasta noua directie de gandire monetara, F. Black[86] analizeaza un sistem de schimb bazat pe diverse tehnologii de tranzactionare si decontare, care ii permit sa se dispenseze de moneda in sensul obisnuit al cuvantului. Existenta acestei monede este determinata, deci, exclusiv de restrictiile legale impuse in ceea ce priveste utilizarea altor mijloace de schimb, cum ar fi, cele reprezentate de activele financiare lichide. Moneda respectiva nu ar exista intr-o economie de piata absolut libera, in care pot fi utilizate o pluralitate de mijloace de schimb, iar mai devreme sau mai tarziu va dispare, avand in vedere inovatiile financiare si noile tehnologii de tranzactionare si decontare, ca de exemplu, transferul electronic de fonduri.

Aceasta analiza a fost aprofundata de numerosi alti autori, cum ar fi, E. Fama[87], R. Hall , R. Greenfield si L. Yeager , T. Cowen si R. Kroszner etc. Acestia din urma, de exemplu, arata ca nu exista nici un motiv sa se creada ca actiunea "manii invizibile", invederata de C. Menger, se opreste in momentul adoptarii unui singur mijloc de schimb general si ca, dintr-o perspectiva evolutionista, perfectionarea tehnicilor de tranzactionare si decontare trebuie considerata un proces permanent. Iar in acest sens, autorii citati mentioneaza mai multe modalitati de tranzactionare si decontare existente in prezent, care prefigureaza sistemul de schimb de maine. Dintre cazurile semnalate de acestia, sunt extrem de semnificative urmatoarele doua elemente novatoare. In primul rand, dereglemetarea pietelor creaza o mare varietate de active financiare lichide, susceptibile sa majoreze numarul mijloacelor de schimb posibile. In al doilea rand, inconvenientele eventuale ale multiplicarii mijloacelor de schimb pot fi eliminate prin tehnologiile moderne de tranzactionare si decontare. In modul acesta, se trece de la un mijloc de schimb general la o multime de mijloace de schimb, iar notiunea de "moneda" se dilueaza intr-o pluralitate de institutii de piata, aflate in competitie unele cu altele si care indeplinesc impreuna functia de mijloc de schimb.

Abordarea formala

Abordarea functionala si abordarea conceptuala pornesc de la anumite consideratiuni apriorice, care confera semnificatie economica fenomenelor monetare.

Aceste abordari pot fi completate in mod util printr-o tratare mai concreta problemei, de natura sa permita solutionarea problemelor tehnice implicate de construirea si calcularea indicatorilor statistico-monetari de cuantificare a cantitatii de moneda existente in economie. Aceasta din urma abordare poate fi considerata una de tip formal, in masura in care este vorba, pe de o parte, de identificarea formelor materiale ale monedei, iar pe de alta parte, de luarea in considerare a definitiilor conventionale ale cantitatii de moneda, utilizate de autoritatile monetare din diverse tari. Ca urmare a acestei laturi conventionale, definitiile "oficiale" ale marimilor cu ajutorul carora se masoara masa monetara pot fi considerate si ele ca fiind formale.

Agregatele monetare

Efectuarea unor studii econometrice cu privire la fenomenele monetare necesita construirea unor indicatori cantitativi ai masei monetare existente intr-o anumita economie. Este evident ca orice cercetator isi poate defini si calcula proprii sai indicatori, in functie de problema monetara abordata, de scopurile urmarite, de datele disponibile s.a.m.d. Este insa mult mai comod ca analistii sa utilizeze statistica monetara publicata de organismele oficiale. In Romania, de exemplu, autoritatea monetara (Banca Nationala) defineste, calculeaza si publica periodic date cu privire la mai multe "agregate monetare", cu ajutorul carora cuantifica masa monetara in diverse acceptiuni ale termenului. Aceste "agregate monetare", similare cu cele utilizate in alte tari, constituie definitii "oficiale" ale monedei, dar care nu sunt scutite nici ele de anumite critici.

In general, agregatele monetare folosite in prezent in lume sunt urmatoarele:

1) Masa monetara in sens restrans, simbolizata, de obicei, cu M_1, cuprinde totalul mijloacelor de plata, aflate - fara nici un fel de formalitati si fara nici un cost - la dispozitia sectoarelor nebancare ale economiei. In mod concret, este vorba despre moneda metalica (divizionara sau nu), moneda fiduciara (bancnote) si moneda scripturala (depozitele la vedere). Toate aceste elemente sunt luate in calcul in masura in care sunt detinute de agentii economici rezidenti non-bancari (intreprinderi, organisme de stat, populatie etc.).

Componenta cu ponderea cea mai rdicata in cadrul agregatului M₁ este moneda scripturala (depozitele la vedere).

2) Masa monetara in sens larg, simbolizata, de obicei, cu M_2, cuprinde, pe langa elementele incluse in M₁, depozitele la termen, depozitele constituite in vederea economisirii, precum si alte active lichide, pe termene scurte si foarte scurte.

3) Agregatul M₃ cuprinde M₂ plus activele la termen altele decat depozitele bancare la termen, care sunt cuprinse in M₂; ele se caracterizeaza prin faptul ca au o lichiditate mai redusa. Este vorba despre bonuri de tezaur, certificate de depozit, depozite si alte depozite in valuta (echivalentul in moneda nationala) etc.

4) Agregatul M₄ exprima totalul lichiditatilor existente in economie. Acesta cuprinde, pe langa M_3, activele lichide care se deosebesc de cele cuprinse in M₃ prin una sau alta din urmatoarele doua trasaturi:

- sunt emise de alti agenti economici decat institutiile financiare;

- au o natura contractuala, care comporta anumite angajamente specifice ale celor doua parti: emitent si investitor.

Similar se pot construi si alte agregate monetare din ce in ce mai cuprinzatoare: M₅, M₆ etc.

Nomenclatura agregatelor monetare utilizate in prezent in Romania este de data recenta, fiind conceputa dupa reformele bancare din anii '90, care au conferit Bancii Nationale atributiile unei banci centrale moderne. Continutul si structura acestor agregate sunt aliniate la practica internationala, insa reflecta totodata anumite particularitati institutionale ale sistemului financiar romanesc.

Astfel, la ora actuala, Banca Nationala calculeaza si publica periodic date privind urmatoarele agregate monetare:

A) Masa monetara in sens restrans (cantitatea de mijloace de plata), M₁, care cuprinde:

a) Numerarul (bancnote si monezi) aflat in afara sectorului bancar;

b) Moneda scripturala (depozitele la vedere).

Depozitele la vedere sunt clasificate dupa criteriul institutional al sectorului caruia ii apartine titularul: agenti economici cu capital majoritar de stat, agenti economici cu capital privat, populatie, alte categorii de detinatori.

B) Masa monetara in sens larg, M_2, care cuprinde, pe langa M_1, urmatoarele elemente:

a) Economiile populatiei;

b) Depozitele in lei la termen si conditionate;

c) Depozitele in valuta ale rezidentilor (echivalent in lei).

Economiile populatiei sunt clasificate in: depuneri la vedere si depuneri la termen.

Depozitele la termen sunt clasificate dupa acelasi criteriu institutional: agenti economici cu capital majoritar de stat, agenti economici cu capital privat, populatie etc. De asemenea, dupa acelasi criteriu sunt clasificate depozitele in valuta (la vedere si la termen) ale rezidentilor (transformate in lei la cursul de schimb al pietei valutare, calculat de BNR pentru ultima zi a perioadei de referinta).

C) Cvasimoneda, care este egala cu diferenta (M₂-M_1).

In fine, Banca Nationala calculeaza si publica periodic date cu privire la agregatul monetar care se afla sub inflenta sa directa si in legatura cu care se stabilesc cel mai adesea obiectivele imediate ale politicii monetare. Acest agregat se numeste "baza monetara" ("moneda primara") si cuprinde:

a) Numerarul aflat in casieriile bancilor;

b) Numerarul aflat in afara sistemului bancar;

c) Disponibilitatile bancilor la Banca Nationala.

Este de asteptat ca intrarea in UEM sa impuna o noua reforma a agregatelor monetare utilizate in economia romaneasca.

Relativitatea agregatelor monetare

Avand in vedere diversitatea abordarilor cu privire la fenomenele monetare, nu este de mirare ca formulele concrete de calcul ale marimilor monetare de genul celor mentionate constituie adesea obiectul unor controverse cu privire la solutiile principiale sau tehnice adoptate. De altfel, si in cazul multor altor marimi economice (nivelul general al preturilor, volumul investitiilor, datoria externa etc.), exista, de asemenea, probleme de masurare complicate. Cu toate acestea, din cauza ambiguitatilor conceptuale subdiacente, la care ne-am referit in paragrafele anterioare, instabilitatea definitiilor agregatelor monetare este mai accentuata.[91]

Pana la sfarsitul anilor '70, in tarile occidentale, care, spre deosebire de tarile comuniste, nu tineau secrete datele respective, componentele masei monetare erau identificate, de regula, cu ajutorul unui criteriu institutional simplu: natura bancara a institutiei emitente. Astfel, erau considerate ca fiind "monetare" activele pe termen scurt emise si gestionate de banci, iar "nemonetare" activele institutiilor financiare nebancare. Insa, depozitele lichide constituite la acestea din urma se transforma cu usurinta in depozite lichide constituite la banci - si invers, iar, ca urmare, amintitul criteriu institutional, definit prin prisma ofertei de active, a fost inlocuit printr-un criteriu de lichiditate patrimoniala, definit prin prisma cererii de forme de plasament din partea investitorilor. In plus, inovatiile monetare si financiare au determinat extinderea gamei plasamentelor caracterizate de riscuri si costuri de tranzactionare reduse si, deci, de un inalt grad de lichiditate, ceea ce a impus adoptarea unor noi definitii ale agregatelor monetare. In majoritatea tarilor vest-europene, asemenea reforme ale statisticii monetare au avut loc la inceputul anilor '90, in cadrul procesului de unificare monetara care a dus la adoptarea euro.

Aceasta instabilitate a definitiilor oficiale ale monedei este determinata, asadar, intr-o anumita masura, de evolutia tehnologiilor monetare si financiare. Insa, ea este provocata, pe de alta parte, de faptul ca, la nivel oficial, se opereaza cu un concept de "moneda" foarte extensiv. Iar indiferent de cauze, instabilitatea amintita are doza sa de responsabilitate pentru relativitatea care, dupa cum am aratat, marcheaza intreaga economia monetara ca disciplina stiintifica.

In aceste conditii, unii autori se arata ingrijorati de multitudinea indicatorilor de masurare a cantitatii de moneda, aratand ca agregatul M₁ ar fi mai mult decat suficient pentru caracterizarea mijlocului general de schimb folosit in economiile contemporane.

De fapt, existenta mai multor agregate superpuse se explica prin conceptia "moneda-activ lichid" si prin amintita relativitate a notiunii de "lichiditate". Dupa cum se observa din fig. nr. 3, clasificarea activelor existente in economie in functie de gradul de lichiditate constituie un camp continuu, care merge de la activul cel mai lichid la cel mai putin lichid si in care este dificil, daca nu chiar imposibil, sa se traseze o frontiera precisa intre activul monetar si celelalte active. Ca urmare, autoritatile monetare au ales sa traseze nu o singura linie de demarcatie intre moneda si activele nemonetare, ci mai multe asemenea linii (fig. nr. 3).

M₂

M₁ active nemonetare

(+) (-)

M₃

M₄

Fig. nr. 3: Evantaiul lichiditatilor

Or, procedand in modul acesta, directiile de studii din cadrul bancilor centrale inmultesc arbitrar conventiile utilizate in mod oficial in definirea monedei. Ca urmare, functia monedei de mijloc de schimb este diluata intr-o abordare patrimoniala in care functia de mijloc de rezerva este luata in considerare intr-un sens din ce in ce mai tare.

Problema este ca nu ajunge sa califici drept "monetar" un activ pentru ca el sa si fie asa, iar daca in structura unui anumit agregat sunt incluse si active care nu au prea multe lucruri in comun cu moneda, insasi semnificatia agregatului respectiv devine neclara. Este adevarat ca in economiile contemporane nu exista o singura cantitate de moneda identificabila statistic, insa, pe de alta parte, nici nu se poate extinde la nesfarsit lista marimilor monetare.

Intr-un mod mai general, insasi ideea de "agegat monetar" este discutabila, caci, indiferent de modul de definire a acestuia si de faptul ca se lucreaza cu unul sau mai multi indicatori de acest gen, ideea de "agregare" implica o viziune generala, macroeconomica, asupra fenomenelor monetare si a legaturilor acestora cu fenomenele reale, ceea ce, uneori, poate sa insemne o simplificare excesiva a cauzalitatile care constituie actualul obiect de studiu al economiei monetare.